Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști

1. Cultura începe acolo de unde efortul omului de a depăși și stăpâni existența nemijlocită, de a introduce ordine rațională și organizare în fluxul experienței practice și al senzațiilor subiective, se concretizează în elemente mai mult sau mai puțin stabile ale vieții umane, întruchipări materiale sau ideale pe linia mișcării evolutive a societății.

2. Georg Wilhelm Friedrich Hegel spune în „Prelegeri de istorie a filozofiei „ tadus de D.D.Roșca: “Adevărul și binele sunt principiul, absolutul; și acesta apare în același timp ca scop pentru subiect, iar acest subiect ptetindereflecate, formare a spiritului, formare a gândirii în general, și să știi a spune ce este în general binele și adevărul. “

3. Orice progres pe linia creației culturale este, în primul rând, un progres al cunoașterii.

4. În creația științifică, de asemenea, în cea artistică, literară și mai ales în jurnalism, cunoașterea, reflectarea adecvată a obiectului supus investigației precede și condiționează făurirea unor valori culturale și de cunoaștere, menite a avea un rost în viața umană.

5. În propriile noastre nevoi, scopuri și năzuințe rezidă izvorul unității dintre gnoseologie și axiologic, prin care se caracterizează orice fapt de cultură.

6. Valoarea, momentul axiologic, adică raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele sau aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele sociale umane.

7. Cunoașterea este momentul cognitive- ce reflectă mai mult sau mai puțin adecvat a esenței, legilor faptelor sau proceselor din mediul natural sau social, de ordin material sau spiritual, de natură obiectivă sau subietivă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști” →

Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru”

Într-una din zilele acestea, am citit „Fata cu părul albastru”, o splendoare de poezie a unui autor foarte talentat al zilelor noastre, Radu Chiorean, și amintirea răscolită a fetei mele cu păr albastru mi-a frânt inima.

O amintire instalată confortabil alături de suratele ei, stă cuminte, într-un șir necurmat, pe raftul protector de levănțică, așteptând miracolul de-a fi redescoperită printre lucrurile vechi pe care nu ni le mai dorim, dar nici nu avem curajul să le aruncăm. Îmi las o vreme deoparte toate celelalte gânduri, arunc ancora și haideți să acostăm cu toate pânzele sus în povestea Fetei cu părul albastru.

Fata mea cu părul albastru, din povestea aceasta, avea vreo optsprezece ani și era vânzătoare la aprozarul din colț. Era subțire și gingașă petală de magnolie, dar multe din frunzele-i fragede, încrezătoare, erau deja sfârtecate de vântul vieții, cu rafalele lui tăioase. La vârsta aceea, ce-ar fi trebuit să fie fantastic de frumoasă, ei i se cam călătorise o parte însemnată din bucuria vieții, a tinereții ei.

Apărea dimineața, în lumea străină și total nepotrivită din spatele tejghelei, într-un halat de culoare verde deschis ca o apă, apretat și călcat impecabil, cu luciri ca din spărtura ciobului de sticlă. Numai bun să se umple de pământul în care ea își ținea mâinile, ziua întreagă. Marfa pe care trebuia să o vândă era amestecată cu pământ, printre cartofi era pământ și paie, printre roșiile și fructele sănătoase și cele aproape putrezite. La prânz, venea Tante Tuța, mătușa ei, purtând pe braț un halat proaspăt pentru cenușăreasa bălaie, care-o întâmpina recunoscătoare cu zâmbetul ei atât de rar, parfumat în inocența copilului ce-i sălășluia încă în adâncul ființei.

La unul din blocurile învecinate locuia o familie care avea un singur copil, Sandu, un băiat la sfârșit de adolescență, a cărui minte rămăsese încătușată în vârsta copilului de patru ani. În urma unui vaccin, așa se presupunea. Un accident guvernat de nenoroc, de soartă sau de cine știe ce forțe ostile oricărei rază de sfințenie.

Candoarea minții infantile a lui Sandu a trecut, din peșterile ei întunecoase și nelocuite, dincolo de măștile pe care le poartă oamenii mari. Și a văzut minunățiile lăuntrice ale fetei. Și a zărit păsările de pradă ce veniseră peste ea, încet-încet, precum niște datorii neplătite, de neude, de nicicând, încercând să-i descompună sufletul. Și-a auzit nechezatul hergheliei de cai sălbatici, nestruniți, năpustiți asupra luminii din ea.

În fiecare zi mama lui Sandu trebuia să își aducă fiul la aprozar, căci altfel nu putea nicicum să se înțeleagă cu el. Giruetele din mintea lui o luau razna de tot, pornind a se-nvârti haotic, de nepotolit.

Mama și fiul se așezau împreună pe marginea din interiorul ferestrei, un blat generos din piatră, ce ținea loc de vitrină. Dar după cum, în perioada aceea de început a anilor optzeci, abia dacă era marfă pentru galantare, spațiul ferestrei destinat expunerii acesteia rămânea mereu gol.

Biata femeie ofilită și tăcută, așezată lângă fiu, privirea cu ochii ei pustii și tulburi, departe, în tristețea gândurilor dintr-o veșnică eclipsă. După ceva timp, se ridica și îi dădea câteva instrucțiuni șoptite, cuvinte, vorbe, fără răsunet, fără ecou, auzite doar de ea. Pleca înarmată cu promisiunea lui că, dacă vine mai târziu după el, se vor duce împreună acasă.

Femeia revenea din două în două ore, zadarnic. Ar fi vrut să-l ia acasă, să-l hrănească, să-l culce, așa cum faci cu un micuț care are un program diferit de cel al adulților. Venea zadarnic biata femeie, căci nu reușea să-l urnească de-acolo, de unde-i era lui bine, ca viermelui de mătase cuibărit în gogoașa lui, în refugiul tihnit și tainic în care reușea să fie el însuși.

Continue reading „Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru”” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (69)

Unirea Bucovinei cu România

Datorită numărului mic de prizonieri aflaţi în această tabără, C. Pietraru a cerut guvernului rus, prin ambasadorul Diamandy, aprobarea recrutării de noi prizonieri. În paralel cu recrutarea, la Darniţa au loc manifestări politice şi naţionale, la 11 aprilie 1917, la o adunare, medicul braşovean Pompiliu Nistor a propus redactarea unui memoriu, aprobat apoi de o adunare generală, la 13/26 aprilie, la care au participat toţi voluntarii ardeleni şi bucovineni prezenţi. În Memoriu, se spunea: ,,Noi, care în limbă, în cultură..şi în întreaga fiinţă a noastră etnică şi politică facem un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunii române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea la România Mare, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc”. Unul din participanţii la aceste evenimente sublinia referitor la semnificaţia Declaraţiei de la Darniţa: ,,Darniţa este prima noastră Alba Iulia (…) În cursul războiului mondial, acest act a legitimat pentru prima oară aspiraţiile noastre, atrăgând atenţia străinătăţii asupra voinţei unui popor a cărui problemă nici chiar pentru aliaţi nu există”.

Prizonierii români concentraţi la Darniţa, organizaţi în regimente şi brigăzi de voluntari, au fost chemaţi în ţară ca să lupte pe front. Aceste unităţi (primele) de voluntari ardeleni şi bucovineni au sosit la Iaşi, la 8 iunie 1917, şi li s-a făcut o primire entuziastă în Piaţa Unirii, unde au fost salutaţi de primul ministru Ion I.C. Brătianu, Oct. Goga şi Ion Nistor. Adresându-se voluntarilor, profesorul bucovinean a spus: ,,..în Piaţa Unirii din Iaşi, înaintea statuii (lui Cuza Vodă), prăznuim astăzi…înfrăţirea de arme şi unirea românilor de pretutindeni. (…) Adresându-mă vouă, iubiţi fraţi bucovineni, va sfătuiesc, ca un frate mai mare, să păstraţi cu sfinţenie jurământul pe care l-aţi prestat M. S. Regelui Ferdinand…Închegaţi prietenie trainică cu camarazii voştri din Regat şi din Ardeal, cu care veţi forma o singură ţară…, întindeţi mâna prieteneşte şi fraţilor voştri din Basarabia, care luptă umăr la umăr cu voi pentru zdrobirea aceluiaşi vrăjmaş”. El a adăugat apoi: ,,Steagul tricolor la care aţi jurat nu este nou pentru voi, sub cutele lui au biruit strămoşii noştri la Codrul Cosminului. Dar, de aproape un veac şi jumătate, el nu mai fâlfâie mândru peste meleagurile Bucovinei…Vouă, soarta v-a rezervat cea mai mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei: cinstea de a împlânta din nou steagul naţional la Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls de răpitoarea pajură habsburgică…cu Dumnezeu înainte”.

Prin participarea refugiaţilor la luptele efective de pe front s-a rupt orice legătură între ei şi Monarhia habsburgică. În acelaşi timp, guvernul român, confruntat cu presiunea militară austro-germană şi defecţiunea alianţei româno-ruse, în vara anului 1917, era hotărât să apere cu orice preţ partea liberă de ţară, în ,,triunghiul morţii” din sudul Moldovei. La Iaşi, s-a format Comitetul Naţional al Românilor Ardeleni şi Bucovineni, refugiaţi în Moldova şi Basarabia. În acele momente de grele (cumplite) încercări, o bună parte dintre refugiaţi, mai ales bătrâni, femei, copii, a trebuit să fie evacuată în sudul Rusiei, la Elisabetgrad şi în satele învecinate, unde au suportat numeroase privaţiuni şi umilinţe. Cei rămaşi acasă, în Moldova, erau obligaţi să-şi reglementeze situaţia civilă şi militară în faţa unei comisii, desemnată de Comitetul refugiaţilor. Pentru apărarea intereselor specifice ale refugiaţilor bucovineni, se instituia la Chişinău, un comitet în frunte cu Ion Nistor, din care mai făcea parte şi T. V. Ştefanelli. Refugiaţii riomâni de la Odessa au intrat în legături cu refugiaţii ceho-slovaci din Rusia, la Iaşi, s-a organizat o conferinţă comună a acestora, prezidată de prof. Thomas Masaryk, pentru o acţiune comună a popoarelor subjugate din Austria.

Pe de altă parte, cu autorizaţia guvernului român, la 2 iulie 1917, se constituia în provincia istorică ,,Misiunea română în Bucovina”, cu scopul de a arăta bucovinenilor rămaşi acasă faptul că regele României şi guvernul său se interesează de soarta lor şi că de la Viena nu mai au nimic de aşteptat. Misiunea îşi propunea (urmărea) să se ocupe (ocrotească) şi de familiile ofiţerilor şi soldaţilor bucovineni, care luptau pe frontul român. Ea îşi propunea să combată propaganda austro-germană şi căuta să explice locuitorilor scopul pe care România îl urmărea prin implicarea în război. Misiunea avea apoi să cerceteze situaţia politică, economică şi administrativă din Bucovina în perspectiva introducerii administraţiei româneşti, având şi obiectivul de a aduna material documentar pentru susţinerea cauzei comune româneşti la tratativele de pace. Ulterior, refugiaţii elaborau chiar un Statut pentru organizarea serviciului de propagandă românească în Bucovina, aprobat apoi de guvernul român.

În februarie 1917, a izbucnit revoluţia rusă, cerându-se, în manifestul din 27 martie 1917, recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare. Peste tot, inclusiv în armată, se constituiau consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, aveau loc congrese ostăşeşti. La 23 aprilie 1917, trupele ruse din Bucovina, aparţinând Armatei VIII, se întruneau la Cernăuţi, pentru a depune jurământul faţă de regimul revoluţionar, dar toate aceste acţiuni se organizau pe naţionalităţi. În aceeaşi lună, se întrunea la Kiev, primul congres naţional pan-ucrainean, care cerea autonomia Ucrainei, iar la 10 iunie 1917, aceasta era proclamată. Dar în perioada aceasta erau schiţate o serie de planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, provincie aflată la întretăierea intereselor austriece, ruse şi ucrainene. În vara lui 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena se pronunţau pentru includerea Galiţiei orientale, a Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă a Austriei. La rândul lor, elemente rusofile din Bucovina cereau constituirea Carpatorusiei, care să cuprindă şi o parte însemnată a Bucovinei.

Între acestea, erau voci care cereau (revendicau) întreaga Moldovă, invocându-se, în mod vădit eronat, apartenenţa acesteia la principatul Haliciului, în evul mediu. Astfel, preotul bucovinean Casian Bohatyretz, ,,căpetenia rutenilor Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (69)” →

Alexandru NEMOIANU: Răsărit de soare la Borloveni

Principalul motiv pentru care, an de an, revin în România, este cel de a putea fi la Borloveni în jur de douăzeci de zile.

Pentru mine, Borloveniul și Valea Almăjului nu sunt simplu un „loc”, locul strămoșilor mei, locul unde sunt mormintele lor, locul unde am învățat principalele noțiuni despre lume și, atâta cât am putut și m-am priceput, diferența dintre bine și rău. Pentru mine Borloveniul este un tărâm special, care stă între lumea văzută și cea nevăzută, un tărâm în care se mai văd urmele și aromă, ,,Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”.

În Borloveni, în casa strămoșilor mei, mai aflu duhul lor, prezența lor care, foarte adesea, nu am îndoială, este fizică, atmosfera vie a unei lumi care a fost cu mai multă rânduială și, categoric, cu mai multă frică de Dumnezeu și chiar prezența, se mai simte vie, prezenta unei Împărațîi care a avut mai multe părți bune decât rele și care ar fi putut să facă actuala clipă istorică mult mai cu rost.

Vremea petrecută în Borloveni este vreme cu folos și un dar pe care mi-l face Dumnezeu, mie celui dintâi dintre păcătoși, nu știu de ce.

În Borloveni mă trezesc foarte devreme, de multe ori mai înainte de patru dimineață. Probabil ține de ceasul meu interior care încă lâncezește după fusul orar din USA.Oricum acest lucru este o împrejurare fericită.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răsărit de soare la Borloveni” →

Al. Florin ŢENE: Pe 5 noiembrie se împlinesc 139 de ani de la naștere și pe 19 octombrie 58 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihail Sadoveanu- “Ștefan cel Mare al literaturi române”

În Pașcani, județul Iași, la 5 noiembrie, 1880, s-a născut Mihail Sadoveanu, după mama având numele Mihail Ursachi. A fost un romancier, nuvelist, ziarist, eseist, poet, traducător, activist, funcționar public, politician român, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române din primii 50 de ani ai secolului douăzeci. Secol sângeros cu două războaie mondiale.Iar pentru țara noastră acest secol ne-a adus regimul criminal-comunist, impus de ruși, care timp de 50 de ani ne-a exploatat lundu-ne toate drepturile omului.

Tatăl său Alexandru Sadoveanu a fost avocat de profesie, iar mama Profira Ursachi, țărancă din satul răzeș moldovenesc Verseni. Parinții săi nu erau căsătoriți și au avut împreună patru copii: Mihail, Dimitrie, Alexandru și Vasile. Paternitatea primilor doi a fost confirmată de tată abia în anul 1891.

Intre anii 1892-1897 a urmat școala primară la Pașcani, unde l-a avut ca învățător pe Mihai Busuioc, cel pe care l-a transpus în povestirea „Domnul Trandafir”. A continuat gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Impreuna cu un coleg, în timpul gimnaziului a încercat, fără succes, elaborarea unei monografii a lui Ștefan cel Mare. Au abandonat lucrarea din lipsă de bibliografie.

In 1897 își semnează debutul cu pseudonimul Mihai din Pascani, la varsta de 16 ani, în revista bucureșteană „Dracu” cu schița „Domnișoara M din Fălticeni”.

Intre 1897-1900 și-a continuat pregătirea la Liceul Național din Iași și apoi, după absolvirea liceului urmează Facultatea de Drept a Universității din București, însă cursurile au fost întrerupte la sfârșitul aceluiași an, întorcându-se la Fălticeni. Talentul și iubirea de literatură îl impinge să colaboreze la foaia „Viața nouă” alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi s.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Din dornința de afirmare, în 1904, Sadoveanu se stabilește la București, se căsătorește, din dragoste, și va avea unsprezece copii. „Soția lui Sadoveanu era femeie destoinică și aprigă. Lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat niște versuri, își îndesise vizitele în casa din Copou. Calitatea versurilor lăsa de dorit, dar vizitele doamnei continuau, determinându-i soției o reacție neașteptată, odată, după plecarea vizitatoarei. Așa micuță cum era ea, i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: «Auzi, eu n-am casă de stricat! Mojicule! ». El n-a reacționat în nici un fel, poate și pentru că apăruse fetița lor Profirița viitoarea scriitoare Profira Sadoveanu, care firesc, a întrebat: «Ce-ai pățit la nas, tăticuțule?». Răspunsul a fost tot amuzant: «M-am pălit la bărbierit, Prostirițo»”, scrie Mihai Știrbu în revista „Luceafărul”. După moartea Ecaterinei, Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihail Sadoveanu, însă el n-a vrut să păteze memoria mamei copiilor lui. S-a îndrăgostit însă iremediabil de o femeie cu 40 de ani mai tânără decât el, Valeria Mitru. Îi era secretară pe vremea când Sadoveanu era director al ziarului „Adevărul“. S-au căsătorit în 1941, iar Valeria i-a rămas alături marelui scriitor până în ultimele zile de viață, când a decedat la 19 octombrie 1961. Sadoveanu a fost legat de o iubire fără margini de Valeria. I-a dedicat chiar și un volum de poezii intitulat „DAIM” – „Domniței alese a inimii mele”, ce a fost publicat abia în 1980, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea marelui scriitor.
In 1910 este numit director al Teatrului Național din Iași. Publică volumele „Povestiri de seară” (la Editura Minerva), „Genoveva de Brabant”, broșura „Cum putem scăpa de nevoi si cum putem dobândi pământ” s.a. Colaboreaza la revista „Sămănătorul”, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista de la Iași, „Viața Românească”.

Editează în 1919, împreună cu George Topîrceanu, la Iași, revista „Insemnări literare”. In decembrie, revista își anunța încetarea aparitiei. „Viața românească”, își pornește iar munca pentru cultură și literature originală. In editura revistei ieșene publică volumul de nuvele „Umbre” și brosura „In amintirea lui Creangă”, iar la „Editura Luceafărul”, volumul „Priveghiuri”.

In 1921 Mihail Sadoveanu, devine membru al Academiei Romane. In 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

In 1928 apare povestirea „Hanul Ancuței”, apartinând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum cu 9 povestiri, o imbinare ideală a genului epic și liric.

Incepând cu 1947, scrisul său acceptă ideologia noului regim comunist, probabil, pentru ași proteja opera și averea, publicând opere afiliate curentului sovietic, al realismului socialist, celebre fiind romanul „Mitrea Cocor” sau cartea de reportaje din URSS, „Lumina vine de la Răsărit”. Nu a fost sincer ca Panait Istrati care după vizita în URSS s-a convins de regimul criminal, abandonând doctrina acestui regim.Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului communist-criminal și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. Pe când a fost președintele MAN a condamnat la moarte un țăran, a cărei soție venise să-i ceară grațierea.Acest țăran nu a droit să se înscrie în CAP.

In 1949 este ales președinte al Uniunii Scriitorilor. Apar operele „Păuna Mică” (1948), capodopera „Nicoară Potcoavă” (1952), „Aventură în lunca Dunării”, în anul 1954.

In 1955 scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Șase ani mai târziu, în anul morții din 1961, i se acordă Premiul Lenin pentru Pace. Tot în 1961 suferă un infarct care îi afectează vorbirea și vederea.

La 19 octombrie, 1961, scriitorul Mihail Sadoveanu s-a stins din viață, în localitatea Vânători-Neamț, judetul Neamț, la vârsta de 80 de ani. Este înmormântat la 21 octombrie în cimitirul Bellu din București, alături de Mihai Eminescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Pe 5 noiembrie se împlinesc 139 de ani de la naștere și pe 19 octombrie 58 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihail Sadoveanu- “Ștefan cel Mare al literaturi române”” →

Al. Florin ŢENE – Ziaristul necinstit e ca un coș de gunoi: cu cât e mai gol, cu atât e mai murdar*. Decalogul 13 pentru ziariști

1. Personalitatea unui ziarist nu stă în modul în care este respectat în redacție, ci…în felul cum este citit, apreciat și respectat de cititori săi și de opinia publică.

2. Ideea de bază în stilul jurnalistic este simplitatea, precizia și sinceritatea.

3. Ideea artei ca reprezentare și asocierea acesteie cu frumusețea au rămas valabile până astăzi. Ca răspuns la această tendință, un grup de gânditori din secolul XX a propus o abordare mai formalistă asupra artei, în care liniile, culoarea și alte calități formale au fost considerate de maximă importanță, iar celelalte aspecte, inclusiv cele reprezentaționale, au fost excluse. Astfel, forma a fost preferată conținutului, pavând calea pentru abstracționism, care va caracteriza gândirea artistică a secolului XX.

4. Expresionismul s-a îndepărtat de lumea reprezentării renunțând la orice observație minuțioasă asupra lumii externe, în favoarea exagerării și a distorsiunilor, utilizând culori puternice și nenaturale, pentru a exprima trăirile interioarele ale artistului. Același fenomen instinctual a fost folosit și mai este folosit de generația obzecistă, atât în proză, dar mai ales în poezia absconsă în care nu se exprima nimic.În aceasta descoperim, cuvinte aruncate incoerent care nu se închegau în metafore. Curentul literar proglomodern, teoretizat de Al.Florin Țene, a început să se manifeste după așa zisa revoluție, fiind o întoarcere pe jumătate a poeziei la tradiție și la clasicism cu elementele moderne ale stilului și metaforei.

5. În literatură și în general în artă “Vedem o rețea complicată de asemănări care se suprapun și se încrucișează. Asemănări sub aspect ample sau minore. “Scria în 1953 Ludwig Wittgenstein.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Ziaristul necinstit e ca un coș de gunoi: cu cât e mai gol, cu atât e mai murdar*. Decalogul 13 pentru ziariști” →

George ANCA: „Recunoaşterea”, la Eminescu şi Calidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 16⁰⁰ şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni – , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă – şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

Continue reading „George ANCA: „Recunoaşterea”, la Eminescu şi Calidasa” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Legile divine și miracolul acestora!

Indiferent de prezența văzului, ori recunoaștere prin pipăit, mirosul e o altă însușire naturală prin care ființele se recunosc, nu se atacă, dimpotrivă, își văd liniștite de calea vieții lor.

Crocodilul de exemplu, când e mai rupt de foame, stă în baltă liniștit lângă hipopotam, nu-l atacă deși acesta crapă de grăsime. In schimb s-ar năpusti de îndată spre o zgâtie de maimuță numai piele și oase.

Stând în aceeași clasificare zoologică cei doi verișori se miros parcă a avea aceeași origine, fiindcă nu evoluaseră încă întratâta să aiba vreo idée despre clasificările făcute de om, de Darwin ori de Linne!

Și încă ceva interesant de observat, mirosul devine un fel de bun simț, se suprapun ca un adevărat miracol divin în lumea animalelor. S-a observat că un armăsar are un bun simț generat prin miros de a nu se atinge de iapa care l-a născut. Se depărtează.

El nu a evoluat cu nimic din nechezatul lui, rămânând necuvântător. Mirosul contactează instinctual, dând animalelor comportamente morale, zis omenește mirosul sângelui vorbește! Continuitatea speciei însă este o tendință divina deasemenea, o lege a creației neîntrerupte. Dar, pe lângă faptul că animalele respectă o periodicitate la actul necesităților de împerechere pentru a naște urmași, moralul acestora merge până acolo încât, animalul matur nu se îndreaptă spre un animal tânăr nematurizat, și nu-l va interesa nici femela aparținătoare altei specii zoologice! Au și legile divine un miracol al lor? Cu siguranță că au!

Când omul s-a așezat el singur între animale, prin știința sa, probabil a conceput o globalizare statistică a regnului viu în raport cu cel mineral, desi superioritatea omului este însăși divinitatea din el in mersul luminos spre un “absolut”, care poate fi înțeles un ‘sfârșit-începător’!” Răsfoind filosofiile lui Ion Ionescu, l-am înțeles că omul călătorea prin univers să găsească ceva. Ba chiar încerca în mintea lui largă a lega o distanță virtuală între om și absolut, deci un fir din ghemul timpului pe care să meargă tot mai adânc înspre origini. Plăcută preocupare a visului etern și mereu înălțător, deși in realitate absolutul pare a fi lângă noi. De mor azi, a și sosit absolutul, însă, dacă Divinul Creator mă miluiește cu încă zece ani de viață, absolutul va sta liniștit la locul său, adică alături de mine, și îl voi găsi precis și exact la împlinirea celor zece ani de călătorie prin viață!

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Legile divine și miracolul acestora!” →

Al. Florin ŢENE: Jurnalistului de „judecata socială„ îi este teamă, ea nu este judecătorul neînduplecat cum susțin moraliștii*. Decalogul 12 pentru ziariști

1.Acolo unde colectivitatea sprijinită de o parte din presă își rezervă dreptul de reprimare, încetează și înfrângerea pornirilor rele – și oamenii săvârșesc fapte de cruzime, perfidie, trădare și barbarie, a căror posibilitate era considerate ca incompatibilă cu nivelul lor cultural. Așa cum s-a întâmplat în URSS și în România sub comuniști.

2. Freud a exprimat o necruțătoare critică a dublei morale practicate de Stat în vreme de pace sau de război.

3. Când ziaristul și politicianul se vor recunoaște în oglinda ce le-o pune în față omul de știință; când își vor da seama că ceea ce socot ei virtute nu e decât reflexul falsificat al celor mai negative impulsuri, al unor ficțiuni amăgitoare, atunci vom putea spera în respectarea libertății și promovarea dreptății.

4. Călătoriile nu pot fi simple intinerarii pentru ziariști. Acestea sunt necesare a fi călătorii spirituale. În condițiile tehnicii de astăzi, reportajele, fotoreportajele și imaginile sunt „ochiul” și „urechia” pentru cititorii, radioascultătorii și abonații tv.

5. Gândirea lui Oswald Arnold Gottfried Spengler, (n. 29 mai 1880 — d. 8 mai 1936 a fost un filozof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) și istoric german, preocupat însă și de matematică, știință și artă. Opera sa cea mai cunoscută este Declinul Occidentului, publicată în 1918-1922, în care își elaborează concepția metafizică asupra evoluției ciclice a civilizațiilor), este bogată, însă deseori confuză; filosofia lui e în același timp poetică și abstractă. Spengler a fost influențat în deosebi de Heraclit și de Goethe. Ei au aplicat culturii, ca și naturii, legea veșniciei transformări descoperită de Heraclit.

6. Nu există omul în general, Omul abstract. Omul trebuie studiat în timp. Din principiul relativismului istoric, Spengler a ajuns să indice legile care domină evoluția culturii.Cultura e vie, ea se naște, crește, decade și moare. Orice cultură are o copilărie, o tinerețe, o maturitate, o bătrânețe. În medie ea durează o mie de ani.

7. Schimbarea mentalității determină schimbarea realităților socio- economice și politice nefaste.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jurnalistului de „judecata socială„ îi este teamă, ea nu este judecătorul neînduplecat cum susțin moraliștii*. Decalogul 12 pentru ziariști” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI

„Esenţa cuvintelor ne reaminteşte şi că, înainte de orice, ar fi esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina literelor şi a fost o Şcoală de unde un învăţător ne-a arătat un drum.”

(ARTUR GABRIEL SILVESTRI)

Hărăzit de Dumnezeu ca sacerdot al Cuvântului în Cetatea Diasporei Româneşti, GEORGE ROCA – ROMÂNUL şi alţii, puţini asemenea lui, sunt predestinaţi să slujească şi să slăvească LOGOSUL dumnezeiesc prin strălucirile grăirii scrise, operei creative ale unor iubitori de FRUMOS întru toată splendoarea cugetării lor.

La început când Bunul Dumnezeu-Cântarea Cerească Treimică şi-a pogorât Bunătatea Sa în Creaţie, Frumuseţea Chipului Său şi Dragostea în Omul dacic, acesta, Bărbat/ Femeie fiind, au fost înveşmântaţi în porfira de taină a Cuvântului.

„Cuvântul, spunea cel care l-a rostit cu gura sa de aur, este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea mai bună dintre toate jertfele!” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă, vocală şi consoană s-au gătit în Iie de sărbătoare românească prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a Creaţiei cereşti.

Cuvintele divine ţesute din borangicul Luminii sacre, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii, serafice ca-ntr-un azur al surâsului dacic carpatin.

La Început este Cuvântul dumnezeiesc – Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu strălucirea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei omenos, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu mireasma florilor, Pomii cu mugurii verzi surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu apoteoza sa, Luna şi Stelele cu candelabrele lor aprinse şi sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul dacoromân carpatin – Chip al Dumnezeului – Logos şi al Fecioarei Maria.

Despre acest Poem divin şi sublim al Creaţiei, dumnezeiescul Vasile cel Mare, ca unul care si-a plămădit din frumuseţea pământului mătăniile credinţei, care şi-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială în universul cugetului său, rostuind şiragurile înţelepciunii, înfiorat de admiraţia Creatorului, rosteşte îmbujorat şi smerit frumosul său cuvânt:

„Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate o privelişte veselă şi voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii ei…Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii…Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului a început şi desăvârşit odrăslirea…Pământul şi-a primit podoaba de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor şi a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor şi aerului podoaba lor…Ne-a făcut în potenţă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind creştini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este creştinismul ? Asemănarea cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă omului: urăşte răul, fii bun, milostiv, compătimitor şi te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu.”

(Sf. Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004)

Se spune despre dacoromânul creştin ortodox, îndelung-răbdător în chibzuiala dulcelui său grai, că împarte cu stânga inima şi cu dreapta cuvântul-suflet mărgăritar.

Monahi, poeţi, diaconi, scriitori, preoţi, filosofi şi arhierei-ctitori ai graiului românesc au dăltuit cu migala lor sacră Chipul cel frumos şi cel dîntâi al Limbii noastre divine.

Cuvântul această minune şi mirare dumnezeiască întrupează în Omul ales al Iubirii creştine Poemul Vieţii Sale!

„Nu sunt graiuri, nici cuvinte, /ale căror glasuri să nu se audă.

În tot pământul a ieşit vestirea lor, /şi la marginea lumii cuvintele lor.”

(PSALMUL 18)

Prin focul rugăciunii inimii sale, creatorul creştin ortodox primeşte harul luminii cuvintelor de la Cuvântul dumnezeesc, dăruind-o celor ce slujesc şi slăvesc Taina Sofianică a Logosului – Hristos.

Graiul dulce românesc este cel mai frumos dar al Vieţii dăruită de Dumnezeu, iar scrisul ales este heraldica dacică a aristocraţiei autorului.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI” →