Al. Florin ŢENE: Jurnalistului de „judecata socială„ îi este teamă, ea nu este judecătorul neînduplecat cum susțin moraliștii*. Decalogul 12 pentru ziariști

1.Acolo unde colectivitatea sprijinită de o parte din presă își rezervă dreptul de reprimare, încetează și înfrângerea pornirilor rele – și oamenii săvârșesc fapte de cruzime, perfidie, trădare și barbarie, a căror posibilitate era considerate ca incompatibilă cu nivelul lor cultural. Așa cum s-a întâmplat în URSS și în România sub comuniști.

2. Freud a exprimat o necruțătoare critică a dublei morale practicate de Stat în vreme de pace sau de război.

3. Când ziaristul și politicianul se vor recunoaște în oglinda ce le-o pune în față omul de știință; când își vor da seama că ceea ce socot ei virtute nu e decât reflexul falsificat al celor mai negative impulsuri, al unor ficțiuni amăgitoare, atunci vom putea spera în respectarea libertății și promovarea dreptății.

4. Călătoriile nu pot fi simple intinerarii pentru ziariști. Acestea sunt necesare a fi călătorii spirituale. În condițiile tehnicii de astăzi, reportajele, fotoreportajele și imaginile sunt „ochiul” și „urechia” pentru cititorii, radioascultătorii și abonații tv.

5. Gândirea lui Oswald Arnold Gottfried Spengler, (n. 29 mai 1880 — d. 8 mai 1936 a fost un filozof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) și istoric german, preocupat însă și de matematică, știință și artă. Opera sa cea mai cunoscută este Declinul Occidentului, publicată în 1918-1922, în care își elaborează concepția metafizică asupra evoluției ciclice a civilizațiilor), este bogată, însă deseori confuză; filosofia lui e în același timp poetică și abstractă. Spengler a fost influențat în deosebi de Heraclit și de Goethe. Ei au aplicat culturii, ca și naturii, legea veșniciei transformări descoperită de Heraclit.

6. Nu există omul în general, Omul abstract. Omul trebuie studiat în timp. Din principiul relativismului istoric, Spengler a ajuns să indice legile care domină evoluția culturii.Cultura e vie, ea se naște, crește, decade și moare. Orice cultură are o copilărie, o tinerețe, o maturitate, o bătrânețe. În medie ea durează o mie de ani.

7. Schimbarea mentalității determină schimbarea realităților socio- economice și politice nefaste.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jurnalistului de „judecata socială„ îi este teamă, ea nu este judecătorul neînduplecat cum susțin moraliștii*. Decalogul 12 pentru ziariști” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI

„Esenţa cuvintelor ne reaminteşte şi că, înainte de orice, ar fi esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina literelor şi a fost o Şcoală de unde un învăţător ne-a arătat un drum.”

(ARTUR GABRIEL SILVESTRI)

Hărăzit de Dumnezeu ca sacerdot al Cuvântului în Cetatea Diasporei Româneşti, GEORGE ROCA – ROMÂNUL şi alţii, puţini asemenea lui, sunt predestinaţi să slujească şi să slăvească LOGOSUL dumnezeiesc prin strălucirile grăirii scrise, operei creative ale unor iubitori de FRUMOS întru toată splendoarea cugetării lor.

La început când Bunul Dumnezeu-Cântarea Cerească Treimică şi-a pogorât Bunătatea Sa în Creaţie, Frumuseţea Chipului Său şi Dragostea în Omul dacic, acesta, Bărbat/ Femeie fiind, au fost înveşmântaţi în porfira de taină a Cuvântului.

„Cuvântul, spunea cel care l-a rostit cu gura sa de aur, este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea mai bună dintre toate jertfele!” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă, vocală şi consoană s-au gătit în Iie de sărbătoare românească prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a Creaţiei cereşti.

Cuvintele divine ţesute din borangicul Luminii sacre, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii, serafice ca-ntr-un azur al surâsului dacic carpatin.

La Început este Cuvântul dumnezeiesc – Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu strălucirea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei omenos, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu mireasma florilor, Pomii cu mugurii verzi surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu apoteoza sa, Luna şi Stelele cu candelabrele lor aprinse şi sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul dacoromân carpatin – Chip al Dumnezeului – Logos şi al Fecioarei Maria.

Despre acest Poem divin şi sublim al Creaţiei, dumnezeiescul Vasile cel Mare, ca unul care si-a plămădit din frumuseţea pământului mătăniile credinţei, care şi-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială în universul cugetului său, rostuind şiragurile înţelepciunii, înfiorat de admiraţia Creatorului, rosteşte îmbujorat şi smerit frumosul său cuvânt:

„Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate o privelişte veselă şi voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii ei…Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii…Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului a început şi desăvârşit odrăslirea…Pământul şi-a primit podoaba de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor şi a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor şi aerului podoaba lor…Ne-a făcut în potenţă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind creştini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este creştinismul ? Asemănarea cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă omului: urăşte răul, fii bun, milostiv, compătimitor şi te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu.”

(Sf. Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004)

Se spune despre dacoromânul creştin ortodox, îndelung-răbdător în chibzuiala dulcelui său grai, că împarte cu stânga inima şi cu dreapta cuvântul-suflet mărgăritar.

Monahi, poeţi, diaconi, scriitori, preoţi, filosofi şi arhierei-ctitori ai graiului românesc au dăltuit cu migala lor sacră Chipul cel frumos şi cel dîntâi al Limbii noastre divine.

Cuvântul această minune şi mirare dumnezeiască întrupează în Omul ales al Iubirii creştine Poemul Vieţii Sale!

„Nu sunt graiuri, nici cuvinte, /ale căror glasuri să nu se audă.

În tot pământul a ieşit vestirea lor, /şi la marginea lumii cuvintele lor.”

(PSALMUL 18)

Prin focul rugăciunii inimii sale, creatorul creştin ortodox primeşte harul luminii cuvintelor de la Cuvântul dumnezeesc, dăruind-o celor ce slujesc şi slăvesc Taina Sofianică a Logosului – Hristos.

Graiul dulce românesc este cel mai frumos dar al Vieţii dăruită de Dumnezeu, iar scrisul ales este heraldica dacică a aristocraţiei autorului.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI” →

Eleonora SCHIPOR: „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”

Ca și în anul trecut și anul acesta am participat la tradiționalul Simpozion de la Pitești (România) petrecut sub genericul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”. Anul acesta acest prestigios Simpozion Internațional a ajuns la cea de a XIX ediție.

Prezenți și invitați la Simpozion au fost zeci de români din întreaga țară, dar și români din afara granițelor, ca de exemplu Germania, Canada, SUA, Moldova etc. Delegația din Ucraina a fost reprezentată de dl Ilie Poopescu și subsemnata, ambii din partea Socetății regionale „Golgota”.

După deschiderea oficială la care a fost prezent și fostul președinte al României Emil Constantinescu și care a avut loc în Sala Filarmonicii Pitești au urmat lucrările secțiunii comune în sala de festivități a Muzeului județean Argeș. Prima vizită am făcut-o la Memorialul Închisoarea Pitești – Grupul monumental.

În după amiaza aceleași zile au urmat lucrările Simozionului, unde reprezentanți ai diferitor uniuni, organizații, societăți, asociații sau pur și simplu persoane particulare, au prezentat diferite comunicări cu tematica respectivă: jertfe ale regimului comunist, reprezentani de vază ai cutărui sau altui grup de luptători pentru dreptate, credință, adevăr, în timpurile de grea cumpănă pentru neamul nostru.

Seara, la Sala Filarmonicii din Pitești a fost demonstrat filmul „Un cutremur de 9 grade”, primul episod din cele 6 ale serialului documentar „Reeducarea de la Pitești. Drama unei generații”.

A doua zi a Simpozionului a continuat cu lucrările pe secțiuni deja. Tematica primei secțiuni a fost „Experimentul Pitești, metode și aspecte de represiune”, iar la secțiunea a 2-a tema a fost „Alte forme și aspecte de represiune din perioada dictaturilor comuniste”.

Anume la Secțiunea respectivă am prezentat comunicarea „Ilie Motrescu – 50 de ani de nemurire”, unde am vorbit, în timpul acordat, despre poetul-martir Ilie Motrescu din Crasna Putnei, de la moartea tragică a căruia s-au împlinit anul acesta 50 de ani.

În a doua parte a aceleeași zile a avut loc Masa Rotundă „Pitești după Pitești, efecte ale regimuriloir dictatoriale comuniste” și bineînțeles lansările de carte. Anume aici, bucovineanul nostru, savantul octogenar Ilie Popescu a vorbit pe scurt despre tragedia familiei sale, care a suferit chinurile deportăriloir staliniste, apoi a prezentat cele două cărți ale sale, apărute în acest an jubiliar. Domnia sa a primit felicitările din partea organizatorilor acestui important Simpozion, dar și a tuturor celor prezenți.

Aducem în comun sincerele noastre mulțumiri domnului profesor universitar, dr. inginer Ilie Popa, principalul organizator al Acestui Simpozion Internațional ajuns, cum spuneam la început, la cea de a XIX ediție, cât și celor care l-au ajutat la buna organizare și desfășurare.

M-am bucurat mult că l-am văzut sau mai bine zis l-am revăzut după o întrerupere de 37 de ani pe fostul meu coleg de la Universitatea de Stat din Cernăuți, fost student al catedrei de filologie rusă, Anatol Rurac, originar din satul Stălinești, raionul Noua Suliță. Actualmente este stabilit la Chișinău, este un artist plastic cunoscut, pictor, scriitor, membru al multor asociații și laureat al diferitor premii de valoare. Chiar în aceste zile a scos de sub tipar un roman-trilogie despre soarta celor deportați din Basarabia, dar și din nordul Bucovinei. Sperăm că în curând vom avea această carte pe rafturile bibliotecilor noastre, ba îi vom face și o lansare, la Cernăuți. Autorului îi dorim succese și noi creații în domeniul artei și literaturii.

Ultima zi a Simpozionului s-a încheiat cu o vizită de documentare tematică la mănăstirea Căldărușani din județul Ilfov, mănăstire unde sunt expuse diferite icoane și tablouri ale unor renumiți pictori români.

Sincere mulțumiri organizatorilor acestul Simpozion și sperăm că pe viitor vom putea participa cu noi comunicări și prezentări de carte.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”

Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală”

Una dintre cele mai mari înșelări pe care le trăim este mitul „binelui universal”. Un concept fără fond, fără formă, o iluzie și o vorba goală. Făgăduințe iresponsabile, lansate de politicieni amorali și de rea credință, amăgesc oameni, cel mai adesea, dezrădăcinați. Oameni smulși din habitatul lor tradițional, mai frecvent din sate. Oameni ajunși în mari orașe, adesea și peste hotare, unde sunt singuri, exploatați la sânge și înrăiți. Acestor suflete pustii le este propovăduită iluzia „binelui universal” care, azi, a început să poarte numele de „România normală”.

În primul rând ar trebui să stabilim despre ce vorbim și ce înseamnă termenii folosiți. Ce „Românie normală”? „Normală” în raport cu ce? Iar, încă mai vârtos, ce ar însemna această „normalitate”?

Este vorba de o încercare vicioasă de a defini „binele” ca „rău” și „răul” ca bine”. Iar acest lucru îl afirm având certitudinea că Neamul Românesc și Pământul Românesc sunt normale la modul superlativ. Iata câteva fapte:

După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe.Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor. Acesta este semnul sigur al statorniciei românești în tradiția sa mulți milenară. Țara întreagă s-a preschimbat și s-a preschimbat în bine. Poate că s-ar fi putut și mai bine dar, categoric, s-ar fi putut să fie mult mai rău.

În același timp însă viața publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză. Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.

Suntem martori și trăitori al unei vremi foarte periculoase. În ciuda abundenței economice, care este totuși relativă și împărțită inegal la limita obscenității, lumea este zguduită și în pericol de moarte; în pericolul de a își pierde sufletul.

Teoria “societății deschise”, concepută de către gânditorul Karl Popper, este întemeiată pe ideologia “relativismului absolut”. Conform lui Karl Popper totul este “relativ” și mai ales Credința. Preluată de către personaje efectiv demonice, între care la frunte se află Soros Gyorgy, această ideologie urmărește distrugerea identității locale, a Credinței, Neamurilor și Familiei. Intelectuali fără suflet și gata să se vândă pentru “treizeci de arginți” vehiculează aceste idei demonice și astfel societatea și civilizația sunt bântuite de aberații tot mai mult ținând de satanism. În aceste împrejurări rolul fiecărei persoane este decisiv și poate face o diferența, între viață și moarte.

Trebuie să înțelegem bine că împrejurarea că o bună parte dintre Români, sau poate chiar o foarte bună parte, au căzut în amăgirile “globalist-sodomite” nu are nici o importanță. O ideologie bazată pe minciuni și propagandă nu are adâncime, este modă și pulbere. Iar aici din nou trebuie subliniat faptul că starea de Adevăr nu are nici o legătură cu opinia “majorității”; nici una.

Adevărul nu este suma părerilor, Adevărul este o Persoană și este concomitent și Cale și Viață. Atâta vreme cât o “rămășiță păstrată prin har” va exista, nu își va “pleca genunchiul lui Baal”, nimic nu este pierdut.

În România “rămășița păstrată prin har” se află între cei credincioși, ascultători Ortodoxiei, cu dragostea vetrei, a satului, a familiei și mai ales, este prezentă această sfântă rămășiță, în “țările” românești; din Țara Maramureșului și până în Țara Almăjului. Acești oameni nu se cunosc între ei, dar sunt uniți în duh și acoperiți de har, ei sunt sarea pământului.

Aceștia reprezintă România normală și împotriva lor se ridică nefastele organizații, „vasele de necinste”. Omul și comunitățile în care trăiește, de la sate la „țări” românești și până la întreg pământul românesc, un dat unic, un trup cu o istorie străveche și o continuitate de tradiție și gând neschimbate. Frumusețea Neamului și Pământului Românesc sunt voia lui Dumnezeu și ele nu pot fi schimbate la voia unor neisprăviți.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală”” →

Vavila POPOVICI: FILOZOFIA, religia și politica (8) – FERICITUL AUGUSTIN

„Târziu Te-am iubit Frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu Te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu și eu eram în afară și acolo Te căutam și mă aruncam eu – cel ce și-a pierdut frumusețea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le -ai făcut.
Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă țineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista.

M-ai chemat – și m-ai strigat și ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă și am respirat-o și acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame și sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.”

Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea a Zecea, capitolul XXVII

Farmecul filozofiei este de a se întoarce în permanență la propriul trecut, reevaluându-l, acordându-i un nivel superior de înțelegere. Așa trecem de la italianul Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr.- 43 î. Hr.) – omul universal preocupat de realizarea unei sinteze între școlile socratice, stoicism, aristotelism și platonism, la împăratul roman Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.) – cel care a avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă și căruia îi plăcuse viața simplă și retrasă, caracterul său fiind dominat de simțul datoriei, și având principiile filosofice apropiate de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia spunea că „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”, dorind o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi – , făcând un pas mare dar semnificativ trecem la Plotin (204-270) filosoful grec născut în Egipt, preocupat de aflarea drumului spre Dumnezeu, și un alt pas – la Fericitul Augustin (354 – 430), pentru biserica catolică – Sfântul Augustin – care, în urma lecturilor scrierilor lui Plotin și-a hotărât convertirea la creștinism.

Augustin de Hipona s-a născut la Tagaste Numidia, în nordul Africii, a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. Mama sa, Sfânta Monica, creștină fiind, a avut o mare influență asupra lui. Augustin și-a început studiile în orașul natal și le-a continuat la Cartagina, unde a studiat retorica, el însuși devenind profesor de retorică. Mai târziu, după conversiunea sa la creștinism, găsindu-și liniștea interioară, a considerat tinerețea sa suma unor rătăciri: prietenii și pasiunea pentru o prietenă de condiție inferioară.

Mai întâi, lectura cărții Hortensius a lui Cicero i-a deșteptat gustul pentru filozofie. Deși Cicero se născuse cu mult timp înaintea lui Augustin, cei doi au avut în comun dorința de căutare sinceră și profundă a adevărului și fericirii, fiecare la vremea sa, cu mijloacele cunoștințelor specifice acelor ani. Cicero a găsit răspunsul dedicându-se studiului pur al filozofiei, iar Sf. Augustin în căutarea sensului existenței. Apoi, citindu-l pe Plotin, se convertește la creștinism, acțiune care va determina convertirea „în cascadă” a altor indivizi. Începe să-l preocupe problema naturii sufletului, a nemuririi lui, problema existenții răului în lume. Este influențat de maniheism, doctrina care propovăduia asemenea religiei persane a lui Zoroastru o separare radicală între bine și rău și care nu poate fi refăcută; răul și binele vor exista întotdeauna în lume. Mai târziu, la Roma și Milano, unde profesează, Augustin va părăsi maniheismul pentru a adopta doctrina sceptică a Noii Academii, a Academiei platonice reînființate. Scepticismul este și el numai o etapă în căutarea pasională a lui Augustin, care are nevoie de ceva absolut, de o certitudine. O găsește pentru un timp, în neoplatonism. Neoplatonismul va forma pentru Augustin puntea de trecere între filozofia greacă și inițierea creștină. La Milano, Augustin este impresionat adânc de predicile Episcopului Ambrozie. Mama sa îl însoțea și avea o mare influență asupra lui. Bolnav, el renunță la profesorat. Se retrage la moșia unui prieten, lângă Milano. În această retragere el scrie – urmare a discuțiilor cu prietenii, cu fratele și fiul său, cu Monica – cele mai frumoase dialoguri ale sale: Contra Academicos (contra scepticismului Noii Academii), De beata vita (problema fericirii), De ordine (problema existenții răului și a integrării lui în ordinea totală divină, a lumii), De quantiatae animae (suflet-corp), De immortalitate animae și Soliloquia (dialog cu sine însuși despre nemurirea sufletului).

Tot aici a fost botezat de Ambrozie în noaptea de Paști a anului 387, cuvintele căruia l-au impresionat puternic pe Augustin: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Se spune că acela a fost momentul hotărâtor al convertirii sale. Reîntors în Africa (între timp Monica moare), el devine preot. Din acel moment viața lui a devenit o viață de asceză și studiu. Ajută pe Episcopul de Hippona, al cărui succesor devine. Se împarte între grija constantă și ajutorul neobosit pe care-l dă populației din dioceza sa, și de altă parte scrierilor sale religioase, diferitele polemici. El redactează marile sale lucrări De Trinitate și De civitate Dei. Își povestește viața în Confesiuni. În ultima sa lucrare, în Retractiones, scrisă cu puțin înaintea morții sale, își situează critic toate operele. Augustin moare în timp ce vandalii asediau cetatea Hipponei.

Filozofia sa poate fi considerată ca un platonism creștin. Platon este pentru el (în Confesiuni) filozoful care, fără a fi creștin, s-a apropiat cel mai mult de adevărul și viața creștină. Tema participării este esențială, dar nu mai este participarea platonică la lumea ideilor, ci participarea la ființa divină. Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele. Augustin caută o certitudine absolută. Îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem: „Nu mă pot îndoi de faptul că trăiesc. Ca să pun totul la îndoială trebuie să gândesc, deci să trăiesc”. Iată că Augustin premerge raționalismul cartezian al lui Descartes: Dubito = ergo cogito, Cogito = ergo sum Rațiunea conține pentru Augustin adevăruri eterne. Cine se va putea îndoi de adevărul necesar al propozițiunilor matematice, că 2+2=4? Dar de unde vin aceste adevăruri? „Adevărul nostru nu este decât imaginea pentru noi, a unui adevăr absolut, transcendent.” La Augustin, fundamentul adevărului nu poate fi decât realitatea lui Dumnezeu, El fiind izvorul oricărui adevăr. Pe Dumnezeu îl cunoaștem în noi, în sufletul nostru. Îl cunoaștem mai bine decât cunoaștem alte realități ale experienței. Puterea lui Dumnezeu susține lumea printr-o intervenție continuă. El este cauza primă, originea oricărei realități, inteligența primă, izvor al oricărei inteligențe, izvor al oricărei frumuseți, al tuturor perfecțiunilor.

Ca pentru toată lumea creștină, lumea este pentru Augustin orânduită și ierarhizată de către și în raport cu ființa divină. Chiar și materia are în ea ceva divin. În ordinea ființelor create, cea mai înaltă creatură este omul. El este făcut după chipul lui Dumnezeu și poate contempla în el ideile eterne care vin de la Dumnezeu. Sufletul omenesc este de esență spirituală și nemuritor, deși e legat de corp. Sufletul contemplă în el și adevărurile morale. Aceasta înseamnă că adevărurile morale au o origine transcendentă; ele sunt de origine divină și de aceea sunt eterne. Ele exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu, tradusă prin iubirea între oameni. Răul nu poate avea, în ordinea totală a lumii, o ființă definitivă. El este numai o lipsă, o neîmplinire; el este creat de voința și de libera noastră alegere. Răul este lipsa Binelui avea să afirme și Einstein în secolul XX. Cunoaștem toți adevărul moral, dar suntem liberi a-l împlini sau nu. Răul nu strică armonia lumii fiindcă el este pedepsit.

În scrierile sale a atins toate temele fundamentale ale teologiei și vieții creștine. Este cel mai mare filozof al epocii patristice (patristică – filozofia părinților bisericii) și consfințește ruptura cu lumea antică, adăugând rațiunea și încredințând inteligenței sarcina ulterioară a elucidărilor. Două teme esențiale caracterizează filosofia augustiniană: Cine este Dumnezeu? Cine este omul? Uniunea acestor teme explică preocuparea simultană pentru imanența, ca și pentru transcendența divină: Dumnezeu este ,,internum aeternum”, ,,cel mai îndepărtat și cel mai prezent”, ,,locul cel mai ascuns, cel mai intim interior fiecărui lucru, căci toate lucrurile sunt în el, și cel mai exterior, pentru că el este deasupra tuturor lucrurilor”. Tendința către etern este sufletul timpului și motorul însuși al iubirii, ceea ce conferă dinamismul creaturii. Cetatea lui Dumnezeu, deschisă universalității oamenilor care îl recunosc pe Dumnezeu și trăiesc după legea sa, se opune cetății terestre al cărui principiu este exclusiv iubirea de sine. Departe de a condamna domeniile politic și social ca atare, Augustin înfierează doar pervertirea voinței în cetatea terestră, gata să idolatrizeze Statul, pe care l-ar lua ca scop în sine, făcând din spațiul omenescului un câmp închis sortit disperării, dacă nu ar exista în paralel și strâns legată de structurile mundane invizibila cetate spirituală, a cărei deschidere veghează împotriva tentațiilor totalitare inerente puterii. Hristos, Verbul întrupat, este centrul acestei istorii pe care o recheamă către principiul său (alpha) și o călăuzește către împlinirea ei (omega), dând astfel persoanei umane o valoare absolută. A avea credință înseamnă „a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi”, spunea Augustin.

Fericitul Augustin este reprezentativ pentru modul în care creștinii priveau politica. Desigur, impactul gândirii sale asupra acestui domeniu nu este aidoma lui Platon, Aristotel, Machiavelli sau Rousseau, dar influența lui provine din Continue reading „Vavila POPOVICI: FILOZOFIA, religia și politica (8) – FERICITUL AUGUSTIN” →

Al. Florin ŢENE: Orizontul fără limite al învățării*. Decalogul 11 pentru ziariști

1. Cele trei defecte care încep cu litera M de care trebuie să se ferească jurnaliștii: minciuna, mândria, manipularea în slujba managerului.

2. Omenirea a intrat într-o perioadă de alternative extreme. În timp ce o eră de progrese științifice și tehnologice ne-a adus o cunoaștere și o putere fără precedent, într-un secol cel mai sângeros din istoria omenirii-secolul XX- suntem astăzi martori la apariția unei problematici mondiale- a unui ghem uriaș de problem în domeniul ecologiei, climatologiei, energiei și hranei, care care ne confruntă cu o nebănuită complexitate. În acest context un factor decisive îl are înțelegerea, acțiunea umană și presa de toate nuanțele.

3. Omenirea nu este în armonie cu natura. Fii tu, jurnalistule, scriitorule un promotor al apărării naturii.

4. Așa numitele resurse regenarabile sunt amenințate de pericole iminente; printre acestea se numără degradarea rapidă a pădurilor tropicale, tăierilor din pădurile țării noastre, înaintarea deșerturilor în Bărăgan, și în alte părți din lume și stingerea accelerată a florei și faunei sălbatice. Cotribuie tu, jurnalistule prin scrisul tău la educarea oamenilor care distrug habitatul nostru.

5. Dacă aceste tendințe își vor urma cursul, suntem sortiți la pierderi grave în domeniile habitatului, sănătății și calității vieții, și amenințați în însăși capacitatea noastră de supraviețuire. Jurnaliștii nu trebuie să se limiteze doar la “lungul nasului”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Orizontul fără limite al învățării*. Decalogul 11 pentru ziariști” →

Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa rugăciunii sale, și ființează printre dureri, el fiind însăși lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii, acel spațiu al sacralității, în sensul dat de Mircea Eliade. Omul care se roagă pătrunde în spațiul metafizic al sacralității și dă strălucire și speranță sufletului însetat de absolut, aduce acea sclipire lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, iar glasul se înalță ca un sunet de clopot bisericesc ce ne cheamă pe toți la rugăciune:

Mai am o rugă, Doamne, curată si fierbinte:
pune-mi iertare-n suflet și dragoste-n cuvinte!

Poemul este un eseu hristic despre viață și fragilitatea ei, despre existența ca dar sfânt primit „din mila și-ngăduința Ta”, Creatorul nostru, despre starea de singurătate și ideea de finitudine, ca realitate dezolantă a existenței noastre.

Partea I ilustrează neliniștile sufletului care cere divinității iertare și dragoste, cu durere și nevoia de binecuvântare, în viața „prea iute curgătoare”: Ajută firii mele/și dă-mi puterea tainei

Cu un destin sinusoidal, care cunoaște cădere și-nălțare, omul își înalță ruga spre cer și transcende clipa străină a durerilor existențialiste cu cernit „memento mori” din sufletu-i cu preafiravă lumină: Mi-e sufletul lumină că vine de la Tine,/ pe drumuri troienite de grea singurătate.

Partea a II-a aduce mulțumiri înălțate Domnului, lanțurile grele ale tăcerilor se rup, răzbate deznădejdea argheziană de-a putea manifesta credința „simt că nu am cuvinte, nici suflet să te strig”, și însingurat și în păcat, trupul pare îngenunchiat pe vecie: Spre-a-ți mulțumi, privirea, cu teamă, se ridică,/ și glasul meu uitarea țărânii o despică.

Teama, îndoiala sunt depășite iubirea vreau s-o strig, iar îndepărtarea de divinitate este resimțită tragic, tăcerile mistuitoare crucifică Ființa, ori o îngenunchează, o transpun în starea sau ipostaza celui ce se roagă pe genunchi și pe coate, cu mătănii doveditoare ale pioșeniei și umilinței față de Creatotul și izbăvitorul nostru.

Condiția umană de muritor conferă celui care se roagă, Eului ce se face auzit, și căruia îi corespundem cu toții, fiorul tragic al morții, și simt câteodată , cât de aproape sunt/ de liniștea țărânii.

Timpul și Iubirea creștină sunt percepții ale necesității de a cânta lumina credinței, bucuria, de a primi binecuvântarea, un strop din Slava Ta: Nu teama, nu-ndoiala…Iubirea vreau s-o strig.

Și din nou cereri pe care sufletul le știe îngăduite ca un drum presărat cu milostiviri spre cererea cea mare, aceea a iubirii divine coborâtoare peste cel creat din iubire, totul ca un flux neîntrerupt divinitate-om și, din nou, divinitate: Coboară peste mine în tainică lucrare / cuvinte de iubire, de pace și-ndurare.Te rog ( … )/ eu, cel pierdut prin firea păcatului lumesc,/ să spun, în dulce cântec, ce tainic Te iubesc

Partea a III-a face referire la poemul-rugă definit ca o cântare a bucuriei spre lumină și construit pe dualități antagonice, recunoscute simbolic în lume: arșiță și ploaie, sânge și sudoare, îngenunchere și zbor spre veșnicie, temporalitate și atemporalitate, liniște și dor, roua, așteptarea și clipa regăsirii, lacrimă și uitare, durere dar și speranță, Lumina și Cuvântul din cerurile Tale, precum și roua, lacrimă de iubire a Ceului și lacrima de iubire a omului

Conștiința creștină găsește suficiente elemente care o definesc în relația cu Dumnezeu, niciodată suficiente însă: Sunt doar un om pe care-l încearcă și-l frământă/ Lumina și Cuvântul din cerurile Tale/ pe care-n mare milă mi le așterni în Cale…/ pentru că resimte acut o anume ruptură, ca o pierdere a paradisului/că de-mi ridic privirea, supusă și pierdută,/mă simt uitat și singur. Nici cerul nu m-ajută./ Dacă-mi îngrop privirea, sfioasă, în pământ,/mă tulbur și mai tare, și nu știu cine sunt.(…)/îngenuncheat, în rugă, mă-ntreb, pierdut: Ce sunt?

Citind acest eseu hristic avem percepția unei rugăciuni rostite într-un singur glas, o Cântare a Cântărilor ajunsă la noi ca o rugă înălțată divinității pornită dintr-un suflet adevărat, sincer și cu durere. Este un poem-rugăciune izvorât dintr-o limpede conștiință creștină în care „eu” se poate transpune simplu și firesc în „noi” toți:

și dă-mi puterea tainei, să cred că pot rosti
cuvintele lăsate să te putem iubi

Vocea care rostește această rugă înălțată lui Hristos dezvăluie gândurile, temerea sau bucuria, îndoiala sau ce are omul mai sfânt în sine, în adâncul sufletului pe care, iată, ni-l dezvăluie, permițându-ne să ne reflectăm în modelul său și să ne regăsim, să rezonăm… Pentru că aceasta este condiția umană, suntem proiectați de Creatorul nostru întru iubire, așadar întru cunoaștere și comuniune, cu o sete de nestăvilit de absolut. Poemul este o „cântare a iubirii” în sensul ei cel mai înalt, amintind de modelul mai vechi al Canticum Canticorum, Cântarea Cântărilor, iubirea omului religios față de Dumnezeu în ipostaza cea mai înaltă și pură a sentimentului ce-l înalță pe hommo religiossus în spațiul sacru al existenței sale (Mircea Eliade).

Poemul-rugăciune este structurat după modelul unei rugăciuni scrise pe care părintele o citește în altar, între liturghie și vecernie, și comportă o adresare Instanțelor divine Construct liric al acestei rugăciuni este înălțat prin Continue reading „Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)

Unirea Bucovinei cu România

La București, unii tineri bucovineni îşi continuară studiile la Universitate, iar alţii, intraţi ca voluntari în armata română, frecventau şcolile militare. Presa austrofilă din Bucovina ,,înfiera” în cuvinte aspre activitatea naţională propagandistică a refugiaţilor bucovineni, contestându-le dreptul ,,de a se gira în congrese şi mitinguri, ca reprezentanţi ai românilor bucovineni şi de a vorbi în numele acestora”. Nu era manifestaţie naţională în Bucureşti, la care aceşti ,,fii rătăciţi” ai Bucovinei să nu fi condamnat actele de teroare şi persecuţie din Bucovina şi să nu-şi exprime dorinţa de libertate naţională.

O activitate benefică a desfăşurat Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de profesorul Ion Nistor, mai ales în rândurile studenţilor şi elevilor care studiau în Vechiul Regat, dar şi printre cei înrolaţi în armata română. Unii din aceşti tineri ce frecventau Şcoala de ofiţeri din Botoşani şi, care, în iarna 1916-1917, descurajaţi, au manifestat indisciplină, fiind închişi la Dorohoi, au fost ulterior recuperaţi, revenind la Şcoală şi îndeplinindu-şi datoria de oşteni şi români. Mulţi refugiaţi bucovineni s-au remarcat pe front, ca Dimitrie Marmeliuc, Const. Ardeleanu ş.a., iar alţii au căzut în luptă, pentru triumful cauzei naţionale, precum Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Breabăn, Zamfir ş.a. Doi soldaţi bucovineni, Nicoară şi Dumitru Cătană, au fost executaţi (împuşcaţi) la Satulung, lângă Braşov, pentru că au refuzat să tragă în soldaţii românii, cei doi au fost puşi să-şi sape singuri groapa.

Aceste represiuni s-au extins după intrarea României în război, în august 1916, pot fi menţionate şi alte exemple, ţăranii Teodor Habailă din Voloca şi Iliuţă Moldovan din Cernăuca au fost spânzuraţi, bătrânul Gheorghe Meleanca a fost spânzurat de un copac (după ce a fost pus să-şi sape groapa), Florea şi Paraschiţa Olăraşu, din comuna Ropcea, au fost spânzuraţi de un jandarm, fără o vină dovedită. Apoi, pe lângă numele menţionate, au fost arestaţi, schingiuiţi şi purtaţi pe la curţile marţiale unii preoţi, conducători vrednici ai românilor din satele lor, din care amintim: Casian Bohatereţ, Nicolai Mihalcea din Iacobeni, George Lanioschi, Dim. Ţopa, Teofil Hleanca din Jucica Veche, Ştefan Malanciuc din Camenca, Ignatie Caragea din Nămeştii Vechi, Ion Macovei, Adrian Andronic din Lucoviţa, Cristofor Iliuţ ş.a. Până şi călugării erau suspectaţi, aşa cum s-a întâmplat cu cei de la mănăstirea Dragomirna, care au fost arestaţi.

La începutul lui iunie 1916, trupele ruse au declanşat o mare ofensivă în Bucovina şi Galiţia, austriecii fiind înfrânţi şi respinşi peste Carpaţi. După ce a cucerit Przemysl, armata rusă, pornind din Basarabia şi trecând peste teritoriul românesc, a înconjurat poziţiile austriece de la Mamorniţa, apărate de maiorul Daniil Pop, şi la 17 iunie a ocupat Cernăuţi. Atacul a fost atât de rapid şi surprinzător, încât guvernatorul Meran şi autorităţile subordonate abia au reuşit să se refugieze la Vatra Dornei. Trupele ruse au continuat înaintarea în Bucovina, reuşind să ocupe fără dificultăţi Storojineţ, Siret, Suceava şi Câmpulung, reocupând poziţiile lor de la Mestecăniş. Autorităţile civile şi bisericeşti bucovinene s-au refugiat la Praga, unde au rămas până la sfârşitul războiului. Noile autorităţi ruse au numit un guvernator al Bucovinei, la Cernăuţi, subordonat guvernatorului general, cu reşedinţa la Lemberg (Liov). Au fost instalaţi prefecţi şi primari în oraşe, printre care şi români, astfel, preotul Gh. Şandru a fost numit primar la Cernăuţi, în fruntea mitropoliei din Bucovina fiind aşezat un arhiereu rus.

Înfrângerea austriecilor în Galiţia, apoi intrarea României în război, în august 1916, urmată de moartea împăratului Fanz Joseph, în noiembrie 1916, l-au determinat pe noul împărat Carol (1916-1918) să restaureze regatul polon, prin Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a IV-a)

„Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină,

Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină

Şi-n cartea veşnicii-nscrii un plus.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

Poate că cel mai mare DAR oferit de DUMENZEU, fiului Său creat – Omul, după Suflet, Viaţă, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi Mântuire este DARUL SCRISULUI.

Daco-românul creştin ortodox – renăscut prin aderarea şi asumarea jertfelnică a Evangheliei, Crucii şi Învierii lui Hristos, trebuie să devină o conştiinţă trează, creativă, ca ALES al NEAMULUI, cu suflet curat, iubitor şi mărturisitor în faţa lui Dumnezeu, dârz şi apărător al Neamul său, o identitate hristică, militând permanent cum ne îndemna călăuzitorul de neam, Părintele mărturisitor Crăciun Oprea, pentru: „recreştinarea Neamului românesc şi omenesc.” (Revista, Atitudini, Aprilie 2012)

Certitudinea că ne-a hărăzit Bunul Dumnezeu într-o anume VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ, specifică firii noastre pelasgo-thraco-getodace, ca NEAM prea ales o demonstrează faptul că ne-a înzestrat cu prima SCRIERE din lume, cu primii PROFEŢI, cu multitudinea Schiturilor şi Mănăstirilor, acolo unde s-a plămădit scrierea, învăţarea şi cunoaşterea Luminii CUVÂNTULUI, cu diversitatea GENIILOR, cu multitudinea PERSONALITĂŢILOR, cu osebirea VLĂDICILOR, cu deosebirea unor mari VOIEVOZI, cu dragostea MAMELOR – iluştri pedagogi, cu Filocalia misticilor DUHOVNICI, cu Sofianismul pătrunderii serafice a FILOSOFILOR creştini.

Virtutea unei culturi eminamente creştine, de esenţă ortodoxă, filosofico-teologico-literară constitue cu predilecţie ZESTREA unei naturi a Spiritului MESIANIC HRISTIC fără egal, care-şi întinde înrâurirea peste milenii, tinzând permanent spre AZURUL contemplaţiei, unde toată configuraţia CHEMĂRII vocaţionale îmbrăţişează sublimul ALEGERII ca Misiune a Slujirii şi Slăvirii FRUMOSULUI întru toate cele ale Sale.

Menirea ELITEI CREŞTIN OROTODOXE DACOROMÂNE – CĂLĂUZITOARE şi CONDUCĂTOARE care, s-a renăscut şi împlinit întru HRISTOS este aceea de a se asuma cu tot sufletul, cugetul, fiinţa şi jertfa sa CREAŢIEI, spiritului Evanghelic sub dinastia virtuţii imperative a hegemoniei LOGOSULUI, întru toată splendoarea Dumnezeirii Sale, pentru ca NEAMUL, NAŢIUNEA, respectiv poporul – comunitatea prezentă să-şi poată îndeplini întru totul TOATE FUNCŢIUNILE EI FIREŞTI, hărăzite de ATOTCREATORUL.

ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS a întrupat întru sine SPIRITUL Culturii filosofico-teologice ca MISIUNE a DEVENIRII, aşa cum peste timpul milenar avea să definească ACADEMIILE/ UNIVERSITĂŢILE concentraţionare prin naturile metafizico-mistice, genurile literar-patristice, estetice, memorialistice, etice, filosofice, politice, psihologice, teologice, martirice sub VOCAŢIA MĂRTURISIRII, prin spectrul azurului serafic aureolat de constelaţiile împlinirii FILOCALICO – SOFIANICE, adică „DRUMUL CĂTRE NOI ÎNŞINE”, definit de mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu.

Secţiunea a II-a:Personalităţi teologico-literare (continuare)

Sf. IOAN CASSIAN (360-435).

Adulat pe bună dreptate ca: „cel mai mare dascăl ascet al lumii creştine”, Sfântul Ioan Cassian s-a născut într-o familie dacică aristocrată, la Vicus Cassianus/ Cassianorum/ Cassiaci pe Valea Casimcei de pe ţărmul Mării Negre a Cetăţii HISTRIA, în anul 360. Marele istoric Vasile Pârvan (1882-1927) a reuşit arheologic să scoată la lumină în anul 1912, vatra Vicus Cassiaci, considerată de Tillemont, E. Schwartz şi H.I. Marrou ca locul natal al sfântului dac, iar în pădurea Şeremet a descoperit dăltuite în stâncă, două inscripţii geto-dacice: „Hotarele Cassienilor şi peşterile” şi „Hotarele peşterilor Cassienilor.”

Despre biografia sa, fac referire discipolul său Ghenadie/ Genadius de Marsilia, pe la 470, în opera De viris illustribus: <<Cassianus natione Scytha>>, Hyeronimus Platus în lucrarea De bono status religiosi: <<Ioannes Cassianus genere Scythia, (cf. Patrologia latină, col. 51), patriarhul Constantinopolului, eruditul şi ilustrul teolog Photios/ Fotie (820-895), în capodopera sa Biblioteca.

În veacul al XX-lea, au îmbrăţişat spiritualitatea de excepţie a Sfântului Ioan Cassian, savantul teolog Dumitru Stăniloae, mitropoliţii basarabeni Dr. Nestor Vornicescu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului, savantul patrolog Ioan G. Coman, teologul Nicolae Chiţescu, Iustin Moisescu, arheologul Ion I. Barnea, prof. univ. dr. Pandele Olteanu, istoricul-arheolog Vasile Pârvan.

Dintre străini, de personalitatea şi opera Sfântului Ioan Cassian s-au bucurat academicienii: abatele Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Dimitrios Ballanos.

Savantul francez Henri Irenne Marrou (1904-1977), i-a dedicat un studiu: La patrie de Jean Cassien – 1947, subliniindu-i calitatea de „român”, iar filologul şi istoricul englez Owen Chadwick, rectorul Universităţii Cambridge, i-a dedicat o monografie John Cassian. La fel au procedat savantul Philippe Rousseau şi iezuitul abate Jean-Claude Guy în Jean Cassien. Vie et doctrine spirituelle.

Aristocraţia dobrogeană, îndeosebi familia Cassianus a impus posterităţii stilul conacelor boiereşti, celebrele villae rusticae, care au lăsat până astăzi amprente în ţinutul Dobrogei, îndeosebi pe Valea Teliţei/ Troesmis, pe Valea Capacliei/ Niculiţel, la Moşneni-Callatis-Mangalia.

Caracterul dârz, integru care i-a conturat celebritatea personalităţii sale enciclopedice s-a datorat ţinutului înfrumuseţat cu viaţa creştină a mănăstirilor şi după spusele sale, prin: „stăruinţa profesorilor şi lectura fără încetare”, dar şi graţie prieteniei tânărului consătean Gherman, camaraderie asemănătoare celei dintre marii sfinţi capadocieni Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz

În Colationes I, mărturiseşte legătura sufletească deosebită alături de Sfântul Gherman, „frate nu prin naştere, ci prin duh”: <<Cum guo Germano mihi ab ipso tyrocinio ac rudimentis militiae spiritualis ita individuum deinceps contubernium tam in coenobio, quam in eremo fuit, ut cuncti ad significandem sodalitatis ac propositi nostri parilitatem pronuntiarent unam mentem atquae animam duobus inesse corporibus>> – „Cu Sfântul Părinte Gherman am avut sălaş nedespărţit încă din timpul noviciatului şi de la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, atât în viaţa de obşte, cât şi în pustiu, încât toţi, pentru a explica prietenia şi asemănarea planului nostru de lucru, ziceau că în cele două trupuri ale noastre se află o singură minte şi un singur trup.” (trad. Ioan G. Coman)

Cea mai cunoscută operă a sa Colationes XVI, păstrează un rezumat: Către egumenul Leontie, publicat de savantul teolog Dumitru Stăniloae în Filocalia.

În lucrările sale, dincolo de textele Scripturii, Ioan Cassian a citat din autorii săi preferaţi: Cicero, Horatius, Ovidius, Persius, Sallustius, Virgiliu.

Cei doi fraţi întru duh au călătorit la Bethleem, stând într-o chilie de lângă Sf. Mormânt vreme de 2 ani, apoi au purces spre Pustia Sketică a Egiptului, sau de-a lungul Nilului, pelerinaje cu semnificaţii şi implicaţii privind iniţierile spirituale. Ardoarea lor avea drept ţintă capitala Imperiului – Constantinopol şi în mod fericit întâlnirea cu Patriarhul Ioan Gură de Aur. Recomandarea lor era prietenia marelui Ierarh cu Episcopul Tomisului Theotim I Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a IV-a)” →

Al. Florin ŢENE: Cel care gândește în viitor este neînțeles de epoca sa și poate fi repudiat, sau spiritul activ al jurnalistului*. Decalogul 10 pentru ziariști

1. La început a fost Liniștea și apoi Tăcerea !

2. După care a urmat Cuvântul utilitar, cel social.

3. Mult mai târziu a apărut muzica care este uniunea în armonie a iubirii.

4. Tăcerea este rugăciunea solitarului, care urcă treptele desăvârșirii spre spiritul multiplu și unitar al lumilor.

5. Universalizarea este stăruința permanentă a jurnalistului și scriitorului care doresc să-și lumineze conștiința, unind viitorul cu trecutul într-o actualitate creatoare.

6. Perfecțiunea nu se realizează în mod absolut. Ea există decât ca aspirație. O neîncetată întrecere, înălțare de pe o culme pe alta. Fiecare pas înainte trebuie să însemne nu o simplă apropiere de sfârșitul drumului, ci o prelungire a drumului vieții.

7. Adevărata noastră fericire, pământeană, constă în perpetuarea speranței, a credinței.

8. Actualitatea creatoare a jurnaliștilor și scriitorilor nu este o animalică bunăstare, care de fapt nu prea există la această categorie de truditori în CUVÂNT, ci prin ea se vădește înadevăr veșnicia; menirile umanității sunt atunci mai libere, mai frumoase, mai esențiale. Într-un cuvânt: divin și folositoare societății.

9. Sentimentul universalității este de natură religioasă: trebuie să recunoaștem asta. Chiar și știința cea mai riguroasă, este învăluită de tentațiile și exaltările misterului. Un savant ca Herbert Spencer. A spus:Știința adevărată este esențial religioasă.

10. Cine este Herbert Spencer? Acesta s-a născut în Derby, ca fiu al lui George Spencer, un educator respectabil. Provenind dintr-o familie de profesori, (inclusiv bunicul și unchiul său), el a fost încurajat să studieze de la o vârstă Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cel care gândește în viitor este neînțeles de epoca sa și poate fi repudiat, sau spiritul activ al jurnalistului*. Decalogul 10 pentru ziariști” →