Al. Florin ŢENE: Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani. În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii

Scriitorul, jurnalistul și disidentul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în localitatea Mana – Orhei România, azi această comună fiind în Moldova de peste Prut. Este un scriitor român, stabilit la Paris. În tinerețe a cochetat cu comunismul, indus în eroare de propaganda sistemului comunist-criminal. Apoi este cunoscut pentru atitudinile anticomuniste și naționaliste. Datorită atitudinii anticomuniste și anti ceaușiste este expulzat din ţară în noiembrie 1977, împreună cu soţia şi copilul. Fiind un luptător cu “arma” scrisului a continuat lupta împotriva regimului comunist. Eşecurile spionajului în epoca lui Nicolae Plesiţă care a organizat atentate cu colete a făcut să scape cu viață. La 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 84 de ani. Statutul său a rămas în ultimii 42 de ani cel de azilant politic, spune Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România. Acelaşi statut a avut şi Ana Maria, care a murit acum câțiva ani, acelaşi statut îl are şi fiul lor – Filip Ieronim. „Am atins o cotă de saturaţie insuportabilă la textele „de atitudine” despre Goma. Oamenii cred că o aniversare trebuie să fie mereu motiv de bucurie. Pentru mine, ziua de 2 octombrie este una de covârşitoare tristeţe, aş spune că – dacă n-ar suna prea medieval pentru urechile prea progresiste – este ziua în care retrăiesc cu inima în gât toată istoria lui Goma, aşa cum am aflat-o şi înţeles-o din cărţile lui şi din tonele de documente pe care le-am citit. Îi urez sănătate şi «mulţi ani!», cu îndemnul pentru noi să fim mai conştienţi de lumea în care trăim, să ne lepădăm de superficialităţi“, transmite Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la “Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului”. Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“(n.r. – mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel). În anul 1952, în timp ce era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, a fost reţinut opt zile de Securitatea din Sibiu pentru că vorbise în clasă despre partizani şi pentru că ţinea un jurnal. În toamnă aceluiaşi an a fost exmatriculat. În timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind student, Goma a criticat materialismul dialectic, a afirmat că limba moldovenească este o invenţie şi că trupele sovietice sunt de ocupaţie. Afrontul lui n-a rămas nepedepsit. A fost arestat în acelaşi an, sub acuzaţia de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă“, fiind condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la Jilava şi Gherla. . În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă” În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

Ulterior, pentru că autorităţile comuniste au considerat că nu s-a reeducat, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan. „Toţi vecinii noştri se mişcă“ La 2 martie 1977, la Europa Liberă a fost citită scrisoarea adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceauşescu. Manifestul, dar şi alte documente din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, au fost făcute publice recent de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), la împlinirea a 40 de ani de la mişcarea revoluţionară din fosta Cehoslovacia. „Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «…escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român»“, scria Goma în scrisoarea către Europa Liberă. În continuare, scriitorul dovedeşte că este mai patriot decât mulţi români. „Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean – Goma, bunica dinspre mamă grecoaică – Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“. Goma mai scria, adresându-i-se lui Ceauşescu, că în România sunt doar două persoane care nu se tem de Securitate: „Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături… Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (…) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“, încheia el scrisoarea. Filat de Securitate şi apoi arestat Gestul fără precedent a pus în mişcare aparatul represiv al Securităţii

Dintr-o notă-raport a Securităţii, din martie 1977, aflăm cât de periculos devenise pentru statul comunist, fiind filat, iar în locuinţă fiind montate mijloace de interceptare. Securitatea a decis să monteze microfoane până şi în casa din Breaza a mătuşii soţiei sale, Luiza Năvodaru. Acţiunea a fost coordonată de colonelul Mihai Nicolae, şeful Serviciului 5 din cadrul Direcţiei I. „Pentru a uşura acest lucru (n.r. – montarea de aparate de interceptare), vom organiza ca, timp de 15 minute, curentul din ziua respectivă să fie întrerupt. Lucrarea se va efectua după camuflarea geamurilor“, se arată în raport. În ziua în care urma să se pătrundă în vilă, oamenii securităţii au organizat „chemarea la Editura Cartea Românească a soţiei lui Paul Goma şi la Editura Universul a lui Petre Năvodaru“. Pentru a nu fi deconspiraţi, securiştii pregătiseră terenul dinainte pentru ca nu cumva vreun vecin să-şi dea seama de acţiunile lor. „La data fixată, se cerea în raport, se va organiza scoaterea din zonă a tuturor vecinilor menţionaţi în anexa alăturată, anexă în care este precizat şi locul unde vor fi chemaţi, precum şi cine va discuta cu fiecare persoană în parte“. Anexa lipseşte din documentele publicate de CNSAS. Ziua arestării Tot la dosarul de Securitate al lui Paul Goma apare şi un proces-verbal de percheziţie domiciliară datat 1 aprilie 1977, data arestării sale, la apartamentul său din Bucureşti, de pe Aleea Compozitorilor. Ofiţerii de la Direcţia de Cercetări penale a Ministerului de Interne acţionaseră în baza autorizaţiei emisă de Direcţia Procuraturilor Militare. Într-o declaraţie olografă, care se întinde pe mai multe pagini, aceştia au trecut toate bunurile ridicate din casă, printre care se numără „douăzeci şi patru de casete-benzi diferite provenienţă străină, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prima noapte» conţinând 125 file, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prolog», conţinând 142 file“. În aceeaşi zi, scriitorul român a fost arestat, fiind eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale. Însă ce putea să facă statul totalitar cu un disident celebru? Să scape de el, într-un fel sau altul, astfel că în noiembrie 1977 Goma, soţia şi copilul au fost practic expulzaţi în Franţa, unde au cerut azil politic. Departe de casă, Paul Goma a continuat lupta împotriva regimului comunist. Paul Goma trăieşte în Paris şi are, în continuare, statut de azilant politic.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

OSTINATO, romanul lui Paul Goma este scris după Revoluția de la Budapesta din1956, după închisoarea din motive politice, urmată de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, reprezentând, astfel, din punctul de vedere al autoritatilor comuniste, un caz și mai cu seamă pentru că folosește în scrierea romanului material autobiografic, devenind, în ochii cenzurii, material politic. Romanul început înca pe când se afla în Bărăgan, reluat in 1965 și considerat încheiat in 1966, chiar dacă, și după aceasta dată, Paul Goma continuă să il rescrie – este refuzat, apoi amânat sistematic de catre editori. Un prim manuscris (cu titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă) este propus în 1966 Editurii de stat pentru literatură și artă (ESPLA) care il respinge sub motivul că nu se debuteaza cu un roman, ci cu proza scurtă. In 1967, revista germana din Romania Neue Literator publica un fragment din Ostinato in traducerea Annemonei Latzina și a lui Dicter Schlesak, fragment remarcat – inainte de apariție, in redactia revistei – de Miron Radu Paraschivescu care, cel dintai, il va considera pe tânarul autor „un Soljenitin român”.

Tot în acelasi an, Paul Goma trimite prima variantă a romanului în Occident, pentru ca la sfârșitul anului următor o a doua variantă să ia aceeași cale. Într-o manieră rămasă unică în România socialistă – unde relațiile cu străinătatea, ținând de o zona interzisă constituiau un secret maxim – Paul Goma nu pregeta să facă publica aceasta știre, după cum tot aici își va avertiza editorii (de la ESPI-A, apoi de la Editura Eminescu) că traducerea are mari șanse să preceadă apariția cărții în țara. Spre stupoarea multora, care il suspectau pe autor de teribilism, Ostinato (tradus in Continue reading „Al. Florin ŢENE: Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani. În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii” →

Mircea Dorin ISTRATE: Satul meu, buric de lume

Se spune și pe bună dreptate, că veșnicia s-a născut la sat, pentru că satul este cuibarul în care dintr-u începutul viețuirii noastre neamul acesta s-a adunat, s-a înpuit, s-a mărit și s-a rărit după cum nemernicia unor timpuri au trecut peste el. De ce a rămas mereu în matca lui? Pentru că aici oamenii erau legați unii de alții prin nenumărate fire: erau neamuri, erau buni vecini, aici se legau familiile, în huma lui se veșniceau moșii și strămoșii lor, hotarul le dădea de îmbucat.

Aici timpul se măsura din sărbători în sărbători creștinești, aici se respectau datinile și obiceiurile locului, aici se trăia în umbra crucii, aici se viețuia în cinste, în curat, în respect pentru muncă. Aici pruncii învățau bunacuviință, smeritul și purtatul în fața celor mari, trebuind a fi harnici și ascultători, să învețe carte atât cât să le fie de folos. Viața omului era trăită într-o muncă nesfârșită din iarnă-n iarnă, pe hotare, în gospodărie, cu puține zile de slobozenie: o duminecă, o nuntă, un botez, o înmormântare , o zi de sărbătoare. Atunci omul se veselea, se amărea, se întâlnea cu semenii, se povesteau.

Din sat se mergea la armată, la război uneori, pentru a-și apăra neamul și pământul pe care îl știau a fi a lor din moși strămoși și tot aici se înturnau dacă norocul îi mai ținea în viață.

Puțini dintre copii se învredniceau a merge la înalte școli ca să se înnobileze cu știința de carte și să se domnească mai apoi. Aceștia învățau pe rupte pentru a-și mulțumi părinții și neamul care se înnevoiau a-i ține pentru a se face oameni. De aici ne-au venit în timp toate mințile noastre mari și luminate care au ridicat în fală și mărire mereu această țară.

Trăind în umbra veacurilor, din totdeauna viața satului a fost grea, cu multă osteneală, cu puține bucurii, la voia lui Dumnezeu și a vremilor care au trecut peste el, dar măcar aici se trăia în curățenie morală, în cinste și în respect.

Ce este acum satul românesc? În foarte multe cazuri el este tot mai împuținat și îmbătrânit peste măsură, fără vlagă, dezorientat, neputincios, bolnav, trăitor ca într-o continuă agonie, cu hotare tot mai pustiite, cu case tot mai rărite, fără copii, fără bucurii, fără cine a mai duce mai departe un colind, nu joc, o cântare, un obicei, o datină străbună. Nu mai are cine învăța aici ce e cinstea, respectul, bunacuviință, smeritul, hărnicia, pentru că cei care ar trebui să o facă sunt pe la orașe, ori prin alte țări străine unde se fură, se omoară, unde omul se înrobește, unde nu mai e necesară știința de carte, unde tineretul este tot mai analfabet, mai obraznic, mai arogant, mai apucător la alte năravuri, mai îndulcit cu toate păcatele lumii.

În satele care au mai rămas întregi s-au închis școlile dar s-au deschis barurile, s-au împuținat numărul creștinilor închinători pe la sfintele altare, dar a crescut numărul celor care își uită nopțile prin discoteci, aici se fură și se tâlhăresc bătrânii ziua în ameaza mare, lenea și nemunca sunt la vedere. A secătuit așadar izvorul cel limpede și curat care a adăpat de veacuri veșnicia satului românesc. S-a înnămolit încetul cu încetul șipotul cel dădător de viață, de speranțe și de toate învățămintele cele mari și bune transmise rând la rând, neam după neam, din tată-n fiu, spre neuitare Am pierdut, în bună parte, credința cea adevărată născătoare de virtuți, dragostea de neam și țară, de pământul care ne-a ținut viețuirea pe huma sa, bunătatea și curatul sufletului românesc.

După toate astea putem spune, cu părere de rău, că veșnicia nu se mai naște la sat, că mai de grabă satul, cel care a fost până mai ieri cuibarul lumii, s-a întors din drumul său cel suitor și mergător înainte, în spre pierzanie, în spre pustiire, sufletul său golindu-se, secătuindu-se încetul cu încetul de toate cele mari, bune, adevărate, care i-au dat până acum statornicie și putere. Asta o vedem cu toții și o simțim, mai ales noi care am fost printre ultimii pe care satul i-a făcut oameni și care acum, în tremurul unei lăcrimate pleoape, în clipa unei aduceri aminte, îi simțim neputința, zbaterea, clipa nedorită care se apropie. Vor rămâne ulițele tot mai prăfuite , mai triste și mai însingurate, vor ră Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Satul meu, buric de lume” →

Adriana POPA: Nici pe aici nu se trece!

Am fost și anul acesta la Păuliș, tată. Pentru tine, am fost. Pentru ca tu, cel care ai sădit în sufletul meu și al Mihaelei iubirea de țară, să cobori de pe colțul de stea, în bobul de mărgean de pe genele mele.

A fost o zi caldă, de vară parcă, soarele strălucea, cerul era albastru, cu doar câțiva nori albi.

A fost o zi caldă, așa cum fuseseră zilele de septembrie și în urmă cu 75 de ani, atunci când tu și ceilalți elevi ai Şcolii de Subofiteri de Rezervă Radna, încorporaţi în armată direct de pe băncile şcolii, ați făcut un zid din iubirea de neam şi de ţară în calea trupelor horthyste, de 11 ori mai numeroase, mai bine instruite, mai bine echipate, cu tehnică de luptă, tancuri, ajutate și de aviația hitleristă. Armata română era în Moldova, armata ungară „Budapesta” ocupase Aradul şi înainta pe defileul Mureşului, ca să cucerească întreg Ardealul, partea de nord fiind cedată prin Dictatul de la Viena.

NICI PE AICI NU SE TRECE ! ați spus voi atunci, cu gândul la Mărășești.

Și nu s-a trecut!

„ La Păuliş, Miniş, Ghioroc şi Cuvin, în zilele de la 14 la 21 septembrie 1944, voi, ofiţeri, subofiteri şi elevi, aţi scris cu slovă de sânge, cu slovă de aur, în lumina soarelui scânteietor, pagini nepieritoare în istoria poporului nostru.
Cunoaşte întreaga ţară faptele voastre…

Va duce Mureşul pe apele lui, până departe, vestea izbânzii voastre şi o va cânta mereu.

Vor povesti codrii Cladovei urmaşilor că aici, pe Mureş, o şcoală de subofiţeri s-a bătut şi a bătut pe duşman, zdrobind furia hortistă” – din cuvântarea comandantului şcolii, colonelul Alexandru Petrescu, rostită în data de 1 octombrie 1944, la Radna.

E o toamnă verde, înlănţuită în părerile de rău ale verii.

-Auzi cum foşneşte porumbul ? mă-ntrebai tu, în grădină, atunci când vântul adia uşor prin pletele aurii ale lui septembrie. Aşa foşnea şi la Păuliş, iar noi strigam „ vin peste noi !” şi trăgeam disperaţi în lanurile de porumb din față.

Continue reading „Adriana POPA: Nici pe aici nu se trece!” →

Alexandru NEMOIANU: Ceea ce datorăm strămoșilor

Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup.

Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limba, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului.

Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat.

Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinii și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice.

Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37).

În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie.

Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insulta trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana și de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esența rebuturi umane.

Această sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii,vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam , se rușinează de proprii strămoși.

Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință.

A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii,până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ceea ce datorăm strămoșilor” →

Adriana POPA: La mulți ani, Maria!

Mama…atât de frumoasă, cu ochii ei limpezi, cu părul castaniu-deschis ondulat, cu bucle lungi, pe spate, fotografia are în ea ceva inefabil, ca un amurg violet de toamnă…frunzele iau culoarea sângelui și-n fața mea se alcătuiește pielea ei ca sideful, în timp ce mâna i se strânge ușor în aerul fluid. Ziua poartă o lacrimă albă, în ea însăși reflectându-mă pe mine, mică făptură fragilă, proiectată în trupul mamei mele, hrănindu-mă cu petala de nufăr ce plutește pe marele ei ochi căprui, cu verde crud pe margini. O înconjuram pe mama cu palmele, prin lichidul amniotic și o strângeam lângă mine, ridicând de fiecare dată un strat, prin placenta căruia o iubeam, curățind aerul cu o strălucire de cristal.

„Mama ta este o sfântă!”, spune prietena mea, Daniela.

Și ne atinge, pe toți, cu priviri în care umbra se contrazice cu lumina, delicate amândouă și triste.

LA MULȚI ANI, MAMA!

——————–

Adriana POPA (Dacina Dan)

Timișoara

8 septembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Știința și pseudoștiință în evoluția vieții pe pământ*. Decalogul 8 pentru ziariști

1. Puterea științei de transformare este foarte mare, încât simpla pomenirii a adjectivului “științific“ este menită, de multe ori, să descurajeze abordarea critică și analitică a unor problem. Din păcate, nu toate descoperirile științei popularizate rezistă criticii, chit că unele afirmații ale adversarilor științei- sau ale celor care susțin pseudoștiința- sunt răuvoitoare, motivate de interese personale sau chiar periculoase.

2. În mod obișnuit, se consider că metoda științifică este ipotetică, fiindcă pleacă de la niște date obținute prin observații, după care face pasul spre teorie, încercând să construiască ipoteze care să explice datele respective.

3. Ziaristul când a ajuns la capătul scrierii articolului e ce ar trebui să știe, dar este la începutul a ceea ce ar trebui să simtă cititorul.

4. O ipoteză de succes este una care rezistă interogațiilor ulterioare și generează predicții care nu ar fi fost, altfel, făcute.

5. De obicei se trece de la observații empirice la generalizări, iar dacă generalizările sunt bune și rezistă examinărilor prelungite, vot fi, în cele din urmă, acceptate ca legi ale naturii, despre care se așteaptă să rămână valabile în circumstanțe asemănătoare, indiferent de variațiile în materie de timp și de loc.

6. Teoria se confirmă prin dovezi.Dovezile nu sunt niciodată suficiente pentru a face o alegere definitivă în privința teoriilor. Dar dacă dovezile care se adună împotriva teoriei sunt prea numeroase, atunci este posibil să nu rămână altă soluție decât aceea de a o respinge.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Știința și pseudoștiință în evoluția vieții pe pământ*. Decalogul 8 pentru ziariști” →

Eleonora SCHIPOR: Cu oameni deosebiți prin locuri deosebite

Un grup de profesoare din raionul Hliboca, și anume doamnele Dorina Iațeniuc și Maria Fortuna de la școala medie din Stănești, Elena Calancea din Carapciu, Viorica Marcu, Valentina Țâțâu și subsemnata de la CIE Cupca au efectuat în zilele de odihnă un pelerinaj de suflet pe la un șir de mănăstiri și locuri importante din județul Suceava.

Ne-am simțit minunat asistând la slujbele de dimineață, zi, seară, ne-am rugat, am plătit slujbe pentru pece și sănătate, am procurat acatiste, cruciulițe, iconițe, mir,tămâie, am luat aghiasmă și anaforă.

Cele 10 mănăstiri vizitate, catedrala de la Rădăuți, câteva locuri deosebite, ne-au lăsat impresii de neuitat.

Deși eu personal am fost la aceste mănăstiri de multe ori, de fiecare dată rămân încântată de credința, frumusețea, liniștea, armonia, bunăvoința ce domnește la aceste sfinte lăcașuri, dar și de amabilitatea călugărilor și măicuțelor care ne-au primit cu atâta bucurie.

Vechile și mereu frumoasele mănăstiri: Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Bogdana de la Rădăuți, altele mai noi ca Săhăstria Putnei, Marginea, Schitul Daniil Sihastrul, Doroteia, și noua mănăstire cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” de la Rădăuți, dar și Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh” din acest pitoresc mic oraș – ne-au încântat, ca întotdeauna.

Izvorul cu apă tămăduitoare a celor trei sfinți Sila, Natan și Paisie, aflat în vecinătatea mănăstirii Sihăstria Putnei, chilia lui Daniil Sihastrul, muntele Palma cu peisajul său încântător, frumosele locuri, cu câmpii pe care se vedeau turme deoi, păduri de brazi, costișe de munte, râuri mari și mici, văi și coline de o rară frumusețe, ne-au încântat privirea.

Sincere mulțumiri și toată recunoștința noastră aducem Starețului mănăstirii Putna Arhimandritului Melchisedec, dar și părintelui Isac, călugărilor care au avut grijă de cazarea și trapeza noastră. Aceleași sincere mulțumiri aducem starețului mănăstirii Doroteia, protosinghelului Iustin, cât și mamei sale Parascheva, care de asemenea ne-au cazat, au avut grijă în permanență să ne simțim bine.

Îi mulțumim domnului Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu, care ne-a ajutat la trecerea mai ușor a frontierei.

Tuturor să le dea bunul Dumnezeu multă sănătate, binecuvântare cerească și tot binele Pământului. Iar nouă să ne ajute să mai putem face asemenea pelerinaje de suflet.

––––––––––––

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea”

Esop

ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie „o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată.

Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi.

„Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român”, a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(…) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(…) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) s–a încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat. Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un „cancer malign”.

Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești.

MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: „Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI

„La început Este Cuvântul şi Cuvântul Este Dumnezeu

şi Dumnezeu Este Cuvântul!” (Evangelia Apostolului Ioan 1,1)

„România nu are ocrotitor decât

pe Dumnezeu şi sabia sa.”

(Mihail Kogălniceanu)

Apostolul şi Evanghelistul Ioan, ucenicul Mântuitorului Hristos mărturiseşte ca martor al chemării, alegerii şi trăirii istorice alături de Dumnezeu-Fiul–Întrupat, din Fecioara MARIA cu voirea Duhului Sfânt, grăind prin inspiraţie mistico-teologică a harului Duhului, în Evanghelia sa, că Fiul lui Dumnezeu ESTE CREATORUL A TOATĂ CREAŢIA divino-umană în COMUNIUNE ABSOLUTĂ cu DUMNEZEU TATĂL Ceresc-ATOTCREATORUL şi cu DUHUL SFÂNT–SFINŢITORUL a TOATE.

„La început Este CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL Este DUMNEZEU şi DUMNEZEU Este CUVÂNTUL!… Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. Întru EL este Viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.” (Evanghelia Sfântului Ioan, 1,3-4)

Tâlcuirea celor 3 versete evanghelice afirmă universal şi confirmă cosmic că DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME ESTE SUPRA ISTORIA ABSOLUTĂ a VEŞNICIEI!

Există, o SUPRA ISTORIE DIVINĂ ABSOLUTĂ şi o ISTORIE imanentă, relativă ce trebuie permanent asumată transcendenţei divinităţii ADEVĂRULUI!

IISUS HRISTOS ESTE SUPRA ISTORIA ADEVĂRULUI DIVIN ETERN!

„EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA!” (Ioan 14,6)

Mântuitorul aşează SUPRA ISTORIA în graniţele veşnice ale ZIDIRII SALE, lucrând sinergic cu Omul creştin ortodox, cel renăscut întru redevenirea sa, istorico- religioasă, cea ontologică, imanentă, asumată, jertfelnică, firească şi suprafirească prin transcendenţa martiriului său întru Dumnezeu şi Neam prin Cruce şi Înviere.

Firească prin viaţa existenţială de atitudine a conştiinţei morale şi suprafirească prin înălţarea mistico-religioasă de creator, educator, duhovnic, erou, martir şi sfânt.

Viaţa Dumnezeirii este GÂNDIREA – LOGOSUL – FĂPTUIREA întru ABSOLUT!

Toate cele trei Ipostaze dumnezeeşti sunt AUTORITATEA DIVINĂ ETERNĂ, aflată în COMUNIUNE permanentă cu CREAŢIA SA, prin FĂPTURA SA, înfiiată Dragostei Sale, OMUL, şi reînfiiat IUBIRII jertfelnice – răscumpărătoare a lui Iisus Hristos – Mântuitorul Omenirii, Fiului după har, care ÎL recunoaşte, cinsteşte, slujeşte, slăveşte şi mărturiseşte prin Suferinţă, Jertfă şi Dragoste, neuzurpând nici o clipă CHIPUL drag, divin, dăruit, consfiinţindu-şi astfel atributele imperative ale VIEŢII ziditoare întru mântuire, prin Gândul – Cuvânt – devenit Faptă bineplăcută Ziditorului.

Toate aceste însuşiri dumnezeeşti transmise şi moştenite de Făptura creată: Gândul curat – Cuvântul plin de mireasma luminii şi Fapta înnobilată de rodul divin al adevărului sunt temelia vieţii Omului creştin ortodox, întru care trebuie să se reflecte continuu AURA DEMNITĂŢII caracterului său mistico-religios.

Fiecare creştin ortodox este chemat să împlinească TRINITATEA DEMNITĂŢII sale hristice, dar mai presus de toţi, sunt aleşii: teologul, preotul, filosoful şi istoricul.

Fiecare Seminţie, Naţie îşi are Destinul ISTORIEI sale pecetluit în raport cu Soarta prin care conlucrează trinitar cu: Dumnezeu, Neamul în poporul prezent şi lumea.

Cuvântul este slava care mărturiseşte despre LOGOSUL LUMINII DIVINE, răsfrânt însă şi întru strălucirile gândirii alese şi măreţele înfăptuiri ale oamenilor chemaţi să facă ISTORIE, precum EROII, MARTIRII, SFINŢII sau să scrie ISTORIA trecutului-prezent prin imperativul naţionalist al OBIECTIVITĂŢII – subiective.

Obiectivitatea-subiectivă înseamnă trăirea autorului cu toată fiinţa, cugetul şi sufletul său, viaţa cât mai fidelă a Eroului său în plenitudinea faptelor lui supra fireşti.

„ISTORIA – CARTEA CEA DINTÂI A UNEI NAŢIUNI!” este şi LETOPISEŢUL Creaţiei religioase al acelei Naţiuni!

Dacă RELIGIA, respectiv Ortodoxia este PROFETUL-ÎNAINTEMERGĂTOR al Naţiunii creştine respective întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ISTORIA trebuie să fie APOSTOLUL cunoaşterii Neamului, a Naţiunii sale şi a poporului ei contemporan.

Făptuitorii ISTORIEI, Oamenii aleşi, asumaţi cu responsabilitatea dreptei credinţe, creaţiei întru frumos, jertfirii martirice şi măreţiei eroice a poporului lor, definesc CALEA POPORULUI DACOROMÂN, înălţându-l de la Enigma şi Miracolul lui istoric, cum inspirat a scris istoricul martir George I. Brătianu, la cea de Minune şi Taină, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI” →

Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? De ce negăm valoarea poemului nostru național? Filologul austriac Leo Spitzer, profesor universitar în Germania și în USA, teoretician al literaturii și fondatorul stilisticii moderne, a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.”[1] Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce nu văd abstracțiunile exprimate prin cuvinte concrete cu sens metaforic și confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Beneficiază de scuza că au citit-o în grabă și au crezut că textul prezintă vreo acțiune din realitatea concretă. Nu au observat că aparenta narațiune descrie o simțire din suflet și ceva ce se petrece numai în imaginația personajului principal. Au clasificat Miorița ca un text epic, narativ, iar nu ca un text liric. Au simplificat definiția pe care o dădeau rapsozii populari – cântec bătrânesc – un gen literar extrem de complex, specific literaturii române și au crezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Tot din grabă și cu o superficialitate la fel de scuzabilă, mulți nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din Miorița. Nu au remarcat sensul simbolic, metaforic al cuvintelor și nici măcar nu au observat sensul unei simple conjuncții sau altor cuvinte cheie. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde-Marie-Émilie Filleul, marchiză de Souza-Botelho, contesă de Flahault de la Billarderie, fiica nelegitimă a lui Ludovic XV, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută, sub numele Madame de Souza, încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu așa inteligență în diplomație și cu o asemenea capacitate intelectuală, încât cărțile ei se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…).[2] La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița: Şi de-a fi să mor (versul 49 din varianta lui Alecsandri). Dacă o fi să mor, zic toate variantele Mioriței. Cum de nu au observat savanții această conjuncție cheie: dacă? Mai sunt și alte cuvinte cheie, care de la înălțimea celor mai înalte vârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Bonjouriștii noștri nu au pus la îndoială discernământul francezului. Prima datorie în cercetarea științifică este de a pune la îndoială și a verifica tot ce au stabilit autoritățile științifice precedente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om de știință, ci un romantic pesimist, cu o înțelegere strict personală a istoriei țării sale, dezavuat de toți istoricii francezi. Ce să înțeleagă el despre ceva din afara Franței? Cercetarea anterioară a Mioriței a neglijat conjuncția condițională dacă, cât și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și la conjunctiv, moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.

Antropologul scoțian Victor Turner[3] arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente, dorințe sau temeri, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– rapsodul, mioara, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea[4], care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach[5], care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu[6], care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”[7]

În unele variante mai vechi, bine păstrate, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus.[8] Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, un ritual tradițional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi[9], culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.[10]

Continue reading „Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos” →