Al. Florin ŢENE: Teoria mulțimilor aplicată la jurnaliști*. Decalogul 9 pentru ziariști

1. Ideea de mulțime este fundamentală în matematică, pentru că ele sunt cele mai simple obiecte care pot fi supuse cercetării, și despre care jurnaliștii pot să scrie. Metoda matematică presupune definirea unor grupuri de elemente care statistic satisfac anumite criterii, cum ar fi mulțimea numerelor mai mari decât 1 sau mulțimea numerelor prime. În societate mulțimile sunt grupuri de oameni adunați pentru o idee, revendicare sau a trasmite o mulțumire cuiva.

2. “Rolul filosofiei este acela de a începe cu ceva atât de simplu, încât ă[ nici nu merite pomenit și să încheie cu ceva atât de paradoxal, încât nimeni să nu-l creadă. ” scria în 198 Bertrand Russell. Aceste fraze se potrivesc și pentru ziariștii care caută, nemijlocit, evenimente care pot deveni paradoxale sub condeiul lor.

3. Scria în 1903 Gottlob Frege:“Un om de știință cu greu s-ar putea întâlni cu ceva mai puțin demn de dorit decâ a-și vedea fundația năruindu-se tocmai când și-a încheiat opera. Am fost pus în această poziție de o scrisoare a domnului Bertrand Russell, exact când lucrarea mea era aproape de tipar. “

4. Mulțimea se cuprinde pe sine? Dacă da, atunci nu se cuprinde pe sine, iar dacă nu se cuprinde pe sine, atunci se cuprinde.

5. În orașul Cluj-Napoca există un bărbier pe o stradă din cartierul Mănăștur, care bărbierește pe toți și numai pe cei care nu se bărbieresc singuri. Dar pun întrebarea, firească, pe bărbier cine îl bărbierește? Dacă se bărbierește singur, atunci nu se bărbierește singur.Iar dacă nu se bărbierește singur, atunci se bărbierește singur.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Teoria mulțimilor aplicată la jurnaliști*. Decalogul 9 pentru ziariști” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (67)

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

Românii din Bucovina priveau cu mare îngrijorare izbucnirea războiului, în iulie 1914, luptele apropiate dintre ruşi şi austrieci, dat fiind că graniţa rusească se afla la 30 de km de Cernăuţi. La izbucnirea conflictului, unii publicişti români, precum Aurel Onciul, în ,,Foaia Poporului”, dar şi ,,Viaţa nouă”, publicaţia Partidului Naţional, etalau loialitatea faţă de Austria, susţinând că soarta românilor ar fi indisolubil legată de aceea a monarhiei. Dar adevăratele sentimente ale românilor din Bucovina se diferenţiau de afirmaţiile presei româneşti oficiale, supuse cenzurii austriece, înăsprită şi mai mult de la izbucnirea zăzboiului. Ei priveau încordaţi spre graniţa românească aşteptând cu înfrigurare hotărârea pe care avea s-o adopte România, în ce tabără urma să lupte aceasta. Tinerii români naţionalişti, din cercul ,,Junimii literare”, se temeau de perspectiva alăturării României Triplei Alianţe, împotriva Rusiei, chiar dacă nu era ,,casus foederis”. De aceea, decizia României de neutralitate în război, din 3 august 1914, a fost primită cu mare uşurare de opinia publică românească din Bucovina.

În noaptea de 17/30 iulie1914, s-a decretat mobilizarea generală în Bucovina, fiind chemaţi sub arme toţi bărbaţii între 21 şi 42 de ani, în total au fost mobilizaţi peste 30 000 de oameni (cf. dr. Aurel Morariu). Rezerviştii români au fost încadraţi în regimentele imperiale 23 şi 41 de infanterie, 4 şi 9 dragoni, din cadrul Diviziei 43, iar glotaşii în Brigada 35, pentru apărarea graniţei cu Rusia. După mobilizare, şcolile publice au fost închise, autorităţile şi-au redus programul, iar guvernatorul Bucovinei, contele Meran, din motive de securitate, şi-a mutat reşedinţa de la Cernăuţi la Vatra Dornei, în edificiile balneare..Comandantul jandarmeriei bucovinene, colonelul Eduard Fischer, îşi mutase ştabul la Rădăuţi, unde funcţiona şi Consiliul de război, care pronunţa sentinţele de moarte împotriva celor bănuiţi de trădare şi spionaj. Colonelul Fischer, supranumit ,,călăul Bucovinei”, sprijinit de zeloasa justiţie militară, vedea în fiecare român un posibil spion sau trădător, un ţap ispăşitor pentru insuccesele de pe câmpul de război, un vândut ruşilor. Din cauza acestei suspiciuni, o mulţime de preoţi, învăţători şi ţărani români erau ridicaţi de la casele lor şi trimişi în lagărul de concentrare de la Thalerhof, Stiria (Austria).

Apărarea Bucovinei şi a Galiţiei orientale a fost încredinţată generalului Kovesz, care avea la dispoziţie doar patru divizii. Divizia 43 bucovineană, una dintre cele patru, ocupase punctul-cheie de la Zaleszcziki, pe Nistru, în timp ce Brigada 35 de glotaşi (infanterişti) trebuia să reziste unui atac eventual al ruşilor împotriva Bucovinei. Primele ciocniri cu ruşii lângă Suliţa Nouă, alte lupte s-au dat la Boian, Mahala, Rarancea şi Toporăuţi. Trupele ruse, speculând vulnerabilitatea acestui front, şi-au orientat atacul împotriva Bucovinei şi Galiţiei orientale, reuşind să ocupe Cernăuţi, fără luptă, la 2 septembrie 1914. Oraşul fusese evacuat de austrieci, după ce au aruncat în aer podul de peste Prut. Capitularea Cernăuţiului a fost primită de un simplu locotenent rus, Pigarewski, care a impus oraşului o contribuţie de război de 600 000 coroane austriece, dar ruşii au renunţat apoi la această contribuţie. În fruntea unei coloane de cazaci, generalul Pavlov a intrat în Cernăuţi, la 2 septembrie, orele 6 seara, fiind întâmpinat în faţa primăriei de însuşi mitropolitul Vladimir Repta. Ruşii au instalat în Cernăuţi, la 15 septembrie, o administraţie civilă în frunte cu avocatul român Temistocle Bocancea. Pe de altă parte, fostul primar Salo Weisselberger, Nicu Flondor şi alte trei persoane au fost reţinute şi trimise ca ostateci în Rusia, fiind apoi eliberate în schimbul unor rusofili arestaţi de austrieci.

După ce au intrat în Cernăuţi, trupele ruse au continuat înaintarea şi, la 15 septembrie, au ocupat Storojineţul, atingând linia Siretului până la graniţa română de la Movileni, pe care au marcat-o cu stâlpi de hotar, purtând inscripţia ,,Rusia-Nouă”. Dar ocupaţia părţii din Bucovina până la Siret, de către ruşi, a fost de scurtă durată, la 21 octombrie 914, austriecii au reocupat Cernăuţii şi ţinutul dintre Siret şi Prut. După reocuparea oraşului şi a regiunii din valea Ceremuşului până în valea Siretului, guvernatorul Meran a revenit în Cernăuţi. Curând, folosind cu abilitate sentimentele austrofile ale unor oficiali bucovineni, deputaţii Nicolae Wassilko şi Aurel Onciul, s-a ajuns la recrutarea a două corpuri de voluntari, unul ucrainean şi altul român, în scopul apărării Bucovinei. Corpul ucrainean includea şi pe huţanii din judeţele Vijniţa şi Storojineţ, care, la 20 noiembrie 1914, a depus jurământul de credinţă faţă de Austria şi după o scurtă instrucţie a fost trimis pe front. La rândul său, Aurel Onciul a fost însărcinat de austrieci să organizeze un corp de voluntari, după ce a fost lansată o chemare, semnată de primari şi deputaţi români, la 9 noiembrie s-a organizat o adunare ţărănească la Suceava, în urma căreia s-a decis înfiinţarea unui corp de legionari români. Acesta cuprindea 1500 de oameni şi, la 2 decembrie 1914, la Câmpulung Moldovenesc, ei au depus jurământul de credinţă faţă de Austria. Dar instruiţi în pripă, cele două corpuri de voluntari n-au reuşit să-şi arate destoinicia, la 26 noiembrie 1914, ruşii au ocupat din nou Bucovina şi Cernăuţi.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (67)” →

Al. Florin ŢENE: Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani. În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii

Scriitorul, jurnalistul și disidentul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în localitatea Mana – Orhei România, azi această comună fiind în Moldova de peste Prut. Este un scriitor român, stabilit la Paris. În tinerețe a cochetat cu comunismul, indus în eroare de propaganda sistemului comunist-criminal. Apoi este cunoscut pentru atitudinile anticomuniste și naționaliste. Datorită atitudinii anticomuniste și anti ceaușiste este expulzat din ţară în noiembrie 1977, împreună cu soţia şi copilul. Fiind un luptător cu “arma” scrisului a continuat lupta împotriva regimului comunist. Eşecurile spionajului în epoca lui Nicolae Plesiţă care a organizat atentate cu colete a făcut să scape cu viață. La 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 84 de ani. Statutul său a rămas în ultimii 42 de ani cel de azilant politic, spune Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România. Acelaşi statut a avut şi Ana Maria, care a murit acum câțiva ani, acelaşi statut îl are şi fiul lor – Filip Ieronim. „Am atins o cotă de saturaţie insuportabilă la textele „de atitudine” despre Goma. Oamenii cred că o aniversare trebuie să fie mereu motiv de bucurie. Pentru mine, ziua de 2 octombrie este una de covârşitoare tristeţe, aş spune că – dacă n-ar suna prea medieval pentru urechile prea progresiste – este ziua în care retrăiesc cu inima în gât toată istoria lui Goma, aşa cum am aflat-o şi înţeles-o din cărţile lui şi din tonele de documente pe care le-am citit. Îi urez sănătate şi «mulţi ani!», cu îndemnul pentru noi să fim mai conştienţi de lumea în care trăim, să ne lepădăm de superficialităţi“, transmite Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la “Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului”. Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“(n.r. – mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel). În anul 1952, în timp ce era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, a fost reţinut opt zile de Securitatea din Sibiu pentru că vorbise în clasă despre partizani şi pentru că ţinea un jurnal. În toamnă aceluiaşi an a fost exmatriculat. În timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind student, Goma a criticat materialismul dialectic, a afirmat că limba moldovenească este o invenţie şi că trupele sovietice sunt de ocupaţie. Afrontul lui n-a rămas nepedepsit. A fost arestat în acelaşi an, sub acuzaţia de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă“, fiind condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la Jilava şi Gherla. . În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă” În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

Ulterior, pentru că autorităţile comuniste au considerat că nu s-a reeducat, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan. „Toţi vecinii noştri se mişcă“ La 2 martie 1977, la Europa Liberă a fost citită scrisoarea adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceauşescu. Manifestul, dar şi alte documente din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, au fost făcute publice recent de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), la împlinirea a 40 de ani de la mişcarea revoluţionară din fosta Cehoslovacia. „Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «…escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român»“, scria Goma în scrisoarea către Europa Liberă. În continuare, scriitorul dovedeşte că este mai patriot decât mulţi români. „Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean – Goma, bunica dinspre mamă grecoaică – Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“. Goma mai scria, adresându-i-se lui Ceauşescu, că în România sunt doar două persoane care nu se tem de Securitate: „Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături… Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (…) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“, încheia el scrisoarea. Filat de Securitate şi apoi arestat Gestul fără precedent a pus în mişcare aparatul represiv al Securităţii

Dintr-o notă-raport a Securităţii, din martie 1977, aflăm cât de periculos devenise pentru statul comunist, fiind filat, iar în locuinţă fiind montate mijloace de interceptare. Securitatea a decis să monteze microfoane până şi în casa din Breaza a mătuşii soţiei sale, Luiza Năvodaru. Acţiunea a fost coordonată de colonelul Mihai Nicolae, şeful Serviciului 5 din cadrul Direcţiei I. „Pentru a uşura acest lucru (n.r. – montarea de aparate de interceptare), vom organiza ca, timp de 15 minute, curentul din ziua respectivă să fie întrerupt. Lucrarea se va efectua după camuflarea geamurilor“, se arată în raport. În ziua în care urma să se pătrundă în vilă, oamenii securităţii au organizat „chemarea la Editura Cartea Românească a soţiei lui Paul Goma şi la Editura Universul a lui Petre Năvodaru“. Pentru a nu fi deconspiraţi, securiştii pregătiseră terenul dinainte pentru ca nu cumva vreun vecin să-şi dea seama de acţiunile lor. „La data fixată, se cerea în raport, se va organiza scoaterea din zonă a tuturor vecinilor menţionaţi în anexa alăturată, anexă în care este precizat şi locul unde vor fi chemaţi, precum şi cine va discuta cu fiecare persoană în parte“. Anexa lipseşte din documentele publicate de CNSAS. Ziua arestării Tot la dosarul de Securitate al lui Paul Goma apare şi un proces-verbal de percheziţie domiciliară datat 1 aprilie 1977, data arestării sale, la apartamentul său din Bucureşti, de pe Aleea Compozitorilor. Ofiţerii de la Direcţia de Cercetări penale a Ministerului de Interne acţionaseră în baza autorizaţiei emisă de Direcţia Procuraturilor Militare. Într-o declaraţie olografă, care se întinde pe mai multe pagini, aceştia au trecut toate bunurile ridicate din casă, printre care se numără „douăzeci şi patru de casete-benzi diferite provenienţă străină, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prima noapte» conţinând 125 file, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prolog», conţinând 142 file“. În aceeaşi zi, scriitorul român a fost arestat, fiind eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale. Însă ce putea să facă statul totalitar cu un disident celebru? Să scape de el, într-un fel sau altul, astfel că în noiembrie 1977 Goma, soţia şi copilul au fost practic expulzaţi în Franţa, unde au cerut azil politic. Departe de casă, Paul Goma a continuat lupta împotriva regimului comunist. Paul Goma trăieşte în Paris şi are, în continuare, statut de azilant politic.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

OSTINATO, romanul lui Paul Goma este scris după Revoluția de la Budapesta din1956, după închisoarea din motive politice, urmată de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, reprezentând, astfel, din punctul de vedere al autoritatilor comuniste, un caz și mai cu seamă pentru că folosește în scrierea romanului material autobiografic, devenind, în ochii cenzurii, material politic. Romanul început înca pe când se afla în Bărăgan, reluat in 1965 și considerat încheiat in 1966, chiar dacă, și după aceasta dată, Paul Goma continuă să il rescrie – este refuzat, apoi amânat sistematic de catre editori. Un prim manuscris (cu titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă) este propus în 1966 Editurii de stat pentru literatură și artă (ESPLA) care il respinge sub motivul că nu se debuteaza cu un roman, ci cu proza scurtă. In 1967, revista germana din Romania Neue Literator publica un fragment din Ostinato in traducerea Annemonei Latzina și a lui Dicter Schlesak, fragment remarcat – inainte de apariție, in redactia revistei – de Miron Radu Paraschivescu care, cel dintai, il va considera pe tânarul autor „un Soljenitin român”.

Tot în acelasi an, Paul Goma trimite prima variantă a romanului în Occident, pentru ca la sfârșitul anului următor o a doua variantă să ia aceeași cale. Într-o manieră rămasă unică în România socialistă – unde relațiile cu străinătatea, ținând de o zona interzisă constituiau un secret maxim – Paul Goma nu pregeta să facă publica aceasta știre, după cum tot aici își va avertiza editorii (de la ESPI-A, apoi de la Editura Eminescu) că traducerea are mari șanse să preceadă apariția cărții în țara. Spre stupoarea multora, care il suspectau pe autor de teribilism, Ostinato (tradus in Continue reading „Al. Florin ŢENE: Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani. În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii” →

Mircea Dorin ISTRATE: Satul meu, buric de lume

Se spune și pe bună dreptate, că veșnicia s-a născut la sat, pentru că satul este cuibarul în care dintr-u începutul viețuirii noastre neamul acesta s-a adunat, s-a înpuit, s-a mărit și s-a rărit după cum nemernicia unor timpuri au trecut peste el. De ce a rămas mereu în matca lui? Pentru că aici oamenii erau legați unii de alții prin nenumărate fire: erau neamuri, erau buni vecini, aici se legau familiile, în huma lui se veșniceau moșii și strămoșii lor, hotarul le dădea de îmbucat.

Aici timpul se măsura din sărbători în sărbători creștinești, aici se respectau datinile și obiceiurile locului, aici se trăia în umbra crucii, aici se viețuia în cinste, în curat, în respect pentru muncă. Aici pruncii învățau bunacuviință, smeritul și purtatul în fața celor mari, trebuind a fi harnici și ascultători, să învețe carte atât cât să le fie de folos. Viața omului era trăită într-o muncă nesfârșită din iarnă-n iarnă, pe hotare, în gospodărie, cu puține zile de slobozenie: o duminecă, o nuntă, un botez, o înmormântare , o zi de sărbătoare. Atunci omul se veselea, se amărea, se întâlnea cu semenii, se povesteau.

Din sat se mergea la armată, la război uneori, pentru a-și apăra neamul și pământul pe care îl știau a fi a lor din moși strămoși și tot aici se înturnau dacă norocul îi mai ținea în viață.

Puțini dintre copii se învredniceau a merge la înalte școli ca să se înnobileze cu știința de carte și să se domnească mai apoi. Aceștia învățau pe rupte pentru a-și mulțumi părinții și neamul care se înnevoiau a-i ține pentru a se face oameni. De aici ne-au venit în timp toate mințile noastre mari și luminate care au ridicat în fală și mărire mereu această țară.

Trăind în umbra veacurilor, din totdeauna viața satului a fost grea, cu multă osteneală, cu puține bucurii, la voia lui Dumnezeu și a vremilor care au trecut peste el, dar măcar aici se trăia în curățenie morală, în cinste și în respect.

Ce este acum satul românesc? În foarte multe cazuri el este tot mai împuținat și îmbătrânit peste măsură, fără vlagă, dezorientat, neputincios, bolnav, trăitor ca într-o continuă agonie, cu hotare tot mai pustiite, cu case tot mai rărite, fără copii, fără bucurii, fără cine a mai duce mai departe un colind, nu joc, o cântare, un obicei, o datină străbună. Nu mai are cine învăța aici ce e cinstea, respectul, bunacuviință, smeritul, hărnicia, pentru că cei care ar trebui să o facă sunt pe la orașe, ori prin alte țări străine unde se fură, se omoară, unde omul se înrobește, unde nu mai e necesară știința de carte, unde tineretul este tot mai analfabet, mai obraznic, mai arogant, mai apucător la alte năravuri, mai îndulcit cu toate păcatele lumii.

În satele care au mai rămas întregi s-au închis școlile dar s-au deschis barurile, s-au împuținat numărul creștinilor închinători pe la sfintele altare, dar a crescut numărul celor care își uită nopțile prin discoteci, aici se fură și se tâlhăresc bătrânii ziua în ameaza mare, lenea și nemunca sunt la vedere. A secătuit așadar izvorul cel limpede și curat care a adăpat de veacuri veșnicia satului românesc. S-a înnămolit încetul cu încetul șipotul cel dădător de viață, de speranțe și de toate învățămintele cele mari și bune transmise rând la rând, neam după neam, din tată-n fiu, spre neuitare Am pierdut, în bună parte, credința cea adevărată născătoare de virtuți, dragostea de neam și țară, de pământul care ne-a ținut viețuirea pe huma sa, bunătatea și curatul sufletului românesc.

După toate astea putem spune, cu părere de rău, că veșnicia nu se mai naște la sat, că mai de grabă satul, cel care a fost până mai ieri cuibarul lumii, s-a întors din drumul său cel suitor și mergător înainte, în spre pierzanie, în spre pustiire, sufletul său golindu-se, secătuindu-se încetul cu încetul de toate cele mari, bune, adevărate, care i-au dat până acum statornicie și putere. Asta o vedem cu toții și o simțim, mai ales noi care am fost printre ultimii pe care satul i-a făcut oameni și care acum, în tremurul unei lăcrimate pleoape, în clipa unei aduceri aminte, îi simțim neputința, zbaterea, clipa nedorită care se apropie. Vor rămâne ulițele tot mai prăfuite , mai triste și mai însingurate, vor ră Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Satul meu, buric de lume” →

Adriana POPA: Nici pe aici nu se trece!

Am fost și anul acesta la Păuliș, tată. Pentru tine, am fost. Pentru ca tu, cel care ai sădit în sufletul meu și al Mihaelei iubirea de țară, să cobori de pe colțul de stea, în bobul de mărgean de pe genele mele.

A fost o zi caldă, de vară parcă, soarele strălucea, cerul era albastru, cu doar câțiva nori albi.

A fost o zi caldă, așa cum fuseseră zilele de septembrie și în urmă cu 75 de ani, atunci când tu și ceilalți elevi ai Şcolii de Subofiteri de Rezervă Radna, încorporaţi în armată direct de pe băncile şcolii, ați făcut un zid din iubirea de neam şi de ţară în calea trupelor horthyste, de 11 ori mai numeroase, mai bine instruite, mai bine echipate, cu tehnică de luptă, tancuri, ajutate și de aviația hitleristă. Armata română era în Moldova, armata ungară „Budapesta” ocupase Aradul şi înainta pe defileul Mureşului, ca să cucerească întreg Ardealul, partea de nord fiind cedată prin Dictatul de la Viena.

NICI PE AICI NU SE TRECE ! ați spus voi atunci, cu gândul la Mărășești.

Și nu s-a trecut!

„ La Păuliş, Miniş, Ghioroc şi Cuvin, în zilele de la 14 la 21 septembrie 1944, voi, ofiţeri, subofiteri şi elevi, aţi scris cu slovă de sânge, cu slovă de aur, în lumina soarelui scânteietor, pagini nepieritoare în istoria poporului nostru.
Cunoaşte întreaga ţară faptele voastre…

Va duce Mureşul pe apele lui, până departe, vestea izbânzii voastre şi o va cânta mereu.

Vor povesti codrii Cladovei urmaşilor că aici, pe Mureş, o şcoală de subofiţeri s-a bătut şi a bătut pe duşman, zdrobind furia hortistă” – din cuvântarea comandantului şcolii, colonelul Alexandru Petrescu, rostită în data de 1 octombrie 1944, la Radna.

E o toamnă verde, înlănţuită în părerile de rău ale verii.

-Auzi cum foşneşte porumbul ? mă-ntrebai tu, în grădină, atunci când vântul adia uşor prin pletele aurii ale lui septembrie. Aşa foşnea şi la Păuliş, iar noi strigam „ vin peste noi !” şi trăgeam disperaţi în lanurile de porumb din față.

Continue reading „Adriana POPA: Nici pe aici nu se trece!” →

Alexandru NEMOIANU: Ceea ce datorăm strămoșilor

Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup.

Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limba, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului.

Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat.

Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinii și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice.

Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37).

În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie.

Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insulta trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana și de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esența rebuturi umane.

Această sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii,vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam , se rușinează de proprii strămoși.

Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință.

A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii,până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ceea ce datorăm strămoșilor” →

Adriana POPA: La mulți ani, Maria!

Mama…atât de frumoasă, cu ochii ei limpezi, cu părul castaniu-deschis ondulat, cu bucle lungi, pe spate, fotografia are în ea ceva inefabil, ca un amurg violet de toamnă…frunzele iau culoarea sângelui și-n fața mea se alcătuiește pielea ei ca sideful, în timp ce mâna i se strânge ușor în aerul fluid. Ziua poartă o lacrimă albă, în ea însăși reflectându-mă pe mine, mică făptură fragilă, proiectată în trupul mamei mele, hrănindu-mă cu petala de nufăr ce plutește pe marele ei ochi căprui, cu verde crud pe margini. O înconjuram pe mama cu palmele, prin lichidul amniotic și o strângeam lângă mine, ridicând de fiecare dată un strat, prin placenta căruia o iubeam, curățind aerul cu o strălucire de cristal.

„Mama ta este o sfântă!”, spune prietena mea, Daniela.

Și ne atinge, pe toți, cu priviri în care umbra se contrazice cu lumina, delicate amândouă și triste.

LA MULȚI ANI, MAMA!

——————–

Adriana POPA (Dacina Dan)

Timișoara

8 septembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Știința și pseudoștiință în evoluția vieții pe pământ*. Decalogul 8 pentru ziariști

1. Puterea științei de transformare este foarte mare, încât simpla pomenirii a adjectivului “științific“ este menită, de multe ori, să descurajeze abordarea critică și analitică a unor problem. Din păcate, nu toate descoperirile științei popularizate rezistă criticii, chit că unele afirmații ale adversarilor științei- sau ale celor care susțin pseudoștiința- sunt răuvoitoare, motivate de interese personale sau chiar periculoase.

2. În mod obișnuit, se consider că metoda științifică este ipotetică, fiindcă pleacă de la niște date obținute prin observații, după care face pasul spre teorie, încercând să construiască ipoteze care să explice datele respective.

3. Ziaristul când a ajuns la capătul scrierii articolului e ce ar trebui să știe, dar este la începutul a ceea ce ar trebui să simtă cititorul.

4. O ipoteză de succes este una care rezistă interogațiilor ulterioare și generează predicții care nu ar fi fost, altfel, făcute.

5. De obicei se trece de la observații empirice la generalizări, iar dacă generalizările sunt bune și rezistă examinărilor prelungite, vot fi, în cele din urmă, acceptate ca legi ale naturii, despre care se așteaptă să rămână valabile în circumstanțe asemănătoare, indiferent de variațiile în materie de timp și de loc.

6. Teoria se confirmă prin dovezi.Dovezile nu sunt niciodată suficiente pentru a face o alegere definitivă în privința teoriilor. Dar dacă dovezile care se adună împotriva teoriei sunt prea numeroase, atunci este posibil să nu rămână altă soluție decât aceea de a o respinge.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Știința și pseudoștiință în evoluția vieții pe pământ*. Decalogul 8 pentru ziariști” →

Eleonora SCHIPOR: Cu oameni deosebiți prin locuri deosebite

Un grup de profesoare din raionul Hliboca, și anume doamnele Dorina Iațeniuc și Maria Fortuna de la școala medie din Stănești, Elena Calancea din Carapciu, Viorica Marcu, Valentina Țâțâu și subsemnata de la CIE Cupca au efectuat în zilele de odihnă un pelerinaj de suflet pe la un șir de mănăstiri și locuri importante din județul Suceava.

Ne-am simțit minunat asistând la slujbele de dimineață, zi, seară, ne-am rugat, am plătit slujbe pentru pece și sănătate, am procurat acatiste, cruciulițe, iconițe, mir,tămâie, am luat aghiasmă și anaforă.

Cele 10 mănăstiri vizitate, catedrala de la Rădăuți, câteva locuri deosebite, ne-au lăsat impresii de neuitat.

Deși eu personal am fost la aceste mănăstiri de multe ori, de fiecare dată rămân încântată de credința, frumusețea, liniștea, armonia, bunăvoința ce domnește la aceste sfinte lăcașuri, dar și de amabilitatea călugărilor și măicuțelor care ne-au primit cu atâta bucurie.

Vechile și mereu frumoasele mănăstiri: Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Bogdana de la Rădăuți, altele mai noi ca Săhăstria Putnei, Marginea, Schitul Daniil Sihastrul, Doroteia, și noua mănăstire cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” de la Rădăuți, dar și Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh” din acest pitoresc mic oraș – ne-au încântat, ca întotdeauna.

Izvorul cu apă tămăduitoare a celor trei sfinți Sila, Natan și Paisie, aflat în vecinătatea mănăstirii Sihăstria Putnei, chilia lui Daniil Sihastrul, muntele Palma cu peisajul său încântător, frumosele locuri, cu câmpii pe care se vedeau turme deoi, păduri de brazi, costișe de munte, râuri mari și mici, văi și coline de o rară frumusețe, ne-au încântat privirea.

Sincere mulțumiri și toată recunoștința noastră aducem Starețului mănăstirii Putna Arhimandritului Melchisedec, dar și părintelui Isac, călugărilor care au avut grijă de cazarea și trapeza noastră. Aceleași sincere mulțumiri aducem starețului mănăstirii Doroteia, protosinghelului Iustin, cât și mamei sale Parascheva, care de asemenea ne-au cazat, au avut grijă în permanență să ne simțim bine.

Îi mulțumim domnului Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu, care ne-a ajutat la trecerea mai ușor a frontierei.

Tuturor să le dea bunul Dumnezeu multă sănătate, binecuvântare cerească și tot binele Pământului. Iar nouă să ne ajute să mai putem face asemenea pelerinaje de suflet.

––––––––––––

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea”

Esop

ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie „o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată.

Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi.

„Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român”, a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(…) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(…) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) s–a încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat. Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un „cancer malign”.

Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești.

MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: „Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie” →