Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa rugăciunii sale, și ființează printre dureri, el fiind însăși lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii, acel spațiu al sacralității, în sensul dat de Mircea Eliade. Omul care se roagă pătrunde în spațiul metafizic al sacralității și dă strălucire și speranță sufletului însetat de absolut, aduce acea sclipire lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, iar glasul se înalță ca un sunet de clopot bisericesc ce ne cheamă pe toți la rugăciune:
Mai am o rugă, Doamne, curată si fierbinte:
pune-mi iertare-n suflet și dragoste-n cuvinte!
Poemul este un eseu hristic despre viață și fragilitatea ei, despre existența ca dar sfânt primit „din mila și-ngăduința Ta”, Creatorul nostru, despre starea de singurătate și ideea de finitudine, ca realitate dezolantă a existenței noastre.
Partea I ilustrează neliniștile sufletului care cere divinității iertare și dragoste, cu durere și nevoia de binecuvântare, în viața „prea iute curgătoare”: Ajută firii mele/și dă-mi puterea tainei
Cu un destin sinusoidal, care cunoaște cădere și-nălțare, omul își înalță ruga spre cer și transcende clipa străină a durerilor existențialiste cu cernit „memento mori” din sufletu-i cu preafiravă lumină: Mi-e sufletul lumină că vine de la Tine,/ pe drumuri troienite de grea singurătate.
Partea a II-a aduce mulțumiri înălțate Domnului, lanțurile grele ale tăcerilor se rup, răzbate deznădejdea argheziană de-a putea manifesta credința „simt că nu am cuvinte, nici suflet să te strig”, și însingurat și în păcat, trupul pare îngenunchiat pe vecie: Spre-a-ți mulțumi, privirea, cu teamă, se ridică,/ și glasul meu uitarea țărânii o despică.
Teama, îndoiala sunt depășite iubirea vreau s-o strig, iar îndepărtarea de divinitate este resimțită tragic, tăcerile mistuitoare crucifică Ființa, ori o îngenunchează, o transpun în starea sau ipostaza celui ce se roagă pe genunchi și pe coate, cu mătănii doveditoare ale pioșeniei și umilinței față de Creatotul și izbăvitorul nostru.
Condiția umană de muritor conferă celui care se roagă, Eului ce se face auzit, și căruia îi corespundem cu toții, fiorul tragic al morții, și simt câteodată , cât de aproape sunt/ de liniștea țărânii.
Timpul și Iubirea creștină sunt percepții ale necesității de a cânta lumina credinței, bucuria, de a primi binecuvântarea, un strop din Slava Ta: Nu teama, nu-ndoiala…Iubirea vreau s-o strig.
Și din nou cereri pe care sufletul le știe îngăduite ca un drum presărat cu milostiviri spre cererea cea mare, aceea a iubirii divine coborâtoare peste cel creat din iubire, totul ca un flux neîntrerupt divinitate-om și, din nou, divinitate: Coboară peste mine în tainică lucrare / cuvinte de iubire, de pace și-ndurare.Te rog ( … )/ eu, cel pierdut prin firea păcatului lumesc,/ să spun, în dulce cântec, ce tainic Te iubesc
Partea a III-a face referire la poemul-rugă definit ca o cântare a bucuriei spre lumină și construit pe dualități antagonice, recunoscute simbolic în lume: arșiță și ploaie, sânge și sudoare, îngenunchere și zbor spre veșnicie, temporalitate și atemporalitate, liniște și dor, roua, așteptarea și clipa regăsirii, lacrimă și uitare, durere dar și speranță, Lumina și Cuvântul din cerurile Tale, precum și roua, lacrimă de iubire a Ceului și lacrima de iubire a omului
Conștiința creștină găsește suficiente elemente care o definesc în relația cu Dumnezeu, niciodată suficiente însă: Sunt doar un om pe care-l încearcă și-l frământă/ Lumina și Cuvântul din cerurile Tale/ pe care-n mare milă mi le așterni în Cale…/ pentru că resimte acut o anume ruptură, ca o pierdere a paradisului/că de-mi ridic privirea, supusă și pierdută,/mă simt uitat și singur. Nici cerul nu m-ajută./ Dacă-mi îngrop privirea, sfioasă, în pământ,/mă tulbur și mai tare, și nu știu cine sunt.(…)/îngenuncheat, în rugă, mă-ntreb, pierdut: Ce sunt?
Citind acest eseu hristic avem percepția unei rugăciuni rostite într-un singur glas, o Cântare a Cântărilor ajunsă la noi ca o rugă înălțată divinității pornită dintr-un suflet adevărat, sincer și cu durere. Este un poem-rugăciune izvorât dintr-o limpede conștiință creștină în care „eu” se poate transpune simplu și firesc în „noi” toți:
și dă-mi puterea tainei, să cred că pot rosti
cuvintele lăsate să te putem iubi
Vocea care rostește această rugă înălțată lui Hristos dezvăluie gândurile, temerea sau bucuria, îndoiala sau ce are omul mai sfânt în sine, în adâncul sufletului pe care, iată, ni-l dezvăluie, permițându-ne să ne reflectăm în modelul său și să ne regăsim, să rezonăm… Pentru că aceasta este condiția umană, suntem proiectați de Creatorul nostru întru iubire, așadar întru cunoaștere și comuniune, cu o sete de nestăvilit de absolut. Poemul este o „cântare a iubirii” în sensul ei cel mai înalt, amintind de modelul mai vechi al Canticum Canticorum, Cântarea Cântărilor, iubirea omului religios față de Dumnezeu în ipostaza cea mai înaltă și pură a sentimentului ce-l înalță pe hommo religiossus în spațiul sacru al existenței sale (Mircea Eliade).
Poemul-rugăciune este structurat după modelul unei rugăciuni scrise pe care părintele o citește în altar, între liturghie și vecernie, și comportă o adresare Instanțelor divine Construct liric al acestei rugăciuni este înălțat prin Continue reading „Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic”