Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)

Unirea Bucovinei cu România

La București, unii tineri bucovineni îşi continuară studiile la Universitate, iar alţii, intraţi ca voluntari în armata română, frecventau şcolile militare. Presa austrofilă din Bucovina ,,înfiera” în cuvinte aspre activitatea naţională propagandistică a refugiaţilor bucovineni, contestându-le dreptul ,,de a se gira în congrese şi mitinguri, ca reprezentanţi ai românilor bucovineni şi de a vorbi în numele acestora”. Nu era manifestaţie naţională în Bucureşti, la care aceşti ,,fii rătăciţi” ai Bucovinei să nu fi condamnat actele de teroare şi persecuţie din Bucovina şi să nu-şi exprime dorinţa de libertate naţională.

O activitate benefică a desfăşurat Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de profesorul Ion Nistor, mai ales în rândurile studenţilor şi elevilor care studiau în Vechiul Regat, dar şi printre cei înrolaţi în armata română. Unii din aceşti tineri ce frecventau Şcoala de ofiţeri din Botoşani şi, care, în iarna 1916-1917, descurajaţi, au manifestat indisciplină, fiind închişi la Dorohoi, au fost ulterior recuperaţi, revenind la Şcoală şi îndeplinindu-şi datoria de oşteni şi români. Mulţi refugiaţi bucovineni s-au remarcat pe front, ca Dimitrie Marmeliuc, Const. Ardeleanu ş.a., iar alţii au căzut în luptă, pentru triumful cauzei naţionale, precum Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Breabăn, Zamfir ş.a. Doi soldaţi bucovineni, Nicoară şi Dumitru Cătană, au fost executaţi (împuşcaţi) la Satulung, lângă Braşov, pentru că au refuzat să tragă în soldaţii românii, cei doi au fost puşi să-şi sape singuri groapa.

Aceste represiuni s-au extins după intrarea României în război, în august 1916, pot fi menţionate şi alte exemple, ţăranii Teodor Habailă din Voloca şi Iliuţă Moldovan din Cernăuca au fost spânzuraţi, bătrânul Gheorghe Meleanca a fost spânzurat de un copac (după ce a fost pus să-şi sape groapa), Florea şi Paraschiţa Olăraşu, din comuna Ropcea, au fost spânzuraţi de un jandarm, fără o vină dovedită. Apoi, pe lângă numele menţionate, au fost arestaţi, schingiuiţi şi purtaţi pe la curţile marţiale unii preoţi, conducători vrednici ai românilor din satele lor, din care amintim: Casian Bohatereţ, Nicolai Mihalcea din Iacobeni, George Lanioschi, Dim. Ţopa, Teofil Hleanca din Jucica Veche, Ştefan Malanciuc din Camenca, Ignatie Caragea din Nămeştii Vechi, Ion Macovei, Adrian Andronic din Lucoviţa, Cristofor Iliuţ ş.a. Până şi călugării erau suspectaţi, aşa cum s-a întâmplat cu cei de la mănăstirea Dragomirna, care au fost arestaţi.

La începutul lui iunie 1916, trupele ruse au declanşat o mare ofensivă în Bucovina şi Galiţia, austriecii fiind înfrânţi şi respinşi peste Carpaţi. După ce a cucerit Przemysl, armata rusă, pornind din Basarabia şi trecând peste teritoriul românesc, a înconjurat poziţiile austriece de la Mamorniţa, apărate de maiorul Daniil Pop, şi la 17 iunie a ocupat Cernăuţi. Atacul a fost atât de rapid şi surprinzător, încât guvernatorul Meran şi autorităţile subordonate abia au reuşit să se refugieze la Vatra Dornei. Trupele ruse au continuat înaintarea în Bucovina, reuşind să ocupe fără dificultăţi Storojineţ, Siret, Suceava şi Câmpulung, reocupând poziţiile lor de la Mestecăniş. Autorităţile civile şi bisericeşti bucovinene s-au refugiat la Praga, unde au rămas până la sfârşitul războiului. Noile autorităţi ruse au numit un guvernator al Bucovinei, la Cernăuţi, subordonat guvernatorului general, cu reşedinţa la Lemberg (Liov). Au fost instalaţi prefecţi şi primari în oraşe, printre care şi români, astfel, preotul Gh. Şandru a fost numit primar la Cernăuţi, în fruntea mitropoliei din Bucovina fiind aşezat un arhiereu rus.

Înfrângerea austriecilor în Galiţia, apoi intrarea României în război, în august 1916, urmată de moartea împăratului Fanz Joseph, în noiembrie 1916, l-au determinat pe noul împărat Carol (1916-1918) să restaureze regatul polon, prin unirea Galiţiei cu teritoriul Varşoviei, eliberat de germani. În acest mod, prin înglobarea Galiţiei, Austria pierdea legătura teritorială directă cu Bucovina, care însă era negociată acum, în vara 1916, de către puterile Antantei şi oferită României, la intrarea în război. Astfel, Bucovina până la Prut, cu capitala ei, Cernăuţi, era cedată României, după ce Rusia a renunţat la acest teritoriu, ca urmare a unor tratative îndelungate.

În urma înfrângerilor suferite de Monarhie, numărul prizonierilor români din Rusia era foarte ridicat, variind între 100 000 şi 200 000 de oameni (cf. V. Achim, I. Iacoşi, Doctorul V. Lucaciu, luptător activ pentru unirea românilor, P. Nemoianu, Corpul voluntarilor români din Rusia. Numărul mare al prizonierilor se explică prin faptul că ,,…soldaţii români, ori de câte ori aveau ocazia, înfruntând riscul de a fi împuşcaţi, se predau sau se lăsau capturaţi”, spre a evita să lupte împotriva fraţilor lor. Organizarea prizonierilor români din Rusia, pentru a participa la lupte împotriva austro-germanilor, a început înainte de intrarea României în război: ,,Petiţii pentru a fi recrutaţi ca voluntari veneau din toate clasele sociale, de la cel mai umil plugar, până la cei mai subtili intelectuali…”.  

În august 1916, după intrarea României în război, autorităţile româneşti au primit, numai în prima lună, 3500 de cereri de înrolare în armata regulată. În acelaşi timp, un grup de ardeleni şi bucovineni în frunte cu V. Lucaciu, Oct. Tăslăuanu, O. Ghibu, I. Nistor, D. Marmeliuc ş.a. au alcătuit un memoriu înaintat guvernului român, la 1 septembrie 1916, în care se spunea: ,,Credem că e o datorie de onoare pentru noi ca, în acest război, să înscriem…fapte care să arate urmaşilor că şi românii din ţinuturile subjugate au luptat alături de ostaşii regatului pentru întruparea României Mari”. În acest scop, ei cereau guvernului ,,să încuviinţeze organizarea de regimente ardelene şi bucovinene, care să se compună din foşti soldaţi români ai armatei austro-ungare”.

Erau avuţi în vedere în mod deosebit prizonierii români din Rusia, care se organizaseră deja în prizonierat din proprie iniţiativă. O piedică în calea organizării o constituia faptul că prizonierii români erau risipiţi în sute de lagăre (400 mari şi 600 mici). Un grup numeros de prizonieri se aflau în sud-estul Rusiei (Odesa, Harkov, Smolensk, Tambov), ulterior, aceştia fiind concentraţi la Darniţa, lângă Kiev. În acest context, să menţionăm că, în afară de militari, ruşii au deportat din Bucovina mii de români, după cum rezultă din tabelul nominal cu locuitorii români deportaţi din judeţul   Storojineţ, care cuprinde 2034 de persoane, aflat în fondul ,,Iancu Flondor” (Arh. St. Buc.). În decembrie 1916, soseau la Darniţa, primii prizonieri români, 250 de ofiţeri şi 1200 de soldaţi (cf. P. Nemoianu, Prima Alba Iulia, Timişoara, 1922). Guvernul român a însărcinat pe lt. col. Const. Pietraru cu misiunea de organizare, apoi, prin ordinul Ministerului de Război, din 23 februarie 1917, s-a hotărât înfiinţarea Corpului voluntarilor români (ardeleni şi bucovineni), aflaţi în Rusia, sub comanda generalului Const. Coandă, iar de organizarea lor efectivă se ocupa lt. col. Const. Pietraru.

 În primăvara anului 1917, numărul refugiaţilor bucovineni sporea cu soldaţii şi ofiţerii români, ajunşi prizonieri în Rusia. După izbucnirea revoluţiei din Rusia, în februarie 1917, a fost încheiat un nou acord privind organizarea prizonierilor români aflaţi aici. Iniţial, se obţinuse acordul pentru recrutarea a 30 000 de voluntari, dar ulterior numărul lor a fost stabilit la 5000 (P. Nemoianu, Corpul voluntarilor români din Rusia). După ce, la 1 martie 1917, sosea la Darniţa lt. col. Const. Pietraru,  prizonierii români aflaţi aici, soldaţi şi ofiţeri, semnau o declaraţie-angajament, în care era subliniată dorinţa lor de a intra în armata română şi de ,,a lupta pentru dezrobirea ţării noastre de sub dominaţia Austro-Ungariei şi alipirea la România”. În acest fel, soldaţii şi ofiţerii români din tabăra de la Darniţa deveneau combatanţi ai armatei regale române, cu aceleaşi drepturi şi datorii. În urma acestei acţiuni, la 16 martie 1917, s-a anunţat oficial constituirea (înfiinţarea) Corpului voluntarilor români. După înfiinţare, la 18 martie, angajamentul era semnat din nou de cei prezenţi la Darniţa.

—————————————–

Ioan POPOIU, istoric

1 octombrie 2019

Lasă un răspuns