Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru”

Într-una din zilele acestea, am citit „Fata cu părul albastru”, o splendoare de poezie a unui autor foarte talentat al zilelor noastre, Radu Chiorean, și amintirea răscolită a fetei mele cu păr albastru mi-a frânt inima.

   O amintire instalată confortabil alături de suratele ei, stă cuminte, într-un șir necurmat, pe raftul protector de levănțică, așteptând miracolul de-a fi redescoperită printre lucrurile vechi pe care nu ni le mai dorim, dar nici nu avem curajul să le aruncăm. Îmi las o vreme deoparte toate celelalte gânduri, arunc ancora și haideți să acostăm cu toate pânzele sus în povestea Fetei cu părul albastru.

    Fata mea cu părul albastru, din povestea aceasta, avea vreo optsprezece ani și era vânzătoare la aprozarul din colț. Era subțire și gingașă petală de magnolie, dar multe din frunzele-i fragede, încrezătoare, erau deja sfârtecate de vântul vieții, cu rafalele lui tăioase. La vârsta aceea, ce-ar fi trebuit să fie fantastic de frumoasă, ei i se cam călătorise o parte însemnată din bucuria vieții, a tinereții ei.

   Apărea dimineața, în lumea străină și total nepotrivită din spatele tejghelei, într-un halat de culoare verde deschis ca o apă, apretat și călcat impecabil, cu luciri ca din spărtura ciobului de sticlă. Numai bun să se umple de pământul în care ea își ținea mâinile, ziua întreagă. Marfa pe care trebuia să o vândă era amestecată cu pământ, printre cartofi era pământ și paie, printre roșiile și fructele sănătoase și cele aproape putrezite. La prânz, venea Tante Tuța, mătușa ei, purtând pe braț un halat proaspăt pentru cenușăreasa bălaie, care-o întâmpina recunoscătoare cu zâmbetul ei atât de rar, parfumat în inocența copilului ce-i sălășluia încă în adâncul ființei.

   La unul din blocurile învecinate locuia o familie care avea un singur copil, Sandu, un băiat la sfârșit de adolescență, a cărui minte rămăsese încătușată în vârsta copilului de patru ani. În urma unui vaccin, așa se presupunea. Un accident guvernat de nenoroc, de soartă sau de cine știe ce forțe ostile oricărei rază de sfințenie.

   Candoarea minții infantile a lui Sandu a trecut, din peșterile ei întunecoase și nelocuite, dincolo de măștile pe care le poartă oamenii mari. Și a văzut minunățiile lăuntrice ale fetei. Și a zărit păsările de pradă ce veniseră peste ea, încet-încet, precum niște datorii neplătite, de neude, de nicicând, încercând să-i descompună sufletul. Și-a auzit nechezatul hergheliei de cai sălbatici, nestruniți, năpustiți asupra luminii din ea.

   În fiecare zi mama lui Sandu trebuia să își aducă fiul la aprozar, căci altfel nu putea nicicum să se înțeleagă cu el. Giruetele din mintea lui o luau razna de tot, pornind a se-nvârti haotic, de nepotolit.

   Mama și fiul se așezau împreună pe marginea din interiorul ferestrei, un blat generos din piatră, ce ținea loc de vitrină. Dar după cum, în perioada aceea de început a anilor optzeci, abia dacă era marfă pentru galantare, spațiul ferestrei destinat expunerii acesteia rămânea mereu gol.

   Biata femeie ofilită și tăcută, așezată lângă fiu, privirea cu ochii ei pustii și tulburi, departe, în tristețea gândurilor dintr-o veșnică eclipsă. După ceva timp, se ridica și îi dădea câteva instrucțiuni șoptite, cuvinte, vorbe, fără răsunet, fără ecou, auzite doar de ea. Pleca înarmată cu promisiunea lui că, dacă vine mai târziu după el, se vor duce împreună acasă.

   Femeia revenea din două în două ore, zadarnic. Ar fi vrut să-l ia acasă, să-l hrănească, să-l culce, așa cum faci cu un micuț care are un program diferit de cel al adulților. Venea zadarnic biata femeie, căci nu reușea să-l urnească de-acolo, de unde-i era lui bine, ca viermelui de mătase cuibărit în gogoașa lui, în refugiul tihnit și tainic în care reușea să fie el însuși.

   Ori nu putea să se desprindă de tristețea ce rătăcea, fără odihnă, în sufletul fetei lui cu părul albastru. Două destine, împletite prin nu-știu-ce, care-i dăduse gata, care au ucis ceva în sufletul ei și aproape totul în mintea lui.

   Femeia, cu o privire temătoare, cu o strângere de inimă nedeslușită, cu un fel de spaimă, se asigura că fiul ei nu a făcut vreo problemă și pleca săraca acasă, să-și vadă de treburi. Sandu nu se dădea dus de lângă fata lui cu părul albastru, până seara târziu când era ora închiderii.

   Se spune că prin bunătate trebuie să încerci să meriți norocul și bucuriile pe care ți le dă soarta. Și dacă nu ți le dă? De cele mai multe ori bunătatea o întâlnești la oamenii care n-au primit nimic din toate acestea. Nu tu noroc, nu tu bucurii!

   Aici, la aprozar, pe blatul ferestrei, stătea Sandu ore în șir, în fiecare zi, fără să spună ceva, cu gura închisă ca asupra unei taine, companion fidel al fetei cu părul albastru, așa cum o numise el. De fapt, fata avea plete bălaie, dar sinapsele lui blocate le distorsiona culoarea în azurul cerului spre care nu privea niciodată, după cum nu privea orizontul, inexistent lui.

   Privea cuminte fata, în timp ce gândurile-i se învălmășeau ciorovăindu-se ca un cârd de vrăbii într-o limbă și-ntr-o lumea pe care doar el o înțelegea.

   Clienții veneau în aprozar și ar fi vrut să cumpere ceva, dar nu aveau ce, pentru că în galantare era marfă la care, în vremurile de acum, nici porcii nu s-ar uita. Oamenii, pe atunci într-o veșnică furie stăpânită, se enervau, căci aveau acasă copii flămânzi.

   Simțeau nevoia să-și aerisească furia și ura dând târcoale magazinelor, poate-poate „se băga” ceva, să cumpere și ei, să ducă și ei ceva în sacoșă, acasă, la copilași.

   Nemulțumirea li se schimba în mânie și, de cele mai multe ori, își descărcau nervii neputințelor pe vânzătoare. Atunci, Sandu, cu o voce ascuțită de pasăre scăpată din colivie, sărea ca ars:

    -Mă! Lasă fata, mă! Ce-ai cu fata, mă? riposta el, intrigat de nedreptă soarta lui și-a fetei lui cu părul albastru.

   Vânzătoarea, îngrijorată de supărarea băiatului, le azvârlea de sub genele ei lungi ce se zbăteau ca aripi de fluture negru, o privire verde, mustrătoare, clienților cu pricina. Cu vocea ei blândă trebuia să-l potolească pe Sandu, căci avea o milă nemărginită pentru sufletul acela al lui Dumnezeu, oropsit pentru păcatele cine-știe-cui.

   O înduioșa până la lacrimi, omul acela care nu va putea simți vreodată aroma sărată a mării, nicicând nu va putea vedea spiralele lunecoase ale zborului de pescăruș cu ciocul în vânt. Toate acestea erau, însă, obstacole ce-ar fi stat în calea visurilor noastre, ale oamenilor sănătoși. Sandu nu avea vise, doar o sacrosanctă, singură obsesie ce făcea cât toate visele noastre. Să găsească cheia. Din lumea lui, flotilă de deznădejdi, răzbătea amăgitoare speranța.

   Sandu era fascinat de chei. Avea buzunarul pantalonului doldora de un mănunchi de chei ce abia încăpeau pe un inel metalic. Dar nu erau orișice fel de chei. Abia după ce o examina cu ochi de pirat, vreme îndelungată, din toate unghiurile posibile, și corespundea unor criterii numai de el știute, cheia își câștiga locul pe inelul magic.

    Într-una din zile, mama lui nu a reușit să-l ia acasă decât după ce, în umbra începutului nopții, fata cu părul albastru a închis prăvălia. El i-a urmărit fascinat cheia, cu o curiozitate ațâțată, a rugat-o să i-o dea puțin ca să se uite la ea. A început s-o cerceteze minute în șir, s-o adulmece cu nări fremătânde de iepure. Mama lui își pierduse răbdarea. Nu de alta, dar se gândea că vânzătoarea este obosită și vrea să ajungă acasă, după o zi întreagă în care clienții s-au tot vânzolit prin aprozar.

   Cu greu au reușit amândouă să ia cheia de la Sandu, care nu s-a îndurat să o lase din mâini decât cu promisiunea că în ziua următoare i-o vor da să o admire. Parcă ar fi căutat acea unică cheie, inexistentă după cum spuneau medicii, care s-ar fi potrivit lacătului ce fereca porțile uriașe ale minții lui. Cheia care să-i redea libertatea, descătușată să se înalțe-n fâlfâit de aripi, jelind amarnic atâția ani pierduți din viața asta păcătoasă și-atât de jalnic de frumoasă.

   Mi-am rupt un colț de suflet, l-am sădit cu drag, cu boabe grele l-am udat o vreme, chiar dacă știam că nu are pe ce să-și prindă rădăcinile. Așa am făcut de când mă știu. Pentru toate cauzele așternute-n calea mea, cauze ce din start se arătau pierdute, eu am luptat până la capăt și dincolo de el. Eu sunt copil de Don Quijote și nu am cum să cred în cauze pierdute.

   Sandu este acum în nemuritoare inimă protectoare de stea, căreia, până la urmă, i-a găsit cheia potrivită. S-a înălțat pe-aripi de ciocârlii în tril de rugăciune, sus, sus de tot, în văzduhul albastru și arzător al unei veri de demult. Nu pot să-i spun „Adio!”. Prea e menit acest cuvânt să rupă legătură între trecut și viitor. Ori el, Sandu, nu le-a avut. Pe nici unul. Sună mai bine „Rămas bun!”. Ca o promisiune. E mult mai potrivit, până ne-om regăsi în azurul înalt, înecat în lumină, să-i fiu fata cu părul bălai, să-mi fie îngerul ce mă-ntâmpină blând, cu felii aurii de cantalup aromat cu veșnicie.

   Am fost fata cu părul albastru, într-o poveste de demult, pe când nu era nici timpul făgăduințelor, nici timpul împlinirilor. Cu toate acestea, am pus o scânteie de lumină, un tainic semnal, să ordoneze haosul dintr-o minte învălmășită. Preț de câteva clipe, măcar.

   Astăzi nu mai sunt aceiași, după cum nimeni nu rămâne multă vreme același. Mi-a rămas intactă măiestria de a-mi ascunde măiestria, chiar dacă nu mi-a folosit la nimic. N-am ajuns regele muntelui. Nici măcar vârful nu i-am atins.

   Doar părul mi-a rămas albastru lan de in.

 

Fata cu părul albastru

de Radu Chiorean

oraşul avea cătuşe
prin încheieturile strânse curgeau păsări
fata cu părul albastru
păşea pe cercul deschis al ierbii
parfumându-l cu roşul adolescenţei
ea lăsa în urmă oase de vis
să găsească drumul înapoi
apoi cumpăra flori de la femeia
legată de turn
câinii lătrau din închisoare
fata le punea puţin cer pe frunte
şi tăia gratiile
cu buzunarul rochiei

 

sus
în dormitorul mov cu podea de nisip
lumina era întinsă pe pat
odihnindu-şi bătrâneţea
bărbatul îmbrăcat într-un costum tânăr
o ajuta să privească pe geamul
cu ramă galbenă
fata cu părul albastru care
încă mai aştepta minunea

 

iar în zare
marea se făcea că este
că vine ondulându-se ca o tinereţe coaptă
coboară din înalt
că atinge cu valurile de cristal
buza paharului plin de sete

 

Poezia este toată o metaforă superbă!
Mi-a strâns inima ghem această Neranţulă, jalnic de frumoasă, cu răsăritul în spate, visătoare încătușată departe, în stihii de neunde, obsedată de “drumul înapoi” ce amăgește omul spre infinitul lui locuit de basme.
“Fata cu parul albastru” împrăștie dragoste punând “puțin cer pe frunte” dragilor ei, le-ndoaie gratiile cu rodul zbaterilor ei strânse-n colț de batistă- “buzunarul rochiei”. Inima ei curată, pe o “podea de nisip”, tânjește după dragoste. Ea încă mai crede în miracolul îndrăgostirii, în mirajul din zarea în care “marea se făcea că este, că vine”.
Ador această poezie de zile mari!

–––––––––

Silvia CUZUM

 

Lasă un răspuns