Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)

„Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici,

prezenţa ei în fiecare moment al istoriei,

constitue înţelegerea mistică a existenţei.”

(NAE IONESCU)

Pasărea-timp, dacă nu te rânduieşti în vreme, prin vreme, deasupra vremii, vine si smulge pe toate cele ale sale, clipele, zilele, anii, zorile, azurul, rotirile, lundu-şi zborul înalt deasupra depărtărilor inefabile unde străjuiesc stăpânirile celeste. Rotirea timpului omului trebuie să fie vremea roţii daco-tracice a menirii vieţii cu urcuşul şi coborâşul său, vremea devenirii sale, a dacului-român nemuritor, vremea sufletului tău frumos înveşmântat întru menirea serafică lăsată de Dumnezeu. Sufletul trebuie permanent să se rotească deasupra vremii pentru a putea îmbrăţişa deopotrivă pământul şi cerul, astfel încât negrăita bucurie să-ţi cuprindă inima. În rotirea timpului tău trebuie să aşterni permanent vremea în care se aşează Dumnezeu, pentru a-ţi aprinde tăria cugetării, pentru a-ţi lărgi la infinit tăria simţirii, pentru a-ţi înălţa, ca o cupolă peste timp şi spaţiu, tăria voinţei în care să ardă continuu ţelul luminat ales.

Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea s-a întrupat dintru plămada nemuritoarea a meleagurilor argeşene, dospită întru tărâmuri milenar-legendare, întru toate strălucirile cereşti ale creaţiei harice, precum şi întru toate menirile pământeşti carpatin-universale, consfiinţindu-se astfel, prin profetismul său creştin ortodox, ca una dintre cele mai emblematice figuri ale gândirii serafice, ca unul dintre cele mai puternice ecouri de rezonanţă mistică, ca unul dintre cele mai proeminente simboluri ale memoriei seculare a dacoromânilor.

PETRE ŢUŢEA, în viziunea românului american (am avut bucuria neştearsă de a-l cunoaşte şi preţui), cel care îi închină o cultică Crestomaţie – un Mănunchi de eseuri, evocări şi articole elaborate de unele dintre cele mai alese personalităţi ale Culturii ortodoxe române, care l-au cunoscut şi iubit pe Profetul argeşean, îl zugrăveşte ca pe valahul care „era de o inteligenţă orală proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă, dacă avem în vedere mediocritatea din imediata noastră apropiere”, iar profesorul – filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu la cursurile de Filosofie, sublinia după iniţierea sa în Tratatul de antropologie creştină, vol. I, al celui care era supranumit când „Socrate al Bucureştilor”, când „Socrate al României”, că geniul Profetului argeşean „nu a stat în răspuns, ci în întrebare.” (Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion, Bucureşti, 2010, p. 5-6)

Împodobite cu licuricii sidefii ai nopţii stelare, clipele gândului alb, curat, strălucitor, primenitor, pogorâtor din argintul harului, împrăştie peste aria timpului nostru albastru, lumina divină a cuvântului dătător de viaţă, răsfrântă în mireasma faptelor aurii, a ctitoriilor bune, a zidirilor de seamă, a îngemănărilor deosebite, a creaţiilor miraculoase, surprinzând angelic bunătatea văzătoare, mesianică în tot ce oglindeşte şi fiinţează natura, astfel încât în lămurirea ei sibilică, vestalică se pogoară sublima privire a lui Dumnezeu, Cel Care dă vremii vrerii Omului, timpul creştinului ortodox, a Valahului prin excelenţă, tăcerea, acea Mare Tăcere, ce grăieşte necontenit mărgăritarele – cuvinte ca pe o simfonie dăinuitoare de limpezime, ca pe un tril de ciocârlie, ca pe o rapsodie de privighetoare sau ca pe o încântare psaltică de vecernie mănăstirească, Lumină lină, unde se pogoară, se repogoară, unde se aşează, se reaşează şi se îmbrăţişează cunoaşterea ca sălaş al iubirii, stârnind continuu setea timpului fără să astâmpere vreodată spaţiul sideral, unde totul devine nemărginirea înveşmântată în porfira verde regală, divină a transcendentului.

Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea şi-a construit meditaţia, contemplaţia şi s-a reconstruit filosofic în cultura creştin-ortodoxă dacoromână, urcând pe culmile marilor momente, devenite monumente miraculoase ale gândirii universale, devenin unul dintre marii artişti ai cugetării, ai „moşirii” cuvântului, precumpănitor interogativ-aporeic în sensul în care întrebarea naşte răspunsul întru relaţia omului creştin cu sinele său, cunoscându-se, recunoscându-se, descoperindu-se, redescoperindu-se, reîncreştinindu-se prin Suferinţă, Libertate, Adevăr şi Iubire.

În răstimpul curgerii timpului prin vremea dăinuirii noastre toate încercările peste care se pogoară mai ales suferinţa trebuie călăuzite înspre căile bucuriei, întâi ca acceptare, mai apoi ca înţelegere, întâi spre cunoaştere, mai apoi ca înţelepciune, întâi ca trăire, mai apoi ca iubire, întâi ca menire, mai apoi ca suprafiresc, întâi în plan metafizic, mai apoi în extazul mistic, pentru a se depăşi omul din condiţia de fiinţă umană temporală în cea de persoană creştină, spirituală veşnică, astfel că înţelegerea devine convorbire, iar cunoaşterea comuniune, anulând timpul şi spaţiul.

Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea prin geniul său subtil interogativ, profund şi strălucitor, înălţător şi provocator, răscolitor şi primenitor dă naştere unei antropologii creştine dintre cele mai emerite şi erudite opere cu caracter spiritual religios, care se alătură cu cinste capodoperelor filosofice ale lui Aristotel, Platon, Seneca, celor teologice ale sfinţilor Theotim I Filosoful, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, papa Grigore cel Mare, Bernard de Clairvaux, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Iustin Martirul şi Filosoful, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, operelor lui Kant, Hegel, Heidegger, tratatelor lui Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Alexander Schmemann, Dimitrios Ballanos, Vladimir Lossky, Christos Yannaras, Olivier Clement, scrierilor filocalico-sofianice ale sfinţilor Nicolae Cabasile, Nicodim Aghioritul, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, sau cele mistico-profetice ale lui Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nil Dorobanţu, Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Mircea Vulcănescu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Lucian Blaga, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Aspazia Oţel – Petrescu, Maica Teodosia – Zorica Laţcu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Sofian Boghiu, Artur Gabriel Silvestri, Mihail Diaconescu.

Dacă, unii teologi ortodocşi de marcă, precum Yannras şi Schmemann, arzând mai mult în creuzetul metafizic aţâţat de focul apus, de jeratecul mocnit sub cenuţă al spiritualităţii apusene, consideră creştinismul ca o „nereligie”, dar care a adus tuturor religiilor Apocalipsa, teologii mistici ortodocşi vlaho-români, fiinţesc şi consfinţesc prin HRISTOS şi prin Suferinţa întrupată Iubirii în perioada de maximă prigoană şi aprigă persecuţie creştină a secolului al XX-lea, CREŞTINISMUL CA SINGURA RELIGIE VIE – DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ VEŞNICĂ.

Dacă, în general marii teologi sunt oamenii împliniţi religios, filosoful creştin Petre Ţuţea este un teolog ortodox desăvârşit!

„SOCRATE al DACOROMÂNILOR” – Petre Ţuţea a mers cu paşii săi grei, încărcaţi de naţionalism – creştin cu fruntea înaltă, semeaţă, brodată de azurul carpatin, în purpură serafică de profet, cu intuiţie de mare pedagog, cu aură de clarvăzător pustnic – ascetic, cu porfira demnităţii regale, cu flamura onoarei şi sabia cavalerismului peste suveranitatea spiritului vremii sale şi după.

După 13 ani şi jumătate a frecventării „cursurilor” postdoctorale prin academiile şi universităţile sistemului totalitar concentraţionist, dincolo de marea sa personalitate, rafinată, subtilă, autoritară şi sublimă a lumii naţional-universale, Petre Ţuţea a devenit o PERSOANĂ HRISTICĂ care, şi-a reînfiat poporul român, scoţându-l din impactul istoric, al normalităţii, al necesităţii biologice, transcendându-l deci, (o parte a lui, cea bună), dintr-o tisteţe metafizică într-o mistică a chemării, a devenirii, a definirii etnico – religios – spirituale. Din universul celular – penitenciar el a făcut Capelă strălucirii sufletului său, adorând cerul dreptei credinţe şi venerând pământul Strămoşilor săi. A pătimit pentru geniu şi a compătimit idiotul. „Geniul nu apare decât prin ierarhia cerească a speciei umane şi funcţia idiotului – sunt oameni care sunt idioţi – e pozitivă, că fără el nu am înţelege nici geniul, nici normalitatea.” (Dialogul între Petre Ţuţea şi Lucian Despa, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu…, p. 159)

În afară de sine, omul, creştinul se luptă, se înfruntă, se confruntă cu timpul şi spaţiul, derulând legăturile de cauzalitate răsfrânte asupra tuturor faptelor sale, analizând toate efectele ce se imprimă vieţii sale, cele asupra vieţii semenilor care urmează aceeaşi Cale a luminii Adevărului, observând în acelaşi fel şi pe cele asupra naturii înconjurătoare de care suntem indisolubil legaţi prin timp şi spaţiu, prin legile ei naturale întocmite de Dumnezeu – Atotcreatorul, dar şi răul celor răi, al ateilor şi al creştinilor deopotrivă cu care se împletesc năpustindu-se apocaliptic asupra Binelui.

Doctorul în Drept, Filosoful prin excelenţă, Teologul fascinant al Agorei creştin – ortodoxe, Dacoromânul argeşean a intrat programat prin prigoană şi persecuţie religioasă în închisoarea – emblemă a comunismului, alături de zecile de mii de alţi camarazi, Fiii Aleşi ai României, Eroi şi Martiri deopotrivă, drept, dârz, demn, geniu, creştin, erudit, raţional, cucernic şi a ieşit tot cu fruntea sus, vertical, neînfrânt, plin de onoare, profet, mistic, mărturisitor, cult, iertător, înduhovnicit.

În paradigma timp – spaţiu ce se pogoară ca o cupolă serafică de Sus, din cerul vieţii, intervin pentru om, pentru creştin, legăturile fireşti şi suprafireşti, precum natura, arta, şcoala, educaţia, istoria, literatura, filosofia, religia, părinţii, neamul cu suferinţa şi iubirea sa în toată durata existenţială a lumii imanente.

Ţăranul pune o singură întrebare naturii: Natură, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine sunt eu?

Sunt Mama Mamei tale. A doua mamă!

Artistul zugrăveşte o fascinantă întrebare magnificei arte: Artă, de unde pogoară frumuseţea ta desăvârşită, pentru a mă înălţa privirii tale de extaz?

De la sublimul Creaţiei divine, Poemul Frumuseţii absolute a lui Dumnezeu!

Învăţătorul adresează o întrebare smerită şcolii formatoare: Şcoală, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu ce trebuie să te învăţ eu?

Învaţă!

Pedagogul rosteşte înflăcărat o întrebare Educaţiei: Educaţie, ce trebuie să fac eu, ca tu să mă educi pe mine?

Educă-te!

Istoricul are şi el o sinceră întrebare către istorie: Istorie, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine este Neamul meu? Cine este Lumea înconjurătoare?

Cel drept, cel rămas în istorie! Trebuie să-ţi cunoşti Neamul pentru a cunoaşte lumea şi trebuie să cunoşti lumea pentru a-ţi cunoaşte Neamul!

Filologul se adresează Limbii sale Literare: Limbă, de unde vine graiul tău dulce, suav, înmiresmat că să ştiu cum să te cânt mai duios, mai frumos, mai divin?

Din inima mare cât iubirea şi din sufletul frumos cât cerul al dacoromânului!

Filosoful creştin prins în labirintul cunoaşterii sale, rosteşte două întrebări cunoaşterii: Cunoaştere, spune-mi cât cunoşti tu, ca să mă pot cunoaşte pe mine?

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)” →

Alexandru NEMOIANU: ,,În Primul Cerc”

Alexandr Isaievich Solzhenitsyn, una dintre cele mai semnificative personalități ale culturii rusești și mondiale din a doua jumătate a veacului XX, a trăit între 11 Decembrie, 1918-3 August, 2008.

Alexandr Solzhenitsyn a trăit în vremi cumplite dar, existenta lui, a arătat că, dacă nu ne putem alege vremea vieții și circumstanțele acestei vieți, putem să facem, în condiții care ne sunt impuse, diferența dintre bine și rău.

Alexandr Solzhenitsyn a crescut în vremea “marii terori”, pornită de Stalin și executată sub comanda unor monștri sângeroși ca Yagoda, Nikolai Ezhov și Laurenti Beria.

În 1941 Alexandr Solzhenitsyn a fost înrolat în Armata Roșie, a luptat ca artilerist într-un regiment de asalt, a avansat la gradul de Căpitan, a dat dovadă de remarcabilă vitejie și a ajuns cu trupele sovietice în apropiere de Berlin. În această perioadă din urmă a războiului, Alekasander Solzhenitsyn a devenit cu totul dezgustat de brutalitatea programată a trupelor sovietice. Mai ales dezgustat a fost de pamfletul criminal a lui Ilya Ehrenburg, ”Ucide-l pe Neamț”, pamflet în care acest scriitor ovrei, fidel spiritului vindicativ al rasei sale, a îndemnat direct la crime, violuri și abuzuri împotriva populației civile germane. În acest climat Alexandr Solzhenitsyn a fost martor al unui viol în grup, asupra unei tinere presupus germane dar, care s-a dovedit că era poloneză și care în urmă acelui viol, de fapt în cursul lui, a murit. Într-o scrisoare către un prieten, viteazul căpitan de artilerie Alexandr Solzhenitsyn și-a exprimat dezgustul și oroarea morală. Scrisoarea a fost interceptată de către serviciul de securitate sovietic(NKVD) și în Februarie 1945, de pe câmpul de luptă, Alexander Solzhenitsyn a fost arestat. Această arestare îi va schimbă cursul vieții și îl va marca definitiv.

Alexandr Solzhenitsyn a fost anchetat în închisoarea Lyubianka din Moscova după metodele de anchetă și tortură puse la punct de NKVD. Dat fiind faptul că nu avea nici o vină, în afară sentimentelor sale morale, a fost condamnat “doar” la opt ani de detenție severă. În închisoare el a cunoscut mulți oameni speciali. Între ei a fost și Ion Moraru de la Mandac, cel care a condus organizația anti-stalnistă din Basarabia, ”Sabia dreptății”.

Primii ani ai detenției i-a petrecut în lagărele din taiga. Apoi, restul de detenție l-a petrecut într-o “sharashka” (un centru de cercetare al NKVD în care lucrau oameni de știință condamnați politic). La expirarea pedepsei de închisoare a fost trimis în exil și acolo a rămas până în 1956 când, ca urmare a eliminării cultului lui Stalin, i s-a permis să se așeze în Moscova. Tot restul vieții sale Alexandr Solzhenistyn l-a dedicate studierii “fenomenului” sovietic, crimelor sale, pe care le-a prezentat în ample lucrării istorice și în pagini de literatură care stau alături de scrierile celor mai de seamă scriitori Ruși.

Revenit la Moscova, Alexandr Solzhenitsyn reușește să publice, ”O zi din viața lui Ivan Denisovich”. În acea carte Solzhenitsyn descrie o zi, o singură zi, din existenta unui deținut al Gulagului sovietic. Fără exagerări, fără izbucniri temperamentale, este descris iadul existenței în Gulag. Cartea a fost publicată în 1962 și în fapt acea carte a rupt definitive șira spinării bolșevismului de tip Stalinist. După apariția acelei cărți stalinismul nu mai era cu putință.

În același timp, scurt timp după publicare, a început persecuția sistematică a lui Solzhenitsyn, scopul era izgonirea lui din Uniunea Sovietică.

Alexadr Solzhenitsyn primește Premiul Nobel pentru literatură în 1970, dar nu se duce să îi fie decernat din teamă că nu va fi admis să reintre în Uniunea Sovietică. Câțiva ani mai târziu, 1974, el și întreaga lui familie sunt expulzați în Republica Federală Germană și le este retrasă cetățenia sovietică.

Vreme de câțiva ani Alexander Solzhenitsyn trăiește în RFG și Elveția și apoi este admis ca rezident în USA, la invitația Universității Stanford, California. Apoi se stabilește în Vermont și duce o viață de cercetare asiduă a revoluției bolșevice, sistemului concentraționist sovietic, ține conferințe și este activ în mișcarea anti totalitaristă. În Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,În Primul Cerc”” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)

Unirea Bucovinei cu România

În toamna anului 1918, sub imperiul înfrângerilor de pe front, monarhia austro-ungară traversa o puternică criză, iar lupta popoarelor din imperiu era de nestăvilit. Noul cancelar Czernin nu mai reuşea să stăpânească cursul evenimentelor, situaţia internă din Austria ajunsese critică, încât guvernul nu mai avea nici autoritatea, nici puterea de a se opune descompunerii imperiului. Popoarele îşi revendicau drepturile naţionale, nemaivoind să se subordoneze guvernului central de la Viena, iar repetatele încercări ale împăratului Carol pe lângă preşedintele Wilson pentru o pace separată au eşuat. În aceste împrejurări, împăratul a recurs la ultimul expedient pentru a se salva, şi a consimţit la federalizarea împărăţiei habsburgice. La 25 iulie 1918, el l-a înlocuit la guvern pe Seidler cu Hussarek, care ulterior avea să fie înlocuit cu Lammazk. În final, la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul ,,Către popoarele mele credincioase”, prin care era proclamată federalizarea Imperiului, prin constituirea de state ,,independente”, fără a fi recunoscute drepturile românilor. Era prevăzută o autonomie largă fiecărui stat component, o colaborare cu structurile centrale, pentru ca Austria să poată renaşte după război ca o ,,federaţie de popoare libere”.

Încercarea de supravieţuire a Monarhiei nu avea cum să reuşească, iar închegarea noilor state naţionale era un proces inevitabil. După publicarea Manifestului imperial de la Viena, refugiaţii români din Transilvania şi Bucovina, constituiţi, la Iaşi, în ,,Comitetul Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al Corpului ofiţeresc de voluntari”, în numele lor şi al ,,fraţilor subjugaţi de acasă”, au trimis la 6/19 octombrie 1918, regelui Ferdinand al României următoarea Declaraţie: ,,Cerem să fim eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem ferm hotărâţi să luptăm pe toate căile şi prin toate mijloacele, ca elementul românesc, în întregimea lui, să fie constituit într-un singur stat naţional liber, sub domnia dinastiei române. (…) Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina…toate încercările de federalizare a Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară. (…) Cerem ca întreg teritoriul locuit de români din monarhia habsburgică să fie eliberat şi anexat (adăugat) Regatului Român…Toate declaraţiile din Ardeal şi Bucovina, contrarii acestor aspiraţiuni naţionale, le considerăm ca stoarse de autorităţile duşmane cu forţa…(…) Românii ardeleni şi bucovineni, care au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară şi v-au jurat credinţă maiestăţii voastre, ca cetăţeni şi ostaşi, sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor…”. Declaraţia a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi şi a reprezentanţilor Puterilor Aliate aflaţi aici.

Consiliul Naţional Ucrainean, întemeiat pe manifestul împăratului din 3/16 octombrie, a convocat în mare grabă, la Liov, Adunarea naţională constituantă, sub preşedinţia deputatului Petruşevici, care, la 19 octombrie 1918, ,,independenţa teritoriului ucrainean” în cadrul Austro-Ungariei. În aceeaşi zi, renegatul bucovinean Nicolae Wassilko se grăbea să comunice (telegrafic) arhiducelui Wilhelm, la Cernăuţi, hotărârea Constituantei ucrainene privitoare la constituirea noului stat ucrainean, care avea să cuprindă Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică (cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret) şi Rusia subcarpatică, aflată în nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a provocat o mare îngrijorare în rândurile românilor din Bucovina.

În acest timp, la Viena, deputaţii români au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Naţional Român, în conducerea acestuia aflându-se C. Isopescu-Grecul şi Gh. Grigorovici. În şedinţa Parlamentului de la Viena, din 22 octombrie 1918, deputatul C. Isopescu-Grecul arăta că românii doresc constituirea unui stat naţional, care să cuprindă toate provinciile locuite de români din Austria şi Ungaria. El insista asupra dreptului românilor la autodeterminare şi independenţă, dar fără să menţioneze chestiunea împărţirii teritoriale a Bucovinei cu ucrainenii, ,,care interesa pe bucovineni mai mult ca orice” (I. Nistor). Mai mult, într-o declaraţie anterioară în Parlament, el nu ezita să afirme că ,,dată (fiind) necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului administrativ ucrainean, compatrioţii noştri nu vor întâmpina în noi, românii, greutăţi prea mari”! Afirmaţie uluitoare pentru un deputat român, în schimb, Gh. Grigorovici, deputat socialist (!), s-a arătat mai categoric, cerând ca Bucovina să fie restituită patriei din care a fost dezlipită acum 140 de ani, într-un fel absolut condamnabil din punct de vedere al dreptului ginţilor.

Atitudinea conciliantă a unor deputaţi români din Parlamentul vienez (central), ca Isopescu- Grecul, Al. Hurmuzachi, T. Simionovici, Gh. Sârbu, Aurel Onciul, ,,stârni vifore de indignare” (Nistor), a provocat indignare şi revoltă printre refugiaţii bucovineni de la Iaşi, voluntarii de la Kiev şi locuitorii români din Bucovina. Astfel, publicaţia ,,Viaţa nouă”, de la Suceava, scria la 27 octombrie 1918: ,,Cât pentru Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din Parlament s-au prea grăbit a consimţi la dezmembrarea Bucovinei, prin cesiunea celor patru districte ucrainene de peste Prut. Bucovina este o unitate istorică şi geografică, ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru. (…) Bucovina ne-a rămas moştenire, aşa cum este ea în întregimea ei, de la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm neştirbită vremurilor viitoare”. Era evident că un Consiliu naţional român, constituit la Viena, din cei 5 deputaţi bucovineni din Parlament, nu putea fi expresia veritabilă a aspiraţiilor şi dorinţelor românilor bucovineni. Acest organism nereprezentativ avea să se autodizolve foarte curând.

Manifestul împăratului Carol, din 3/16 octombrie 1918, care, la urma urmei, semnifica autodizolvarea imperiului habsburgic, a fost ca un cântec de lebădă perceput de toţi cei ce puteau să-l înţeleagă. El a produs o puternică impresie în Bucovina, intelectualii (cărturarii) conştientizau marea însemnătate a momentului prin care trecea provincia. Fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina au decis, la scurtă vreme după difuzarea Manifestului, să treacă la acţiuni energice, decisive. La 11 octombrie 1918, în casa doctorului Isidor Bodea din Cernăuţi, a avut loc o consfătuire la care au participat intelectuali români de la Universitatea din Cernăuţi, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu, prieteni şi colaboratori ai acestuia. În urma discuţiilor, cei prezenţi au decis să editeze ziarul ,,Glasul Bucovinei”, publicaţie care a avut un rol deosebit în lupta pentru unirea Bucovinei cu România.

Mentorul noii publicaţii era profesorul Sextil Puşcariu, care în primul număr, apărut la 22 octombrie 1918, în editorialul ,,Ce vrem”, enunţa o serie de idei ce alcătuiau un adevărat program naţional: ,,Evenimentele se precipită. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)” →

Vavila POPOVICI: Pace sau război?

„Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea.”

Eleanor Roosevelt

Pacea se definește, atât în plan colectiv, cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc.

În mitologia greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului.

Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Am mai spus cândva că, în natura omului găsim trei cauze principale de conflict: concurența, neîncrederea, gloria. Prima este pentru câștig, a doua pentru siguranță și a treia pentru reputație și putere. Cât timp oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i țină în respect, ei se găsesc într-o stare de luptă, de război, fiecare om fiind inamicul fiecărui om. Strădania în această stare este aproape inutilă, deoarece rezultatul oricărei munci este nesigur și domnește o continuă frică și pericol de lovitură violentă. Viața omului este urâtă, brutală, și se scurtează din cauza ivirii stresului, a diferitelor alte boli. Ușile caselor sunt mai bine închise, dar și a spațiilor publice. Pe străzi poți fi lovit de o mașină, mașina sau casa ta pot fi incendiate. Astfel de viață a este în desfășurare și se prefigurează și pentru viitorul apropiat, viață bazată pe teamă și neîncredere. Oare asta ne dorim?

Din frică izvorăsc apoi multe rele ale omenirii: frica de sine, frica de celălalt, de ceea ce gândesc alții despre noi, de vinovății greșit atribuite etc. A depăși frica înseamnă a ne umple ființa mentală și spirituală de ceea ce alungă frica, adică înțelegerea, acceptarea, iubirea. Frica, mânia sunt otrăvuri pentru tot organismul, resentimentul produce în organism secreții care împiedică buna funcționare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Fiecare atom este un univers și el acționează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea fizică și spirituală amână procesul de îmbătrânire, ne prelungește viața. Biblia ne spune că „Putem dobândi pace interioară satisfăcându-ne necesitățile spirituale” (Matei 5:3).

Din lupta unui om contra celuilalt rezultă că nimic nu este drept, că dreptatea și nedreptatea, justiția și injustiția nu-și găsesc locul, statornicia. Forța și frauda devin preocupările, obsesiile principale, făcute cu patimă de către unii indivizi, pe când pasiunile îi împing pe oameni spre pace, armonie, și acestea sunt: frica de moarte, dorința de lucruri necesare unei vieți comode, și speranța de a le obține prin strădanie.

Războiul poate fi un conflict militar sau de altă natură, scurt sau de durată, între doi oameni, două familii, două sau mai multe grupuri, partide, categorii sociale sau state, conflicte care urmăresc realizarea unor interese de natură diferită.

Când starea omului este cea de război – conflict declarat al omului contra altui om (a două familii, grupări, partide) – fiecare parte este condusă de rațiunea sa proprie și nu există nimic de care să nu se folosească, din ce le este de ajutor pentru conservarea poziției lor, a vieții lor contra inamicului ivit; urmează că într-o asemenea stare fiecare om are drept la orice spunere și va spune după înzestrarea sa intelectuală sau în lipsa ei. Atâta vreme cât acest drept natural al fiecărui om față de orice lucru ar dura, n-ar mai exista pentru nimeni nici o siguranță, oricât de deștept și puternic ar fi, decât scoțând pe om din starea în care Natura îl pune să trăiască, adică în ordine, și se creează haosul.

Este deci o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor (mutageneză), precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută și pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

Deci, important este să căutăm pacea și apoi să căutăm mijloacele prin care ne putem apăra pe noi înșine. Pentru aceste realizări trebuie să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență.

Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), considerat a fi unul dintre fondatorii filozofiei politice moderne, a scris printre alte subiecte și despre filozofie politică, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto-interesată. A fost unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filozofiei lui Descartes. El spunea: „din legea fundamentală a naturii prin care oamenii sunt obligați de a căuta pacea, se scoate legea: „când un om dorește în același timp cu alții același lucru – Pacea – și gândește că îi este necesară pentru apărarea proprie, trebuie să-și fixeze acest drept față de toate lucrurile și să fie mulțumit cu tot atâta libertate față de alți oameni cât și el va permite să aibă față de el. Atâta vreme cât fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place, în tot acest timp, toți oamenii sunt în stare de război. Iar dacă alți oameni nu vor să renunțe la dreptul lor, tot așa ca și el, atunci nu e nici un motiv pentru nimeni ca să se lipsească pe el însuși de aceasta… Aceasta este legea Evangheliei: „Ceea ce dorești ca alții să-ți facă, fă-le și tu lor. Este legea tuturor oamenilor: „Quod tibi fieri non vis alteri ne feceris”.

De multe ori pentru a dobândi pacea este necesar a trece printr-un război și aceasta în cazul când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit și ai încercat toate metodele de a –l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. Poate nu au puterea gândului, poate nu au experiența vieții dar ar trebui să țină cont de cuvintele scriitorului Hemingway: „Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te oprești, încearcă.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Pace sau război?” →

Ioan COJOCARIU: La catafalcul Sfintei Parascheva

Deși locuiesc de aproape două decenii în Canada, la 14 octombrie al fiecărui an îmi doresc să fiu aici în capitala Moldovei, în Târgul Iașilor, unde și spiritul meu vibrează alături de sutele de mii de pelerini la catafalcul Sfintei Cuvioase Parascheva.

Se spune că sfinții se așează în locurile alese de ei, așa și Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a așezat în Târgul Iașilor, la 13 iunie 1641 prin grija domnitorului Vasile Lupu la ctitoria sa Biserica Sfinții Trei Ierarhi. De aproape patru sute de ani Sfânta Cuvioasă Parascheva veghează asupra capitalei Moldovei (1564 – 1859), a uneia dintre cele două capitale ale Principatelor Unite (1859 – 1862) și a capitalei Regatului României (1916 – 1918).

Sub ocrotirea ei la Iași a fost fondată la 1860, la scurt timp după formarea Principatelor Unite, prima universitate modernă a României, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Sunt de remarcat și primul curs de inginerie predat în limba română de Gheorghe Asachi la 1813 și înființarea Academiei Mihăilene, precursoarea Universității, la 16 iunie 1835.

Tot aici a fost construit, în perioada 1906 – 1925 Palatul Culturii în stil neogotic pe perimetrul fostei curți domnești, clădire emblematică a Iașului înscrisă în Lista Monumentelor Istorice. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la ora exactă, Hora Unirii, amintind de actul de constituire a Principatelor Unite la 24 ianuarie 1859, piatra de temelie a viitoarei Românii.

Catedrala Mitropolitană, care în prezent găzduiește pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, s-a ridicat, pe locul unei biserici vechi numită Biserica Albă, prin hotărârea domnitorului Ioan Sandu Sturza din 1826, și a râvnei mitropolitului Veniamin Costache, lucrările începând în 1833. Arhitecții vienezi Johann și Gustav Freiwald au adoptat stilul neoclasic întâlnit și la alte lucrări monumentale europene.

La Iași are loc anual cel mai mare pelerinaj ortodox românesc, aici sufletul atemporal al Sfintei Cuvioase Parascheva ajută la îndeplinirea rugăciunilor sutelor de mii de credincioși. Aceasta este puterea credinței în Dumnezeul binelui și al milostivirii, aceasta este puterea sufletului neprihănit care-și îndreaptă ochii către ceruri. Sfinții sunt mijlocitorii de care oamenii au nevoie pentru a comunica cu divinitatea.
Continue reading „Ioan COJOCARIU: La catafalcul Sfintei Parascheva” →

Al. Florin ŢENE: Marii poeți urcă în veșnicie din mijlocul poeților – Dragoș Vrânceanu

Era la începutul lunii mai 1977, mălinii înfloriseră la Drăgășani, răspândind un miros îmbătător peste oraș. Pe 4 mai am primit telefon de la directorul Casei de Cultură din orașul meu natal că sunt invitat la Rm.Vâlcea, în ziua de 5 mai, la Palatul Culturii la o întâlnire cu scriitorul Dragoș Vrânceanu și încă doi scriitori de la revista TRIBUNA. Ion Ciurduc directorul Casei de Cultură mi-a spus la telefon să iau și cele două antologii “ Cumpăna“ editată de Casa Județeană a Creațiri Populare Vâlcea, apărută îm 1969 și “ Trepte“ cu o prefață de Dragoș Vrânceanu, editată de Casa de Cultură-Rm.Vâlcea, apărută în anul 1972, având grafica semnată de Maria Crișan, că este posibil ca și noi poeții vâlceni să citim din lucrările noastre publicate de aceste două antologi.

Eu am mai luat, pentru orice eventualitate, antologia “Trofee “ editată de Editura CNEFS, București 1967, unde aveam publicate câteva poezii dedicate sportului și volumul meu de debut”Ochi deschis “ , apărut la Editura “Litera “ în 1974, având coperta realizată de Aurelian Petrescu. Volum lansat în toamna anului 1974 la librăria din Drăgășani, cu participarea domnilor Ion Șt.Lazăr, prof. Emil Istocescu, Teo Văcărescu și a două actorițe, printre care regretata Ada Gârțoman, de la Teatru Popular din Rm.Vâlcea, care au susținut un recital din poeziile mele.

Cu o zi înainte de a pleca, m-am întâlnit pe strada Decebal din Drăgășani cu fostul coleg de clasă Radu Vasile, viitorul prim ministru al României, știind că și el scria versuri, participând prin anii 1960 la cenaclul literar Gib I. Mihăescu, înființat de mine, l-am invitat la Rm.Vâlcea a doua zi. Mi-a spus că nu poate veni că pregătește doctoratul în “ Istoria economiei.“Îl ajuta tată-l său în strânmgerea materialelor, domnul Ion C.Vasile. Acesta era istoric local.

Pe 5 mai, joi, dimineața am plecat cu trenul spre frumosul oraș al lui Mircea cel Bătrân.Ajuns la Palatul Culturii m-am întâlnit cu George Țărnea, Lucian Avramescu, Ioan Barbu, Felix Sima, Doru Moțoc, Ioan Șt.Lazăr, Ion I. Alexandrescu, Ion Tălmaciu, Petre Tănăsoaica, Smereanu Gh,Gheorghe Bobei, Gh. Achim, Constantin Argeșeanu, Alexandru Cerna Rădulescu, Constantin Zărnescu, venit de la Cluj și Victor Felea tot de la Cluj.

În prezidul erau Constantin Zărnescu, Doru Moțoc, prof.și compozitor Marin Brânaru, Ion Șt.Lazăr, iar la mijloc între Doru Moțoc și Marin Brânaru era renumitul poet Dragoș Vrânceanu.

Ne-a venit rândul să citim fiecare poet câte o poezie din cărțile noastre.

Pe la mijlocul manifestării, după ce vorbise poetul Dragoș Vrânceanu, nu înainte de a vorbi despre dânsul Ion I. Alexanmdrescu care a spus:” că Dragoș Vrânceanu s-a născut la . 14 febr. 1907, anul răscoalei țărănești, în fosta comună Băbeni-Bistriţa, azi – ora;ul. Băbeni – decedat. la 4 mai 1977, Bucureşti) – poet, eseist, traducător, diplomat. Studii superioare şi doctorat (în litere şi filosofie) la Florenţa. Redactor în presă şi profesor de limba italiană la Academia de Înalte Studii Comerciale (până în 1949). În anii ’50, a fost colaborator al Institutului de Folclor şi al Institutului de Lingvistică din România. În Italia, a lucrat în calitate de corespondent de presă, ataşat cultural pe lângă Consulatul general român din Milano, profesor la Universitatea din Urbino, colaborator al Radiodifuziunii Române pentru cronica România-Italia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate: Cloşca cu puii de aur (1934, Premiul Uniunii Scriitorilor şi aprecieri elogioase din partea lui G. Călinescu), Columna (1965), Poemele transhumanţei (1968), Poezii (1968), Poezii (1970), Întâlniri cu scriitori italieni (1972), Migdalul înflorit a doua oară (1972), Cântecele casei de sub pădure (1973), Creioane colorate – versuri pentru copii (1974), Cântecul vremilor (1975), Cloşca cu puii de aur şi alte poezii – antologie de autor (1975), Materia literară şi idealurile ei (1976), Priveşte spre oraş (1976), Expediţiile lui . . . Alexandra cea mică – poveste în versuri (1978) etc. (DCLR, pag. 256; DDLR, pag. 424-425; DLRC/1, pag. 661-662; DLRC/2, pag. 619-620; DSR, pag. 518). Fiind amic cu Eugenio Montale.”

Nu a terminat bine de vorbit Constantin Zărnescu și am sesizat că poetul Dragoș Vrânceanu a pus capul pe umărul lui Marin Brânaru. Atunci cineva din sală a strigat:

-Moare domnul Vrânceanu!

-Să vină un doctor! A strigat Doru Moțoc.

În sală a început o vânzoleală de nedescris. Câțiva din prezidiu l-a luat pe brațe și l-a scos în culise.Toți am rămas înmărmuriți. Apoi, s-a lăsat o liniște. Probabil că Poetul se pregătea să urce la cer înconjurat de sufletele poeților din sală.

Pe drum, în tren, seara târziu, am scris poemul ”Poeții nu mor niciodată “ pe carnetul de care nu mă despărțeam niciodată.

Poeţii nu mor niciodată

Poeţii nu mor niciodată, ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată, doar ies

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată, şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

Al.Florin ŢENE

Milena MUNTEANU: ”Dimensiuni ale omului Enescu”

Minunat citatul din Enescu. Am să revin la el, dar până atunci aș dori să aduc în discuție un alt citat care mi-a plăcut mult, despre valoarea omului în raport cu trecerea timpului. Corneille spunea în ”Le Cide” (”Cidul”): ”Je suis jeune, il est vrai; mais aux âmes bien nées, la valeur n’attend point le nombre des années.” În traducere liberă el spune că pentru cei binecuvântați cu daruri înnăscute, valoarea nu se lasă așteptată până la anii maturității, ci se exprimă cu mult mai devreme. Este vorba despre cei născuți cu talent, așa cum a fost George Enescu, unul dintre copiii minune ai timpului, cel mai tânăr student acceptat la Conservatorul din Viena, devenit unul dintre cei mai prestigioși violiniști ai secolului trecut. El se menține și astăzi pe listele scurte de mari violoniști ai tuturor timpurilor, în ciuda continuei rafinări și a ajustării impuse de moda interpretativă. Se vede că Enescu rezistă valoric trecerii timpului.

Asemenea performanțe nu se pot susține însă doar pe baza darurilor inițiale. Pe lângă talentul înnăscut, în acest caz vorbim despre o instruire temeinică la școala unora dintre cei mai prolifici muzicieni, influențat de curentele muzicale importante ale timpului și nu în ultimul rând, inspirat de bogăția și minunăția folclorului român.

George Enescu în 1930

Mă uit la Enescu ca la un întemeietor de școală muzicală românească, așa cum au fost și școala națională muzicală rusă, cehă și așa mai departe. Ce exemple mai bune se pot găsi, oare, decât Rapsodiile române? Și apoi, ați ascultat interpretarea Ciocârliei de către George Enescu? Eu am aflat-o, din păcate, de curând, dar de atunci nu mă mai satur ascultând-o. Vorbim despre o virtuozitate interpretativă a acestei piese muzicale strălucitoare, ce ilustrează genialitatea muzicală a tradiției noastre. Deliciile se țin lanț într-un ritm ce pare ireal, ajungând să ridice și azi ascultătorii în picioare… e o interpretare căreia, și afon să fii, nu-i poți rămâne indiferent. Ea lasă urme.

La Enescu, aceasta venea și dintr-o dragoste mare, ba chiar și dintr-o mândrie legată de apartenența sa, exprimată copilărește prin întrebarea adresată mamei sale:

”– Mamă, pot să le spun acolo (Viena) că sunt român?

– Sigur, de ce să nu le spui?

– Mă gândeam… să nu creadă… că mă laud.”

George Enescu și Dinu Lipatti. Fotografie din arhiva Muzeului Național ,,George Enescu” din București

Născut matur înaintea maturității anilor săi, mânat de marea dragoste pe care a purtat-o țării și muzicii ei, Enescu a rămas fidel dragostelor sale, purtate de-a lungul vieții. Timpurile n-au fost ușoare, se știe, dar alegerile făcute de Enescu îi demonstrează clar valorile. El și-a apărat consistent idealurile, ca un soldat, în ciuda faptului că în țară se instala un regim de împrumut (străin firii românului), regim aducător de schimbări profunde. Enescu a ales să continue să-și servească țara și când era departe de ea. A ales să rămână în slujba culturii ei și a muzicii mari. El a ales să încurajeze muzicieni promițători, precum Dinu Lipatti, care a cântat pe scena Ateneului de la o vârstă fragedă și a devenit el însusi o legendă de primă mărime în lumea muzicală. Împreună au înregistrat unele dintre cele mai apreciate discuri ale secolului XX, ”Great recordings of the XXth century”. Cred că au fost, de fapt, unii dintre cei mai minunați ambasadori pe care i-a avut cultura română. Amândoi fuseseră ”âmes bien nées”, suflete dotate, dar în plus fiecare dintre ei a ales să fie fidel idealurilor sale, amândoi fiind mânați de o dragoste mare pentru cultura ce le-a inspirat și cizelat chiar idealurile. Ei au rămas devotați alegerilor făcute inițial, pe care le-au slujit cu sudoare și perseverență. Poate de aceea ei nu au avut doar strălucirea unei scântei, ci continuă să dăruiască lumină, călăuzind și astăzi, ca niște sori ce sunt. Apoi, e remarcabil că amândoi au știut să predea torța mai departe, prin fascinantele și remarcabilele lor prelegeri și cursuri, inspirând alte mari talente muzicale. Poate că cel mai ilustrativ exemplu este Yehudi Menuhin – discipolul lui George Enescu, ce nu are nevoie de prezentări. Acesta ar fi spus că ”Viața de muzician și muzica sunt lucruri care trebuie păstrate și protejate în mod religios de orice fel de – cum să spun? – imagine pătată, prejudecăți, idei.” Menuhin admira la Enescu ”calitățile lui de om, calitățile lui de muzician, înariparea sa, aș spune; era un bărbat puternic, bine clădit, avea în el un foc, un har divin, ce îl înălța deasupra celor pământești.”

Apoi, Menuhin remarcă cum maestrul său și-a păstrat sentimentele calde față de țară: “Ceea ce știu e că [Enescu] a fost un mare patriot. […] Sentimentul a fost mereu viu în el.”

George Enescu și zyehudi Menhin, Paris, 1952. Foto AFP

Acestea sunt toate dimensiuni ale omului Enescu, cum a fost în viață, dar și cum este amintit dincolo de ea. Ele sunt vectori ai idealului său de frumusețe și adevăr. Dacă ar fi să judec afirmațiile compozitorului:

”Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul”, dacă aș dori să îl cântăresc pe el cu această măsură, aș spune nu numai că Enescu s-a născut cu dotări naturale excepționale (”une âme bien née”), dar a murit cu statura unui gigant. Viața lui pare să fie un manual despre cum poți trăi neatins de timp și de vremuri, despre cum poți trăi egal cu tine și cu adevărurile tale. Este o lecție despre cum se poate atinge performanța mare, nu doar în muzică, ci în orice activitate umană. Vorbim aici despre o performanță atât de mare, ce nu poate fi împlinită doar pe baza unor dotări inițiale, naturale, ci și prin șlefuirea lor cu strădanie și insistență, dar mai ales cu dragoste. Este șlefuirea necesară transformării diamantului brut, în obținerea sclipirii fără egal a potențialității sale, prin care el se transformă în briliantul splendid ce ajunge să dăinuiască peste timp, în inimile oamenilor de pretutindeni.

Eu zic să nu mă credeți pe mine, ci, în caz ca n-ați făcut-o deja, să-i ascultați înregistrările, compozițiile și, nu în ultimul rând, mărturiile celor ce au avut norocul să îl cunoască pe Enescu. Cărora el le-a atins chiar sufletul. Veți dori, poate, să începeți cu celelalte declarații făcute de Yehudi Menuhin despre mentorul său. Sau cu Lipatti. Sau cu alții, mulți, vrăjiți de ceea ce înseamnă măreție în muzică, dar și în statura umană – cei ce au învățat de la Enescu să rămână tineri în spirit. Fără riduri pe suflet.

——————

Milena MUNTEANU

Toronto, Canada

Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a treia (22 august – 10 septembrie 2019), cu tema: Eseu pornind de la afirmația lui George Enescu: ”Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”

Publicat în Revista Culturală Leviathan (https://leviathan.ro/) în data de este 15 septembrie 2019.

***

George Enescu (vioară) și Dinu Lipatti (pian) – Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară, ”în caracter popular românesc”, op. 25 – Partea I, Moderato malinconico

Ierodiacon IUSTIN T.: Să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta…

Viaţa noastră. A cui este…?

De multe ori avem sentimentul că propria noastră viaţă ne scapă printre degete… Că alunecă încet-încet de la noi, că o trăim din exterior, fiind prinşi mai degrabă în circumstanţele ei. Vrem să o posedăm, să ne bucurăm de ea. Ne punem la bătaie resursele şi inevitabilul egoism pentru a o ţine în stăpânirea „noastră”. Suntem nostalgici la 30 de ani că nu mai avem posibilităţile de la 20. Suntem melancolici la 40 de ani sau visători la 50 de ani, regretând ce n-am trăit, ce credem am pierdut: nişte oportunităţi de muncă care nu s-au mai ivit, un partener de viaţă care ar fi putut să fie mai bun, nişte copii care nu mai sunt ataşaţi de noi aşa cum am fi dorit, nişte talente pe care nu ni le-am afirmat…

Încontinuu vrem să ne recuperăm viaţa şi, câtă vreme facem asta, încontinuu părem că o pierdem… Ce ciudat! E ca un şarpe care-şi înghite mereu coada. Oare ne-a setat cineva pentru eşec?

O, ce minunat răspuns se poate naşte din întrebările sincere şi adevărate!

Nu. Nu ne-a setat nimeni pentru eşec. O facem noi înşine.

Fiindcă de câte ori ni se pare că pierdem viaţa „noastră” şi căutăm s-o aducem înapoi ca a „noastră”, rămânem în acelaşi etern proiect al sinelui. Ne învârtim în cetatea lui eu. Cum să nu-mi pierd sinele? Cum să nu încetez să fiu eu? Cum să fac să nu-mi pierd personalitatea? Cum să nu-mi pierd timpul personal? Şi setând premisele aşa, setăm şi resetăm coordonatele pentru eşec. Tocmai luptând să păstrăm ceea ce vrem cu orice preţ: autodeterminarea, numele bun, stima celorlalţi, recunoaşterea colegilor, plăcerea semenilor de noi, chipul onorabil între ceilalţi – pe scurt, toate reflecţiile sinelui. Oare de aici să fi venit minunatul şi încuietorul de minte cuvânt: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde?” (Mat. 10, 39).

Dar cum să nu ţii la sinele tău? Cum să nu ţii la viaţa ta ca fiind „a ta”? Fiindcă nu ai nicio alta, şi prin ea te exprimi, prin ea trăieşti, prin ea te afirmi, şi, mai ales – prin ea iubeşti şi te faci iubit. Eu vreau ca eu să te iubesc, prin ceea ce e al meu. Şi vreau să fiu iubit înapoi, prin viaţa mea. Eu îmi vreau viaţa ca să te pot iubi, ca să vă pot iubi pe toţi!… Ca în domiciliul ăsta să primesc iubire de la toţi. O, şi ce implacabilă remoră se ataşează atunci de iubirea noastră! Peste tot, unde te întorci, când te iubesc, când vă iubesc, răsare nelipsitul „eu”. O iubire care se vrea şi poate să pară cea mai frumoasă, cea mai nobilă, dar care nu mă scapă de mine însumi. De povara lui eu. Şi cu cât caut să iubesc pe alţii, eu, mi se pare că sporesc, exponenţial, să mă iubesc pe mine. O plantă ce-şi sporeşte frunzele dar îşi sporeşte şi omizile care le mănâncă. Ce ciudat, nu-i aşa? Dar cum să ieşi din această ecuaţie absolut failibilă? Cum să ieşi din tine? Şi cum să ieşi din viaţa ta? Cum să o „pierzi”…?

O, ce presentiment… Să-şi descoperi viaţa ca nefiind a ta.

„Ca nefiind a ta…”. Şi cum vine asta? Nu tocmai asta era ceea ce căutam să evităm: să ne pierdem viaţa? Dacă viaţa nu mai e a mea, unde mai sunt eu? Unde mai e personalitatea mea, unde mai e autodeterminarea mea? Unde mai e fericirea mea?

Dar în adâncul pământului, grăuntele a rodit. Şi din viaţa care a murit, din viaţa pe care-o las să se piardă răsare o formă ciudată de existenţă, mirabilă şi extraordinară. Mă dau continuu, şi mă las să mă pierd pentru ceilalţi, să mă ascund, să nu mă mai văd… Îmi ascund sufletul, şi dorinţele şi aşteptările în pământ, pentru totdeauna. Las proiectul etern al vieţii mele, întors şi tras cu lopata, să moară. Şi din moartea asta irumpe un vlăstar nemaivăzut, un presentiment străin şi tainic, ceva ce mă aruncă şi mă scoate definitiv din mine însumi… Ceva care sună ca: „iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va găsi” (Mat. 10, 39; Mar. 8, 35).

Căci deodată, un Străin frumos, un Străin desăvârşit de străin, dar cunoscut de toţi, un Străin îmi dă viaţa Lui. S-o trăiesc ca fiind a mea. Viaţa mea devine imponderabilă, pluteşte ca o fiinţă acvatică, albă şi cu aripi, afară din mine… Pot s-o ating cu mâna. E a mea fără să mai fie a mea. Şi prin asta e a tuturor. Fără să înceteze să fie a mea.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta…” →

Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști

1. Cultura începe acolo de unde efortul omului de a depăși și stăpâni existența nemijlocită, de a introduce ordine rațională și organizare în fluxul experienței practice și al senzațiilor subiective, se concretizează în elemente mai mult sau mai puțin stabile ale vieții umane, întruchipări materiale sau ideale pe linia mișcării evolutive a societății.

2. Georg Wilhelm Friedrich Hegel spune în „Prelegeri de istorie a filozofiei „ tadus de D.D.Roșca: “Adevărul și binele sunt principiul, absolutul; și acesta apare în același timp ca scop pentru subiect, iar acest subiect ptetindereflecate, formare a spiritului, formare a gândirii în general, și să știi a spune ce este în general binele și adevărul. “

3. Orice progres pe linia creației culturale este, în primul rând, un progres al cunoașterii.

4. În creația științifică, de asemenea, în cea artistică, literară și mai ales în jurnalism, cunoașterea, reflectarea adecvată a obiectului supus investigației precede și condiționează făurirea unor valori culturale și de cunoaștere, menite a avea un rost în viața umană.

5. În propriile noastre nevoi, scopuri și năzuințe rezidă izvorul unității dintre gnoseologie și axiologic, prin care se caracterizează orice fapt de cultură.

6. Valoarea, momentul axiologic, adică raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele sau aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele sociale umane.

7. Cunoașterea este momentul cognitive- ce reflectă mai mult sau mai puțin adecvat a esenței, legilor faptelor sau proceselor din mediul natural sau social, de ordin material sau spiritual, de natură obiectivă sau subietivă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști” →

Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru”

Într-una din zilele acestea, am citit „Fata cu părul albastru”, o splendoare de poezie a unui autor foarte talentat al zilelor noastre, Radu Chiorean, și amintirea răscolită a fetei mele cu păr albastru mi-a frânt inima.

O amintire instalată confortabil alături de suratele ei, stă cuminte, într-un șir necurmat, pe raftul protector de levănțică, așteptând miracolul de-a fi redescoperită printre lucrurile vechi pe care nu ni le mai dorim, dar nici nu avem curajul să le aruncăm. Îmi las o vreme deoparte toate celelalte gânduri, arunc ancora și haideți să acostăm cu toate pânzele sus în povestea Fetei cu părul albastru.

Fata mea cu părul albastru, din povestea aceasta, avea vreo optsprezece ani și era vânzătoare la aprozarul din colț. Era subțire și gingașă petală de magnolie, dar multe din frunzele-i fragede, încrezătoare, erau deja sfârtecate de vântul vieții, cu rafalele lui tăioase. La vârsta aceea, ce-ar fi trebuit să fie fantastic de frumoasă, ei i se cam călătorise o parte însemnată din bucuria vieții, a tinereții ei.

Apărea dimineața, în lumea străină și total nepotrivită din spatele tejghelei, într-un halat de culoare verde deschis ca o apă, apretat și călcat impecabil, cu luciri ca din spărtura ciobului de sticlă. Numai bun să se umple de pământul în care ea își ținea mâinile, ziua întreagă. Marfa pe care trebuia să o vândă era amestecată cu pământ, printre cartofi era pământ și paie, printre roșiile și fructele sănătoase și cele aproape putrezite. La prânz, venea Tante Tuța, mătușa ei, purtând pe braț un halat proaspăt pentru cenușăreasa bălaie, care-o întâmpina recunoscătoare cu zâmbetul ei atât de rar, parfumat în inocența copilului ce-i sălășluia încă în adâncul ființei.

La unul din blocurile învecinate locuia o familie care avea un singur copil, Sandu, un băiat la sfârșit de adolescență, a cărui minte rămăsese încătușată în vârsta copilului de patru ani. În urma unui vaccin, așa se presupunea. Un accident guvernat de nenoroc, de soartă sau de cine știe ce forțe ostile oricărei rază de sfințenie.

Candoarea minții infantile a lui Sandu a trecut, din peșterile ei întunecoase și nelocuite, dincolo de măștile pe care le poartă oamenii mari. Și a văzut minunățiile lăuntrice ale fetei. Și a zărit păsările de pradă ce veniseră peste ea, încet-încet, precum niște datorii neplătite, de neude, de nicicând, încercând să-i descompună sufletul. Și-a auzit nechezatul hergheliei de cai sălbatici, nestruniți, năpustiți asupra luminii din ea.

În fiecare zi mama lui Sandu trebuia să își aducă fiul la aprozar, căci altfel nu putea nicicum să se înțeleagă cu el. Giruetele din mintea lui o luau razna de tot, pornind a se-nvârti haotic, de nepotolit.

Mama și fiul se așezau împreună pe marginea din interiorul ferestrei, un blat generos din piatră, ce ținea loc de vitrină. Dar după cum, în perioada aceea de început a anilor optzeci, abia dacă era marfă pentru galantare, spațiul ferestrei destinat expunerii acesteia rămânea mereu gol.

Biata femeie ofilită și tăcută, așezată lângă fiu, privirea cu ochii ei pustii și tulburi, departe, în tristețea gândurilor dintr-o veșnică eclipsă. După ceva timp, se ridica și îi dădea câteva instrucțiuni șoptite, cuvinte, vorbe, fără răsunet, fără ecou, auzite doar de ea. Pleca înarmată cu promisiunea lui că, dacă vine mai târziu după el, se vor duce împreună acasă.

Femeia revenea din două în două ore, zadarnic. Ar fi vrut să-l ia acasă, să-l hrănească, să-l culce, așa cum faci cu un micuț care are un program diferit de cel al adulților. Venea zadarnic biata femeie, căci nu reușea să-l urnească de-acolo, de unde-i era lui bine, ca viermelui de mătase cuibărit în gogoașa lui, în refugiul tihnit și tainic în care reușea să fie el însuși.

Continue reading „Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru”” →