Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea

„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”

N. Iorga

Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia lui de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, mândria dar și nenorocul de a fi român.

Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:

Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși…

Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, pare infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. Continue reading „Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea” →

Al. Florin ŢENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică (Răspuns la o dezbatere la propunerea Primului Ministru Ludovic Orban)

Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine; al “Mioriţei”ca act al acceptării tragicului,adică asumarea conştientă a limitei; al baladei ”Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii, inclusiv al celor creştineşti;la fel şi în”Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă, îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, este o eroare permanetizată de-a lungul istoriei literaturii române.La fel se întâmplă în balada „Miorița” unde crima și hoția este promovată. Din punct de vedere epic și stilistic este o capodoperă a folcorului, dar nu sunt de acord cu crima și hoția care încalcă morala creștină.

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z.Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câţiva, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii conştiinţei ”de sine prin tragic ca prilej cultural”(D.D.Rosca), în condiţiile când ”tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”.(Gabriel Liiceanu).

Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conştient sau inconştient, că nici o acţiune nu justifică crima chiar şi în folclor. Aceasta fiind ”oglinda” mentalităţii unei comunităţi.Iar dacă comunitatea greşeşte nu înseamnă că are dreptate.

Pornind de la evidenţa că pînă şi în proverbe reducerea la tăcere prin ucidere se poate obţine dreptatea:”Cu mortul, decît viul, giudecată a avea mai lesne”,(“Proverbele românilor”de I.A.Zane), mă face să consider că mentalul popular crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante, ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate.Insă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creatiei populare), să mitizeze un fapt real.Atunci la ce bun a mitiza crima lui Manole?

“Şi ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

şi tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

ţâţişoara-mi curge,

copilaşu-mi plâmge”.

(fragment din balada”Mesterul Manole”).

Să faci două crime este inaccesibil unui om normal.Cu discernământ.Dacă dorea să rămână nemuritor prin ”zidirea sa”, Manole trebuia să găseasă o altă cale, nu crima .Nimic nu este durabil,din punct de vedere moral şi creştineşte dacă are la bază crima.

Interpretarea,la toate baladele pe care le analizăm,din punct de vedere moral şi creştineşte,prin”Creatorul”care”apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale, limitele omenescului ”tinde,mcum spunea Horia Bădescu”la condiţia divină”,este un fals, fiindcă, aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte decât ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru pe când omul nu poate atinge ”condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen chiar dacă se crede creator.Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau evenimentelor.Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viaţa. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică (Răspuns la o dezbatere la propunerea Primului Ministru Ludovic Orban)” →

Liliana DEREVICI: Rolul bisericii în realizarea Unirii

Marea Unire este procesul istoric din 1 Decembrie 1918 în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național ROMÂNIA. Etape preliminare au fost Mica Unire din 24 ianuarie 1859, a Țării Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.

Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României, așa zisul Vechi Regat, a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici.

VASILE GOLDIŞ, fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 , a declarat că, e fericit să poată mărturisi că Biserica Ortodoxă Română era chemată “să stea și mai departe veghe neadormită credinciosului său popor și ușurată de sarcina apărării naționale să revină integral la chemarea ei impusă prin Mântuitorul, de a sădi și înrădăcina în suflete lumina cunoștinței de Dumnezeu, singurul izvor de adevărată fericire omenească.” Același strălucit om politic spunea că preotul român “din luptător național va trebui să devină apostol al credinței, pildă strălucitoare a jertfei de sine pentru fericirea altora.” Deci îndemnul său este pentru ierarhii și preoții ortodocși din Transilvania și Banat de a se dedica în viitor în totalitate misiunii lor primordiale, de pastoraţie și de propovăduire a cuvântului Evangheliei, abandonând avangarda luptei național-politice.

Într-un text memorialistic redactat cu ocazia semicentenarului unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, marele fiu al Banatului românesc, crescut în cartierul Fabric din Timișoara, AUREL COSMA junior (1901-1983), scria: „Poporul român s-a născut creștin. De la începutul existenței sale a găsit în Biserica lui Hristos nu numai un loc de rugăciune, dar și un lăcaș de unitate etnică. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate națională, fiindcă Biserica era și ea națională. Biserica era a poporului și stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinței românești. Preoții propovăduiau Evanghelia libertății și unirii. De pe amvoane, glasul lor se armoniza într-o sublimă simfonie a victoriei, cu acordurile acelorași sentimente ce vibrau pe coardele sufletești ale poporului credincios. Apostolatul românesc al preoților a fost îndreptat în direcția lămuririi poporului asupra mijloacelor de înfăptuire a voinței sale. Ideea libertății și a unirii a pornit de la popor, iar Biserica, alături de conducătorii națiunii, a susținut și a sprijinit acțiunile mulțimii de a realiza aceste postulate. Alături de preoți, și dascălii confesionali erau în subordinea consistoriilor episcopale. Învățător confesional era și cantorul din strană. În activitatea lui, în afară de școală și de biserică, s-a evidențiat prin organizarea și conducerea corurilor care au dat concerte sau reprezentații populare, unde ardea nestinsa flacără a idealului național”. Scrisă în anii orânduirii comuniste atee, de pana unui fost deținut politic – între anii 1960-1964 – al acelui odios regim de import sovietic, mărturia lui Aurel Cosma jr. este extrem de prețioasă pentru înțelegerea și conștientizarea noastră, a celor din societatea postmodernă secularizată, în legătură cu rolul determinant jucat de Biserica Ortodoxă Română nu numai în devenirea istorică și culturală a poporului român, ci mai ales a contribuției ei decisive în procesul de coagulare a națiunii române în modernitate și de făurire a statului român întregit. Când susțin acest lucru mă gândesc, desigur, mai ales la Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, Banat și Bucovina, care și-a afirmat și articulat instituțional dimensiunea ei națională românească cu multe decenii înaintea anului astral 1918 prin strângerea împreună a românilor, risipiți printre diversele neamuri și confesiuni ale conglomeratului Imperiu al Habsburgilor, într-un organism comun: Mitropolia Națională Românească înființată în 24 decembrie 1864 pentru ardeleni, bănățeni și ungureni, și respectiv în 1873 pentru bucovineni.

Dacă ne punem întrebarea de ce Biserica (clerul) s-a implicat pentru realizarea Unirii , răspunsul este pentru că biserica este o biserică națională, a poporului român legată de națiune.

De menționat că în Vechiul Regat 252 de preoți au fost mobilizați în Armata Română în timpul Primului Război Mondial, activitatea lor fiind evaluată extrem de pozitiv după 1919, ceea e a dus la înființarea Episcopiei Armatei în 1920 cu reședința la Alba Iulia, episcopie desființată de comuniști în 1948.

În Basarabia de menționat că membrul cleric al Sfatului Țării care a votat unirea a fost preotul Alexandru Baltaga, omorât de sovietici după 1941. Arhimandritul Gurie Grosu a binecuvântat Sfatul Ţării şi a luat decizia de unire, la fel Dionisie Erhan, canonizat în anul 1919.

În Bucovina mișcarea unionistă a fost sprijinită de Mitropolia Bucovinei și Dalmaţiei, Ședința Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 având loc în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir Repta.

In Transilvania 30% din cei 1228 de deputați ai Adunării Naționale au fost clerici, ortodocși si uniți, episcopii au fost cei ce au prezidat desfășurarea adunării, de aceea Miron Cristea si Iuliu Hossu (cei mai tineri) au si fost aleși în delegația celor 4 (Cristea, Hossu, Goldiș, Vaida Voievod) care au prezentat rezoluția de la Alba Iulia regelui la București.

Prezentarea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

În fruntea Adunări Naționale care a decis la Alba Iulia ultimul act al Marii Uniri a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat doi înalți ierarhi români, Miron Cristea și Iuliu Hossu, cel din urmă prezentând chiar, înaintea celor adunați acolo, Rezoluția de unire. Pentru a putea înțelege cum s-a petrecut acest lucru, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria mai veche a românilor.

Prin urmare, exprimăm o realitate evidentă când spunem că glasul Bisericii a răsunat și răsună mereu la noi în Cetate, adică pe pământul României. Cum s-a văzut, Biserica a fost în fruntea românilor în toate marile momente ale luptei de emancipare națională și ale construirii statului național român, de la Supplex Libellus Valachorum (secolul al XVIII-lea), trecând prin 1848-1849 și prin Memorandum (1892-1894) și ajungând până la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Gândind acum la unitatea românească de-a lungul timpului, nu ne-o putem explica fără aportul credinței și al Bisericii. De aceea, la peste o sută de ani trecuți de la Marea Unire, se cuvine să aducem un prinos Bisericii, adică lumii noastre, universului credinței noastre, martirilor luptători și mărturisitori. Biserica, începând cu verbul Domnului răspândit în limba latină, stă la temelia poporului român, a națiunii și a statului național numit România.

În Istoria Neamului nostru întâlnim momente pe care le putem numi drept „pietre de hotar”, în context politic intern și internațional, precum:

Prima Unire politică a tuturor românilor din 1600 sub Mihai Vodă Viteazul,
Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, și
Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 19183.

Toate aceste etape s-au dovedit a fi rezultatul strădaniilor și jertfelor fiilor poporului nostru din toate provinciile românești.

Acțiunea patriarhului MIRON CRISTEA în favoarea Unirii celei Mari

Încă din tinerețe, prin cuvânt și scris, în periodicele vremii: Telegraful Român, Tribuna și Țara Noastră (din Sibiu); Familia (Oradea); Gazeta Transilvaniei (Brașov); Luceafărul (Budapesta); Românul (Arad); Foaia Diecezană (Caransebeș) ş.a., Miron Cristea a militat pentru drepturi naționale și libertăți sociale, pentru apărarea școlilor românești, a ființei naționale și pentru unitatea neamului nostru.

După cum s-a mai spus, după izbânzile armatelor române împotriva Imperiului Austro-Ungar, alături de Antanta, și unirea Basarabiei (în 27 martie 1918) și a Bucovinei (în 28 noiembrie 1918), era firesc să aibă loc și unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă la 1 Decembrie 1918.

Toate aceste evenimente memorabile din viața românilor au fost așteptate și intuite și de Miron Cristea, prin cuvânt și scris.
Îl întâlnim pe Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, alături de alți reprezentanți ortodocși și uniți, dându-și adeziunea față de Consiliul Național. Român, nou constituit, în vederea demersurilor pentru înfăptuirea unității naționale.
În același timp, Miron Cristea, alături de alți ortodocși și uniți (mireni și clerici), a luat parte activă la constituirea gărzii naționale, și la diferitele adunări populare, ce vizau unitatea românilor.
De pildă, în cadrul constituirii Consiliului Național Român din Caransebeș, din 25 octombrie 1918, a ținut o impresionantă cuvântare în care a rememorat suferințele românilor și nedreptățile ce li s-au făcut de către „stăpânirile străine” în cele zece veacuri de asuprire; de asemenea, a mulțumit, din inimă, armatelor Antantei, ce împreună cu bravii ostași români au adus izbăvirea neamului nostru. După ce a dat sfaturi la moderație și la iertare, încheie cu un impresionant îndemn:

„Porunca Consiliului Central sau a Marelui Sfat Național Român trebuie să fie sfântă tuturor, și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, uniți în cuget și în simțiri și bine disciplinați, vom ajunge acea mare zi cu soare, acea mare sărbătoare, în care cu toții vom înălța rugăciuni fierbinți de mulțumire către Cel de Sus, care ocârmuiește lumea și popoarele ei; apoi, cu lacrimi de bucurie vom încinge hora mare a unirii tuturor românilor din hotare în hotare”.

Și, iată că Hora Marii Uniri a sosit la 1 Decembrie 1918, iar alături de alți vorbitori mireni și clerici (ortodocși și uniți) a evocat, în sinteză, istoria zbuciumată a poporului român, care acum merită izbăvirea.
După ce a evocat unirea celor trei provincii românești: Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Țara Mamă, Miron Cristea a militat pentru o reală unitate națională și politică, afirmând, între altele:

„Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească, pentru că idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și de râsul lumii, dacă în situația de astăzi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de manifestări ale geniului nostru național, care prin însușirile lor specifice românești să contribuie la progresul omenirii”

În zilele care au urmat, în numeroase localități transilvănene s-au săvârșit slujbe de mulțumire în bisericile românești, dar, în locuri special amenajate, au avut loc și manifestări cultural-patriotice.

În 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a adresat o proclamație românilor transilvăneni în care li s-a adus la cunoștință că:

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie 1918), decretează unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii în România”.

Câteva zile mai târziu, în 14 decembrie 1918, „delegația «Marelui Sfat Național» din Transilvania, din care făceau parte Episcopii români Miron Cristea, Iuliu Hossu, precum și politicienii Vasile Goldiș și Alexandru Vaida Voievod”, a ajuns la București pentru a prezenta regelui Ferdinand I Actul Unirii Transilvaniei cu România.

La sosirea în Gara de Nord a celor „4 soli ardeleni”, unde au fost întâmpinați de înalte oficialități de stat și locale, clerici, Episcopul Miron Cristea a rostit un cuvânt emoționant, din care redăm următoarele:

„Noi – românii de dincolo de Carpați – am venit adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al Patriei mame. Am venit toți îndemnați de o necesitate superioară de a ne recrea sufletește și a ne oțeli inima spre a rezista mai ușor asupririlor ce ne așteptau acasă, în patria ce până ieri, alaltăieri ne-a fost nouă patrie a noastră.

Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi nu îndrăznea să viseze că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc – Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul – Patriei mame, adică scumpei România”.

Când Actul de Unire a Transilvaniei cu România a fost înmânat de către Vasile Goldiș regelui Ferdinand I (la care au fost de față Miron Cristea și Iuliu Hossu), el a rostit, între altele:

„Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiți suntem noi, Românii, că, prin noi, istoria săvârșește actul măreț al Unirii tuturor românilor într-un singur stat și prea fericiți suntem că norocul tocmai acum a destinat statului român, domnia unui rege mare, care a înțeles chemarea sfântă și a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc. Pentru aceea, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci noi îți aducem și sufletul tuturor românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat și Țara Ungurească”.

La cuvântul lui Vasile Goldiș, a răspuns regele Ferdinand I:

„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe vecie unite la Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.

Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică.

Prin lupte și jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei ce cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale.

Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoștința noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.

Pe acest temei al unei puternice democrații și al vieții frățești între popoare, vom răspunde totodată simțămintelor aliaților noștri, alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptății și a libertății în lume.

Să trăiască România pe veci unită!”

În 24 decembrie 1918, în ajunul Crăciunului, printr-un Decret Regal, regele Ferdinand

a hotărât că:

„Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Rolul bisericii în realizarea Unirii” →

Marian Cosmin PAȚALIU: Cât de avantajoasă este neutralitatea în timpul unui Mare Război?

Cazul Olandei

La începutul secolului XX Europa trecea printr-o puternică criză. În anul 1914 a început un război, inițial local, între Austro-Ungaria și Serbia. Acest conflict a generat o criză europeană generală, devenind un război mondial în scurt timp.

Au existat totuși și state care și-au păstrat neutralitatea. Spre exemplu Olanda și-a păstrat neutralitatea pe tot parcursul războiului. Păstrarea neutralității a fost o misiune dificilă. Războiul a fost unul violent, zilnic mureau mi de oameni, ororile și brutalitățile sunt descrise de contemporani. Statele combatante au investit sume enorme în armament.

Principalii oameni politici, din spațiul olandez erau conștienți de intențiile anexioniste ale combatanților și se temeau de o posibilă invazie. Din acest motiv au mobilizat armata şi flota. Dar investiția în armament a Olandei era una mult inferioară statelor combatante. De asemenea cetățenii olandezi nu au fost nevoiți să lupte pentru țara lor, nu au traversat zone pline de cadavre și nu și-au văzut prietenii și rudele omorâte în fața lor.

Deși nu a trecut prin crize la fel de puternice, Olanda a fost afectată de război, având de înfruntat provocări, crize şi dezastre. „Peste 400 de mii bărbaţi între 20 şi 40 de ani au fost încorporaţi în forţele armate, luaţi de la familiile lor si de la ocupaţiile din care trăiau. Războiul a îngreunat transporturile de bunuri vitale, în timp ce raţiile de combustibil şi mâncare au crescut şi au devenit înăbuşitoare. Mi de străini, atât civili cât şi soldaţi, au căutat adăpost în Olanda, reprezentând o problemă colosală pentru autorităţi. Guvernul a fost nevoit să introducă noi legi şi un birou administrativ , şi a folosit armata pentru a rezolva problemele.” (Maartje M. Abbenhuis, The Art of Staying Neutral The Netherlands In The First World War 1914-1918, Amsterdam , Amsterdam University Press, 2006. pp.81-82)

Continue reading „Marian Cosmin PAȚALIU: Cât de avantajoasă este neutralitatea în timpul unui Mare Război?” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (87)

Unirea Transilvaniei cu România

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilor de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit, naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.

În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (87)” →

Alexandru NEMOIANU: Despre frică, spaimă, panică

Frica, şi sub acest titlu generic înţeleg toate manifestările ei: frică, anxietate, spaima, panică, este produsă de perceperea unui pericol, real sau închipuit. Sentimentul produce schimbări majore în organism; palpitaţii, respiraţie rapidă şi gâfâit, transpiraţie, mâini “umede”, senzaţie succesive de frig şi cald, tremur. Frica poate fi produsă de o seama de factori: înălţime, spaţiu închis, apă, foc, insecte, duhuri rele, moarte sau pur și simplu de “necunoscut”. Această din urmă, frica de necunoscut, de ce s-ar putea întâmpla, dincolo de orice închipuire a noastră, creează ‘panică”. Panica este între “frici” cea mai copleșitoare. Întreaga fiinţă este copleşită. Bătăile de inima se înteţesc până la a intra în arest cardiac. Raţiunea nu mai funcţionează, se pot comite acte extreme, de la crimă la sinucidere. (Este interesant că numele fenomenului, ”panică”, este asociat cu Pan, zeul păşunilor. Se spune că trezit brusc din somnul lui de după amiază, Pan scotea un ţipat teribil, care aruncă turmele și păstorii în amoc.)

Personal cea mai completa şi mai exactă descriere a stării de panică şi auxiliarele ei, frică, spaima, anxietate, am găsit-o în “Cartea Înţelepciunea lui Solomon” în capitolul 17.

Este descrisă acolo starea de panică în care se aflau locuitorii Egiptului atunci când au fost bântuiți de “plăgi”. Plăgi lăsate de Dumnezeu deoarece nu au dat ascultare poruncii, ”lăsaţi Poporul meu să meargă”. Citez: “Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească neamul cel sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor-înlănţuiţi de întuneric şi robi unei nopţi fără ziua-şi fugari erau de la veşnica Ta purtare de grijă…Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime,căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înspăimântau şi arătări posomorâte care îi umpleau de groază…Fiindcă răutatea inimii este plină de temere,ca una care se ştie vinovata şi mustrată ea de sine însuşi; ea îşi vede mărită nenorocirea. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreptul judecător. Şi când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii şi mai mult,dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine chinul…peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului ce avea să-I înghită, şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povara decât acel întuneric”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre frică, spaimă, panică” →

Olimpia MUREȘAN: Ciocârlia

„Lie, Lie-ciocârlie/ Primăverii ești solie/ Cerurilor, bucurie/ Plugarilor, veselie/ Lumii-ntregi minunăție/ Tot rotind, mărunt cântând/ De pe lunci, de pe ogoare/ Urci în soare/ Amețești de înălțime/ De lumina/ Cea prea tare/ Săgetată,/ Fulgerată/ Cazi prin vânt/ Vâjîind/ Iar pe pământ/ Bulgăraș/ Cât pumnul meu/ Aldui-te-ar Dumnezeu!”-(Popular)

Lie, Lie,/ Ciocârlie, /Zbori în soare/ Cântătoare/ Și revină/ Din lumină/ Pe pământ/ Cu dulce cânt.

Ciocârlia este o pasăre călătoare care pleacă toamna spre alte zări mai primitoare și mai calde; când se întoarce primăvara la noi își începe cântecul zburând spre înălțimile celeste. Ciocârliile cântărețe sunt mici, se rotesc prin aer, vestind anotimpul dulce al primăverii. Ea este singura pasăre cântătoare care nu se așează pe o ramură să cânte sau pe pământ cum face pitpalacul, ci, cântă numai în văzduh, înălțându-se spre soare. Ea zboară prin aer drept spre soare-alergând în cercuri tot mai mici, cântându-și cântecul până când obosește, atunci dintr-o dată se hotărăște să se întoarcă de la acea înălțime- fiind și afectată de lumina prea puternică a soarelui.

„Crește, crește iarba verde/ Ciocârlia-n nori se pierde/ Haideți s-ascultăm, copii/ Al ei cântec din câmpii!”

Trilul ciocârliei este frumos pentru noi cei ce-l ascultăm, dar nu știm dacă ea este conștientă de acest lucru, probabil nu știe ce e frumusețea, muzica, poezia extazul etc. Viața este un miracol, dimineața când soarele este pe cale să răsară, apare cântecul ciocârliei, copacii dansează în adierea vântului, toți așteaptă să apară soarele la orizont ca să se bucure împreună, e o nouă zi, o nouă renaștere, un cântec de bun venit.

Marele compozitor național G. Enescu a topit motive muzicale folclorice românești într-un aliaj superb(sârbe, hore, doine)incluzând melodia „ciocârliei” în Rapsodia Română.

Omul de teatru și artistul Radu Beligan scria într-o intervenție că: „omul de artă nu-i făcut să reproducă umil realitatea, ci să asigure prin creațiile lui un sistem de mărturisiri și taine, apt să întrețină un continuu proces de cunoaștere a lumii, iar autorul lor trebuie să devină unul din factorii determinanți în istoria spiritului.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Ciocârlia” →

Alexandru NEMOIANU: Primejdia globalismului

“Globalismul”, încercarea de a impune lumii un “imperiu”, cu comandă unică și fără apel, reprezintă flagelul timpului istoric pe care îl trăim.

Trăsăturile “globalismului sunt în totalitate negative și între ele se pot aminti: “Globalismul” este o creație a cercurilor transnaționale care doresc să își întindă dominația și posibilitatea de câștig peste întreaga planetă.

Sub lozinca “globalismului” cei foarte bogați au devenit încă mai bogați și cei săraci au fost adânciți în mizerie. Diferența dintre bogați și săraci, la nivel individual dar și între state, a devenit obscenă. În USA, cea mai bogată țară a lumii, primii 5% dintre bogați controlează peste 80% din bogăția țării. Aceasta nu mai este inegalitate, este dezmăț!

Sistemul financiar impus de “globalism” a făcut că manipulările bancare să genereze crize acute în anume părți ale globului. În acele locuri transnationalii au putut acapara, la prețuri de nimica, toată bogăția locală. Să ne gândim la modul în care pământul arabil din Estul Europei este acaparat de transnationali la prețuri ridicole. Iar toate aceste “reguli” sunt impuse de transnationali după bunul lor plac. Statele naționale sunt subordonate unor “centre” transnaționale la modul absolute. Părerea localnicilor nu mai are nici o importantă. Grupuri politice stipendiate din afară acaparează puterea și împlinesc planurile comandate. Putem vedea acest lucru lesne urmărind acțiunile unor formațiuni politice ca USR-PLUS și eiusdem farinae. Drepturile cetățenești sunt călcate în picioare, identitatea locurilor este batjocorită. Tradiția și Credința sunt marginalizate și eliminate bucată cu bucată.

În repetate rânduri s-a afirmat cum că “globalismul”, centralizarea puterii guvernamentale și politice, ar fi un produs inevitabil al “progresului”, s-a mers până în a afirma că “globalismul” ar fi încununarea dezvoltării omenești! Nici mai mult, nici mai puțin! Mai departe, din această idee șchioapă s-a urmat cum că, cel care s-ar îndoi de virtuțile “globalismului” , s-ar afla împotriva “progresului” deci, la temniță cu el!

Dar în realitate, ”visul” unui imperiu mondial, dominat de “elite”, nu este ceva nou. El merge la “Turnul Babel”, la Platon și “Republica”. Utopia și dorința “elitelor” de a stăpâni total, este veche de când lumea. Aceasta nu este manifestare de “progres”, este un clar regres. Este regresul către o ideologie de care Neamurile au luptat să scape încă din zorii istoriei. Starea organic este cea a “locurilor” cu identitate și tradiție.

Cei care au studiat psihologia “globaliștilor” au ajuns la o concluzie unică: toți promotorii “globalismului” au personalitate sociopat-narcisistă. Cei care au această personalitate manifestă totală lipsa de empatie cu cei din jur, incapacitate de a avea sentimente pentru cei din jur, totală dedicație pentru “relativism”, deci capacitatea de a “justifica” orice acțiune personală, setea de a domina pe cei din jur, de a le impune dorința lor și totală incapacitate de a recunoaște greșeli. Principala lor dorința este de a își împlini fanteziile lor despre “superioritate” și “pozitivitate”. Cu cât aberațiile lor sunt acceptate, cu atâta mai mult vor genera alte aberații. În termini concreți pericolul cel mai mare al “globalismului” îl reprezintă încercarea de a distruge identitatea locală, Tradiția și Credința. Iar aceste lucruri “globalismul” caută să le împlinească promovând un sălbatec imperialism cultural, și un degradant, vulgar secularism.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Primejdia globalismului” →

Ben TODICĂ: Strigoiul, vis și realitate

Azi noapte a venit bascula Steagul Roșu, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, Ouțele îmi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.

-„Aici ești?” îmi zice și observ cum peretele din caramidă devine transparent; îi văd umbra neagră, îl văd pe tata lui Pădureanu care a murit în Mină în 1961. El era din Dalboset, Caransebeș de unde sunt cei mai buni saxofoniști; erau ciocolatii, poate țigani, așa cred. Am fost coleg de clasă cu fiul său. Îmi râde cu ochii mari de broscoi și o gură de cal buzat.

-„Gata, te-am prins!”

-„Bine, tu ai câștigat. Dă-mi câteva minute și voi ieși să te urmez. Asteaptă-mă în stradă!”

-„Nu! Te voi aștepta în ușă”, îmi răspunde cu un fel de neîncredere ca și cum ar ști că un neprevăzut ar putea să mă salveze, ceea ce e posibil și m-am trezit.

Deci sunt salvat a doua oară de la moarte. Mă simt foarte obosit. Poate că ar fi bine să mă duc în piață să cumpăr o pâine proaspătă. E ora șapte dimineața și nu va fi aglumerat. Deschid tableta să urmăresc știrile. În România tocmai cineva îi dă în cap cu o cârja lui Gelu Voican Voiculescu. Ăsta desena cu creta simbolul astrologic pe coșciugul lui Continue reading „Ben TODICĂ: Strigoiul, vis și realitate” →

Alexandru NEMOIANU: Fără egal

De cele mai multe ori ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem și care credem, de cele mai multe ori fără rost,că ne-ar fi de trebuință. În același timp ‘uităm” că acelea care ne sunt de cea mai mare trebuință: lumina, aerul, apa, le avem lângă noi. Avem lângă noi, cel mai adesea, pe cei de care avem nevoie, pe cei pe care îi iubim și care ne iubesc pe noi. Avem în jur și în fața noastră frumusețea fără egal al Pământului Românesc. Pentru aceste daruri uităm să ne bucurăm și mai ales uităm să mulțumim. Ne frământăm în detalii și certuri fără rost, dăm vină unul pe altul și iarăși uităm să spunem de de ceea ce este rău suntem vinovați în parte, fiecare individual. Uităm să mărturisim că vina nu este a celor din jur, este “a mea”, a fiecăruia. Iar în ciuda acestora în fața ne stă Pământul Românesc, care este fără egal în lume.

În urmă cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină, cu un vânt ușor, care suflă pe culme,era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot,probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainică jale,”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspină pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almăjului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Fără egal” →