Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic

„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.”

Nicolaus Copernic

Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic” →

Ben TODICĂ: Jucăria 2

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Continue reading „Ben TODICĂ: Jucăria 2” →

Alexandru NEMOIANU: Despre patimi

Este un truism, dar trebuie repetat că toți și fiecare putem vedea stări rele, stări negative, în jurul nostru. Problema “răului” în lume a fost dezbătută în felurite chipuri. Dar cel mai adesea aceste filozofari și speculații în jurul”problemei răului”, nu au făcut decât să complice lucrurile și să producă o stare de neputință. Pentru Biserică (și înțeleg prin asta Biserica Ortodoxă, singura adevărată) nu speculația în jurul răului este de interes,esențială este combaterea răului. Iar acest lucru trebuie să îl facă toți, adică fiecare. Să nu ne avântam în generalizări și recomandări, mai degrabă să ne străduim să combatem propriul rău, răul care ne stăpânește și care, cel mai adesea, înseamnă patimile noastre.

În lipsa lui Dumnezeu, ”omul” devine un obsedat de sine însuși,un auto-idol și jalnicele lui utopii îl distrug antropologic. În esență, prin pierderea Duhului Sfânt, nici măcar nu mai este o ființă omenească. Devine o entitate stăpânită de porniri anarhice,dezordonate, dorințe distrugătoare și care în final devin patimi. Orice pasiune, devenită patimă, poartă în sine sămânța morții trupești și sufletești, căci duhul discernământului, capacității de a deosebi binele de rău, dispare. Stările pasionale sunt instigate și îmboldite de ispitele celui rău. Iar aceste ispite, care devin tot mai brutale, mai crude, în final distrug.

În adâncul oricărei stări pasionale, de patimă: ambiție, erotism, jocuri, narcotice, se află un mecanism simplist al posesiunii care, odată analizat, uluiește prin conținutul sau repetitiv și finalmente plictisitor. Pentru a menține tensiunea patimii, a pasiunii, ”doza” trebuie mereu mărită și în final aceasta generează moarte sufletească, trupească sau, în cazurile extreme, sinucidere.

Dar atunci când suntem confruntați cu patimi trebuie să fim conștienți de un lucru. Nu necuratul se lupta cu noi, să nu ne trufim!, el doar încurajează dorințele noastre aberante.

Într-o apoftegmă din Pateric limpede ni se spune despre acest lucru: “A întrebat Avraam al lui Agafton pe avva Pimen, zicând: cum mă luptă dracii? Și i-a zis avva Pimen: pe tine te lupta dracii? Nu se lupta cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Căci voile noastre s-au făcut draci, și ne silesc pe noi, ca să le împlinim. Iar dacă voiești să știi cu cine se lupta dracii, apoi află că se lupta cu Moise și cu cei asemenea lui.” Din acest text limpede trebuie să înțelegem că pentru a combate patimile este în primul rând necesar să ne autocontrolăm, să alungăm dorințele pătimașe, negative și apoi trebuie să înțelegem care sunt ispitele sugerate de către necuratul.

În lumea pe care o străbatem, între alte aberaţii mult vehiculate, o putem auzi şi pe cea tăgăduind existenţa și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruinţă, căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh şi esenţă a răului, negativitate pură, el doreşte starea de secreţie şi chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie şi răneşte în masă.

Demonii sunt duhuri căzute,îngeri căzuţi. ”Prinţul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu şi, cum îngerii comunică prin gânduri, acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtăşit cu Lucifer şi au fost zvârliţi în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” şi a adăugat “să stăm bine,să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă şi azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngereşti Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, cel ce fusese prinţul dimineţii, a devenit “satana”, în ebraică,”cel care dezbină”, iar asociaţii lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint” În interiorul lor există o ierarhie şi cete specializate: în desfrâu, beţie, ucidere, furt şi aşa mai departe. Tot acolo sunt şi “demonii teologi” (arhiconi), cei care ştiu Scripturile mai bine că oricine şi care ştiu să însele pe cei mândrii. Aşa au apărut religiile aberante, sectele şi cultele, aşa au apărut ereziile şi ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile şi de aceea sunt numiţi “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre patimi” →

Al. Florin ŢENE: Rolul familiei, școlii și al presei în procesul de formare a personalității umane

Educarea tineretului constituie una dintre preocupările de cea mai mare însemnătate ale întregii societăți umane, concentrând atenția tuturor factorilor de răspundere în pregătirea viitorului omenirii în toate domeniile de activitate.

Pregătirea tineretului este un domeniu complex, deoarece vizează toate laturile și procesele educaționale, constituind baza trainică a edificării conștiințelor, caracterelor și personalității umane.Fără această bază intelectuală, de educație și civilizație în înțelegerea fenomenelor din natură, din societate și din gândire- este de neconceput realizarea condiției umane a celor ce-și făuresc propriul lor destin.În acest domeniu un rol important îl are familia, școala, cartea, presa scrisă și audiovizuală.

Procesul de formare a personalității umane începe din cea mai fragedă vârstă, o data cu cele dintâi deprinderi și cunoștiințe ale copilului, și se cere a fi încheita încă înainte ca tânărul să-și înceapă activitatea social utilă, munca sa, care îl învestește cu drepturi și răspunderi față de întreaga societate.

Familia constituie cadrul social în care copilul și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență material și spiritual până în momentul în care, o data pregătit pentru profesiune și pentru muncă, își poate dobândi singur mijloacele de existență, își propune problema întemeierii unei familii și își poate manifesta active independența spiritual.De aici provine și proverbul românesc: cu cei șapte ani de-acasă.

Importanța pe care familia o are în educarea copiilor decurge din faptul că până la vârsta școlară, copilul se află aprope în exclusivitate în grija și sub influența educativă a părinților.

Familia, din toate timpurile, a reprezentat, între altele, o principală sursă de informații în care fiecare component a adus știri din mediile exterioare grupului său familial pe care le-a frecventat: părinții, de regulă, de la locurile de muncă și de viață social-cetățenească, din presa scrisă, televiziune, iar copiii din cercurile lor de prieteni și din instituțiile școlare și extrașcolare.

Școala este principalul factor formativ.Scriind această frază mi-am adus aminte de ce spunea Matei Vișniec că:”Literatura ne poate apăra de spălarea totală pe creier, chiar dacă nu poate devia glonțul și barbaria. “Principiul clasic “școala pregătește pentru viață “ a căpătat întreaga bogăție a semnificațiilor sale. În perioada în care ne aflăm, pe lângă condițiile concrete social-istorice care definesc un climat favorabil libertății de cunoaștere mai este un rol al școlii de a implementa elevilor, în condițiile fenomenului de globalizare, dragostea de istoria neamului, de religia acestuia, de tradițiile poporului în care ne-am născut.

Importanta mass-mediei, ca factor care contribuie la educarea atat a tinerilor, cat si a adultilor, este unanim recunoscuta. Mass-media formeaza al patrulea mediu constant de viata al copilului, alaturi de cel familial, de cel scolar si de anturajul obisnuit de relatii. Mass-media nu se substituie scolii, iar influenta sa este complexa, reprezentand un element fundamental in relatia dintre om si mediul inconjurator.

Aportul educativ al mass-media se realizeaza prin transmiterea de informatii, impunerea de valori, atitudini, modele comportamentale, avand, astfel, un rol deosebit in constituirea codului socio-cultural al subiectului. Insa, spre deosebire de instruirea care se realizeaza riguros si planificat in sistemul clasic de invatamant pe baza unor programe scolare si sub indrumarea unui personal calificat, mijloacele de comunicare in masa ofera informatii in mod spontan si difuz, transformandu-se intr-o forma de educatie de completare realizata in mod neinstitutionalizat, in timpul liber de care dispune subiectul.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Rolul familiei, școlii și al presei în procesul de formare a personalității umane” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

În această atmosferă incertă, după ce ministrul britanic în România, G. Barclay, îşi exprima speranţa că România ,,va fi reprezentată la Congresul de pace ca o aliată”, la 30 decembrie 1918, o telegramă semnată de S. Pichon informa guvernul român că ,,guvernul Republicii consideră…că guvernul român…trebuie să fie din nou considerat ca aliat, pe motivele participării sale reînnoite la războiul împotriva Puterilor centrale”. Se arată apoi că această decizie este justificată, ,,datorită suveranilor şi poporului român, care îndată ce au putut să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliaţi, cu care au acţionat de comun acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Pe de altă parte, în aceeaşi telegramă, guvernul francez considera că tratatul de alianţă din 1916 era abrogat de drept prin pacea separată din 1918, urmând ca Aliaţii ,,să formuleze o nouă declaraţie pentru examinarea revendicărilor româneşti, luând ca bază vechiul tratat”. Această atitudine a guvernului francez a provocat o vie îngrijorare la Bucureşti, Brătianu ameninţând chiar că, dacă Aliaţii nu-şi schimbă punctul de vedere asupra tratatului din 1916, el ,,va fi constrâns să se retragă” (cf. tel lui Saint-Aulaire din 5 ianuarie 1919). La 6 ianuarie 1919, Brătianu a înmânat un nou memoriu miniştrilor aliaţi în care arăta că ,,România şi-a făcut pe deplin datoria şi şi-a îndeplinit până la capăt obligaţiile faţă de aliaţii ei”, pacea cu Puterile Centrale fiind numai o ,,suspendare” a luptelor. Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au intervenit în sprijinul cererilor româneşti, dar Clemenceau a reacţionat dur, ameninţându-l pe general cu ,,rechemarea”.

Guvernul englez s-a arătat mai înţelegător chiar decât cel francez, iar la 25 ianuarie 1919, într-o convorbire avută la Paris cu Brătianu, un membru al delegaţiei britanice asigura că ,,simpatia Marii Britanii faţă de România era la fel de mare cum fusese totdeauna”, iar ţara sa ,,n-a denunţat niciodată tratatul (din 1916), în niciun fel…”. În ianuarie 1919, guvernul american a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al României, şi ,,dreptul delegaţiei române de a participa în această calitate la Conferinţa de Pace”. La 16 ianuarie 1919, R. Lansing trimitea din Paris o telegramă Departamentului de Stat, în care arăta că, la 9 noiembrie 1918, România a dat un ultimatum Germaniei şi a mobilizat, fiind ,,din nou în stare de război” cu aceasta. înainte de semnarea armistiţiului. Astfel, ,,România nu a încetat să fie în război cu Puterile Centrale” şi faptul că ,,guvernele aliate nu au recunoscut niciodată tratatul de la Bucureşti (mai 1918)”, validitatea acestuia fiind ,,îndoielnică”, ,,noi (SUA) am decis să acordăm României doi delegaţi la Conferinţa de pace şi s-o situăm pe aceeaşi bază cu Serbia, Belgia şi alte dar puteri beligerante mici…”. Astfel, în ianuarie 1919, toate marile puteri (Franţa, Anglia, SUA, Italia) recunoşteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferinţa de Pace, ceea ce nu a însemnat însă tratarea ei ca aliat de către ,,Cei patru mari”. Clemenceau ţinea să precizeze, înaintea deschiderii oficiale a Conferinţei de pace, că ,,Aliaţii sunt gata să considere Tratatul din 1916 drept bază a revendicărilor româneşti pentru reglementarea teritorială”, dar că ,,numai Congresul este suveran în a hotărî fixarea definitivă a graniţelor între statele interesate” Andre Tardieu declara: ,,Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Aveam împotriva mea pe Clemenceau şi pe Wilson…”.

După numeroase demersuri, la 6/19 ianuarie 1919, României i se recunoştea oficial statutul de aliat. A doua zi după ce Consiliul Suprem interaliat a hotărât asupra reprezentării statelor la Conferinţa de Pace, sosea la Paris delegaţia României, formată din primul ministru I. I. C. Brătianu şi N. Mişu (România avea doar doi delegaţi, dar Serbia avea trei). Ei erau însoţiţi de reprezentanţi ai provinciilor româneşti şi de numeroşi consilieri, militari şi civili. Îndată după sosirea la Paris, delegaţia română a avut prima confruntare cu Consiliul celor Patru, pe tema reprezentării în comisii, delegaţia constatând cu regret că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să dezbată probleme ce o interesau direct. Atitudinea discriminatorie a marilor puteri faţă de statele mici s-a manifestat şi la elaborarea tratatelor de pace cu puterile învinse, într-o telegramă din 2 mai 1919, Brătianu scria: ,,Situaţia creată statelor mici la Conferinţă este din ce în ce mai monstruoasă”. După câteva zile, la 7 mai, el comunica guvernului: ,,Chestiunea reparaţiilor este insuficient rezolvată şi în privinţa lor egoismul celor mari este feroce. Din această cauză, belgienii şi italienii erau pe punctul de a părăsi Conferinţa” (tel. lui Brătianu din 7 mai 1919).

În cursul negocierilor, delegaţia României a putut să constate că chestiunile care o interesau în cel mai înalt grad erau discutate şi soluţionate fără participarea sa. Astfel, delegaţilor români li s-a înmânat textul tratatului cu Germania ,,chiar în ora când îl primeau şi delegaţii germani”, iar clauzele privitoare la reparaţii ale tratatului puneau România în inferioritate faţă de alţi aliaţi. Cum se prezenta România în faţa Conferinţei de Pace, după luptele şi sacrificiile făcute ? Conferinţa urma să fixeze frontierele statului român, după întregirea naţională, şi cotele cuvenite din plata reparaţiilor de război. Dezideratele României au fost expuse pe larg în şedinţa plenară a Conferinţei, din 1 februarie 1919, unde primul ministru Brătianu a prezentat situaţia României în timpul războiului. El s-a referit la actele (convenţii şi tratate), prin care puterile Antantei recunoşteau drepturile legitime ale României asupra teritoriilor sale stăpânite de monarhia austro-ungară. Neutralitatea forţată în care se găsea România, după impunerea păcii separate de la Bucureşti, nu putea dura mult timp, deoarece, moralmente, poporul şi armata n-au încetat să se pregătească pentru ,,momentul reintrării în acţiune”. În concluzia prezentării sale, Brătianu arăta că România aşteaptă de la Conferinţa de pace recunoaşterea hotărârilor de unire pronunţate de români în 1918, a participării nemijlocite la războiul împotriva Puterilor Centrale şi a dreptului legitim al României de a elibera teritoriile locuite de români aparţinând monarhiei austro-ungare.

La 28 iunie 1919, la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Germania, dar România, ca şi alte state mici, nu participase la elaborarea lui, nici măcar nu fusese informată. În ceea ce priveşte tratatul cu Germania, interesele României erau legate în primul rând de reparaţiile de război, Brătianu reuşind să obţină din partea lui Clemenceau promisiunea că va sprijini includerea ţării sale în rândul statelor care vor beneficia de reparaţii. Dar decepţiile au continuat, la 7 mai 1919, în telegrama către Pherekyde, Brătianu scria: ,,Nouă (românilor) ni s-a remis (textul tatatului) cu cinci minute înainte de intrarea germanilor (…) Mi s-a făgăduit să se ţină seama de noi la distribuţie (a reparaţiilor), dar în orice caz decepţia va fi formidabilă”. Într-adevăr, în momentul în care delegaţia română a putut lua cunoştinţă de textul tratatului, a aflat ,,noi şi monstruoase nesocotinţe ale intereselor noastre, introduse fără ştiinţa noastră, în special în chestiunea reparaţiunilor”. La 28 iunie 1919, la Versailles, delegaţia română, alcătuită din I. I. C. Brătianu şi generalul Const. Coandă, a semnat tratatul de pace cu Germania. Despre conţinutul său, delegaţia română aflase cu o zi înainte, în privinţa reparaţiilor, tratatul conţinea două referiri la România. Prima, în art. 244 şi anexa nr. VII la acest articol, prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanţa-Constantinopol, care urma să intre în posesia României; a doua, în art. 259, alin. 6, care obliga Germania să renunţe la tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918.

În articol se spunea: ,,Germania confirmă că renunţă, conform articolului XV din armistiţiul de la 11 noiembrie 1918, la beneficiul tuturor stipulaţiilor cuprinse în tratatele de la București şi Brest-Litovsk şi în tratatele complementare (…). Germania se obligă să transfere, respectiv fie României, fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, orice instrumente monetare, numerar, valori şi instrumente negociabile sau orice produse ce a primit în virtutea sus-ziselor tratate”. Un interes major referitor la reparaţii îl reprezenta art. 232, care cuprindea angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populaţiei civile a fiecăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate cum şi bunurile ei, în timpul în care…s-a aflat în stare de război cu Germania…” Tratatul prevedea înfiinţarea unei Comisii care avea să fixeze suma pe care ţările învinse trebuiau să o plătească, modalităţile de plată şi cotele ce trebuiau să revină fiecărei ţări învingătoare. România n-a făcut parte din această comisie, de aceea interesele ei nu au putut fi apărate în mod eficient. Despăgubirile şi restituirile pe care România le cerea de la Germania şi aliaţii săi erau formate din: 1. sumele rezultate din emisiunea de bilete de bancă făcută de administraţia militară germană, prin Banca Generală Română, în valoare de 2.173.000.000 lei aur; 2. despăgubiri pentru punerea în vigoare anticipată a tratatului de la Bucureşti a căror valoare era fixată aprox. la 750.000.000-1000.000.000 lei aur; 3. despăgubiri pentru distrugerea industriei petroliere, care însumau numai pentru industria particulară circa 10.000.000 lire sterline. 4. despăgubiri pentru pagubele suferite din partea aliaţilor (valoarea Casei de depuneri şi stocul aur al Băncii Naţionale a României), în valoare de 1000.000.000 lei aur; 5. despăgubiri pentru pagubele suferite de civili şi de stat, în sumă de 31.099.853.761 lei (Em. Bold, De la Versailles la Lausanne.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)” →

Ierodiacon IUSTIN T.: De ce nu putem iubi pe nimeni „mai mult ca orice”…

Să ne punem cea mai frumoasă întrebare. Să ne întrebăm frumos. Putem să iubim pe cineva „mai mult ca orice”…?

Răspunsul, Slavă Domnului, este… NU. Și nu fiindcă nu putem să vrem să iubim așa. Ci pur și simplu fiindcă nu putem să iubim așa.

Nouă ni se pare foarte nobil și altruist să spunem copilului, soțului, soției, iubitului, iubitei etc.: „Te iubesc mai mult ca orice!…” Dar, în Adevarul lucrurilor, asta duce mai curând spre iubirea de sine, spre extensia amorului propriu. Ne gâdilă și ne place, și să rostim altuia și să auzim de la altul.

Dar dacă am gândi după Dumnezeu, n-am vorbi așa.

Și aici lucrurile devin cu adevărat interesante… Frumoase. Și minunate! Căci cum pot eu să iubesc pe cineva „mai mult ca Orice”, fără să recunosc existența acestui „Orice” din care vine cel iubit/cea iubită?

Cum pot, de pildă, să-mi iubesc copilul „mai mult ca orice”, fără să înțeleg că mi l-a dat Dumnezeu din această totalitate a Creației, din biologia acestui Univers, întreagă și minunată, să fie special „al meu”? Să fie „particularul” meu din acest „universal” al umanității făcute de Creator…

Cum pot, iarăși, să-mi iubesc soția/ soțul, iubita/iubitul „mai mult ca orice”, fără să realizez că el/ea mi s-a făcut pentru mine „ceva” din acest Orice? Că din Totalitatea de ființe și lucruri pe care le-a creat Mintea Iubitoare a lui Dumnezeu, vine și această Particularitate minunată care se cheamă soțul meu/ soția mea…? Că Universalitatea lumii s-a coborât la mine printr-o ființă anume a ei. Căci de-aceea e Taina Cununiei, să învățăm să iubim tot restul Creației, Totalitatea, împreună cu cel iubit…

Haideți să facem dragostea noastră Adevărată. Teologică. Așa cum trebuia să fie dintotdeauna…

Haideți să nu-i mai iubim pe cei dragi ai noștri „mai mult ca orice”… Pentru că ei ni s-au dat din Totalitatea iubitoare a acestui Orice. Din această măreață țesătură a lui Dumnezeu de oameni, ființe și lucruri. Ni s-a dat un fir de „urzeală” ca să înțelegem măreția „Urzelii”.

Haideți să-i iubim de-acum pe cei dragi „împreună cu Orice”! Să-i iubim „din Orice”, din acest măreț Orice de ființe, lucruri și gânduri!… Și așa vom împlini porunca „să nu iubești pe nimeni mai mult ca pe Dumnezeu”.

Pentru că acest total si minunat Orice este ființa lui Dumnezeu Însuși… Care este totul întru toate! Și în cei iubiți.

Fă-ne, Doamne, mintea noastră ca a Ta!

–––––––––––––––

Ierodiacon Iustin T., 16 ianuarie 2020

Al. Florin ŢENE: Știința și religia pe același drum al cunoașterii

Am făcut această digresiune în titlu pentru a înțelege că în diferite colțuri ale Terrei omul încerca, prin diferite metode, să-și explice venirea lui pe pământ prin religie, care practic, era o metodă de cunoaștere a creației în evoluție a celulei vii din oceanul primordial. De aici apare punctul comun de la care a plecat atât religia și știința în cunoașterea apariției vieții pe pământ.

De-a lungul existenței sale omul a fost un mare căutător pe drumul cunoașterii, încercând să-și armonizeze viața cu natura înconjurătoare pe care încerca să o cunoască și s-o înțeleagă. Prin intermediul cunoașterii, el a încercat să descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor, condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care le guvernează dezvoltarea în timp și în spațiu etc. Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de înțelegere și cercetare fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. El nu a știut de la început să înțeleagă cele două legi ale Creației și ale Evoluției. Însăși faptul că în oceanul primordial, în “ciorba” aceea s-a născut prima celulă vie care a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind ”Celula lui Dumnezeu”, adică conștiința omului prin care ne vede Dumnezeu și ne judecă, omul nu a știut s-o înțeleagă. Fiindcă însăși acea celulă vie primordială a fost o creație în evoluție a unei forțe pe care omenirea a denumit-o Dumnezeu, Allah, Yehova, taoismul chinezesc etc

Misterul care a învăluit vreme de mii de ani practicile religioase antice chinezești părea să fi dispărut odată cu detronarea ultimului împărat, în 1911. Uitarea avea să se lase peste Altarul Cerului, vechi de 450 de ani, din cadrul complexului Templului Cerului din Beijing, China. Totuși, întrebările au continuat să frământe mințile cercetătorilor, istoricilor și lingviștilor: de ce sacrificau împărații un taur pe „Marele Altar al Cerului” în cadrul unei ceremonii anuale, reprezentând cel mai important și colorat eveniment al anului, așa numitul „Sacrificiul de trecere?” Și de ce reminiscențele unui străvechi cult al sacrificiului de tauri încă mai pot fi observate în numeroase culturi răspândite pe întregul glob pământesc? Ceremoniile cu jertfe animale nu au început cu doar 450 de ani în urmă. Ritualul are origini care indică o vechime mai mare de 4000 de ani. Una dintre cele mai vechi mărturii ale acestui ceremonial „Sacrificiul de trecere” a fost găsită în Shu Jing (Cartea de istorie), redactată de însuși Confucius, în care se regăsesc informații despre împăratul Shun (care a domnit aproximativ între 2256 iHr – 2205 iHr, când a început domnia primei dinastii înregistrate), împărat care aducea jertfe lui „ShangDi”.Dar cine este ShangDi? Literal, numele înseamnă „Conducătorul Ceresc”. Analizând cuvintele folosite în cadrul ritualului „Sacrificiul de trecere”, înscrise pe statuile dinastiei Ming (DH 1368), putem începe să înțelegem sentimentele de respect și reverență pe care le aveau vechii chinezi pentru ShangDi. O parte a acestui ritual cerea ca împăratul să se închine mai întâi la Templul Cerului (Bolta Imperială), în timp ce cântăreții costumați, acompaniați de muzică, intonau: “O Ție, Făcătorule – misterios lucrător, mă gândesc la Tine. … Cu ceremonii mărețe am onoarea de a Te venera. Eu robul Tău, sunt doar o trestie sau o salcie; inima mea este asemenea inimii unei furnici; dar am primit favorurile Tale prin decret, m-ai numit să guvernez imperiul. Păstrez în mine sentimentul de ignoranță și orbire, și îmi este frică, să nu mă dovedesc nedemn față de marea Ta favoare. Prin urmare, voi respecta toate poruncile și voi fi supus regulilor Tale, mă voi strădui, neînsemnat, așa cum sunt, să-mi îndeplinesc datoria față de Tine, fiind loial. De departe, de aici de jos, mă uit către Palatul Tău Ceresc. Vino în Carul Tău prețios la Altar. Eu, Robul Tău, îmi plec capul cu reverență pe pământul sacru și aștept Harul Tău din abundență. … O Tu, primește ofrandele noastre, privind la noi, în timp ce noi ne închinăm Ție, Cel a cărui bunătate este nesecată.” Astfel îl găsim pe Împărat închinându-se lui ShangDi. În momentele în care Împăratul lua parte la acest ceremonial anual dedicat lui ShangDi, următoarele cuvinte erau recitate, arătând cu claritate că ShangDi era considerat Creatorul lumii: “Din vechime, la început, a existat un mare haos, fără formă, ci doar întuneric. Cele cinci elemente (planete), încă nu începuseră să graviteze, nici soarele și luna să strălucească. Tu, Suveran Spiritual, mai întâi ai ales lucrurile pure. Ai făcut Cerul. Ai făcut Pământul. Toate ființele, cu puterea lor de reproducere au căpătat viață.” Pentru creștini, textul de mai sus este foarte familiar, textul având similarități evidente cu primele capitole ale Bibliei din cartea Genezei! Este important să vedem asemănarea dintre aceste fragmente și cele înregistrate în scrierile evreiești: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric” …Dumnezeu a zis: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul!”, și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mare …Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, și anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut și stelele. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său … ” (Geneza 1:1-2, 9-10, 16, 27-28)ShangDi, Dumnezeul creator al chinezilor, pare să împartă același nume fonetic cu Dumnezeul creator din scrierile preluate de evrei de la alte triburi cu care au împărțit teritorii în străvechea deltă a unui râu secat din sudul Indiei actuale, celebra Grădină a Raiului. Mai precis, unul din numele iudaice pentru Dumnezeu este El Shaddai, asemănător fonetic până la identitate cu ShangDi. Și mai asemănătoare este pronunția timpurie Zhou a cuvântului ShangDi, care este [Zhan-dai].

Omul ne înțelegând, așa cum s-a întâmplat la chinezi, cine este “Dumnezeul misterios” a început să-și imagineze: „Mielul lui Dumnezeu” – simbolul antic, religios, ascuns în vechile caractere chinezești

Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de cercetare și înțelegere fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. Ființă cugetătoare, spre deosebire de animale, el nu a încetat niciodată să-și pună întrebări, iar gândirea lui, pornind chiar din celula primordială moștenită din ciorba oceanului planetar, s-a frământat continuu pentru găsirea răspunsurilor.

Omul și-a pus mereu întrebarea: Cine suntem? Cine ne-a creat? De ce nu-l vedem pe Creator? Adică pe Dumnezeu. Vederea directă este foarte limitată. Să ne gândim la următorul lucru: un dinte conține numeroase bacterii. Nicio bacterie nu este conștientă că trăiește într-un dinte pentru că asta ar însemna ca bacteria să se fi desprins de dinte și să fi folosit unele mijloace artificiale (microscoape, telescoape) pentru a obține o idee aproximativă despre aria înconjurătoare dintelui și relația sa cu corpul uman. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil, această cunoaștere nu necesită și înțelegere.

Simțurile noastre se află într-o situație asemănătoare. Știm multe lucruri despre mediul nostru înconjurător, dar știința noastră este doar un mic fragment din întreg. Însă, cunoștințele noastre sunt condiționate de înțelegere. Trebuie să avem o idee generală despre ceea ce vedem pentru a le înțelege. De exemplu, cum ne putem da seama de existența unui copac, fără a avea înainte o idee, nu contează cât de vagă, despre el? Fiind date asemenea limitări, cum putem vedea sau cunoaște Creatorul tuturor?

Ca ființe create și finite, potențialul și capacitatea noastră sunt limitate. Creatorul nostru, pe cealaltă parte, este infinit. Trăim și murim în creația Sa, luptăm pentru înțelegere și virtute, și ne căutăm salvarea în mila Lui. Profetul Muhammad1 a spus: „Comparat cu Locul Onoarei, întregul Univers este mic precum un inel aruncat în mijlocul unui deșert. În mod similar, comparat cu Tronul, Locul Onoarei este ca un inel în deșert.” Aceste lucruri arată cât de mult depășește Măreția Lui, puterea noastră de a-L înțelege. Dacă nu putem să percepem realitatea Locului Onoarei și Tronul, atunci cum putem să Îl percepem pe El?

În Coran citim: „Privirile nu-L ating, ci El atinge toate privirile” (6:103). După ascensiunea Profetului la Ceruri, companii săi l-au întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu3. Abu Dharr a afirmat că o dată Profetul a răspuns: „Ceea ce am văzut a fost Lumina, cum aș fi putut să Îl văd pe El?”4. Altă dată el a răspuns: „Am văzut o Lumină”5. Aceste declarații confirmă un lucru bine-știut: „Lumina este limita sau vălul lui Dumnezeu”6. Această lumină pe care El a creat-o este un zid între noi și Dumnezeu. Nu putem să vedem dincolo de lumină, care face viziunea posibilă, dar limitată, și de asemenea pune un scut protector între noi și El.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Știința și religia pe același drum al cunoașterii” →

Ioan POPOIU: EMINESCU

A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: „…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.

Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul „nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filosofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o „terra incognita”!

Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: „Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.

Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: „Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: „Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!

El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în „Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: „Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.

Poetul cunoştea, deopotrivă, teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace şi textul cosmogonic sanscrit al Imnului Creaţiunii din Rigveda, iar ceea ce rezultă din acest „mixtum compositum” filosofico-religios este concepţia originală cosmogonică a lui Eminescu, redată în impecabile forme estetice: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? (…) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur./ Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit…” (Scrisoarea I). Am redat integral aceste versuri pentru a sublinia profunzimea şi grandoarea cosmogoniei eminesciene, fără seamăn în literatura română.

Se află în această sinteză cosmogonică şi acel „tohu va bohu” ab initio (din Geneză), Tatăl, din dogmatica creştină, versurile identice din Vedele hinduse, „punctul mişcător” al lui Kant-Laplace, desfăşurarea acestuia, conform Spiritului hegelian, şi creaţia din nimic (creatio ex nihilo). Peste toate însă se află viziunea originală a cosmogoniei Poetului, redată cu desăvârşită măiestrie artistică, prin mijlocirea poeziei. Din timpul srudenţiei la Viena ne-a rămas de la Eminescu manuscrisul unei povestiri neterminate, intitulată de G. Călinescu, Un fragment eminescian: Pustnicul, iar de Perpessicius, Moş Iosif, povestire edificatoare pentru modalitatea de integrare şi exprimare artistică a unor surse diverse. Povestirea are drept personaj pe „zahastrul (sihastrul) Iosif”, doritor să-şi limpezească unele taine prin intermediul unor cărţi vechi, greceşti, dar textul poartă amprenta lui Leibniz, la care se adaugă şi influenţe din Kant, Schopenhauer şi Hegel. Sihastrul Iosif este înfăţişat ca un „polihistor considerabil”, cu numeroase cunoştinţe de astronomie, „după el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirei, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”. Pentru prima dată în literatura noastră, poetul venea cu ipoteza existenţei unor „persoane extraterestre”, pe un glob îndepărtat, pe baza lecturilor astrologice din Paracelsus şi Dimitrie Cantemir.

Pe aceeaşi linie a descifrării tainelor divinităţii se înscrie „Rugăciunea unui dac”, (1879): „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”. Este acelaşi zeu din Rigveda (Imnul creaţiunii), tradus de poet: „Întâi eşi această sămânţă a luminii/ Ea singură a lumii stăpână nenăscută/ Pământul, cerul ţine ea cu a ei fiinţă/ Care e zeul cărui noi jertfă îi aducem?” Poemul „Luceafărul” reflectă pregnant originalitatea cosmogoniei eminesciene, în imagini poetice de mare frumuseţe şi profunzime, precum această călătorie a lui Hyperion spre locul unde sălăşluieşte Demiurgul: „Creşteau în cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe/ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele./ Şi din a chaosului văi / Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Continue reading „Ioan POPOIU: EMINESCU” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)

„Am băut mierea Necuprinsului / Din cupa lotusului veşnic, / Am străbătut tunelul suferinţelor, / Am aflat calea ascunsă a fericirii, / Am văzut razele de lumină / Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”

(RABINDRANATH TAGORE)

În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.

Între Luceferii poeziei universale, Mihail Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra tuturor timpurilor.

În fiinţa sa şi-a întrupat duhul naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.

În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare, eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.

Profetul Mihail Eminescu este SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!

„Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”

(George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p. 318)

Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a Neamului nostru.

Un geniu poate fi mare prin pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se „ridică” deasupra neamului său încorporându-i doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului, ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.

Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant, dar nu profet.

Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa naţionalismului ortodox.

Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.

Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte neamuri.

Mihail Eminescu, Profetul neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria, lumină din Lumina Logosului şi harul înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.

„Aşadar, grăia contemporanul nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p. 28-29)

Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină, libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu totul altceva…

Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim Caligraful, Putna-2013, p. 129)

Atenţie, însă!!!

Nu „orice lucrare intelectuală”…, nu „orice lucrare a minţii noastre.” Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.

Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite, scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica şi hermeneutica DOGMEI ADEVĂRULUI ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”

În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar EREZIILE.

Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare, ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică, istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.

IISUS HRISTOS nu este un filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.

IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL MORŢII, LOGOSUL DIVIN!

LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă sublimul.

Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului surâzător.

Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea altor popoare.

Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus înaintăm spiritual spre Kogaionul Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale, revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin Nae Ionescu, nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 15 Martie 1937)

Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail Eminescu străbate Valea Indusului la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda, Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi epistemologiei, adevărul reflectat de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila, care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la Şankara şi se opreşte la marele poet alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)” →

Ioan-Aurel POP: Mică lecție de istorie

Am primit un mesaj prin poșta electronică, pe care îl reproduc aici: „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.! Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi ! Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.

Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau – mai exact, trebuiau – să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.

Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996: „Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2]. „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3]. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4]. Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?

Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta? Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.

Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.

Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).

Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor. Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.

Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.

Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian: „Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.

– Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.

– Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.

– Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”

Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”. Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.

Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras). Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Mică lecție de istorie” →