Grecii ajung la o culme a medicinei, prin munca lui Hipocrate din Alexandria. După  anul 146 BC, Roma capătă hegemonia asupra Greciei, iar metodele medicale grecești sunt copiate de romani și perfecționate în paralel  cu tradițiile medicale și religioase moștenite de la etrusci. Mozaicurile romane arătau respect și dragoste pentru animale, iar  anumiți zei erau considerați ca vindecători ai plăgilor. Multe procesiuni păgâne au fost preluate de la romani și purtate spre Evul Mediu. Se știe că încă din sec VII BC exista Colegiul Augurilor care stabilea un nume de zeu pentru fiecare maladie cunoscută. Legenda spune că zeul grec Asclepios a fost prezentat la Roma în anul 295 BC sub forma unui șarpe adus din templul din Epidaurus. Timp de secole, șamanismul și superstițiile fac loc treptat unei mai raționale atitudini. În templele ridicate lui Asclepios, bolnavii primeau droguri sau prescripții pentru proceduri vindecătoare. Deși Roma subjugase politic Grecia, cultura greacă devine  forța predominantă în viață intelectuală a romanilor. Limba celor bogați și educați era greaca, copiii lor învățau cu profesori greci literatură și moravuri. Iar medicina era exclusiv o afacere grecească.

 

Metode de vindecare

În primul secol AD, Pliniu scrie: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”.  Exista totuși  o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi  practicat medicina și în afara casei.

Cei bogați sau nobili aveau aversiune pentru manuale, iar practicanții medicinei erau priviți a fi oameni inculți. Un cenzor numit Cato (234-149 BC) chiar condamnă tehnicile grecești pe care le consideră necinstite. Conform scrieriilor lui Pliniu, Cato pledează pentru revenirea la medicina romană pragmatică. Sfătuia folosirea verzii și a vinului pentru păstrarea sănătății, iar pentru  vindecare – incantații și formule magice. Un exod de greci și străini se abat asupra Romei transformând orașul într-o atractivă și puternică cetate. În anul 46 BC, Iulius Cezar, ca să oprească foametea care bântuia orașul, gonește străinii, cu excepția doctorilor care primesc cetățenia romană.

Un vestit doctor grec care sosește la Roma  în 219 BC este Archagathos din Sparta. Cariera sa de succes, afirmă clara schimbarea de atitudinea a romanilor, în cea ce privește doctorii. Senatul îl apreciază la început, pentru strălucitele proceduri chirurgicale și îl numește vulnerarius, adică vindecătorul rănilor. Mai târziu, în urma unor eșecuri, este renegat cu apelativul carnifex (măcelar). Un alt important medic este Asclepiades (120 -70 BC) . Era un om plin de șarm și dinamism, înzestrat cu o minte strălucită. Celebrul Galen îl considera șarlatan, dar contemporanii săi îl privesc ca pe un trimis al cerului. Poetul Lucrețius și oratorul Cicero îi erau prieteni. Populația era fermecată de personalitatea, metodele și rezultatele sale fericite, despre care doctorul declara că le obține cu siguranță, rapiditate și plăcere. Reputația sa ajunge la culme, când se zvonește că a trezit un om din moarte. Filosofia lui diferea de cea a lui Hipocrate, susțînând ideea că doctorul vindecă bolnavul și nu natura. Elaborează o teorie bazată pe postulatele lui Democrit, în care trupul este un complex făcut dintr-un număr infinit de atomi de mărimi diferite printre care care circulă  fluidele vitale trupului. Sănătatea se obține printr-o liberă circulație printre atomi, boala apare atunci când fluxul este deranjat. Themison, un elev al lui Asclepiades,  continuă aceste idei cu care fondează o școală a „metodismului”, larg utilizată în secolele următoare.

Cura lui Asclepiades era bazată pe diete, exerciții, masaje, clizme, muzică și cânt. În cazurile de demență folosea opiu, vin și o igienă strictă. Celor cu febră interzicea hrana și băutura, deshidratandu-i sistematic. Reareori lua sânge bolnavilor. Metodologia lui materialistă și evitarea teologiei în diagnoze a dus spre raționalism. Și totuși, două sute de ani mai târziu, Galen anulează metodele lui, pe motivul că se departase de Hipocrate și de cele patru umori (lichidul intercelular constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor). Era înfuriat de Asclepiades care ignora anatomia și rolul naturii în vindecarea bolnavului. Atât de denunțătoare au fost scrieriile lui Galen împotriva predecesorului său, încât  acesta a fost apropate complet uitat, până la Renaștere. Nu putem însă ignora, că prin principiile și reputația sa câștigată la Roma, doctorul a consolidat faima medicilor greci. În afara lor, medicina mai era practicată de romani liberi, sclavi, egipteni și evrei. Clasa superioară folosea adesea un sclav-doctor, afiliat familiei. Sclavii își puteau răscumpăra libertatea, dar fiind prețioși ca medici, o lege stabilea o taxă de emancipare prohibitivă.

Mulți vraci, care nu intrau în categoria medicilor, își câștigau existența prin băile publice, la bărbieri sau prin teatre. Se punea problema dificilă a diferențierii dintre șarlatani și medicii empirici. Thessalus din Tralles este un exemplu de medic practicant, care deși fără educație, câștigă o solidă  reputație. Reneagă toate metodele cunoscute, ignoră știința, folosind un teribilism care prindea la ignoranți. Denumindu-se „Cuceritorul medicilor” declara că poate preda toată arta medicală în numai 6 luni.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Legal, cele mature se puteau mărita sau divorța fără intervenția părinților.

La început, practică medicinei era necontrolată. Oricine se putea numi și da drept doctor. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander (138-161 AD) impune legi stricte, pentru instrucție, ucenicie și control. Supraveghera doctorilor este încredințată ghildei „Collegium Archiatri” care percepea taxe pentru instruirea doctorilor. Poetul Marțial scrie câteva rânduri critice la adresa ghildei:

„Am căzut bolnav și doctorul a sosit imediat

Împreună cu o sută de studenți, O Symmachus

O sută de degete inghețate m-au palpat;

Nu aveam febră, O Symmachus, acum ard…”

Igiena la Romani

Diferențierea între clase apare de timpuriu. Cei săraci locuiau în case simple și foarte înghesuite, care acomodau mai multe familii. Totuși, între locuințe existau străzi pavate, drenaje și alimentări cu apă. Bogații aveau case opulente, iar agricultura asigura imperiului, o mai bogată alimentație în comparație cu hrana simplă de la greci. Marea glorie a Romei vine de la alimentarea cu apă și sistemul sanitar aferent. Din secolul I AD, nouă apeducte aduceau apă spre Roma.

Apa era purificată prin bazine de sedimentare și din rezervoare speciale pentru apa potabilă, apa era distribuită locuințelor și băilor comunale sau celor private, contra unor taxe. Cei săraci care nu aveau acces la apa potabilă, se bazau pe sacagii, care vindeau apă în vase diverse. Un sistem complicat de țevi subterane canaliza apa folosită spre „Cloaca Maxima”, un complex de canale  care se termină în fluviul Tibru. Din nou, săracii nu beneficiau de canalizare, oalele de noapte erau aruncate direct în stradă. Tot în secolul I AD, Marcus Varro sesizează legătura dintre boli și bălțile infectate. El sfătuiește a nu se construi case lângă bălți sau mlaștini care „produc creaturi invizibile ochiului, care pătrund în om prin respirație și aduc boli foarte serioase”.

Apar concomitent infirmerii pentru sclavii bolnavi sau răniți. Seneca spune, că atât el cât și alt cetățeni liberi le foloseau. Pentru soldați se construiau corturi, în paralel cu barăcile infirmeriilor.  Mai  târziu, infirmierii ridicate din  piatră (valetudinaria)  au fost plasate la granițe, pentru a servi garnizoanele de pază. Erau echipate cu instrumente, medicamente și alte furnituri. Spitale pentru civili apar în secolul IV AD. Primul spital roman datează din anul 394 și este atribuit unui filantrop creștin, Fabiola. Tot în secolul IV, Diocles din Caryst devine o sursă de informații pentru plante medicinale, iar elevul lui Aristotel,Theophrastus, face extensive observații plantelelor locale și efectele lor medicinale.

Celsus și Pliniu

Prețioase informații despre medicina Alexandrină și cea Romană, provin de la doi enciclopediști: Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân, ambii activi în secolul I AD.
Celsus era un patrician și legiuitor care încearca să sumarizeze cunostiintele vremii: agricultura, legile, arta belică, filosofia, retorica și medicina. Din scrierile sale, au rămas doar 8 volume  tratând medicina și câteva alte subiecte. Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Medicina în Imperiul Roman” →