Categorie: Eseu

Vavila POPOVICI: Pedepsirea, răzbunarea

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”

Mihai Eminescu

 

   Pedepsirea este acțiunea de condamnare, sancționare, osândire a vinovatului sau a vinovaților. O pedeapsă este un tratament dur care este aplicat ca răspuns față de o atitudine considerată ca reprobabilă, imorală sau deplasată. Ea constă în impunerea unei sancțiuni unei persoane, în scopul de a o face să respecte ordinea și de a o descuraja să mențină acest tip de atitudine. Este impusă de o autoritate superioară celor care i se supun. De exemplu, un stat în relația cu cetățenii săi, un conducător de țară cu membri conducători ai altei țări, o armată cu prizonierii săi, un angajator cu angajații săi, un profesor cu elevii lui, un părinte cu copiii săi, sau un stăpân cu animalele de companie.

   Pedeapsa este o sancțiune legală, motivată fie de dorința de a învăța prin constrângere sau de dorința de a pedepsi. Motivația este, de multe ori, ilustrată de dictonul „Cine iubește pedepsește”.

   Există două mari tipuri de pedepse: corporală și morală. Prima constă în lăsarea unei urme pe corpul persoanei vinovate; cea de-a doua înseamnă plasarea persoanei vinovate într-o situație dureroasă din punct de vedere psihologic. Prima pedeapsă poate fi un simplu semn, fără consecințe pe termen lung, cum ar fi o palmă peste față, dar poate merge până la executarea sentinței de moarte, însoțită uneori de torturarea în public.

   Această gradare a pedepselor variază în funcție de culturi și epoci. Pedeapsa este înțeleasă în mod diferit de culturile iudeo-creștine, arabe și asiatice. În religia creștină nivelul de pedeapsă pentru aceeași abatere diferă între catolici și protestanți, de exemplu. În Occident, pedeapsa a evoluat din Antichitate până în secolul al XXI-lea. În Antichitate era folosită adesea pedeapsa reflexivă (vinovatul era pedepsit cu o pedeapsă corporală, chiar dacă a săvârșit delictul din culpă cu scopul de a preveni recidiva): incendiatorii erau arși de vii, hoților sau tâlharilor li se tăia mâna, blasfemiatorului sau celui care comitea crima de lesmajestate i se tăia limba, recidiviștilor li se tăia o parte sau întreaga ureche. În Evul Mediu, tortura a fost folosită atât ca pedeapsă, cât și pentru a obține o mărturisire. Începând din secolul al XIII-lea, închisoarea ca formă de pedeapsă represivă și „terapeutică” era impusă de legile seculare (regele și autoritățile orășenești stabileau detenția în închisori, de la temnițe la pivnițe), dar și de dreptul canonic (detenția în mănăstiri), Biserica Catolică neavând dreptul să pronunțe condamnări la moarte.

   În lucrarea de filozofie juridică „Des délits et des peines” publicată în 1764, Cesare Beccaria – jurist, economist și publicist italian, unul dintre cei mai mari gânditori ai iluminismului – a fondat dreptul penal modern stabilind sistemul proporționalității pedepsei în funcție de gravitatea infracțiunii. El considera „barbară” practicarea torturii și pedeapsa cu moartea, și recomanda mai degrabă prevenirea criminalității decât pedepsirea acesteia, inițiind astfel prima mișcare aboliționistă. Pentru mici delicte și contravenții el recomandă sistemul de amenzi în loc de sistemul de pedepse.

   Privitor la Biblie, în Vechiului Testament, legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru diverse fapte, deci Dumnezeu permitea pedeapsa capitală, dar în același timp, Dumnezeu nu cerea întotdeauna pedeapsa cu moartea atunci când ea era meritată. El se mânia cu o măsură infinită, și totul era păstrat într-un echilibru perfect. De asemeni, Dumnezeu a dat autoritate guvernului de a determina când este necesară pedeapsa capitală (Geneza 9:6; Romani 13:1-7). Este nebiblic să gândim că Dumnezeu se opune pedepsei capitale în toate cazurile. Creștinii nu ar trebui niciodată să se bucure când pedeapsa capitală este aplicată, dar în același timp, creștinii nu ar trebui să se lupte împotriva dreptului guvernului de a executa făptașii celor mai rele crime.

   Însărcinat cu operațiunile externe ale Gardienilor Revoluției și reprezentant în regiune al ayatollahului Ali Khamenei, generalul Soleimani a murit în data de 3 ianuarie 2020. În urma unui raid executat de aviația americană cu o dronă asupra convoiului său pe aeroportul din Bagdad. Odată cu el au fost ucise alte câteva persoane. Potrivit Pentagonului și președintelui Donald Trump care a ordonat raidul, acesta a fost menit să descurajeze noi operațiuni ale Forței Al-Quds, deci o pedepsire, după ce acțiunile acesteia au provocat moartea a numeroși militari americani sau din țări aliate ale SUA, ultima fiind un atac cu rachete comis săptămânile trecute asupra unei baze irakiene de la Kirkuk, soldat cu moartea unui subcontractant american și cu rănirea mai multor militari americani și irakieni. „Generalul Qassem Soleimani a ucis sau rănit grav mii de americani de-a lungul unei perioade îndelungate de timp și plănuia să ucidă mulți alții … dar a fost prins! El este responsabil direct sau indirect pentru moartea a milioane de oameni”, a argumentat președintele Trump într-un mesaj pe Twitter, într-o altă postare el afirmând că „Iranul nu a câștigat vreodată un război, dar niciodată nu a pierdut o negociere”, ceea ce a sunat a încurajare pentru mediere.

   Răzbunarea este dreptatea pe care și-o face cineva singur, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. Este un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Indianul Mahatma Gandhi (Mahatma în traducere – suflet mare), cel care a inițiat revoltele nonviolente, afirma că „dacă aplici soluția ochi pentru ochi, întreaga lume va ajunge oarbă”.

   Una dintre formele extreme ale răzbunării este vendetta – ura puternică, setea nestăpânită de răzbunare sângeroasă pentru o injurie, un omor, divulgarea unui secret etc., frecventă în Corsica și Sicilia, și care se extinde și se transmite asupra tuturor rudelor victimei, obligate să se răzbune cu orice preț.

   Filozoful englez Francis Bacon spunea că omul care se răzbună este egalul dușmanului, iar dacă nu o face, îi este superior. Cred că abstinența de la răzbunare este dovada puterii unui om; să ai puterea să ierți răul ce ți s-a făcut dar să nu-l uiți, pentru a-l îngrădi în sufletul tău și a nu permite să se repete. În mod pragmatic, după cum considera Winston Churchill „Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.”

   Un om cu gândul răzbunării este stăpânit de furie și nu se poate bucura niciodată de liniște. Ioan Gură de Aur spunea că „Dorința de răzbunare aduce nefericire”, iar datoria noastră este de a aștepta judecata stăpânilor sau a judecătorilor, întrucât „Răzbunarea atrage după sine răzbunarea” avertiza și eruditul olandez Erasmus, în lucrarea „Despre război și pace”.

   Răzbunarea provine din lipsă de tărie și moralitate, și uneori chiar din ignoranță, adevărata răzbunare fiind desăvârșita iertare, înțelepciunea de a ceda, răspunsul amabil, bunătatea, toate acestea având puterea de a dilua ura și a împinge până în ridicol agresivitatea. Răzbunarea asupra adversarului învins este chiar nedemnă și profund condamnabilă. Iar „cine se răzbună după victorie este nevrednic de biruință”, spunea scriitorul și filozoful francez Voltaire, cel cu un spirit critic ascuțit.

   Răzbunarea este un act incorect pentru că, în ultimă instanță, aceasta nu rezolvă nimic. Este incorect pentru că acest lucru cimentează dușmănia în loc să unifice legăturile de prietenie sau de simplu respect. Și este incorect pentru că produce daune chiar persoanei care cultivă gânduri de răzbunare.

   După uciderea generalului Soleimani la ordinul lui Donald Trump, răzbunarea a fost promisă atât de oficialii iranieni, cât și de fiica generalului.

   „Textul coranic face apel la cei dăruiți cu minte și le atrage atenția că sunt stăpânii unei vieți prin recurgerea la răzbunare, viață pe care o vor lua asupra lor. Nu este o alegere ușoară pentru credinciosul musulman, căci textul nu-i spune exact ce trebuie să facă, ci îl pune în situația de a alege. O alegere dificilă, căci este vorba despre o viață și despre păcatul de neiertat de a decide asupra ei, substituindu-te astfel divinității”, scrie experta Laura Sitaru (Universitatea din București, departamentul arabic) despre răzbunare la radicalii musulmani.

   Or, încălcând voia Divinității se face un păcat greu. Divinitatea îngăduie o pedeapsă, care nu este răzbunare, ci o anumită corecție care intervine în viața noastră, o învățătură pentru căință, adică recunoașterea greșelii făcute.

   Iubirea este sentimentul care îl poate schimba pe om. Omul care iubește devine cu totul altă persoană. El gândește altfel, devine mai bun, mai puțin orgolios, mai plin de viață, cu dorința de a dărui și nu cea de a lua, de a lega prietenie, a împărtăși bunele și relele, zâmbetele și lacrimile. O persoană poate iubi în multe feluri, prin înțelepciune, afecțiune, simpatie, atașament, ajutor, prietenie. Iubirea îndeamnă oamenii la cele mai nobile gesturi, la dialoguri cuvenite folosind frumoase cuvinte, duce la legarea de prietenii, de care oamenii au atâta nevoie. Neiubirea are un singur drum, cel al răului și al răzbunării.

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire.” (I Ioan 4, 18) Continue reading „Vavila POPOVICI: Pedepsirea, răzbunarea” →

Al. Florin ŢENE: Motivul icoanei în literatura română

Se spune că românul din toate timpurile a fost creştin. În astfel de condiţii, din vremuri ancestrale, el a încercat să-şi exteriorizeze acest sentiment, desenând şi cioplind în piatră reprezentări imagistice sugerând divinitatea, mai ales în peşteri, ce se constituiau în adevărate lăcaşuri de cult. Însă tradiţia spune că Evanghelistul Luca ar fi pictat primele trei icoane ale Fecioarei Maria, din cele 12 realizate în total. La noi în ţară există cel puţin trei asemenea icoane celebre.Aceste trei icoane erau de tipul “Milostiva “. Cea mai veche însă mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de sfântul Luca datează din secolul VI.

Au apărut şi o serie de legende despre originea anumitor icoane. Istoricul bisericii Eusebiu de Cezareea ( 263-339 d.H.) vorbeşte în cartea sa Istoria ecleziastică despre faptul că se vorbea în vremea sa despre o icoană care îl reprezenta pe Iisus şi care, se spunea, că a fost pictată chiar de El, după înălţarea Sa la cer şi trimisă pe Pământ prin intermediul apostolului Tadeu regelui Abgar al Edessei, cetate din Siria, care dorise să-l vadă pe Iisus, despre care auzise multe lucruri.

Am făcut această mică introducere cu scopul vădit de a sublinia că iconografia a apărut odată cu creştinismul.Mircea Eliade scria despre icoană că aceasta “reactualizeză miraculosul illud tempus, când Hristos, Fecioara şi Apostolii trăiau printre oameni.”

În cultura românească motivul icoanei a pătruns o dată cu Umanismul românesc abia spre sfârşitul secolului XVI, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greaca şi latina, alături de voievozii români care au susţinut ridicarea de adevărate monumente religioase în stil renascentist şi sprijinirea primelor tipărituri. Astfel cronicarii scriu şi amintesc în cronicile lor despre icoanele pictate în bisericile ctitorite de domnitori. Astfe în “Predoslovie .“ , Grigore Ureche aminteşte de folosul icoanei purtătoare de noroace.

Biserica ortodoxă română a constuit prin mânăstirile sale în secolele XIV-XVI, ca Vodiţa, Tismana, Prislop, Cozia, Călimăneşti, Bistriţa, Dealul, Govora, Voroneţ, Suceviţa, şi altele, centre de cultură unde călugării depuneau o harnică muncă de copiere a textelor slavoneşti şi mai târziu cele româneşti, fie religioase, fie pravile, în care era vorba despre  icoane ca simbol şi imagine a întemeietorilor creştinismului planetar. Tot în aceste lăcaşuri de cult s-a dezvoltat, printre altele, pictura acestor icoane.Un exemplu elocvent este mănăstirea Nicula.

O cronică s-a alcătuit după anul 1481, la curtea lui Ştefan cel Mare care prezenta evenimentele de la 1457 înainte, şi în care este vorba de unele icoane din mănăstirile moldovei.

Cărţile tipărite de Coresi, bucurându-se de o largă răspândire, au impus graiul popular vorbit în Ţara Românească şi în sudul Ardealului ca mijloc de exprimare cărturărească. Acestea au făcut vorbire de icoane şi le-a impus ca simbol al creştinismului în lăcaşurile de cult.Mai întâi în mânăstiri şi apoi în parohii.

În 1643 vede lumina tiparului în Moldova “Carte românească de învăţătură “a mitropolitului Varlaam. În prefaţa Cazaniei se afirmă ideea originii comune a Românilor, în care ne-a transmis în imagini artistice- aspecte din viaţa societăţi moldoveneşti din satele şi târgurile de pe atunci, inclusiv lăcaşuri de cult cu icoane, care contribuie mult la ridicarea valorii literare a lucrării.

În “Psaltirea în versuri a lui Dosoftei “ de la 1678, prima operă în versuri, de mari proporţii, operă tradusă după modelul polon al lui Jan Kochanovscki, tipărită în Polonia la Uniev la 1673, se face vorbire şi de icoană: “Viersul de psalmi să nu fie vană/Cu bucium de corn de bour/ să vorovescă ca o icoană/Să răsune până`n nour “.

Grigore Ureche în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “dă o mare extindere în cronica sa domnitorului Ştefan cel Mare.Figura sa ne este prezentată ca un simbol al luptei pentru eliberare, dar şi despre ctitoriile mânăstirilor pictate cu icoane comandate de domnitor şi soaţa sa.

În secolul XVIII cultura română a luat o amploare mai mare prin lucrările lui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce. Dar nu trebuie uitat nici Ilia care a ilustrat cu icoane Cazania lui Varlaam. Despre icoane face vorbire şi Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei dela Dabija Voievod până la domnia lui Ioan Mavrocordat “, dar şi în “O samă de cuvinte “în care îl zugrăveşte pe Ştefan cel Mare ca iubitor de sabie şi icoană, iar Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei “, povesteşte evenimentele trăite dintre anii 1661-1743, continuând cronica lui Miron Costin. În această cronică ilustrează momentul în care Dumitraşcu Vodă, Cantacuzino şi o seamă de boieri cer şi obţin să fie lăsate pentru iernat hoardele tătăreşti.Printre elementele de satiră socială şi de umor descoperim şi amintiri despre lăcaşuri de cult împodobite de sfintele icoane.

Dimitrie Cantemir în”Hronicul vechimii a Romano–Moldo–Vlahilor “(1718) el dezbate problema unităţii şi originii comune a poporului român.Lucrarea cuprinde şi pasaje interesante din punct de vedere literar şi religios, mai ales când autorul vorbeşte cu dragoste despre popor, creştinismul acestuia, patrie şi lăcaşurile de cult cu colorate fresce.

Mai târziu în literatură motivul icoanei a luat şi o conotaţie reprezentativă pentru un lucru iubit şi îndrăgit. Astfel Nichifor Crainic a demonstrat că Eminescu a fost un poet creştin şi că Icoana Maicii Domnului l-a inspirit, dedicându-i câteva poezii.Crainic a găsit o soluţie adoptată şi de Edgar Papu care afirmă că temele romantice sunt un “adăstrat “ al creaţiei eminesciene, dar fiind un “duh “ creştin, care poate ieşi la iveală după o atentă filtrare a operei acestuia. Sensul icoanei s-a folosit în a reda dragostea de mamă, “ icoană sfântă“. Opera eminesciană, creştinismul şi simbolul Icoanei nu apare în chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai largă, anume identitatea naţională, creştinismul neamului românesc şi valorile tradiţionale ale naţiunii.( Vezi poezia Rugăciune, etc.)

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Motivul icoanei în literatura română” →

Valeriu DULGHERU: O luptă deja pierdută înainte de a fi începută

„Azi cartea se vinde greu, oamenii se vând ușor, iar Țara se dă degeaba”

(George Ceaușu)

 

Este vorba despre marea luptă la prezidențialele din toamnă. O luptă decisivă pentru scoaterea acestui colț de țară din captivitatea lui Dodon și punerea lui locul binemeritat- la dubă.. În loc să ne pregătim bine pentru această luptă din timp (cum face kremlinezul Dodon de trei ani și nu cum am făcut-o în alegerile din 2016 când Maia Sandu a avut doar două săptămâni de campanie electorală!) noi ne irosim forțele, timpul și elanul în lupte fratricide, lupte pe viață și pe moarte. Prima piatră, de care s-au împiedicat eurounioniștii în pregătirile către scrutinul prezidențial, sunt alegerile din circumscripția nr. 38 din Hâncești pentru un simplu loc de deputat (nesemnificative comparativ cu miza din toamnă!). Se pare că aceste alegeri vor deveni (din păcate!) o oglindă a ceea ce se va întâmpla în toamnă pe segmentul eurounionist. Pentru orice idiot este absolut clar că fără o unificare a tuturor forțelor eurounioniste care să iasă cu un singur candidat (chiar din primul tur fiindcă în cazul mai multor candidați de pe segmentul de dreapta-centru dreapta există pericolul câștigării alegerilor de către Dodon chiar din primul tur!) nu avem nicio șansă să-l doborâm în toamnă pe buldogul Dodon. Fără ample și aprinse discuții în vederea identificării candidatului unic cu cele mai mari șanse de câștig în fața kremlinezului Dadon, cu cedări, scrâșnind din dinți, care trebuie începute de pe acum, nu avem nicio șansă. Fără câștigul prezidențialelor din toamnă unionismul, dar în general existența acestei așchii de popor român, nu are nicio șansă. În următorii patru ani riscăm să devenim o anexă a transnistriei și găgăuziei în posibila structură federativă.

Privesc cu dezgust dar și cu mari temeri la acest teatru de prost gust. În loc să se consulte între ei, s-au avântat fiecare din țarcul său partinic cu candidatura sa. Din păcate se repetă fidel scenariul din alegerile primarului de Chișinău, după care ni s-a părut că actorii activi au mai prins la minte după atâta călcat pe greblă. Cu o singură deosebire (spre bine): în loc de cinci candidați de pe un segment de dreapta avem un singur candidat. Dar dacă ar fi fost unită întreaga dreaptă? Startul l-au dat, din păcate, componentele Blocului ACUM care împreună au făcut atâtea lucruri bune (cel mai bun lucru – ne-au scăpat de Plahotniuc și au arătat că se poate guverna altfel. Acum omul simplu are cu ce compara găinăriile membrilor guvernului lui Dodon!). Fiecare s-a grăbit să-și înainteze candidatul său. Bravo candidatului PPDA Dl. M. Druță care a înțeles mai bine decât șeful lui că este o mare prostie să nu se meargă cu un singur candidat din partea Blocului ACUM. A. Năstase a declarat deja (este un fel de infantilism copilăresc) că dacă nu se va merge în aceste alegeri cu un singur candidat din partea Blocului ACUM PPDA va merge cu candidatul său în scrutinul prezidențial din toamnă. De ce să nu-i cedezi acum jucăria dacă vei avea nevoie de sprijinul lui într-un moment mult mai important?

Nu consider corectă nici decizia PAS de a merge cu candidatul său. Cu toată stima față de Dna Olesea Stamati dar ea ar fi trebuit să procedeze ca dl M. Druță. Având un contracandidat chiar din partidul PAS (pe dl Cobzac, nu punem în discuție cum a apărut această candidatură), înseși organizația PAS din raionul Hâncești fiindu-i într-un fel ostilă, nu are nicio șansă să câștige. Pe lângă acesta mai are încă cel puțin trei contracandidați de pe segmentul de dreapta-centru-dreapta (PLDM, PUN, UNIREA) atunci când pe segmentul de stânga este doar un singur candidat, altul (al democraților) fiindu-i de ajutor pentru a rupe voturi de la centru-dreapta dispersată și debusolată de atâția candidați. Părerea mea este ca PAS să facă un pas înapoi, să accepte o candidatură a PPDA sau poate a tuturor componentelor de pe dreapta-centru dreapta (PAS, PPDA, UNIREA și PLDM). Să rămână pe acest segment doar candidatul PUN-ului (dacă va insista în continuare!), care la sigur va fi taxat de alegători pentru separatismul (chiar antiunionismul!) de care dă dovadă. În final îmi pun întrebarea (dar și celor cu putere de decizie de pe segmentul eurounionist): care a fost rostul acestei grabe, acestui tembelism pentru un loc de parlamentar care practic nu hotărăște nimic? Oare nu era mai bine de ajuns la un consens și de pregătit terenul atât de minat, deminarea căruia cere timp, pentru alegerile din toamnă?

Atunci mă întreb: de ce totuși se întâmplă lucruri atât de proaste într-un moment atât de crucial? Poate această puzderie de liderași de pe dreapta-centru dreapta văd ceea ce noi, cei de jos, nu observăm? Poate Dodon nu mai este atât de puternic și nu trebuie să-i acordăm atenție? Există și astfel de opinii sinucigașe pentru segmentul eurounionist, care nu fac altceva decât să toarne apă la moara răblăgită a lui Dodon. Priveam deunăzi la un post de televiziune duelul dintre doi unioniști D. Chirtoacă și S. Mocanu (în privința ultimului nu sunt sigur, una spune și alta face!). Atunci când Dl D. Chirtoacă venea cu argumente forte de a nu repeta greșelile din alegerile primarului Capitalei și de a merge în alegerile prezidențiale cu candidatul său (și aici s-a întâmplat o metamorfoză: puțin timp în urma D. Chirtoacă era de părere că chiar în primul tur toți eurounioniștii trebuie să meargă cu un singur candidat. Se vede că această nouă opinie este impusă de conducerea colegială a mișcării UNIREA!), dar neapărat cu un acord de „neagresiune” încheiat interlocutorul său S. Mocanu venea cu ideea identificării unui singur candidat unionist care să se bată pe viață și pe moarte cu Maia Sandu pentru a ieși în turul doi cu Dodon, pe care-l va învinge. Se va întâmpla în acest caz tocmai ca în cunoscuta zicală românească „când doi se bat al treilea câștigă”. În acest caz Dodon va câștiga chiar din primul tur. Cum poți să numești această aberație altfel decât o mare provocare dodonistă. Mă miră faptul că se mai găsesc unii (și printre moderatorii televiziunilor) care mai cred în aberațiile acestui așa numit unionist cu un trecut atât de sumbru al unui transfug care în ultimii 30 de ani a migrat de pe extrema dreaptă (Frontul Popular) până la extrema stângă (consilier al lui Voronin). De ce i se acordă atâta atenție acestui individ cu identitate atât de obscură și partidului său (Mișcarea Populară Antimafie) care din momentul fondării (a. 2011) a obținut 1,74% (în alegerile parlamentare din 2014), 0,36% și 0,20% (în alegerile locale din 2015 la consilii raionale și, respectiv, sătești), 0,61% (în alegerile parlamentare din 2019), iar în alegerile locale din 2019 nu a participat?

Continue reading „Valeriu DULGHERU: O luptă deja pierdută înainte de a fi începută” →

Al. Florin ŢENE: 168 de ani de la nașterea marelui dramaturg și jurnalist român Ion Luca Caragiale, zis “moș virgulă “

I.L Caragiale cel mai mare dramaturg român și jurnalist a venit pe lume în anul 1852 la 30 ianuarie, unii istorici literari susțin că s-a născut la 1/13februarie în satul Haimanale, județul Prahova.  Tatăl său, Luca, și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Etimologic cuvântul Caragiale este format din cuvântul cara care în aromână înseamnă negru și giale însemnând, conform DEX: GEÁLĂ s. f. (IND. EXTR.) Unealtă formată din două piese care culisează una în interiorul celeilalte, montată deasupra prăjinii grele în operațiile de săpare a sondelor petroliere sau deasupra aparatelor de instrumentație (2).

Încă din tinerețea fragedă a fost atras de teatru, urmându-i pe unchii săi prin țară cu piese de teatru. Luca, care îi plăceau sexul frumos, s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

A fost  dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.

In perioada 1859-1860 tatăl viitorului dramaturg şi prozator, activează în postul de avocat la Ploieşti, unde s-a stabilit cu toata familia. Ion învaţă primele slove cu dascălul Haralambie de la Biserica Sfantul Gheorghe.

Intre anii 1860-1864 urmează cursurile Școlii Domnești din Ploiești (clasele II—IV). La limba română are ca dascăl pe Basiliu Drăgosescu, căruia, peste ani, îi poartă un deosebit respect. „În trei ani m-a învăţat, cu litere străbune, limba românească câtă o ştiu până în ziua de azi, că, mai mult, după el, nici n-am mai avut unde învăţa”. Urmează și absolvă trei ani la gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, ]n perioada anilor 1864-1867,primul an absolvindu-l în particular.Intre anii 1868-1870 este înscris la Conservatorul din Bucureşti, clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale. Îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, sufleur în trupă lui Pascaly. De la 20 iunie 1870 până la 24 octombrie, activeaza ca copist la Tribunalul Prahova. Intre anii 1871-1872 devine al doilea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.Apar primele încercări literare publicate în revista „Ghimpele”, între anii 1873 și 1875  sub pseudonimul „Car” sau „Palicar”. Cu numele întreg semnează, pentru prima oară, în „Revista Contemporană”, poemul „Versuri”.

In perioada 1876-1877 îl descoperim corector la ziarul „Unirea democratică”. Scoate „Claponul” şi împreună cu Frederic Damé, „Naţiunea română”.Publica fară semnatură între anii 1877-1878 în „România liberă” seria  de foiletoane, ca exemplu  „Cercetare critică asupra teatrului românesc”. La propunerea lui Eminescu, începe colaborarea la „Timpul”. Se prezintă tragedia în versuri „Roma învinsa”, de D. Parodi, tradusă de I. L. Caragiale.La 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional din Bucureşti, are loc prima reprezentaţie a comediei „O noapte furtunoasă”. Piesa este publicată în „Convorbiri literare”. În acelaşi an, în cercul literar al „Junimii”, citeşte „Conu Leonida în faţă cu reacţiunea” şi o publică într-un număr din anul 1881 Părăseşte ziarul „Timpul”. Este numit de V. A. Urechia, Ministrul Instrucţiei Publice, revizor şcolar în judeţele Suceava şi Neamţ, iar in 1882 revizor şcolar în Argeș-Vâlcea.In 1884 se joacă în premieră opera-bufă „Hatmanul Baltag”, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi. Este funcţionar la Regie, unde o cunoaşte pe Maria Constantinescu. La aniversarea „Junimii” citeşte, pe data de 6 octombrie, „O scrisoare pierdută”. Prima reprezentaţie a comediei are loc în 13 noiembrie la Teatrul Naţional din Bucureşti.

In 1885 se naşte fiul său  Mateiu Caragiale. Are loc premiera comediei „D-ale carnavalului” (V. Alecsandri,pre;edinte de juriu  îi acordă un premiu). Colaborează cu articole la „Voinţa naţională”, iar 1888 este numit Director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Se căsătorește în 1889 cu Alexandrina Burrelly, fiica arhitectului Gaetano Burrelly. La „Editura Socec”, apare volumul „Teatru”, prefaţat de Titu Maiorescu. La moartea lui Eminescu, publică în „Constituţionalul”, necrologul „În Nirvana”. Face parte din Comitetul de ridicare a unui monument în memoria marelui poet.

In 1890 are loc prima reprezentaţie a dramei „Năpasta”.

In 1891 Academia Romană respinge propunerea de acordare a Premiului Heliade-Radulescu volumelor „Teatru” şi „Năpasta”, după discursul duşmănos al lui Dimitrie A. Sturdza, care-l acuză pe Caragiale de imoralitate şi de calomnierea valorilor naţionale.Iar în 1893 se lanseaza prima serie a revistei umoristice bisăptămânale „Moftul român”, pe care o scoate împreună cu Anton Bacalbasa. I. L. Caragiale conferenţiază la „Clubul Muncitorilor”. Se naşte fiul său, Luca.

 Apare revista „Vatra”, condusă de Ioan Slavici, George Coșbuc şi Caragiale în anul 1894.I se naşte o fiică, Ecaterina. In 1895 conduce pentru câteva luni restaurantul gării Buzău (anterior deschisese, în asociaţie, cu o berărie în Bucureşti).Din anul 1896 Colaborează la „Ziua” (organ al Partidului radical). Apare volumul „Schiţe uşoare”. Conduce suplimentul literar al ziarului „Epoca”.Publica în 1897, în „Biblioteca pentru toţi”, „Notiţe şi fragmente literare”. In 1899 ocupă postul de registrator-sef în Administraţia Regiei Monopolurilor Statului. Tot din acest an incepe seria de „Notiţe critice” din „Universul”.

In anul 1900 face parte din Comitetul sărbătoririi semi-mileniului lui Gutenberg, cu acest prilej ţine o cuvântare, în care pune în lumină rolul pe care-l au tipografii în cultură. In anul urmator, în 1901, este sărbătorit, într-un cerc de prieteni, cu prilejul a 25 de ani de activitate literară (eveniment marcat printr-un unic şi original număr de revistă intitulat: „Caragiale”). Apariţia celei de-a doua serii a „Moftului român”, precum şi a volumului „Momente”.

După un proces în 1902 câştigă procesul de calomnie pe care I. L. Caragiale l-a intentat lui C. A. Ionescu-Caion, care-l acuzase că a plagiat „Năpasta” după autorul maghiar Istvan Kemeny, scriitor inexistent. Pentru a doua oară Academia refuză să-l premieze, în perioada când i-a fost  prezentat în public volumul „Momente”.

In 1904 călătoreşte în Italia şi Franţa, iar în 1905 se stabileşte la Berlin. Se împrieteneşte cu Paul Zarifopol, ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Îl preocupă proiectul unei noi piese: „Titirca, Sotirescu & C-ia”.

In 1906 publică în ziarul anti-monarhic „Protestarea”, la 28 iunie, satira în versuri „Mare actor! Mari gogomani”.In 1907 în ziarul „Die Zeit” din Viena apare prima parte din articolul „1907”, din primăvara până-n toamnă,- publicat integral în ţară, sub forma unei broşuri. Pe aceeaşi temă, fabulele din „Convorbiri”, iar în 1908 la „Editura Minerva” apar cele trei volume de „Opere complete”. In 1910 la „Editura Adevărul”, se tipăreşte ultimul volum al lui I. L. Caragiale, „Schiţe nouă”.

In 1912 refuzã sărbătorirea sa, organizata de Emil Gârleanu, ca președinte al Societăţii scriitorilor români, cu prilejul jubileului de 60 ani, pretextand un acces de sciatica ce-l împiedică să participe. La 31 ianuarie, are loc festivalul de la Teatrul Comedia, sub patronajul si cu participarea principesei Maria, dat în cinstea lui Caragiale. A doua zi, are loc o sezatoare literară la Constanța, în acelasi scop. Scriitorul  „jubilat” raspunde la numeroasele urări primite din ţară si din strainatate. Lui Teodor Rădulescu,  membru al Societăţii ,”Românismul”, prezidat de Hașdeu, iar în acel moment director al Casei de depuneri, îi scrie, printre altele: „Trăiască frumoasa si cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie aceasta scumpa Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercãri de pierzarel”. In martie, scriitorul refuză subscripţia publica propusa de prof. C. Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensa naţională. La 1 aprilie, “Viata româneasca” publică un grup de 13 poezii ale lui Mateiu Caragiale, constituind debutul său literar, poeziile au fost prezentate revistei chiar de catre Caragiale, venit în ţară în acest scop, incident între tată si fiu, care cerea să fie propus ca sef de cabinet.

În zorii zilei de 9/22 iunie, Caragiale moare subit, în locuinţa de la Schöneberg-Berlin. Rămăşiţele pamânteşti sunt expuse în capela cimitirului protestant din Erster Schöneberger Friedhof si depuse provizoriu, la 14/27 iunie, în cavoul capelei, în prezenta familiei, a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu S. Delavrancea si Alexandru Vlahuță. N.L. Costaki protesteaza într-un articol apărut în ziarul ” La Politique”, Bucuresti, 19 iunie, că s-a jucat la Paris, la Variétés, sub rolul „Un soir de Paques”, legende roumaine en 1 acte de Albert Keim si Alfred Gragnon, în gen „Grand Guignol”, după “Făclia de Paste” a lui Caragiale (cu de Max în rolul titular!). Un protest similar apăruse de același autor în ziarul parizian “Gil Blas”. Ministerul de lnteme deschide un credit de 22 000 lei pentru aducerea trupului în ţară și pentru înmormîntare. “Ordinea”, oficiosul conservator-democrat, deschide o subscripție pentru ridicarea unui monument în București. Teatrul National din Bucuresti îsi inaugureaza stagiunea cu „Săptămâna Caragiale”, de la 1 la 7 septembrie. Sicriul cu rămăşiţele mortuare este adus în ţară la 18 noiembrie, depus în aceeasi zi la biserica Sf. Gheorghe si urmat de prieteni pana la locul de veci, din cimitirul Srban-voda, în ziua de joi, 22 noiembrie (astazi cimitirul Bellu), alături de Mihai Eminescu şi George Coșbuc.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat.

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Deși a scris doar nouă piese, Ion Luca Caragiale este considerat cel mai bun dramaturg român din toate timpurile.

A fost premiant, dar nu a terminat niciodată liceul. Din cauza problemelor financiare a fost nevoit să se apuce de negustorie.

A fost acuzat de plagiat atunci când a lansat „Năpasta”, dar a câștigat procesul datorită avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

A fost coleg de redacție cu Eminescu și Slavici.Din mărturiile lui Maiorescu dramaturgul a avut relații sexuale  cu Veronica Micle. Ședințele la care participau cei trei erau aprinse, căci Caragiale, Eminescu și Slavici cădeau cu greu de acord asupra diferitelor chestiuni discutate. După astfel de discuții Eminescu pleca cu Ion Creangă la o crâșmă de la marginea Iașilor continuând discuția.

A fost proprietar de berării.Una se afla în spatele gării din Ploiești. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost berăria Gambrinus , deschisă inițial pe Calea Victoriei, în anul 1901. Ulterior, aceasta a fost mutată la parterul Hotelului Cișmigiu. Aici veneau ziariști, scriitori, politicieni și artiști. Caragiale a mai avut o berărie pe strada Gabroveni („Mihalcea și Caragiale”) și una la Bacău.

Răutatea lui Caragiale nu era decât o legendă fabricată de detractorii săi. O inimă caldă a bătut generos în pieptul lui, iar prietenia a fost un cult pentru el. Numeroşi duşmani ai marelui dramaturg, guvernanţi şi bieţi „scripcari ai penei” sau „scribuleţi” cum îi numea el, au trâmbiţat, aclamat, scris sau şoptit că, autorul „Nopţii frutunoase” era un „om fără inimă”, „veninos”, „afurisit”, „viclean”.

Un film al momentelor mai puţin ştiute despre marele dramaturg ni-l redă Vintilă Russu Şirian în memoriile sale. „Ştafeta amintirii îmi predă doi Caragiale. Unul din primii ani ai secolului nostru, siluetă pe care mi-a zugrăvit-o tatăl meu, ce-i fusese ucenic în redacţie, iar pe urmă cald admirator şi devotat amic. Şi alt Caragiale, în preajma căruia, copil apoi adolescent, am avut bucuria de a mă afla de destule ori. Îmi readuc viu, în faţă, un mare creator. O inimă caldă, de omenie, entuziasm, un om integru şi loial, un om incapabil de vreo acţiune urâtă, un vibrant patriot, o nobilă personalitate morală, un bărbat plin de curaj şi de delicateţă, în care pulsau sentimente fierbinţi, pentru artă, pentru oameni, pentru viaţă”.

Era început de iulie 1883, când Eminescu s-a prăbuşit. În memoriile sale, Vintilă Russu Şirianu, povesteşte cum, autorul „Luceafărului”, nu mai recunoştea pe nimeni, iar după ce a fost internat la ospiciul doctorului Şuţu, tatăl său îi aduce vestea lui Caragiale, în redacţia „Timpul” unde erau colegi.

„Ce bine văd, ce bine înţeleg, acea lacrimă de diamant fierbinte care a ars obrazul lui Caragiale în acele minute, lacrimă în care, prin limpede reflecţie, apărea sufletul său. În curticica interioară a clădirii, cu cămaşa desfăcută şi batista pe ceafă, Caragiale şedea pe unul din cele două scaune de fier, sub un salcâm. O gheară m-a strâns în gât şi n-am spus decât atât: L-au dus… Cum m-a zărit, a păşit spre mine, m-a prins de surtuc, m-a scuturat, a strigat: <<Unde? Cum? Vorbeşte, omule!>>

Continue reading „Al. Florin ŢENE: 168 de ani de la nașterea marelui dramaturg și jurnalist român Ion Luca Caragiale, zis “moș virgulă “” →

Alexandru NEMOIANU: Despre rânduială și vechime în Biserică

Mai înainte de a încerca să adresez acest subiect trebuie stabilit ce înțelegem prin Biserică.

Biserica nu este o instituție și nu este o organizație.Biserica este un trup teandric, divino-uman, și încă mai exact este Trupul lui Hristos, totalitatea celor credincioși,totalitatea celor DREPT măritori, din veci. Biserica cuprinde, Biserica “biruitoare”, cea care este în cer și “biserica “luptătoare”, credincioșii, Dreptmăritorii, din această lume. Fiind Trupul lui Hristos Biserica nu poate fi decât Una, căci “Calea, Adevărul și Viață”, o singură Persoană, Iisus Hristos, sunt. Discuțiile despre “biserici surori” sunt de fapt aberații, formalism diplomatic și politețuri fără acoperire și nu au nici un rost.

Biserica este UNA și ea este cea Drept Măritoare, Pravoslavnică, Ortodoxă. Este singura care poate călăuzi spre mântuire și singura care poate mântui. Ce se întâmplă cu cei din afară Bisericii noi nu știm. Ce știm este că toți cei care se mântuie, într-un anume fel, uneori tainic, sunt parte din Biserica. În ce fel, repet, nu știm. Cred că cel mai apropiat răspuns în această privință l-a dat Episcopul Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”.

Cu aceste gânduri mai trebuie arătat că Biserica și Împărăția lui Dumnezeu sunt ale bunei rânduieli, opuse fundamental oricărei stări de haos. Răspicat ne spune acest lucru, în mai multe rânduri, Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: ”Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii”(Sf.Pavel I Corintieni,14;33).

În formă văzută Biserica a fost așezată de către Mântuitorul și s-a organizat prin îndrumările date Apostolilor și apoi transmise de ei urmașilor în sfânta succesiune apostolica, veche de două mii de ani.

Temeiurile acestei organizări sunt Sfânta Tradiție și Scripturile.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise,ci transmise prin viu grai. Mai târziu, cele mai multe dintre ele Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe le-au pus în scris. Deci, din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție este mai veche decât Sfânta Scriptură și este și mult mai cuprinzătoare, mai amănunțită. Învățăturile date de către Mântuitorul au fost numeroase și doar parte, o mică parte, dintre ele, au fost cuprinse în Sfânta Scriptură. Răspicat ne spune asta Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: ”Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”(Ioan,21;25).

Evangheliile nu au reținut nimic din îndrumările practice pe care,cu neputință nu se putea să nu le fi lăsat Mântuitorul. Dar această predanie lăsată Sfinților Apostoli și ucenicilor lor s-a păstrat și s-a transmis. Aceasta este Sfânta Tradiție, comoara dată oamenilor și transmisă din Neam în Neam. Tradiția este dinamică în aplicare și neschimbată, mereu aceiași, în dogme. Tradiția crește în exprimare și rămâne aceiași în esență. Așa se explică de ce Rânduiala în Biserică apare deplin formată în prima generație, imediat după Înălțarea la Cer. Există dovezi istorice pe care doar cei slabi la minte, sau cotropiți de rea credință le pot tăgădui. Sunt scrierile Apostolilor și ale urmașilor lor imediați. Scrieri care datează din veacurile I și ii d.Chr.

În Epistolele către Timotei și Tit, Sfântul Apostol Pavel le da răspicate îndrumări pastorale; cum să vorbească celor bătrâni, celor tineri, văduvelor. Tot acolo sunt arătate calitățile pe care trebuie să le aibă un Episcop, un Preot, un Diacon. Deci fără putință de tăgadă este arătat că Biserica avea o clară ierarhie, că avea Taine și Rânduială tare. Scrisori ale ucenicilor Apostolilor, Sfinții Clement al Romei, Ignatie Teoforul al Antiochiei, Sfântul Palicarp al Smirnei, vorbesc despre aceiași organizare clară, și aceleași rânduieli pe care le aflăm în Biserica Ortodoxă azi. In Epistola Bisericii din Smirna către cea din Philomelium (cunoscuta și ca Martiriul lui Policarp), scrisă în jur de 156 d.Chr., în mod clar spune Sfântul Irineu, Episcopul din Lyon.

Ca….”a fost învățat de către Polycarp al Smirnei și acela i-a încredințat rânduiala bisericii universale”. Deci, Irineu fusese învățat de către Policarp, căruia îi fusese ucenic și care, la rândul său, fusese ucenic Sfântului Episcop și Evanghelist Ioan. Modul în care rânduiala din Biserica și Sfânta Tradiție s-a transmis este arătat fără putință de tăgadă! Iar despre rolul de neînlocuit al Sfintei Tradiții ne vorbesc marii dascăli ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur. Oare pe acești Sfinți să îi credem sau pe “predicatorii” sectari?

Dar acestea fiind spuse trebuie să fim foarte conștienți de un alt lucru.

Libertatea și Tăria Bisericii Drept Măritoare, Ortodoxe, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”,au fost și sunt, sub permanent atac. Un atac care este inspirat de “cel rău” și dus prin slujitori, fie amăgiți, fie convinși, ai lui. Așa au apărut ereziile și urmașul lor sectele.

Erezia este o învățătură greșită, neconformă cu dogmele dreptei credințe. (Spre exemplul, adaosul “Filioque” adăugat de romano-catolici la Simbolul Credinței.) Dar primele erezii au apărut curând după întemeierea Bisericii. În esență ereziile răstălmăceau Tradiția și Scripturile și introduceau blasfemii. Esențial a fost “arianismul”, care contesta “dumnezeirea” Mântuitorului. Din acest “arheretic” s-au desprins alte asemenea aberațiuni și blsafemii. Biserica le-a lepădat și dovedit ca mincinoase pe toate, inițiatorii și următorii lor au fost dați “anathema”. Dar aceste erezii au fost reluate din nou și din nou, sub alt nume și având același conținut. Să nu uităm că necuratul nu este “deștept”, este tenace.

Ereziile sunt inspirate de către demonii “teologi”, ”arhiconi”. Acești demoni știu învățăturile Bisericii în amănunt și rostul lor este de a rătăci pe oameni. Cei care se lasă rătăciți o fac din mândrie și trufie deșartă, din dorința de a arăta “că sunt ceva”. Iar urmarea este că pierd și lumea asta și cea care va să vină. Mai ales după dezastrul “reformei”, după ce acești eretici s-au separate de Biserică și au pierdut comunicarea și Harul Sfântului Duh, ereziile au decăzut în secte, tot mai blasfemice, până a ajunge la otrava “mormonă” sau “martorii lui Iehova”. Numărul acestor secte crește exponențial, sunt câteva mii astăzi, la nivelul că fiecare cartier își creează propria “sectă”. Efectiv aceste secte sunt foarte asemănătoare, dacă nu identice, găștilor!

Tipul de argumentare sectar este absolut stupefiant. Fără urmă de logică, pur și simplu samavolnic, ei afirmă că Sfânta Tradiție nu are importantă și în fapt nici nu există și nu trebuie luată în considerare. Deci o tradiție de două mii de ani este înlocuită cu tradiții sectare create…după anotimp. Dar dincolo de faptul că tăgăduirea Sfintei Tradițîi este o blasfemie, simplul fapt de a nu o lua în seamă reprezintă o greșeală de metodologie sinistră.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre rânduială și vechime în Biserică” →

Valeriu DULGHERU: 1859-2020 – 161 de ani ani de la Mica Unire!

Mult Stimați Prieteni!

Va felicit cu cea de-a 161 aniversare de la Mica Unire a Principatelor Române. În acest Secol al Națiunilor – secolul XIX românii au fost primii care s-au unit, înaintea italienilor (Garibaldi, 1861), germanilor (Bismark, 1871). În pofida împotrivirii marilor puteri (în primul rând al imperiilor rus, otoman și austro-ungar). A fost dorința întregului popor și voința marilor fruntași, în primul rând a moldovenilor M. Kogâlniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, muntenilor N. Bălcescu…

Acest important eveniment în soarta tuturor românilor a fost precedat de multe acțiuni unioniste precum:

  • unificarea celor trei state românești de Mihai Viteazul;
  • controversatul proiect al Regatului Dacic al Ecaterinei a II-a (1772) (de menționat că oltenii în frunte cu transilvăneanul August Laurean şi cu munteanul Nicolae Bălcescu îi cer domnitorului muntean Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”);
  • declarația delegaților celor două principate de la Focșani (1772);
  • Regulamentul Organic (o primă constituţie identică pentru ambele principate), art. 425 specifica: „Originea, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii locuitorilor ambelor principate conţin elementele unirii intime, care a fost întârziată şi împiedicată prin împrejurări întâmplătoare şi de a doua mână, foloasele şi urmările bine-făcătoare ce ar izvorî din întrunirea acestor două popoare nu ar putea fi pusă la îndoială”, iar în art. 426 se menţiona „nevoia de comisiuni mixte din partea guvernului ambelor principate cu menirea de prefacere într-un singur trup a legilor moldo-valache”;
  • acțiunea tinerilor Munteniei din 1842, care oferiseră tronul domnitorului Moldovei Mihail Sturza, care însă nu l-a primit de teama rușilor;
  • unificarea vămilor (1848);
  • mișcarea pașoptiștilor, revoluția română din 1848,
  • și desigur Tratatul de la Paris (1856) în urma Războiului din Crimeea (1853-1856) pierdut de Rusia, prin care Rusia a retrocedat județele Ismail, Bolgrad și Cahul, în care se specifica: „Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris”.

Nu sunt de acord cu poziția excelenței sale, ambasadorul României la Chișinău, Dl Daniel Ioniță, expusă la unul din posturile de televiziune de la Chișinău, că sărbătoarea de astăzi este doar a celor din vechiul regat. Mica Unire a celor două principate de la 24 ianuarie 1859 este a tuturor românilor, chiar dacă Transilvania și o parte a Principatului Moldovei, ruptă de Imperiul rus și numită impropriu Basarabia, la acel moment erau ocupate de imperiile vecine și austro-ungar rus. Cu atât mai mult că trei județe din sudul Basarabiei-  Izmail, Bolgrad și Cahul au participat direct la Mica Unire. În proclamația sa din 1859 către locuitorii Basarabiei, Alexandru Ioan Cuza zicea: „Venim printre voi ca Domn şi ca Părinte ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acuma. Noi dorim ca să primiţi sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace şi de mângâiere”. Legea rurală a lui A. I. Cuza a fost mai benefică pentru ţăranii din partea dreaptă a Prutului (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail). Câtă dragoste faţă de domnitorul lor conţine Telegrama trimisă de locuitorii satelor din judeţul Fălciu (baştina domnitorului A. I. Cuza, dar și a domnitorului Dmitrie Cantemir!) amplasate pe ambele maluri ale Prutului, lui Cuza după publicarea legii rurale: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atît de mare cît nu o poate scrie niminea. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice, nebîntuite; îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge pe ale Măriei Voastre, să ne pui la cale pînă la sfîrşit. Rugămi-te dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine voitor şi slobozitorul neamului românesc”. În doar 7 ani (1859-1866), la vârsta de doar 39 de ani, trăind doar 53 de ani (ultimii 7 ani petrecuți în exil părăsit de prieteni!) domnitorul unificator Alexandru Ioan Cuza a făcut cel mai mult pentru Unificarea Neamului. Continue reading „Valeriu DULGHERU: 1859-2020 – 161 de ani ani de la Mica Unire!” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (90)

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain, este primul din seria celor care recunoşteau actele de unire cu România, prezentând o importanţă deosebită pentru aceasta. Prima expunere a lui I. I. C. Brătianu asupra Bucovinei, în faţa Conferinţei de Pace, a fost făcută la 1 februarie 1919, când primul ministru român a prezentat revendicările teritoriale ale României în ansamblu. În memoriul intitulat ,,România în faţa Conferinţei de pace. Revendicările sale teritoriale”, Brătianu menţiona că el vorbea ,,în numele dreptului de unitate naţională a României”. În aceeaşi şedinţă, primul ministru britanic Lloyd George l-a interpelat pe Brătianu în legătură cu natura adunărilor plebiscitare de unire din 1918, exprimându-şi scepticismul şi apreciind cererile României drept ,,exorbitante”. El a propus ca problemele teritoriale ale României să fie analizate de o comisie specială, pe baza datelor istorice, geografice şi etnografice.

În legătură cu pretenţiile ucrainene asupra Bucovinei, este de reţinut că, la 7 februarie 1919, Christian Rakovski, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al Ucrainei, a adresat un memoriu lui Clemenceau şi Wilson, prin care protesta faţă de prezenţa trupelor române în Bucovina. Într-o scrisoare către M. Pherekyde, din 9 februarie, Brătianu îşi exprima îngrijorarea pentru că Anglia şi SUA încercau să pună în discuţie nordul Bucovinei. Menţionăm că delegaţia României la Conferinţă avea în componenţa ei doi bucovineni, N. Flondor, pentru problemele economice şi financiare, şi Al. Vitencu, pentru cele geografice şi etnografice. În februarie, Aliaţii admiteau justeţea frontierelor istorice ale provinciei, dar se aprecia că aceasta nu trebuia să ducă la neglijarea intereselor minorităţii ucrainene, estimată la 100-150 000 de persoane. La 11 februarie, ,,Comitetul pentru  studierea chestiunilor teritoriale privind România” şi-a început lucrările,  recomandând recunoaşterea unirii Bucovinei. La 6 aprilie, Comisia care se ocupa de frontierele României aproba un raport referitor la Bucovina, în care erau luate în consideraţie aspiraţiile naţionale ale românilor bucovineni şi concordia lor cu rutenii. Experţii aparţinând Comisiei estimau astfel configuraţia etnică a Bucovinei: 272 952 români, 218 918 ruteni, 153 280 germani, 44 757 alţii.

La 2 mai 1919, Christian Rakovski, primul ministru bolşevic ucrainean, adresa guvernului român un ultimatum prin care acesta era somat să-şi retragă trupele din Bucovina, în 48 de ore, de fapt scopul era să vină în ajutorul regimului comunist ungar, aflat în război cu România.

Discuţiile pentru definitivarea tratatului de pace cu Austria au început la jumătatea lui aprilie 1919, când tratatul cu Germania era aproape definitivat. În Consiliul celor patru, Wilson a propus, la 10 mai, ca statele care au primit teritorii aparţinând Austro-Ungariei, să suporte o cotă din datoria publică a fostei monarhii, a fost scutită doar Polonia. Loyd George a susţinut ideea şi a opinat ca aceasta să fie calculată ,,în cota parte cu teritoriile primite” de fiecare stat. În reuniunea Miniştrilor de Externe, din 14 mai 1919, a fost aprobată partea din Bucovina, care urma să fie atribuită României.  

De precizat că, prin tratatul de alianţă din 1916, României nu-i era recunoscută suveranitatea asupra întregii provincii, dar, ulterior, Bucovina în hotarele ei istorice, avea să-i revină. Redactarea tratatului se desfăşura în condiţiile în care statele interesate nu puteau participa, nefiind nici măcar consultate. La 13 mai 1919, delegaţia română a luat iniţiativa ca, împreună cu delegaţiile Poloniei, Cehoslovaciei, Serbiei şi Greciei, să ceară marilor puteri să le facă cunoscut proiectul tratatului cu Austria. Brătianu îi spunea răspicat lui St. Pichon, ministrul de externe francez, că delegaţia română nu va semna tratatul de pace cu Austria, ,,dacă nu vom fi trataţi altfel” (cf. scrisoarea lui Brătianu către Pherekyde, din 14 mai 1919).18

Dar acest demers nu a dus la niciun rezultat. La 23 mai 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe s-a reunit pentru reexaminarea frontierelor, fiind acceptată propunerea americană ca o fâşie din nordul Bucovinei, locuită majoritar de ruteni (18% din suprafaţă), să rămână la dispoziţia Aliaţilor, până la o hotărâre finală. Mai mult decât atât, în aceeaşi zi, cu câtva timp înainte de a li se comunica un rezumat al tratatului, delegaţiei române i se comunica hotărârea Consiliului Suprem cu privire la înfiinţarea unei comisii ,,însărcinată să determine natura garanţiilor necesare pentru a asigura protecţia minorităţilor încorporate…”. Concret, şeful acestei comisii, Philippe Berthelot, cerea guvernului român, într-o notă, să-i furnizeze informaţii privitoare la ,,garanţiile ce are să acorde minorităţilor de neam şi de  religie din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (90)” →

Valeriu DULGHERU: După faptă și răsplată

Acțiunile corupte ale lui Vlad Plahotniuc au subminat statul de drept și au compromis sever independența instituțiilor democratice din Moldova. Astăzi, îl declar public persoană indezirabilă. SUA stă alături de Moldova în lupta împotriva corupției”.(Mike Pompeo, Secretar de stat, SUA).

Este soarta tuturor dictatorilor, hoților. Este și cazul oligarhului păpușar V. Plahotniuc. Nu s-a mai săturat de bani. Nu s-a mai săturat de putere. A crezut că e veșnic. A avut o șansă să devină erou național – un „Vlad unificatorul”. Prin 2018, când sclipuise prin șantaj și cumpărare o majoritate parlamentară din 67 de deputați (din 101!), se vorbea că ar fi putut să facă unirea. A avut suficientă putere, nu a avut dorință. Acum este fugar, ca un câine vagabond, refuzat de majoritatea țărilor. Decât o viață de fugar indezirabil pentru el și familia sa mai bine ar reveni benevol acasă și și-ar ispăși pedeapsa. Prin aceasta ar contribui mult la elucidarea furtului Miliardului, despre care știe multe. Vlad Filat ne amenința că dacă va vorbi va exploda întreg sistemul. Iată că n-a mai spus nimic din ceea ce știe. Dimpotrivă, într-un mod miraculos, este eliberat înainte de termen din detenție (de cineva!) și împins în politică pentru a zădărnici unificarea forțelor proeuropene.

Și acest Vlad Plahotniuc, dacă ar reveni sau va fi adus forțat, ar putea exploda întreg sistemul din câte știe. De aceea, nu este dorit în Basarabia de către actuala clasă de la guvernare în frunte cu Dodon. Dodon și gașca lui s-au bucurat că l-au văzut plecat departe pe Plahotniuc și vor face tot posibilul să nu fie adus în Republica Moldova. În pofida tuturor declarațiilor de „luptă cu corupția”.

Fostul premier Ion Sturza califică interdicția americanilor drept „o lecție cinică ce trebuie învățată… Uite aici a venit sfârșitul lui Plahotniuc. Lecție pentru D&Co…”. „Cât de simbolic…Acum patru ani, 13 ianuarie 2016, SUA au avut de ales între mine și Plahotniuc. În ultimul moment au decis în favoarea lui Plahotniuc. Banii din Dubai și promisiunea de a reconfigura Parlamentul pentru a opri „tancurile rusești” au fost argumentele care m-au pus în fața faptului împlinit. Mai târziu, doamna Nuland mă consola, chipurile, politica americană are limitele sale. Au trebuit patru ani de luptă pentru ca aceste limite să fie puțin extinse” mai spune I. Sturza. Desigur, statele mici, inclusive Republica Moldova, sunt pioni în mâinile granzilor, dar totuși le mulțumim americanilor că au reacționat la durerile noastre. Este soarta tuturor dictatorilor, slugilor, valeților. Când sluga nu mai este bună este aruncată la groapa de gunoi.

Și ex-premierul Maia Sandu, care a făcut mult pentru detronarea lui Plahotniuc (mult mai mult decât fricosul și lăudărosul Dodon), a comentat acțiunea americanilor cu referire directă la Dodon: „SUA au impus sancțiuni personale împotriva lui Plahotniuc și a familiei sale. Mulțumim Guvernului SUA că a dat curs solicitării noastre de a-l pedepsi, făcând astfel dreptate cetățenilor țării noastre. Igor Dodon, care încearcă să preia sistemul corupt al lui Plahotniuc, trebuie sa ia aminte – mai devreme sau mai târziu, cei care comit crime împotriva propriului popor vor fi pedepsiți”, a scris Maia Sandu.

Și vicepreședintele parlamentului A. Slusari a comentat acest eveniment: „Igor Dodon trebuie să se gândească înainte de a merge pe acest drum. Dodon încearcă să fie Plahotniuc nr. 2. Pentru mine demult acest om este un criminal. Acum este confirmat și de SUA. Soarta lui Dodon ar putea fi mai tristă”.

Desigur, Plahotniuc are mai multe variante: să se ascundă undeva prin pădurile Amazonului, cum au făcut pe timpuri criminalii naziști care au vrut să scape de pedeapsă. Va fi fugar toată viața? Ce perspectivă sumbră pentru el și familia sa!

Și marele președinte „a întregului popor moldovenesc, independent și apolitic” Dodon nu putea să nu comenteze acest eveniment, cu atât mai mult că vestea ia fost adusă personal de ambasadorul SUA Derek J. Hogan. „Plahotniuc nu este primul care captează întregul stat și joacă jocuri geopolitice (desigur, mai este unul – Dodon!). Aceeași soartă le revine și altor politicieni care încearcă să profite de contradicțiile celor puternici. Exemplul său este pentru alții de învățătură (dar pentru Dodon?)”, a comentat I. Dodon acțiunea SUA cu referire la Plahotniuc. Gura prostului adevăr vorbește. Câtă nerușinare, câtă lipsă de elementar simț. El, care în ultimul timp doar cu aceasta s-a ocupat (și se mai ocupă!), cu preluarea structurilor de stat și a schemelor frauduloase ale lui Plahotniuc, ne dă lecții! Culmea!

După ce a preluat controlul asupra structurilor statului, ANI, CNA, CC, asupra audiovizualului cu cele vreo 5 posturi de televiziune controlate de el și alte o duzină de posturi rusești, care-l servesc, după ce a recunoscut că partidul său (PSRM, chiar zilele trecute a participat la ședința consiliului politic în calitate de „președinte al tuturor!”) este finanțat lunar de către ruși cu până la un milion de euro, iată că a mai găsit o găselniță de unde să scoată ban. Mai dorește să scoată din rezerva statului un miliard de dolari, care vezi bădărănism „stau fără treabă” și ar putea fi folosiți pentru „marea reconstrucție a țării” pe care a gândit-o, de facto va fi un al doilea megafurt al altui Miliard.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: După faptă și răsplată” →

Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”

În aceste zile Biserica Ortodoxă trece printr-o grea încercare, o încercare care urmărește dezbinarea Ei. Din nefericire cel prin care această grea ispită este propagata este Patriarhul Istanbulului, Bartolomeu. Încolțit de cămătari și ajuns în stăpânirea serviciilor secrete “globaliste”, Patriarhul, acestei fantomatecei Patriarhii”ecumenice”, s-a lăsat cuprins și de un duh de mărire nebun. El a ajuns să se considere un soi de “papă” orthodox, o aberație și o blasfemie pe care Ortodoxia nu a putut și nu o poate accepta. Cuprins de acest duh necurat, Bartolomeu a sancționat drept “canonic” ceea ce nu poate fi, adică o înjghebare samosveata subordonată regimului vremelnic din Kiev și a provocat astfel dezbinare profundă în lumea ortodoxă. O alta ispita este amăgirea “ecumenista”, care propovăduiește “unire” acolo unde nu poate fi. Caci nu poate fi unire între Dumnezeu și Mamona. Aceste ispite vor, trece și Biserica Ortodoxă va rămâne una, dar este bine să ne aducem aminte de ce este UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ.

Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esența lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe,că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.

Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.

Alexei Khomiakov a studiat temeinic și,în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.

Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie.) Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”, ”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani(2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi caută să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)

Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.

Primul capitol este intitulat, ”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.

Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.

Apoi, în capitolul “Una Sfânta, Sobornicească și Apostoleasca”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.

In capitolul, ”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual,este o trăire vie și personala.

Sfânta Tradiție reprezinta învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească, ,,sectarii” au ajuns sa nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituita de Apostoli și de către Sfinții Părinți ei accepta aberațiunile blasfemice ale lui Martin LLuther si ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfântului Duh, făcută în Tradiție, este o hula nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Că așa este, ca lipsiți de poavața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh,”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continua creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”” →

Adrian GRAUENFELS: Medicina în Imperiul Roman

Grecii ajung la o culme a medicinei, prin munca lui Hipocrate din Alexandria. După  anul 146 BC, Roma capătă hegemonia asupra Greciei, iar metodele medicale grecești sunt copiate de romani și perfecționate în paralel  cu tradițiile medicale și religioase moștenite de la etrusci. Mozaicurile romane arătau respect și dragoste pentru animale, iar  anumiți zei erau considerați ca vindecători ai plăgilor. Multe procesiuni păgâne au fost preluate de la romani și purtate spre Evul Mediu. Se știe că încă din sec VII BC exista Colegiul Augurilor care stabilea un nume de zeu pentru fiecare maladie cunoscută. Legenda spune că zeul grec Asclepios a fost prezentat la Roma în anul 295 BC sub forma unui șarpe adus din templul din Epidaurus. Timp de secole, șamanismul și superstițiile fac loc treptat unei mai raționale atitudini. În templele ridicate lui Asclepios, bolnavii primeau droguri sau prescripții pentru proceduri vindecătoare. Deși Roma subjugase politic Grecia, cultura greacă devine  forța predominantă în viață intelectuală a romanilor. Limba celor bogați și educați era greaca, copiii lor învățau cu profesori greci literatură și moravuri. Iar medicina era exclusiv o afacere grecească.

 

Metode de vindecare

În primul secol AD, Pliniu scrie: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”.  Exista totuși  o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi  practicat medicina și în afara casei.

Cei bogați sau nobili aveau aversiune pentru manuale, iar practicanții medicinei erau priviți a fi oameni inculți. Un cenzor numit Cato (234-149 BC) chiar condamnă tehnicile grecești pe care le consideră necinstite. Conform scrieriilor lui Pliniu, Cato pledează pentru revenirea la medicina romană pragmatică. Sfătuia folosirea verzii și a vinului pentru păstrarea sănătății, iar pentru  vindecare – incantații și formule magice. Un exod de greci și străini se abat asupra Romei transformând orașul într-o atractivă și puternică cetate. În anul 46 BC, Iulius Cezar, ca să oprească foametea care bântuia orașul, gonește străinii, cu excepția doctorilor care primesc cetățenia romană.

Un vestit doctor grec care sosește la Roma  în 219 BC este Archagathos din Sparta. Cariera sa de succes, afirmă clara schimbarea de atitudinea a romanilor, în cea ce privește doctorii. Senatul îl apreciază la început, pentru strălucitele proceduri chirurgicale și îl numește vulnerarius, adică vindecătorul rănilor. Mai târziu, în urma unor eșecuri, este renegat cu apelativul carnifex (măcelar). Un alt important medic este Asclepiades (120 -70 BC) . Era un om plin de șarm și dinamism, înzestrat cu o minte strălucită. Celebrul Galen îl considera șarlatan, dar contemporanii săi îl privesc ca pe un trimis al cerului. Poetul Lucrețius și oratorul Cicero îi erau prieteni. Populația era fermecată de personalitatea, metodele și rezultatele sale fericite, despre care doctorul declara că le obține cu siguranță, rapiditate și plăcere. Reputația sa ajunge la culme, când se zvonește că a trezit un om din moarte. Filosofia lui diferea de cea a lui Hipocrate, susțînând ideea că doctorul vindecă bolnavul și nu natura. Elaborează o teorie bazată pe postulatele lui Democrit, în care trupul este un complex făcut dintr-un număr infinit de atomi de mărimi diferite printre care care circulă  fluidele vitale trupului. Sănătatea se obține printr-o liberă circulație printre atomi, boala apare atunci când fluxul este deranjat. Themison, un elev al lui Asclepiades,  continuă aceste idei cu care fondează o școală a „metodismului”, larg utilizată în secolele următoare.

Cura lui Asclepiades era bazată pe diete, exerciții, masaje, clizme, muzică și cânt. În cazurile de demență folosea opiu, vin și o igienă strictă. Celor cu febră interzicea hrana și băutura, deshidratandu-i sistematic. Reareori lua sânge bolnavilor. Metodologia lui materialistă și evitarea teologiei în diagnoze a dus spre raționalism. Și totuși, două sute de ani mai târziu, Galen anulează metodele lui, pe motivul că se departase de Hipocrate și de cele patru umori (lichidul intercelular constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor). Era înfuriat de Asclepiades care ignora anatomia și rolul naturii în vindecarea bolnavului. Atât de denunțătoare au fost scrieriile lui Galen împotriva predecesorului său, încât  acesta a fost apropate complet uitat, până la Renaștere. Nu putem însă ignora, că prin principiile și reputația sa câștigată la Roma, doctorul a consolidat faima medicilor greci. În afara lor, medicina mai era practicată de romani liberi, sclavi, egipteni și evrei. Clasa superioară folosea adesea un sclav-doctor, afiliat familiei. Sclavii își puteau răscumpăra libertatea, dar fiind prețioși ca medici, o lege stabilea o taxă de emancipare prohibitivă.

Mulți vraci, care nu intrau în categoria medicilor, își câștigau existența prin băile publice, la bărbieri sau prin teatre. Se punea problema dificilă a diferențierii dintre șarlatani și medicii empirici. Thessalus din Tralles este un exemplu de medic practicant, care deși fără educație, câștigă o solidă  reputație. Reneagă toate metodele cunoscute, ignoră știința, folosind un teribilism care prindea la ignoranți. Denumindu-se „Cuceritorul medicilor” declara că poate preda toată arta medicală în numai 6 luni.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Legal, cele mature se puteau mărita sau divorța fără intervenția părinților.

La început, practică medicinei era necontrolată. Oricine se putea numi și da drept doctor. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander (138-161 AD) impune legi stricte, pentru instrucție, ucenicie și control. Supraveghera doctorilor este încredințată ghildei „Collegium Archiatri” care percepea taxe pentru instruirea doctorilor. Poetul Marțial scrie câteva rânduri critice la adresa ghildei:

„Am căzut bolnav și doctorul a sosit imediat

Împreună cu o sută de studenți, O Symmachus

O sută de degete inghețate m-au palpat;

Nu aveam febră, O Symmachus, acum ard…”

Igiena la Romani

Diferențierea între clase apare de timpuriu. Cei săraci locuiau în case simple și foarte înghesuite, care acomodau mai multe familii. Totuși, între locuințe existau străzi pavate, drenaje și alimentări cu apă. Bogații aveau case opulente, iar agricultura asigura imperiului, o mai bogată alimentație în comparație cu hrana simplă de la greci. Marea glorie a Romei vine de la alimentarea cu apă și sistemul sanitar aferent. Din secolul I AD, nouă apeducte aduceau apă spre Roma.

Apa era purificată prin bazine de sedimentare și din rezervoare speciale pentru apa potabilă, apa era distribuită locuințelor și băilor comunale sau celor private, contra unor taxe. Cei săraci care nu aveau acces la apa potabilă, se bazau pe sacagii, care vindeau apă în vase diverse. Un sistem complicat de țevi subterane canaliza apa folosită spre „Cloaca Maxima”, un complex de canale  care se termină în fluviul Tibru. Din nou, săracii nu beneficiau de canalizare, oalele de noapte erau aruncate direct în stradă. Tot în secolul I AD, Marcus Varro sesizează legătura dintre boli și bălțile infectate. El sfătuiește a nu se construi case lângă bălți sau mlaștini care „produc creaturi invizibile ochiului, care pătrund în om prin respirație și aduc boli foarte serioase”.

Apar concomitent infirmerii pentru sclavii bolnavi sau răniți. Seneca spune, că atât el cât și alt cetățeni liberi le foloseau. Pentru soldați se construiau corturi, în paralel cu barăcile infirmeriilor.  Mai  târziu, infirmierii ridicate din  piatră (valetudinaria)  au fost plasate la granițe, pentru a servi garnizoanele de pază. Erau echipate cu instrumente, medicamente și alte furnituri. Spitale pentru civili apar în secolul IV AD. Primul spital roman datează din anul 394 și este atribuit unui filantrop creștin, Fabiola. Tot în secolul IV, Diocles din Caryst devine o sursă de informații pentru plante medicinale, iar elevul lui Aristotel,Theophrastus, face extensive observații plantelelor locale și efectele lor medicinale.

Celsus și Pliniu

Prețioase informații despre medicina Alexandrină și cea Romană, provin de la doi enciclopediști: Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân, ambii activi în secolul I AD.
Celsus era un patrician și legiuitor care încearca să sumarizeze cunostiintele vremii: agricultura, legile, arta belică, filosofia, retorica și medicina. Din scrierile sale, au rămas doar 8 volume  tratând medicina și câteva alte subiecte. Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Medicina în Imperiul Roman” →