Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)

Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…

Cu toții avem bunici, sau am avut bunici care au trecut la Domnul, și pe finalul vieții au trebuit să îndure aceste slăbiri sau pierderi ale memoriei… Uneori în forme mai acute: Alzheimer, demență etc. În popor se mai spune: „Le-a luat Dumnezeu mințile…”. Și cu acest gând trist ni se pare că am „clasat dosarul, și că am acceptat asta ca pe una din absurditățile lui Dumnezeu…

Dar oare, așa să fie…?

O, oare ia Dumnezeu „mințile” fără să știe ce face?! Oare se clinteste „un fir de păr” din capul nostru fără să știe Dragostea lui Dumnezeu de asta…? Dacă o vrabie nu cade din cuib fără știrea lui Dumnezeu, cum credem noi că un bătrân al nostru – bunic sau bunică – trăiește ceva fără știrea lui Dumnezeu?

Să cercetăm bine această „știre” iubitoare a lui Dumnezeu despre bunicii noștri. Despre memoria și ființa lor aparent pierdută… Să ne gândim ce înseamnă amnezia bătrânilor pentru noi, care o socotim „teribilă” și ce înseamnă pentru Dumnezeu. Căci la Dumnezeu niciun gând nu este „teribil” și niciun gând nu este tragic. Dumnezeu face tot ce face din iubire. Ele sunt „teribile” numai pentru voia noastră și pentru iubirea de sine. Pentru un destin pe care ni l-am planificat, într-un fel confortabil, pe pământ.

Așadar, ce vrea Dragostea lui Dumnezeu de la „mințile răpite” ale bunicilor noștri…?

O, răspunsul e mai presus de închipuire…!

Dumnezeu îi invită pe bătrânii noștri să devină „familiarii” lumii Lui! Și să descopere lumea plină de „necunoscuți” ai Lui.

Adică, Dumnezeu îi invită să guste anticipat acea viață fără „copii”, fără „nepoți” din Cer, când toți redevenim copiii lui Dumnezeu și atât. Și frați între noi. Îi cheamă să descopere lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, de oameni ai Lui, mai întâi, pe care i-a adus pe lume ca „fii” ai cuiva, ca „frați” ai cuiva. Îi aduce la o lege mai înaltă a firii, când le dă șansa, într-un fel, să se nască din nou sub Cer. Să fie fără mamă, fără tată, ca dreptul Melchisedec din Vechiul Testament, copiii ai întregii umanități a lui Dumnezeu. Și ai Bisericii! Și prin asta, cu atât mai mult… ai noștri. Le dă vocația să fie, anticipat, ceea ce vor fi pentru totdeauna în Împărăție. Familiarii lui Dumnezeu.

Și unde e măreția Tainei…?

Măreția e în faptul că bunicul meu devine „neobișnuitul” meu. Și familiarul lui Dumnezeu. Iar eu, dacă mă împac cu voia lui Dumnezeu, și cu Dragostea lui pentru bunicul meu, voi primi cu drag să fie „neobișnuitul” meu… Pentru că Dumnezeu știe ce face. El ia „mințile” ca să-l rupă pe bunicul meu din familiaritatea „obișnuită” cu mine, de fiecare zi. Ca să-i descopere o nouă familiaritate, aceea după legăturile din Cer.

Și dacă-i așa, nu mă supăr să-l pierd pe bunicul „meu”, dacă asta îl face mai mult „familiarul” lui Dumnezeu. Și nu voi căuta să-l obosesc și să-i amintesc în fiecare zi: „Vezi că eu sunt nepotul tău…”. Nu voi relua drama apartenenței pierdute în fiecare zi. Ci-l voi liniști, îl voi încredința că lumea e plină de „cunoscuții” lui Dumnezeu. Că eu însumi sunt un „nepot” al lui Dumnezeu și nu-mi mai amintesc cine sunt bunicii mei… Că mă simt și eu un „necunoscut” al lui Dumnezeu, fără „rude”, dar… familiar tuturor. Și așa am inimă de călugăr, și „bunicul” meu își descoperă inima de călugăr, adică de om al umanității întregi. Și ce poate fi mai dumnezeiesc decât asta…?

Exact pentru oamenii „deconectati” de la memoria lumii e cuvântul superb din Pateric, al lui Avva Alonie: „Dacă nu va zice omul în inima sa – Eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu – nu va avea odihnă…”. Adică omul care se vede rudă cu toți, tocmai pentru că și-a lăsat „mamă” și „tată” ca să-i redea lui Dumnezeu. Și care descoperă aparenta „singurătate” a lumii ca plină de „familiarii” lui Dumnezeu. Și atunci pământul întreg devine plin de cunoscuți în Domnul. Așa ajungem, lăsând „memoria” rudelor după trup, să împlinim cuvântul Mântuitorului: „Să nu iubești pe mama, tată, soră, frate, mai mult ca pe Dumnezeu”. Așa ajungem să-i primim înapoi pe toți cei „pierduti” ai noștri, ca „găsiți” ai Lui! Și pentru asta nu trebuie să mergi la mănăstire. Ci doar să ți-i „exersezi” pe cei dragi, în fiecare zi, ca „necunoscuți” ai Lui…

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MUNTELE şi muşuroiul – distinsului Român Alexandru Nemoianu

„Acolo, departe, în singurătatea munţilor şi a

codrilor, m-am regăsit şi mi-am purificat viaţa.”

(Petru C. Baciu)

„Ca şi pildele fără autor şi fără de vîrstă,

acestea îşi află locul între alcătuirile ieşite

de la sine din tainele fără istorie, precum

pădurile de brazi ale munţilor Carpaţi.”

(Artur GABRIEL Silvestri)

MUNTELE – taină de foc, suiş mistic, cetate de neclintit, cu cărărui temerare, cu ascunzişuri prăpăstioase, flămând de cer, însetat de pământ, anotimp al veşniciei înveşmântat în brocartul tinereţii şi-n hlamida albă a înţelepciunii, cu pietre răsfirate sub luciul soarelui-bijutier, ca nişte turme geto-dace de mioare, înmărmurite de versantul de deasupra unde luceferii ard de veghe sub sumanul-smarald al brazilor temerari. Pe vârfurile cu frunţi eminesciene se aşterne drumul strămoşesc şi dorul lui care ne poartă. Din mreji de lună s-au ţesut poveşti de basm, picurând pe aceste admirabile creste, odrăslind generaţiilor mari, miracolele serafice ale Neamului dac.

Miracolul acesta divin de brazi şi de fagi, de rocă, de capre, de vulturi, de iarbă, de mioare, de flori, de pietre, de apă, de peşti, de soare, de cocoşi, de nouri, întrupat într-o perfecţiune sublimă conferă sufletului mistic simfonia unei armonii celeste.

Frunţile Carpatice care au primit doar binecuvântarea înaltului cer, sărutul nourilor, lacrimile ploilor, semeţilor condori, neastâmpărului fascinant al caprelor negre, dansul cocoşului de munte şi avântul partizanilor îndrăzneţi, primeau surâsul soarelui, punând în lumină prospeţimea veşnicilor munţi, ca-n Ziua cea dintâi a Făpturii.

Muşuroiul, nu cel al cucernicelor, admirabilelor şi harnicelor furnici, ci celălalt al individualităţii, al egoismului, al insului autonom, al neîmplinirii ce s-a adăugat pe sine neputinţei sale, clădit pe truda monahală şi meritul smeritelor termite literare…

Muntele – Alexandru Nemoianu, un pisc al culturii dacoromâne-universale.

MUNTELE şi muşuroiul

(Fabulă)

Muntele cel ’nalt privea regal în zare,

Adeseori îşi spuse că visu-i s-a-mplinit,

Menirea lui cerească-i de veghe la hotare,

Cu emineasca-i frunte se-atinge de zenit.

Un soare i se aşează pe verdele greu umăr,

Râu tainic se revarsă de-apururi fără maluri,

Îi plac creaţiile gândirii, întinse fără număr…

Şi Lacul Codrilor albaşti fără valuri…

Pe creste îl sărută tot cerul lui cu stele,

Cocoşii de munte vestesc nopţii-nstelate

Că marele Zamolxis trăieşte printre ele,

Cu toţi copiii Daciei în sfere luminate.

Dintr-o aspră frământare zbuciumată,

Din aluviuni, şuvoaie, cioburi şi noroi,

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MUNTELE şi muşuroiul – distinsului Român Alexandru Nemoianu” →

Constanța Abalașei-Donosă: Viața ca o punte sau Punte pentru o viață

Recent, am avut plăcuta surpriză să citesc două cărți de același autor; Titina Nica-Țene, care deopotrivă, este și poetă și prozatoare. Cărțile se numesc; Scaunul Harului, editată în anul 2009 și Viața ca o punte, editată în anul 2011. Ambele au aceiași editură; „Semănătorul” – Editura online.

Între cele două, am preferat-o pe Viața ca o punte, fiindcă este editată mai recent.

Titina Nica -Țene, își începe scurtele sale proze din „ Viața ca o punte”, printr-un motto, extrem de sugestiv din Vechiul Testament: „Domnul a zis lui Iousa: ia 12 bărbați din popor, din mijlocul Iordanului (…) 12 pietre (…) pentru ca acestea să fie un semn de aducere aminte în mijlocul nostru.„

După ce vei citi primele două – trei proze din această carete vei spune : sunt simple ! Da. Sunt simple și pline de autenticitate. Cu eleganța vocabularului strămoșesc și cu o sinceritate pură din lăuntrul său, Titina Nica-Țene, ne împărtășește rând pe rând din toate tainele copilăriei până în prezent, fără a nu pune în umbră situația materială a familiei sale, precum și a oamenilor locurilor în care se zbăteau zi de zi, prin anii de după 1940.

Născută într-o zi de vară, în iulie 1944, într-un sat rătăcit prin județul Vâlcea, află mult mai multe de la tatăl său “om cu ceva carte“, despre sărăcia locurilor, despre munca câmpului pentru ai întreține pe cei încă 7 frați ai săi. Dacă părinții munceau din greu câmpul pe arșița soarelui, în colbul de praf sau noroaele în care rămâneai încremenit pe timpul ploii, copii rămași acasă, știau ce au de făcut în ograda lor cu chibzuința și cumpătul primit de la părinți.

Citind fiecare mică proză : Curca, Dracu-n farfurie, Cântecul sapelor, Furtuna, Prima zi de școală, Curcanul, Gâștele, Stafiile, Îngerii în vis …m-am ospătat cu atâtea frânturi de peisaj din micul sat Ușurei, așezat pe malul râului Beica, unde Titina alături de ceilalți copii, ascultau cântecul broaștelor, țârâitul greierilor și țânțărimii; unde spuneau povești și se jucau de uitau de păscutul vacilor ce le aveau în grijă, uitau și de foame și de sete.

M-am ospătat din toate povestirile ca și atunci când în ziua de Sf. Crăciun, după ce făceau câteva milostenii pentru cei morți, serveau prânzul Sf.Crăciun, la masa cea mare, lucru care se întâmpla numai la Sfintele Sărbători: Nașterea Domnului și Sfânta Înviere.

Văzute prin lumina lăuntrică a ochiului de copil, toate aceste povestiri în întregime, depășesc simplismul, luând alte valori de greutate din tot ce este scris : datina și spiritual oamenilor și locurilor.
Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Viața ca o punte sau Punte pentru o viață” →

Daniel IONIȚĂ: Cine decide dacă budinca-i bună? / Who decides if the pudding is good?

Criza curentă (Covid19/SARS2) aduce în atenție, pentru mine cel puțin, problema referitoare la poziția științei și a oamenilor de știință în relație cu influența lor asupra felului în care funcționează societatea. Problema este, în opinia mea, că oamenii de știință sunt priviți de mulți ca fiind arbitri finali ai „adevărului” – ergo, capabil, deasupra tuturor celorlalți, să decidă în privința hotărârilor de politică practică afectând societatea. Sunt de părere că acesta este un fel de gândire și practică defectuos, și chiar periculos.

Nu cred că știința, și oamenii de știință trebuie să funcționeze la nivel strategic. Rolul lor ar trebui să rămână la nivelul operațional, tactic cel mult. Voi folosi analogia democrației – un fenomen din ce în ce mai rar, din păcate… Ca o paranteză, după cum spunea Winston Churchill, democrația este cea mai proastă/ineficientă formă de guvernare… asta până când începi s-o compari cu toate celelalte!

Cum funcționează o democrație… funcțională? Are ea la vârf, la putere, ca diriguitori ultimi, strategici, ca dătători de legi etc – specialiști? Oameni de știință? Nu. Dătătorii de legi și decizii finale, strategice, sunt politicienii (parlamentari, senatori, miniștrii, prim miniștrii, regi, regine – amatori, dacă vreți, ne specialiști, „laici”. Ei sunt reprezentanții cetățenilor obișnuiți, ca mine și ca tine. Eu formulează și votează legile, decidi politica de aplicare a lor în practică. Sigur, sub ei, și în serviciul lor, pot funcționa grupuri de specialiști, de oameni de știință – dar rolul lor este de consilieri tehnici, sau de implementatori – aceștia NU iau deciziile finale, strategice.

Deciziile importante, strategice, politice (etimologia fiind „polis”/cetate – cetățeni), sunt luate pe baze largi, și nu numai pe baze științifice, care ramân din necesitate înguste.
De ce? Fiindcă deciziile strategice, de politică aplicată, trebuie să țină seamă de multe elemente, de numeroase variabile ce depășesc cu mult cardul îngust, științific – pentru a afecta ( pozitiv, se speră) cea mai larga proporție posibilă din numărul cetățenilor. Pentru a realiza acest lucru, politicienii trebuie să facă continuu compromisuri (un lucru important) intre diferite variabile – spre exemplu timpul (fiindcă pot exista diferențe între efectul pe termen scurt, mediu, sau lung al unei hotărâri), sau diferitele grupuri de interese (spre exemplu angajații și angajatorii, cei din domeniul public sau privat etc), sau problemele internaționale prezente care pot afecta o hotărâre politică internă etc etc etc etc. (De aceea nici o hotărâre politică nu poate fi perfectă, și nici nu trebuie să ne așteptăm la această utopie).

Dar reîntorcându-ne la oile noastre – concluzia este că o hotărâre politica nu poate fi luată numai be baze științifice, pe opiniile specialiștilor. Ei sunt numai unul din elementele care influențează și modelează hotărârea, dar nu singurul – atunci când politicieni trebuie să ia decizii. Nu este de domeniul oamenilor de știință ca sa ia în considerație toate aceste variabile complexe, interactive, care pot afecta o decizie asupra societății în general, sau a unui segment din ea. Am dat doua-trei exemple de asemenea variabile (care sunt dincolo de domeniul specialiștilor) dar numărul lor poate fi mult mai mare.

Deci… arbitrul final al „adevărului în acțiune” (exemplul dat, fiind cel al politicilor), sunt laicii – oameni de rând, politicieni, parlamentari, regi, regine. Nu specialiștii, sau oamenii de știință, care rămân un element important în luarea deciziilor, dar doar UNUL din posibilele elemente. Și e normal să fie așa. Unele state au făcut experimente, aducând pentru o perioadă grupuri la putere, în poziții stratecige, grupuri de „tehnocrați”. In cel mai bun scenariu, aceștia au funcționat aproape la fel de bine precum politicienii adevărați (laicii), dar de multe ori au funcționat mult mai deficitar.

Acest fenomen – de a nu pune neparat știința în rolul de arbitru ale cărui hotărâri sunt fără drept de apel – ar trebui aplicat la viață în general. NU vreau să diminuezi importanța științei. Ci să atrag atenția că în ultima vreme (câteva decade) a fost pusă pe locul hotărâtor, strategic, ca ultm arbitru al adevărului. Dumnezeu a murit (cum a spus Nietzsche) iar locul lui a fost ocupat de știință. Oamenii de știință sunt acum marii preoți ai noii religii.

În loc să rămână în rol operațional/tactic, științei i-a fost pus pe tavă rolul strategic. Ori, cum am argumentat, ea nu este echpată să țină seamă de complexitatea vieții și comportamentului uman individual, ca societate, țări, și omenire în general. Nu are modalitatea de a analiza coerent toate aceste variabile. Nu este echipată pentru așa ceva.

Se asumă, în mod greșit, că știința, și oamenii de știință – pot răspunde oricărei întrebări, și sunt repozitorii cunoștiințelor finale, și de netăgăduit IN ORICE DOMENIU. Argumentul meu este că există domenii pe care știința nu le poate acoperi (arta, filozofi, întrebările existențiale fundamentale etc, sunt doar câteva exemple).

Dar substratul începutului acestor probleme – care a dus la această lipsă de echilibru în favoarea științei, este mult mai complex. Nu îl voi aborda acum. Dacă ați citit până aici, vă veți întreba care-i legătura acestui eseu cu titlul lui? Nu știu nici eu. Poate este doar o refulare a subconștientului meu, dar asta e doar o bănuială.

***

WHO DECIDES IF THE PUDDING IS GOOD?

The current Covid19/SARS2 crisis has brought into focus, for me at least, the conundrum regarding the position of science and scientists in relation to how society functions or should function. The problem is, in my view, that scientists are viewed, by many, as the ultimate arbiters of „truth” – and therefore the ones capable, above everybody else, to determine public policy. I believe this is very flawed thinking, and ultimately can be dangerous.

I do not think that science and scientists should function at a strategic level. Their role should be pitched at the operational or, at most, tactical level. I will use the analogy of a functioning democracy (an increasingly rare phenomenon, sadly). As an aside, when considered on its own, democracy as a concept and practice is – as Winston Churchill aptly put it – a very inefficient way of governing. But it looks suddenly far better (it is the best in fact) when compared with any other form of government!

How does a functioning democracy… function? Does it have in charge, as ultimate strategic decision makers and lawmakers, broadly speaking, specialists? Scientists? No. The ultimate law and decision makers are politicians, most of which are “lay people”. They are the representatives, proxies, of ordinary citizens, you and me – be it as parliamentarians and senators (formulating and passing laws) or as ministers of different departments, as executives, dispensing policy in a practical manner. Sure, under them may function some groups of specialists, scientists in their various domains, which act as either advisers or even implementers – but NOT as ultimate decision makers. The decisions are formed and formulated as policy – meaning on a political (meaning broader reasoning) basis, not purely on a scientific basis (which will necessarily remain narrow). The term polis (etymology for politics) stand for city – citizens, ordinary people. In other words the policies are meant to focus first and foremost on the interest of the broadest possible segment of citizens. To achieve this (which it will never do perfectly), it needs to always compromise and do trade-offs – be it in terms of time (short vs long terms, for example), implications and links to other policies, effect on different interest groups and complex criteria on how to grade this, international issues possibly interfering with the effect of the policy etc etc etc etc. (this is WHY policy will never function perfectly, nor should it be expected to).

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Cine decide dacă budinca-i bună? / Who decides if the pudding is good?” →

Cornel T. DURGHEU: Drumul omului

Motto:

„A începe de la noi înșine;

iată singurul lucru care contează”

(autorul)

„Non multa, sed multum”. „Viața omului se obiectivează prin „produsele” activității sale, în funcție de obiectivele majore propuse”. Nicio întâmplare, nicio întâlnire, nicio rânduială împreună cu semenii nu este întâmplătoare. Totul conține o esență spirituală „secretă”- ii putem spune Divina, care are nevoie de noi pentru a ajunge la forma sa perfectă. Contactul nostru cu lumea, respirația citadină comună, întâmplările dintr-un perimetru vizual trăit în comun, sunt încercări care se leagă vital printr-un „Fir nevăzut” al destinului comun. Întâlnirile dintre cetățenii unei obști care determinâ o metamorfoză inedită a evenimentelor particulare petrecute în comun, ajungându-se la realizarea unor lucrări care dau un sens unic calității relațiilor interumane, spirituale, sociale, etc. dezvăluie enigma apariției punctelor de comunicare si comuniune între indivizi diferiți ca pregătire profesională sau intelectuală, stare socială sau culturală diversificata, ele fiind determinante pentru schimbarea in bine a relațiilor identitare.

Stabilirea pur şi simplu a unui program, al unui fenomen comunicativ firesc, de-a promova atât cât e posibil într-o construcție civilizată comună, slujiți de elasticitatea minții și o voință umană majoră, printr-o judecată corectă, o gândire sau acțiune comună nediscriminatorie înlesnind relații normale între semeni, mai ales între cei asociați sau animați, de împlinirea acelorași idealuri, obiective sau scopuri predestinate de viață superioară, este indispensabilă. Pentru o astfel de țintă e nevoie a dezvolta omului vocația libertății de gândire, de trăire, schimbarea de paradigmă, cum ar spune filosoful, nu a blocării umane, uneori impunând cu bună știință „tradiția” ca argument al supunerii sau umilirii.

În decursul timpului, Bihorul, cu precădere Oradea, s-au impus în conștiința noastră, ca importante și prestigioase spaţii de tradiție istorică și spirituală, aici la intersecția unor zone de interferențe culturale variate, ca un spațiu cosmopolit, plurietnic și pluriconfesional. Atestat cu aproape o mie de ani în urmă, aşezare binecuvântată într-o vatră strămoşească geto-dacica, Oradea a cunoscut o înflorire culturală deosebită începând cu secolul al XV-lea datorită legăturilor spitituale ale Episcopiei Catolice cu Roma. În context Oradea este numit de umaniștii florentini drept „Oraşul Fericit”, – „Civitas Felix”, fiind beneficiarul influențelor umaniste ale Renașterii şi a civilizaţiilor vest-europene.

Puternică Cetate Medievală din Oradea a fost ridicată între anii 1570-1618, Cetate Bastionară de formă pentagonală, construită în Europa Centrală în stilul Renașterii Italiene și păstrată cel mai bine, până în vremurile noastre.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Oradea și-a menținut caracterul rafinat cosmopolit, beneficiind de prezența și activitatea unor intelectuali prestigioși formați la Înaltele Școli din București, Viena sau Budapesta, aceștia facilitând printr-o efervescentă activitate creatoare și atmosferă culturală elevată, deschiderea societății locale către o admirabilă apropiere și amplitudine socială între cetăţenii de diferite etnii şi confesiuni spirituale. Stau mărturie relațiile armonioase de civilizație comună în comunitatea orădeană în decursul timpului, cu anumite excepții sporadice, momente mai puţin semnificative dar neşterse din memoria colectivă, determinate și influențate de distructivele conflicte armate mondiale. Am subliniat, a Oradiei nu a Bihorului! Totul spre cinstea și lauda comunității orădene.

Povestea locului de după Primul Război Mondial, mă obligă a face o discretă „sesizare” între viaţă urbană, culturala specială a oraşului Oradea şi ceea ce se întâmpla în localităţile Ţinutului Bihor cu satele şi comunele sale înfloritoare în plină expansiune socială şi economică, păstrătoare de datini şi obiceiuri tradiţionale, netulburate de incluziunea etnică şi socială fertila prin apariţia aşa ziselor „sate noi”. Sunt de menţionat în acest sens şi unele oraşele ale acelor timpuri prin dezvoltarea unor „cartiere noi”, moştenitoarele şi beneficiarele unor prestigioase prosperităţi economice, culturale dar şi Instituţionale – şcoli, bănci, instituţii juridice, obiective culturale, s.a., precum; Beiuş, Salonta, Aleşd sau Marghita, obiective care au dat acestor aşezări o notă cultural-administrativa distinctă şi civilizată. O „construcţie” de amploare benefică social şi economic populaţiei bihorene, în perioada interbelică pe a cărei structura de civilizaţie socială şi culturală s-au „dezvoltat” în anii de „democraţie comunistă” ce au urmat, brutalele şi distructivele procese „reformatoare” în spirit bolşevic.

„Exista două lucruri infinite: infinitul şi prostia umană, dar nu sunt prea sigur de prima, de-a doua DA” – Albert Einstein.

Comunismul s-a prăbuşit în România în anul 1989. Evenimentele care au urmat, tulburi şi de loc prielnice mediului politic sănătos, au lăsat regretabile „urme” cu impact devastator, întregului climat spiritual şi nu numai, vizibil până astăzi în întreaga societate românească. Bihorul, Oradea cu toate excepţiile sale a trăit în aceleaşi spaţii culturale şi sociale imprevizibile sub influenţa unor condiţii politice multipolare nefericite, dar mai puţin malefice.

Fără a întâmpina vreo împrejurare potrivnică, Cetatea Medievală din Oradea, devine din toamnă anului 1996 sediul FACULTĂȚII de ARTE VIZUALE din Oradea. Stabilirea aici a Instituției Academice a fost un moment esențial pentru EVOLUȚIA Culturii și a învățământului artistic orădean în deceniile următoare, favorizând formarea unor generații militante de intelectuali și specialiști în domeniul artelor vizuale, al Istoriei și Teoriei Artei, al artelor muzicale şi teatrului.

Continue reading „Cornel T. DURGHEU: Drumul omului” →

Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere

George Călinescu , s-a născut 19 iunie 1899, în București, a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). S-a afirmat și ca scriitori (Enigma Otiliei, Arca lui Noe, Cartea nunții etc)

Redăm mai jos etapele principale care au jalonat viața acestui mare cărturar.
Pe 19 iunie se naşte, la Spitalul Filantropia din Bucureşti, Gheorghe Vişan, cel care avea să devină cunoscut ca George Călinescu, fiul Mariei Vişan şi al lui Tache Căpitănescu.

1907 — La 17 martie soţii Constantin şi Maria Călinescu, născută Căpitănescu, îl adoptă pe Gheorghe Vişan, elev în clasa a doua primară. Familia se află la Iaşi. În acelaşi an moare tatăl adoptiv.

Primele două clase primare le face la Iaşi, la Colegiul Carol I.

1908 — În iunie, Maria Călinescu se mută la Bucureşti, în casa surorilor sale.

1910-1914 — Urmează gimnaziul „Dimitrie Cantemir”.

1914-1916 — Urmează secţia modernă a Liceului „Gh. Lazar”.

1916-1917 — Se refugiază la Iaşi, unde face în particular ultima clasă de liceu.

1918 — În octombrie trece bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală.

1919 — Trimite primele versuri la „Sburătorul”. În octombrie se înscrie la Facultatea de filozofie şi litere, secţia filologie modernă a Universităţii din Bucureşti, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultăţii.

1920 — Urmează cursurile de literatură română ţinute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaşte pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limba şi literatura italiană a universităţii bucureştene.

Se angajează ca paleograf şi bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului. Îşi dă demisia din postul de subbibliotecar. Debutează în publicistică în paginile ziarului „Dimineaţa”.

1921 — Semnează în revista „Roma” traducerea nuvelei Nastagio degli onesti din Decameronul lui Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.

1923 — Apare romanul lui Giovanni Papini Un uomo finito, tradus de George Călinescu, cu o prefaţă a autorului, scrisă pentru această traducere.

Îşi trece examenul de licenţă şi devine profesor suplinitor la liceele „Gh. Şincai” şi „Matei Basarab” din Capitală. Renunţă la postul de arhivar.

1924 — Redactează, scriindu-le de fapt, numerele pe ianuarie, martie, iunie-iulie şi august ale revistei „Roma”.

Promovează examenul de capacitate la limbile italiană şi română şi devine profesor la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, prin ordin ministerial.

Obţine concediu de studii şi o bursă de doi ani pentru Şcoala Română din Roma, pe atunci de arheologie şi istorie. Frecventează biblioteca şcolii, a institutului De propaganda fide şi a Vaticanului. Ascultă cursurile lui Adolfo Venturi şi va vizita muzeele Renaşterii.

1925 — Publică în revista „Diplomatarium italicum” studiul Alcuni missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII, studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu „Libreria di seienze e lettere” din Roma.

1926 — Se întoarce în ţară, unde este detaşat ca profesor de limba şi literatura italiană, la Liceul „Gh. Şincai” din Capitală. Frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu şi debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia Nova mihi apparuit Beatrix.

1927 — Îşi extinde colaborarea la diverse publicaţii: „Vremea” lui I. Valerian (unde scrie până în 1929, apoi, sporadic, în 1932 şi 1933), „Sinteza” (unde începe polemica cu Eugen Lovinescu, dusă intermitent, până la moartea acestuia, în diverse publicaţii), „Gândirea” (unde publică neregulat până în 1929), „Politica” (accidental, dar revine şi în 1928).

1928 — Colaborează la „Universul literar”, condus de Camil Petrescu, la revista „Opoziţia”, preia cronica literară a „Vieţii literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusă de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Şoimaru şi Şerban Cioculescu. Îşi ia în primire postul de la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, dar vine lunar în Bucureşti.

1929 — Se căsătoreşte cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion şi a Elisabetei Trifu din Bucureşti. Locuieşte până la sfârşitul anului la Timişoara. Este detaşat la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Capitală.

Colaborează cu studiul Valachia şi Moldavia în vechile periple italiene la volumul colectiv Omagiu lui Ramiro Ortiz.

1930 — Se transferă la catedra de italiană de la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Bucureşti.

Redactează revista „Roma” (unde publică intens până în 1932), scoate revista „Capricorn”, două numere, unde foloseşte prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre Eugen Lovinescu, începe polemica cu „Gândirea”, colaborează întâmplător la „Vestul”.

Apare Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni în acelaşi „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu „Libreria di scienze e lettere” din Roma.

1931 — Este numit profesor titular de limba italiană în învăţământul secundar şi comercial din Bucureşti. Colaboreaza la „Adevărul literar şi artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viaţa românească”. Termină de scris Viaţa lui Mihai Eminescu şi începe s-o publice în foileton în ziarul „Mişcarea”.

1932 — Colaborează regulat la „Adevărul literar şi artistic” (până în 1939). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar şi artistic” ca şi în „Viaţa românească”, „România literară”. Tot în „România literară” publică un prim capitol al romanului intitulat iniţial Ursitoarele, numit ulterior Cartea nunţii. Apare Viaţa lui Mihai Eminescu.

La propunerea lui Garabet Ibraileanu este numit codirector la „Viaţa românească”, alături de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obţinut de Mircea Eliade pentru romanul Maitreyi.

1933 — Apare ultimul foileton al romanului în „România literară”. Apare, la „Editura Adevărul”, Cartea nunţii.

Începe polemica cu Camil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar şi artistic”, Cronica mizantropului, pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 şi, mai rar, până la sfârşitul vieţii. Iniţiază apariţia bilunară a „Vieţii româneşti”. Aici, ca şi în „Adevărul literar şi artistic”, publică fragmente din Opera lui Mihai Eminescu. Apare ediţia a doua la Viaţa lui Mihai Eminescu. Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineaţa”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere” →

Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Brennus

Brennus a fost o căpetenie a tribului celt al Senonilor. El a înfrânt trupele Romei republicane la Allia, în 18 Iulie 390 I.d.Hr. În anul 387 I.d.Hr. el a condus trupele sale din Galia Cisalpină ,a atacat Roma, a capturat cea mai mare parte din oraș și a ținut orașul captiv câteva luni.

Senoni erau un trib celtic care s-au extins și în nordul Italiei de azi. În jur de 400 I.d.Hr. au pătruns în Umbria iar în 391 I.d.Hr. au invadat Etruria. O încercare de pacificare cu Roma a eșuat și Senonii au atacat Roma. În bătălia de la Allia (din 18 Iulie, 390 I.d.Hr.), cum spuneam, armata Romei a fost înfrântă și Senonii au pătruns în oraș. Ei au ocupat bună parte din oraș dar nu au reușit să ocupe Capitoliu. Conform legendei, gâștele sacre ale Iunonei au deșteptat din somn pe Marcus Manlius Capitolinus care a reușit să scape de ocupație Capitoliul, (De acolo provine și vorba,’gastele au salvat Roma”). Totuși, văzând bună parte din oraș ocupată, Romanii au căutat să cumpere pacea. Brennus, căpetenia Senonilor, a cerut o mie de livre de aur. La cântărirea aurului Senoni au adus greutăți măsluite și deci cereau mai mult aur decât fusese înțelegerea. La protestul Romanilor, Brennus a aruncat sabia sa pe deasupra și a exclamat; ’Vae Victis”, „vai de cei învinși. „Se spune că acest incident a amânat o vreme încheierea păcii. Timp suficient ca dictatorul Marcus Furius Camillus să adune trupe și să reînceapă lupta sub deviza; ”non auro, sed ferro recuperanda este patria” (nu aurul, ci fierul va redobândi patria). Celții au fost înfrânți iar Camillus a fost ovaționat drept “Pater Patriae”, Părintele Patriei. Oricum din întreg acest eveniment istoric, memorabil și repetitiv, a rămas conceptul, ”vae victis”, vai de cei învinși.

Este vorba faptul că cei înfrânți în război erau abuzați, persecutați, umiliți și asta în condițiile în care nu aveau putință de a protesta, învingătorii aveau și “dreptate”, și glorie, și pradă, după bunul lor plac. Această practică producea în chip inevitabil un ciclu de războaie ulterioare. Cei înfrânți așteptau până le venea la îndemână și apoi porneau războaie de “revanșa”. Violența genera altă violență și ciclul devenea tot mai nemilos, tot mai distrugător. Oamenii au fost și sunt incapabili să înțeleagă că răul și nedreptatea nu pot genera decât un rău și o nedreptate mai mare. Oamenii nu au putut și nu pot înțelege că ura va genera tot ura.

Este destul să ne uităm la istoria foarte apropiată.

Către sfârșitul celui de al doilea război mondial, pe măsură ce succesul militar al Aliaților devenea evident, limbajul rațiunii dispărea. Cuvintele despre “democratizare”, ”libertate”, ”stare de drept”, erau înlocuite cu făgăduințe și amenințări de răzbunare. Aceste făgăduințe au fost împlinite din plin.

Într-un manifest, de o cruzime obscenă, ”Ucide-l pe Neamț”, propagandistul sovietic ovrei Ilya Ehrenburg, îndemna pe soldații sovietici să distrugă totul în cale lor: orașe, sate, oameni. Ii îndemna să nu cruțe nici pruncii din pântecele mamelor lor și să ia ca pradă femeile germane. Toate aceste lucruri soldații sovietici le-au împlinit din plin!

Aliații “apuseni” nu au fost mai prejos. Soldații germani care li s-au predat au fost declarați”combatanți în captivitate”, un termen care nu a mai fost auzit!, și în consecință sute de mii de soldați au fost ținuți sub cerul liber, fără nici un fel de hrană sau asistență. Zeci de mii au murit și încă mai mulți au rămas grav bolnavi. În plus teritoriul Germaniei a fost măcelărit. Provincii întregi, Prusia Orientală, Silezia, Țara Sudetilor, au fost rupte din Germania și populația expulzată sau nimicită,zeci de milioane de oameni. Aceasta a fost cea mai mare operație de “curățire etnică” și genocid din istorie. O practică în care anglo-saxonii aveau o serioasă experiență. Mă refer la genocidul împotriva populației native din America de Nord. În același timp, chiar după constituirea Republicii Federale Germane, pământul german a rămas sub ocupație. Până în ziua de azi Germanii sunt supuși unei operații de spălare la creier de o intensitate fără precedent și sunt siliți să plătească “despăgubiri” gigantice către statul Israel, Ovreimea mondială și urmașilor Holocaustului, ajunși la a patra generație.

Aceleași lucruri s-au întâmplat în Japonia unde, în plus, forțele USA au folosit și arme nucleare, stabilind dubiosul record de a fi singura țară care a utilizat asemenea monstruozitate.

Dar această politică de tip canibalist este continuată de USA și astăzi.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Brennus” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GHEORGHE BUZATU – HERODOT AL ISTORIEI CONTEMPORANE

„Geniul este relief, noutate,

invenţie, creare de epocă şi stil.”

(Petre Ţuţea)

Comuna Sihlea a judeţului Vrancea, poartă cu mândrie pecetea unuia dintre cei mai aleşi Români care au fost hărăziţi Nemului nostru dacoromân, a cărui efigie va străluci atâta timp cât în Naţiunea nostră se vor mai naşte astfel de oameni Mari.

În ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

Printre undele izvorului sacru ce curge tainic ca o zestre profetică în Albia şi Vatra Neamului dacoromân, susură cu picuri de legendă: erudiţia, vigoarea ca spirit de observaţie, luciditatea unei elocinţe robuste, oceanografia ştiinţifică, autoritatea istoricului, vocaţia profesorului, sinteza omului de stat şi omenia marelui vrâncean.

Oamenii aleşi, oamenii Mari sunt chemaţi, sunt cernuţi şi aleşi de Proniator pentru a fi hărăziţi să se desăvârşească întru jertfa, vocaţia şi misiunea lor privind slujirea şi slăvire lui Dumnezeu şi deopotrivă a Neamului, omenirii chiar, pentru a conferi Patriei noastre creştine un nou sens al devenirii istoriei noastre în plan naţional-universal.

Oamenii aleşi, oamenii Mari, asemeni dacoromânului nostru Gheorghe Buzatu, ţâşnesc din ţărâna sfântă – plămadă martirică a Neamului nostru milenar, din străluminările Zorilor Creaţiei divine, în care se zideşte Vatra Strămoşească întru menirea şi moştenire ei veşnică, pe temelia unei drepte credinţe, pe eroismul legendar străbun, vegheate de stâlpul Adevărului divin, cu Altarul ei de jertfă curată, cu Olimpul înţelepciunii proverbiale, cu Kogaionul sălaş al profetismului carpatin şi cu Omenia princiară valahă care se revarsă covârşitor până dincolo de marginile lumii.

Oamenii aleşi, oamenii Mari au un fel de a fi chemaţi, de a fi aleşi, adică un fel de predestinare, caracterizată prin integralitatea vieţii lor originale, dospiţi şi crescuţi din frământătura caldă a Aluatului neamului pentru a deveni Pâinea naţiei lor aburinde, din care mulţi să se împărtăşească spiritual şi mai mulţi să se cuminece religios, pulsând astfel în ei cinstirea şi iubirea pentru strămoşi, pentru toţi înaintaşii neamului.

Marele istoric Gheorghe Buzatu, Herodotul nostru contemporan conştient fiind că Istoria este în egală măsură o ştiinţă şi o artă, a militat permanent să instaureze în sânul Naţiei sale creştine demnitatea ei naţională, în cadrul libertăţii naţionalităţii ei, pentru a-i contura, venera, sacraliza personalitatea ei în sens divin.

Fiindcă libertate fără naţionalitate nu se poate, tocmai de aceea demnitatea naţională crează demnitatea personală, iar demnitatea personală pe cea naţională.

Omul mare se pune în acord cu adânca voinţă a Neamului, trăindu-i sublima intensitate spirituală, devenind astfel un mare etnic, un naţionalist-creştin profund. „Omul mare vine, ca o parte nouă în simfonia vieţii neamului.” ((Vasile Băncilă, Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 106)

Denigratorii, defăimătorii, calomniatorii, profanatorii prin faptele lor mârşave, devin victime, ucigând numai în ei sentimentul naţional şi pe cel religios, desţărându-se.

Marele Filosof creştin ortodox brăileanul Vasile Băncilă pleda pentru sancţionarea indivizilor care defăimează Patria, Neamul, Tradiţia, Poporul. „Ar trebui să se creeze delictul de lese-naţiune şi vinovaţii să fie urmăriţi.” (Vasile Băncilă, op. cit., p. 91)

Profesorul Gheorghe Buzatu s-a înregimentat vocaţiei Istoriei naţionale, cu toată fiinţa sa, cu măsura în care Mareşalul nostru s-a asumat Neamului, Tradiţiei, Patriei creştine, responsabilităţii sacre ale poporului pe care l-a condus, l-a îndrumat, l-a făcut demn să se aşeze cu mândrie în rândul marilor popoare, pentru care s-a jertfit cu propriul său sânge. Crezul Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GHEORGHE BUZATU – HERODOT AL ISTORIEI CONTEMPORANE” →

Alexandru NEMOIANU: Kosovo-Metohia

În unul dintre eseurile sale, intitulat “Stindardul Lumii: ,G.K.Chesterton vorbea despre felul în care un loc sau o țară pot crește și pot avea viitor. El conchidea că viitorul unui loc (ori al unei țări) poate fi asigurat doar prin dragoste,” o dragoste având substrat transcendental și fără motivare pământească”. Doar în acest chip, spunea marele eseist, un loc poate deveni măreț și demn de viață și de moarte. Mai întâi oamenii trebuie să cinstească un loc și apoi vor putea să își dea viața pentru el, ca să îl apere sau să îl facă mai frumos. Un asemenea loc va fi iubit și cinstit chiar în înfrângeri și doar un asemenea loc va putea să devină strigăt de lupta și motivație de renaștere, după o înfrângere. Spunea Chesterton; ”Roma a fost îndrăgită de oameni nu pentru măreția ei, ci ea a căpătat măreție pentru că oamenii ei au iubit-o”. Iar Roma este un caz cu valoare permanentă și absolută. Ea este arhetipul “locurilor” pentru care oamenii au știut și să trăiască și să moară, să aibă rost, să se poată ridica din înfrângeri, ”să își lingă rănile”, să se ridice mai tari, mai mândri, mai frumoși. Asemenea locuri există în multe părți și un asemenea loc au toate popoarele care știu că ele nu sunt simple realități istorice, ci că sunt realități duhovnicești deopotrivă. Căci neamurile au fost aduse în istorie cu un rost de împlinit care nu stă la voia răului clipei. Un asemenea loc special și făgăduință de biruință este Kosovo-Metohia.

Este bine a ne aducem aminte și să nu uităm ce s-a întâmplat în Primăvară anului 1999 și mai exact în zilele ce au premers Învierii Domnului și până la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zilele sfinte ale dreptmăritorilor creștini. Acele evenimente țin de meta-istorie.

Un neam de un curaj și demnitate fără egal, Neamul Sârbesc, a fost atacat cu o brutalitate și violență care au fost cea mai vădită crimă a negativității pure din ultima jumătate a veacului XX. Acest atac si această agresiune sfruntată,nu au avut decât un singur scop:să ucidă, să distrugă și să umilească și,încă mai vârtos, să umilească Biserica lui Hristos în zilele ei de bucurie și în unul din locurile ei sfinte.

În conflict s-au aflat un imperiu buimac și fără suflet,un imperiu care va evolua ulterior în “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” de azi (adică SUA, EU și slugile lor) și o țară și un neam care stăteau pentru locul lor în lume. Este știut că o vreme, după căderea comunismului, mulți am crezut că, măcar pentru o vreme, răul va fi stăvilit. Ne-am imaginat că figuri sinistre nu ne vor mai bântui. Dar în acele zile am văzut fețele hidoase ale dezmățatului William(Bill) Jefferson Clinton, a generalului hingher Wesley Clark, ale anti-femeii Madeleine Albright și alți eiusdem farinae. Dar asta poate nici nu mai are importantă. Un alt lucru are însă importantă.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt cei “buni și cine sunt cei “răi” , în noile circumstanțe ale istoriei. În chip brutal condiția noastră umană a fost pusă din nou în situația de a TREBUI să aleagă între bine și rău. Și să nu ne amăgim. Pentru această alegere vom avea de dat seama în față unei instanțe care este infinit mai tare și mai dreaptă decât a oamenilor. Suntem obligați să vedem că “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” (repet, UȘA, EU și slugile lor) Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Kosovo-Metohia” →

Alexandru NEMOIANU: Interogatoriile intense

(Enhanced interrogations)

Starea sistemelor politice poate fi judecată și după aparatul lor de represiune. Atunci când principiile, care afirmă și caută să definească sistemul, sunt vorbă goală și sunt contrazise de practicile din corpul de urmărire și corecție, acel sistem este în profundă criză și aproape de colaps. El mai poate dăinui, mai poate face mult rău, dar în sine este putred și în pragul disoluției. Când factorii presupuși a face dreptate devin călăi și torționari sfârșitul sistemului este aproape. În această privința trebuie făcută o precizare esențială.

Acest infern concentraționist devine iad profund în momentul când el este codificat, când tortura devine regulă. În acest iad nu se află doar “vinovați”, se află mai ales nevinovați, oameni aflați la loc nepotrivit și care intră în moara drăcească a torturii permanente, fără rost.

Nu este vorba despre faptul că cel deținut, cel acuzat, merită sau nu un tratament sever. Este vorba că atunci când factorul de putere, cutare sistem statal, folosește metode sinistre, tortură și nimicire a oricărei urme de umanitate sau decentă, el, acel sistem statal, încetează să mai fie superior moral celui acuzat, se așează în aceiași categorie. Comportamentul decent nu este opțional, el este obligatoriu, dacă dorești să păstrezi autoritate și credibilitate morală. În momentul în care un sistem politic sau statal codifică tortura bestială, acel sistem se așează în aceiași categorie morală cu cel torturat,în aceiași categorie morală cu “teroriștii”.

Acest lucru a fost adevărat în trecut și adevărat este și astăzi.

Sistemul comunist din România, esența lui bestială a fost dovedită prin “fenomenul Pitești”. Un fenomen care a transformat închisoarea în iad, în manifestare demonică deplină.

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților închiși,tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen. Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge. Acest adevăr, simplu în cruzimea lui, bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic.

Metoda « Pitești » fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe” , în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!,bărbați și femei.) Apoi s-a extins, mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial. În Silezia, împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte, „Ochi pentru ochi” (An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”. Este de reținut că în Rusia bolșevică și în Silezia cei care au aplicat sistemul “Pitești” au fost,în majoritate, comisari Ovrei și tot asemenea “comisari” au inițiat și acțiunea Pitești în România; Pauker, Nicholski, etc.

Prin tortură continuă, zi și noapte, fără motivație, deținuții erau reduși la condiția de supuși perfecți, roboți care executau orice comandă li se dădea. Așa s-a ajuns că deținuții să se tortureze între ei, să mănânce fecale, să rostească blasfemii cutremurătoare, etc.

Metoda prin care ajungeau la acest nivel era rezultatul, cum spuneau torturii permanente și de lungă durata.

Îngroziți de deconspirarea fenomenului, comuniștii Români au încercat să îl camufleze. Ei au înscenat un soi de proces în care au “dovedit”, prin tortură participanților, că “fenomenul” a fost consecința unor “directive” date, din exterior, de comandanți legionari. Evident ridicolul acestei afirmații era strigător la cer. În închisori comuniste de maximă securitate, în care deținuții era controlați total, cum ar fi fost cu putință să aibă acțiuni fără știrea comandamentului securist? (Este revoltător că în zilele de la sfârșitul anului 2019 doi “cercetători”, mercenari ai iadului, au căutat să reia această sinistră varianta a securității).

Dar în realitate rezultă tot mai limpede că “fenomenul Pitești” nu a fost un caz izolat și mai ales la întâmplare. Acel fenomen a fost comandat și analizat de către centrele răului mondial. Că așa este stă dovadă actuala practică a “interogatoriilor intense” (“enhanced interrogations”), sistemul Guantanamo, practicat de serviciile represive ale USA.

După atacul din Septembrie 2011 în USA s-au luat măsuri brutale. Era firesc ca țară să se apere, dar nu era firesc ca măsurile luate să contrazică orice normă de drept sau stare sub lege. Nu era normal ca toate convențiile internațional existente privind tratamentul deținuților să fie călcate în picioare. Nu era normal ca Președenția USA să aprobe tortură.

Această oficializare a torturii a făcut USA un rău imens. Probabil că niciodată nu vor mai reuși USA să își recapete prestigiul moral. Iar acest dezastru criminal a dezvăluit că sistemul USA este grav bolnav, poate terminal bolnav. Această oficializare a torturii poartă un nume: ”interogatorii intense”, ”enhanced interrogations”, un eufemism pentru tortură.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Interogatoriile intense” →