Zenovia ZAMFIR: Calea spre Lumină cu George CĂLIN

Albastrul cerului se amestecă cu roşu umbrei soarelui în asfinţit, o frunză de salcie pluteşte în derivă pe marginea lacului din sufletul meu, privesc însetată de linişte, de pace şi dornică să- mi odihnesc privirea pe luciul lui în care se ghiceşte unda unei adieri de vînt promise de primăvară. Bunul Dumnezeu mi- a dăruit bucuria şi onoarea de a cunoaşte oameni minunaţi, scriitori consacraţi, de a vizita locuri binecuvântate şi pline de spiritualitate. A te încumenta să scrii despre viaţa şi opera unui scriitor talentat şi valoros ajuns la o vârstă- simbol a deplinătăţii intelectuale şi spirituale este un act de mare curaj.Ioan 1:1-14 VDC ”La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”…Cuvintele trebuie alese cu grijă pentru că ele exprimă complexitatea şi profunzimea personalităţii dăruite de Creator cu har şi calităţi aparte . Mântuitorul Iisus Hristos le- a spus ucenicilor : ,,După roadele lor îi veţi cunoaşte...” (Matei 7, 16) . Roadele sunt faptele care îl însoţesc pe om în viaţă iar apoi în călătoria spre veşnicie. Cu multă vreme în urmă, într- o zi de toamnă târzie am avut şansa de a-l cunoaşte pe domnul George Călin, om de cultură titrat şi apreciat. Chipul său impunător, privirea blândă, zâmbetul larg, vocea catifelată sunt doar câteva din calităţile umane ale unui Om talentat şi înzestrat cu har, scriitor, poet, ambasador.

George Călin, a văzut lumina zilei în localitatea Feteşti, zona de sud-est a ţării, fiind binecuvântat din fragedă pruncie cu frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu în Câmpia Bărăganului, acolo unde şi- a petrecut copilăria. Cu zestrea bună-cuviinţei şi a credinţei, cu inima plină de gânduri frumoase, cu vise şi speranţe luminoase a urmat cursurile Facultăţii de Ziaristică de la Academia de Studii Social-Politice din Bucureşti.George Călin a plecat spre capitală, la Bucureşti unde preocuparea pentru scris, jurnalistică, lucrări spirituale l- a înalţat şi înobilat deopotrivă. De la debutul în revista „Arcadia” în 1976 şi până în prezent activitatea literară pe ”Ogorul scrisului” este foarte rodnică. Paralel desfăşoară o prodigioasă activitate pe tărâm cultural devenind preşedinte, membru fondator a numeroase Asociaţii şi Fundaţii cultuarale, iniţiind şi conducând cenacluri literare, concursuri de poezie, editează Antologii şi Caiete literare.

Despre opera domniei sale cuvintele şi aprecierile criticilor de specialitate sunt multe şi frumoase.Cărţile autorului, cu învăţăturile şi tâlcurile lor, cu vremurile şi întâmplările descrie, pun în valoare şi lumină o parte a strădaniilor şi trăirilor pe care George Călin le- a adunat în timp. Călătorind în ţară şi străinătate, păstrând în inima sa tot ceea ce este adevărat şi folositor, George Călin a găsit întotdeauna nimbul de lumină din oameni şi locuri devenind unul dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani. Un Om ca domnia sa iubitor de frumos şi înţelepciune, de credinţă şi lumină trebuie să ofere lumină şi celor ce iubesc lumina, Mântuitorul Iisus Hristos a spus ucenicilor : „Fiecare scoate din inima lui după cum are, lumină şi cuvinte bune, aşijderea dacă are întuneric în inima lui, scoate ce are…” (Luca 6, 45) .

Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Calea spre Lumină cu George CĂLIN” →

Zamfir Anghel Dan: ADEVĂR ȘI PROBABILITATE

În teoria adevărului orice evident pleacă de la o probabilitate.

Evidentul este doar o treaptă a adevărului, nu adevărul însuși..

Nu tot ce este evident este și adevărat. Pentru că orice adevăr pleacă de la o probabilitate și oricând un evident poate fi combătut cu o probabilitate.

Existența însăși este o probabilitate. Singura constantă este materia și probabilitatea schimbării, transformării ei în alte probabilități.

Cuvântul este baza lingvistică a teoriei relativității. Evidentul și probabilitatea îmbinărilor lui duc la însămânțarea poveștilor, a poemelor, a cărților, a scrisului ca probabilitate de exprimare a gândirii.

Asta nu înseamnă că ,,mai întâi a fost cuvântul,,

Continue reading „Zamfir Anghel Dan: ADEVĂR ȘI PROBABILITATE” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (5)

Sacrificiul de sine este un fel de a se eterniza în istorie

Christopher Nugent (1930 – ), profesor de istorie și religie la universitățile din Kentucky, Dublin și altele, explică sinuciderea religioasă din perspectivă sociologică. Cei care își jertfesc viața nu consideră că moartea înseamnă sfârșitul istoriei, ci că, dimpotrivă, este un fel metafizic de a se eterniza pe sine în istorie și a obține renume etern. „Moartea prin sacrificiu nu înseamnă că acesta este sfârșitul istoriei, ci e permanentizarea metafizică a istoriei printr-o acțiune care face să înceteze istoria fizică și aduce gloria eternă.”¹

Nugent spune că „sacrificiul este cea mai veche instituție religioasă din lume. Poate părea ceva demodat pentru societatea de consum, însă nu există temeiuri pentru a presupune că va dispărea. Sacrificiul de sine este ceva universal, în toate culturile religioase și probabil că exprimă ceva elementar în natura omenească. Nu suntem numai animale raționale, cum spune Aristotel, ci și animale sacrificatoare.”²

Autorul afirmă că „moartea nu are un sens public, ci din ce în ce mai mult și inevitabil un sens privat. Varianta laică a existențialismului a adus ideea aceasta la concluzia cea mai logică și a declarat moartea absurdă.”³Se spune că Urmuz al nostru (Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău, 1883 – 1923), celebru în istoria literaturii universale, s-a sinucis pentru a demonstra absurditatea morții și a încununat astfel opera sa prin concordanța dintre biografia și scrierile sale, cum nimeni nu va mai avea curajul să îl imite. Alt sens nu s-a găsit pentru sinuciderea lui.

În carte se discută despre misterul morții și scrie că: „Însuși cuvântul misticism pare să fie înrădăcinat în moarte. Are vechi legături cu ‘misterele’ precreștine ezoterice și cu culturi exotice al căror scop era găsirea nemuririi. Sumedenie de mistere înfloreau în lumea veche. Religia oficială, peste tot, era mai degrabă un cult de stat, uscat și impus, cu obligații sociale și scopuri politice, mai ales după inevitabila răspândire a politicii morale în timpurile din urmă ale lumii greco-romane. Religia oficială nu putea să mai răspundă nevoilor sufletești ale oamenilor. Astfel, ‘misterele’, printre altele, reprezintă o cale de ușurare pentru viața sufletească și au călăuzit strădaniile de a accepta enigma morții.”⁴

Nugent spune că: „Martiriul întărește afinitatea dintre misticism și moarte. (…) Rareori au fost misterul morții și misticismul atât de aproape și atât de clar relatate ca în cazul lui Ștefan. Chiar de la începutul lovirii cu pietre, el strigă: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor, Capitolul 7:56). Viziunea lui mistică și moartea sunt simultane.⁵

Mulți dintre cei care au scris despre Miorița consideră moartea ciobanului ca o crimă murdară. Unii, în frunte cu Romulus Vulcănescu,⁶ consideră că ciobanul este judecat și condamnat pe drept sau pe nedrept pentru toate cele unsprezece fapte care în etnologia juridică sunt pedepsite de popor cu moartea. Argumentele împotriva interpretării juridice a Mioriței nu le mai repet aici. Le-am prezentat în carte⁷ și în diferite expuneri rezumative. Alții încearcă să justifice seninătatea cu care ciobanul întâmpină moartea și afirmă că el acceptă uciderea sa cu resemnare, ca un incapabil să se apere și ca un laș. Ba chiar s-a afirmat că ciobanul iubește moartea mai mult decât viața, iar toate defectele lui ar fi ceva reprezentativ pentru toți românii. Alții încearcă să reabiliteze ciobanul și afirmă că el acceptă să fie sacrificat, la fel ca Isus pe cruce. Vor să ne convingă că asta ar fi menirea istorică a românilor: de a se sacrifica la porțile Europei și a se eterniza în istorie prin sacrificiu și să obținem astfel renume etern și glorie eternă, după ce murim. Ideea sacrificiului individual și colectiv a fost explicit susținută de către Dimitrie Bolintineanu în bine-cunoscutele versuri: Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! Eu știu ce înseamnă asta, pentru că tatăl meu are mormântul într-un cimitir militar, unde în fiecare an militarii pun flori și fac de gardă.

Asemenea interpretări întunecate și descurajante ale Mioriței se bazează pe o lectură a versurilor ca un text exoteric, ca și cum ar fi un text profan, pentru profani. Din această perspectivă profană, Miorița desigur că este o baladă frumoasă și puternic impresionantă, însă tragică, sumbră și devastatoare psihic, pe bună dreptate dăunătoare națiunii și individului. Nu Miorița este dăunătoare, ci interpretarea aceasta profană. Miorița nu are cum să fie dăunătoare. Stămoșii nu ne puteau lăsa moștenire ce va dăunător. Nimeni nu lasă urmașilor moștenire ceva dăunător. Interpretările denigratoare ale Mioriței sunt dăunătoare pentru noi și folositoare vrăjmașilor tradiționali ai României. Citirea Mioriței ca un text exoteric și profan poate să ne facă să plângem, dar ne duce la o înțelegere anapoda, diametral opusă intenției autorilor ei și mesajului luminos pe care vor să ni-l transmită.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (5)” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (4)

Omul se ridică deasupra materiei

Francezul Émile Durkheim (1858 – 1917), întemeietorul sociologiei moderne și filozof, dezvoltă concepția lui Feuerbach și Marx despre raportul dintre religie și societate. După el, religia are un important rol în societate, ceea ce justifică o cercetare a religiei din perspectiva sociologiei. El spune că religia este viață serioasă (c’est de la vie sérieuse) și că religia se bazează pe realitate. Durkheim pornește de la Hegel când spune că, în religia naturală, lucrurile cele mai evidente și uluitoare sunt soarele și luna. Acestea sunt respectate ca fiind cele mai importante divinități.

Soarele, luna și stelele fascinează și sunt adecvate pentru a simboliza trăirile poetice luminoase ale ciobanului din Miorița, care își proiectează sufletul pe cer. Acest fenomen este bine-cunoscut la mulți poeți culți. Soarele și luna îi țin ciobanului cununa, la nunta sa cosmică. Versurile prezintă apoteoza ciobanului, ca personaj mitologic, nu ca un oarecare cioban în carne și oase. În unele variante ale Mioriței, Mândra crăiasă este chiar sora soarelui. În altele ea e o fată de crai. Dar acest crai nu apare în niciun fel. Oricum, ea este divinitatea supremă din religia ciobanului și a autorilor anonimi ai Mioriței, divinitatea supremă din matriarhat, nicidecum subordonată vreunui crai.

Arheologii nu au găsit niciun echivalent masculin al miilor de statuete feminine din paleolitic și din matriarhat, de la Atlantic până în estul Siberiei, ce reprezintă zeița mamă. Nu există nicio divinitate masculină în Miorița. Și niciun echivalent masculin al mamei ciobanului, decât ca adaosuri sporadice, în versuri șchioape, fără rimă și nesemnificative, în câteva variante alterate de modificări individuale, târzii. În limbile romanice, soarele este de genul masculin iar luna feminin. În limbile germanice este invers: soarele este feminin die Sonne iar luna masculin der Mond. Limbile germanice păstrează memoria vremurilor matriarhale, când soarele era divinitatea femeilor iar luna divinitatea bărbaților, care plecau la vânătoare noaptea, sub protecția lunii. Se pare că și în actuala zonă a limbilor romanice a putut fi la fel. La celți, soarele era feminin iar luna masculin. La noi, luna nouă se mai numește Crai nou. Avem opereta Crai nou de Ciprian Porumbescu.

Durkheim spune că primul sentiment religios se ivește din trăirea sau uimirea stârnită de admirarea unui fenomen al naturii. Prin efectul magic al limbii, aceste trăiri sunt transpuse în idei bizare¹ El etichetează toate sistemele religioase ca fiind un fel de aiureală sau delir (species of delirium that every religion is)². Eu notez că afirmația lui ateistă este confirmată de Tertulian (160 – 220), părinte al bisericii catolice, care a zis celebra vorbă: „Eu cred, tocmai fiindcă e absurd” (Credo quia absurdum). Putem constata că trăim într-o lume plină de paradoxuri. Asta și este una din fascinantele frumuseți ale vieții.

Durkheim deosebește două sisteme religioase. Unul este îndreptat spre fenomene ale naturii: forțe cosmice, vânturi, fluvii, stele, cerul sau alte elemente naturale ca plante, animale, munți. Acest sistem religios se numește animism.³Toate elementele naturii numite de Durkheim se regăsesc în ansamblul variantelor Mioriței. În unele variante, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Apșoara, cu Ceața și cu Sfânta Negurice. Acestea îi răspund ca niște femei bătrâne și înțelepte din satul ei. Ele sunt propria ei oglindire. Ea vorbește cu sine însăși. Dialogul ei cu forțele naturii este un monolog interior. La fel cum dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Însă Dunărea și celelalte îi răspund cam obosite, nu întotdeauna sunt dispuse să o ajute ca să își găsească fiul și o trimit de la una la alta. Aceste divinități ale naturii prezintă simptomul pe care Mircea Eliade îl numește deus otiosus, zeul obosit. Asta înseamnă că divinitățile naturale își pierduseră vitalitatea din concepțiile oamenilor, își trăiseră traiul și erau pe cale de a nu mai satisface nevoile societății, din vremea când a fost creată Miorița. Aici avem unul din numeroasele indicii, care ne ajută să facem o datare relativă a compunerii Mioriței, în epoca de trecere de la matriarhat la patriarhat și dinspre paleolitic spre neolitic. Înseamnă că Perechea de Gânditori de la Hamangia auziseră și puteau cânta Miorița, sub forma ei de pe atunci, numită convențional Urballade.

Un alt sistem religios pus în evidență de Durkheim este îndreptat către ființe spirituale: duhuri, spirite, suflete, genii, demoni, zeități. Aș adăuga strigoi, vârcolaci, moroi, vampiri și ce mai știți dumneavoastră. Acestea sunt însuflețite și sunt agenți conștienți ca oamenii, dar au altfel de puteri și în mod obișnuit sunt invizibile pentru ochiul omului. În cele mai multe variante ale Mioriței, este prezentă doar divinitatea din cer, divinitate uranică (de la Uranus, zeul cerului) legată de forțele vitale ale soarelui. În aproape la fel de multe variante, ea este înlocuită cu un echivalent al ei: o Fată Frumoasă, împodobită cu vreun nelipsit obiect de culoare galbenă, deci un evident simbol solar, ce apare din senin pe munte și caută ciobanul. Ea este o divinitate chtonică, adică legată de forțele vitale ale pământului. Apariția divinității sub o formă vizibilă se numește hierofanie. Cele două divinități feminine din Miorița reprezintă cele două căi de a veni în contact cu divinitatea: sau omul caută divinitatea sau divinitatea îl caută pe om. Lucian Blaga spune în Trilogia culturii că aceste două sunt simbolizate în arhitectura religioasă prin bolta sau cupola unor biserici (ca la catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol) și prin turnurile cu acoperiș în formă de săgeți ascuțite, ale altor biserici (ca la bisericile în stil gotic). Moscheile au și cupolă și minaret cu vârful ascuțit, pentru a simboliza cele două căi de contact cu divinitatea, oricât ar vedea cineva în asta un simbol falic, de sfidare a cerului. Simbolurile sunt polisemantice.

Cercetarea anterioară a crezut că Fata Frumoasă ce apare pe munte este o nimfomană fără rușine. Fiecare din noi putem să înțelegem Miorița și orice operă literară cum vrem, după cadrul de referință pe care ni l-au format cărțile citite și experiența de viață.

Amândouă aceste sisteme religioase de care vorbește Durkheim concep divinitatea pornind de la sentimentele pe care anumite elemente ale naturii le trezesc oamenilor.⁴ Nici omul și nici natura nu au vreo calitate sacră lăuntrică – deci asta trebuie să vină de altundeva. Pentru ca această calitate sacră să capete sens, trebuie să mai fie o altă realitate, de care să o putem lega. Dincolo de religia naturii și de animism, trebuie să fie un și mai fundamental și mai primitiv cult, din care ele provin. Durkheim identifică acest cult de la origini în ceea ce el spune că etnologii numesc totemism. După el, cea mai elementară și mai simplă formă de religie în istoria omenirii e totemismul. Multe elemente din cadrul religiilor avansate vin din totemism.⁵ Totemismul este un stadiu primar în care omul pentru prima oară în istoria religiilor a făcut deosebirea între sacru și profan. Gaston Richard (1860 – 1945), profesor universitar de sociologie, explică teoria lui Durkheim, care consideră că „totemismul este o religie primitivă, a unei societăți care trăiește în cele mai simple condiții imaginabile și n-a mai existat vreo altă religie înainte.”⁶

Durkheim spune că totemul poate fi o plantă, un animal sau un obiect, ce are un înțeles simbolic anume, fiind respectat cu toată grija și este un component important în activitățile rituale. A mânca animalul care este totemul grupului e permis numai în cardul unor ceremonii speciale. Totemul e sfânt, deoarece simbolizează însuși grupul și reprezintă valorile care dirijează grupul. Atunci când este permis să se mănânce animalul totemic, mâncatul nu e cu totul liber, ci trebuie mâncat în cantități mici. Depășirea limitelor e un sacrilegiu și poate avea consecințe grave. Este o obligație rituală a mânca animalul totemic în timpul anumitor ceremonii religioase și cu măsură, dar este exclus ca aceasta să fie luată drept o mâncare obișnuită. Dimpotrivă, mâncarea consumată în timpul ceremoniilor este sacră prin ea însăși, și deci e interzisă pentru scopuri profane.⁷

Durkheim, ca și mulți istorici ai religiilor, spune că în totemism, oamenii se îmbracă cu blănurile animalului venerat și își fac din imaginea animalului totemic un simbol reprezentativ pentru apartenența etnică sau socială. Astfel putem să înțelegem mai bine de ce ciobanii tradiționali se îmbracă în sumane din blănuri de oaie și au cojoace și căciuli din blană de miei. Sumanele, cojoacele, pieptarele și căciula sunt elemente tradiționale simbolice, oricât de justificată este utilitatea lor practică. Oaia a avut încă din vechime o importanță hotărâtoare pentru hrana și pentru prosperitatea materială a oamenilor din mediul geografic carpato-danubian. De aceea a fost din străfundurile vremurilor considerată animal sfânt, de tip totemic, iar oamenii arhaici puneau pe ei blănurile animalului totemic. Reticența ciobanilor serioși de a sacrifica miei pentru a se hrăni, cât și asceza sau restricțiile alimentare în anumite perioade din an, desigur că au și cauze raționale, pe care oricine le cunoaște. Oaia este simbolul totemic al ciobanilor noștri arhaici. Pe de altă parte, dacii afișau ca simbol totemic capul de lup în drapel. Dar și romanii aveau capul de lup ca simbol totemic, pe căștile militare. Sunt multe întrebări la care căutăm răspunsul.

Religia are pentru Durkheim, ca și pentru Feuerbach, un important rol în viața socială, fiindcă ține oamenii uniți în societate. Ceremoniile sunt importante pentru ca valorile grupului să fie continuate, ceea ce este mai important pentru viitorul societății decât faptul că indivizii mor. Așa zice Durkheim. Ritualurile îi ajută pe cei îndurerați să se reorienteze, să se adapteze la noile situații. Toate felurile de ceremonii confirmă și conștientizează apartenența individului și întărește sentimentul de solidaritate cu grupul.

Durkheim consideră că, în culturile tradiționale, religia pătrunde în toate aspectele vieții. Aproape toate activitățile se fac într-un mod ritual. Fiecare nouă acțiune este o nouă ceremonie, care creează noi idei sau categorii și întărește valorile deja stabilite. Religia în aceste culturi dirijează sentimentele, activitățile, cât și felul de a gândi și a lua decizii. Temelia opțiunilor morale decurge de la ceea ce e sfânt, iar nu de la criterii utilitariste.

Cu referire la Durkheim, cultura orală era temelia valorilor umaniste ale ciobanilor și țăranilor care au compus Miorița și ne-au transmis-o. Pragmatismul sau utilitarismul valorilor lor morale sunt impregnate de religiozitate. Oile și oieritul puteau fi baza materială a ciobanilor pentru un fel de a gândi tradițional și pentru valori morale călăuzitoare în grupul de muncă și în restul societății.

Mama ciobanului toarce lână în timp ce merge și întreabă de el. Revenind la Durkheim, consider că opțiunile și acțiunile ei au motive sacre, iar nu profane și utilitariste. Implicația religioasă a torsului este mai importantă pentru ea decât sporirea productivității. Fusul e rotit întotdeauna în sensul soarelui. Lâna netoarsă poate fi un simbol adecvat pentru haos, iar firul tors poate simboliza ordinea. Ea poate toarce dintr-un impuls nervos, ca să-și domine angoasa, dar în același timp ea își ordonează gândurile și spațiul înconjurător în care se reorientează. Torsul poate fi pentru ea un ritual sacru, ca să transforme haosul în cosmos – o condiție pentru a putea să-și găsească fiul. Fusul și furca par să fie cel mai adecvat material didactic pentru a ilustra mersul astrelor pe cer.

Cele mai primare sau elementare categorii de gândire, cum ar fi concepția despre timp și spațiu, afirmă Durkheim, sunt formulate în termeni religioși și au diferite grade de calitate religioasă. Noțiunea de timp a apărut ca urmare a faptului că oamenii numărau zilele de la o ceremonie religioasă la alta, adică numărul de zile profane între zilele sfinte. După Richard, Durkheim spune că „există ceremonii sfinte, făcute de membrii unui grup totemic, pentru a obține o sporire a numărului de animale totemice.”⁸Sporul și bunăstarea oilor preocupă ciobanul în multe variante. Versurile precizează adesea ca locuri importante la stână sărita berbecilor și jocuțul mieilor, în legătură cu ritualul prin care va trece ciobanul. Sporul turmei este unul din scopurile ritualului.

Gaston Richard zice că Durkheim deosebește sinuciderea religioasă de cea altruistă. Sinuciderea religioasă este expresia unei solidarități sociale [sinucisul stă în centru]. „Sinuciderea altruistă este o formă de sacrificiu” [alții stau în centru]. „În civilizația noastră se vede asta printre soldați. În societățile simple, dimpotrivă, asta ia o formă religioasă.”⁹ Durkheim nu vorbește de sinuciderea printre oamenii din anturajul puterii, cu două gloanțe în ceafă, ca în ultimii ani ai mandatului lui Mitterand sau ca în alte țări civilizate. Richard se întreabă dacă religia este capabilă să învețe oamenii să aibă „respect pentru natura lor principală și în special pentru propria lor viață.”¹⁰

Durkheim arată că în toate religiile se zice că durerea generează puteri excepționale. „Credința asta nu e lipsită de temei. Măreția unui om se arată după cum suportă durerea.”¹¹ Niciodată nu se ridică omul mai presus de sine însuși și mai spectaculos, decât atunci când își domină propria sa natură, într-atâta încât merge împotriva a ceea ce natura îi poruncește. Prin această capacitate, omul este unic între toate ființele, care merg orbește mânate de bunul plac. În felul acesta, omul ocupă un loc special în univers. Când durerea e dominată, se dau semne că unele legături cu lumea profană sunt rupte. Durerea dominată dovedește că omul e parțial eliberat de lumea materială. De aceea durerea, pe bună dreptate, este considerată ca un instrument pentru eliberare. Omul care s-a eliberat în acest fel nu este supus vreunei iluzii, când crede că posedă un fel de stăpânire asupra naturii. Prin a renunța la materie, omul se ridică deasupra materiei. Deoarece omul a făcut natura sa să tacă, este mai puternic decât întreaga natură.

„Un veritabil exercițiu religios e posibil numai dacă omul este antrenat la renunțări, la râvnă și la distanțare de sine însuși – adică la suferință. Omul să nu se teamă de suferință, fiindcă își poate îndeplini obligațiile cu bucurie, dacă într-o anumită măsura iubește asta.”¹² Extrema asta e necesară, pentru a menține în societate un anumit dezgust față de plăcerile lumești. O elită spirituală trebuie să pună linia sus de tot, pentru ca masele să nu o pună prea jos. Durkheim este adeptul ideii de elitism social pe criterii morale, ca fiind mai onorabile decât criteriile economice, oricât ar fi acestea de puternice sau dominante.

După Durkheim, formele de credință și riturile sunt fapte sociale, deoarece existența lor e independentă de individ, se află în afara individului și constrâng individul la un anumit fel de a gândi și acționa.¹³El mai spune că „sunt unele ceremonii în care se folosește un limbaj special, interzis în situații profane. Acest limbaj ocazional e începutul unei limbi sfinte.”¹⁴Culegătorii de folclor au consemnat în diferite variante ale Mioriței cuvinte ce conțin metagrame sau alte abateri fonetice, cum ar fi intercalarea unui –r– epentetic în expresia strărinel străinătate sau altele, ori forme verbale neobișnuite, derivate de la substantivul lege, cât și un limbaj diferit de limbajul obișnuit. Unele formațiuni lexicale din variantele Mioriței nu le-am găsit consemnate în Dicționarul Limbii Române, al Academiei, ce cuprinde uneori câteva volume pentru o literă. Sunt formațiuni lexicale pe care nu le-a mai folosit niciun autor și presupun că au derutat colectivul de redacție al dicționarului. Acestea pot fi exprimări cifrate, pentru a transmite și totodată a ascunde anumite idei pe care ascultătorii profani, ce nu erau inițiați în tainele în care era inițiat personajul principal din Miorița, nu trebuiau să le priceapă. În cazul lui strărinel, cu bizarul adaus străinătate, textul sugerează o alterare a sensului concret și ne trimite să ne gândim la un sens abstract, de înstrăinare față de gândirea profană și de interesele lumești, ce scapă atenției celor neatenți.

Durkheim observă atașamentul față de două alcătuiri religioase și afirmă că în toate sistemele religioase, mai vechi sau mai noi, putem vedea cum două religii cu forme diferite pot totuși să coexiste. Se împacă una cu alta, se împletesc și sunt unite încât se întrepătrund una cu alta. Cu toate acestea, rămân foarte bine delimitate.¹⁵

Durkheim consideră crima (the crime) ca un factor pentru sănătatea publică, o parte componentă a societăților sănătoase (a factor in public health, an integral part of all healthy societies), deoarece conștiința colectivă apreciază unele acțiuni ca fiind criminale și astfel crima joacă un rol în dezvoltarea moralei și a legilor.¹⁶

Tema centrală sau cea mai importantă și mai neatacabilă a teoriilor lui Durkheim este că timpul și spațiul se împart în sacru și profan și că manifestările relatate la aceste două categorii religioase au consecințe sociale. Această temă a fost preluată și dezvoltată de către Mircea Eliade în Le Sacré et le profane (1965), publicată întâi în germană Das Heilige und das Profane (1957).

Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973) atacă unele teorii ale lui Durkheim și spune că „deosebirea dintre religiile naturale și cele revelate este greșită și creează confuzii. Lumea exterioară și înțelepciunea au revelat întotdeauna pentru oameni existența divinității și i-a ajutat să conștientizeze propria lor ființă și soartă.”¹⁷ Evans-Pritchard îl citează pe Sfântului Augustin (354 – 430), care de meserie era jurist și unul din cei mai inteligenți oameni ai secolului său, după care „creștinismul este religia care a existat de când există omul, înaintea momentului când Christos a devenit om. Această religie adevărată, care deja exista, a fost numită atunci religia creștină.”¹⁸

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (4)” →

Vavila POPOVICI: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE

„Cel care are un « de ce» pentru care să trăiască, îndură aproape orice”. – Nietzsche

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste, Viktor Frankl considerat „profetul sensului vieții” a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți care ulterior a fost publicată sub numele de „The doctor and the soul” (Doctorul și sufletul), conținând conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. A refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”, mărturisea mai târziu Frankl.

Cartea care l-a făcut celebru este „Man’s search for meaning” (Omul în căutarea sensului). Citatul cel mai elocvent al concepției lui Frankl din această carte este cel despre libertatea de voință a omului și sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”.

Cartea „Omul în căutarea sensului vieții” este o combinație de știință și umanism, și o introducere în cea mai semnificativă mișcare psihologică din zilele noastre, o concepție nouă ivită, se spune, de la Freud (1856-1939) medic neuropsihiatru austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză și Adler (1870-1937) medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie individuală; a doua școală vieneză de psihoterapie, în ordine cronologică. Ideea este că principiul motivator fundamental din om este voința de a găsi și a da sens vieții sale. Nu ni se poate părea ceva nou. Chiar dacă nu s-ar fi scris înainte, deși știm că s-a scris, omul a simțit că voința este importantă în viața sa, și că el este dator să caute și să-și găsească singur rostul vieții sale. Dumnezeu îl ajută, îi deschide o lumină în minte, dar dacă omul nu o vede? Sunt oameni care meditează asupra vieții lor, alții nu sunt preocupați de această problemă și trec prin viață cu ochii închiși, merg pe cărări ivite la întâmplare.

Aici însă, în această carte, este evidențiată o înălțare semnificativă a omului, arătându-se și terapia pe care o determină găsirea sensului vieții, întrucât Viktor Frankl a trăit experiența a trei ani de inimaginabilă teroare în lagărele naziste ale morții, printre care cele de la Auschwitz și Dachau. Cartea conține istorisirea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană.

Dr. Viktor E. Frankl (1905-1997) a fost profesor de neurologie și psihiatrie la Universitatea din Viena. Logoterapia – termen folosit de Frankl – sau analiza existențială creată a ajuns să fie cunoscută drept cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie.

Frustrarea existențială, conform viziunii sale, este generată de frustrarea voinței de sens a omului care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă că „viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găsește un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței, a ceea ce Frankl numea în logoterapie „triada tragică”: vinovăția, suferința, moartea. Terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale.

Interesant! Dinăuntrul tău, în afara ta, printre oameni urmându-ți rostul găsit sau regăsit, și plecarea de pe această planetă în care ți-ai făcut un rost trăind un vis; plecarea cu amintirea vieții de aici, într-o posibilă altă galaxie, din care nu te vei mai putea întoarce, sau… Nu se știe!

Scria Frankl: „Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: «Dacă un om se îndoiește cu privire la sensul existenței sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav». Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens”.

Filozofia frankliană se poate sintetiza în acest mod: Viața nu ne datorează fericirea, dar ne oferă un sens; viața are sens în orice condiții, chiar și în cele mai grele, mai mizerabile condiții; motivația noastră principală de a trăi este voința noastră de a găsi un sens în viață, de a da sens vieții; făptura umană este o entitate constând din corp și minte, dar suntem spirit; oamenii sunt dotați cu voința de a găsi un sens, de a da sens; oamenii au în orice împrejurare libertatea de a-și exercita voința de sens; individul este unic, de aici și rolul său unic în viață. Venim pe lume fiecare cu înzestrarea sa – unică – , pentru a da câte ceva în plus acestei lumi, dar trebuie să descoperim acel ceva, să-l fructificăm, pentru a putea certifica unicitatea noastră la plecarea din această lume.

Suferința nu este necesară pentru a găsi un sens în viață, dar când ea este prezentă, de neevitat, omul poate găsi sens în viața sa în pofida suferinței; dacă este posibil, cauza suferinței trebuie îndepărtată, în mod rațional; a suferi fără să fie nevoie nu este un act rațional, nici unul de eroism, ci unul masochist.

Omul ar trebui să acționeze responsabil, în acord cu conștiința sa morală, cu religiozitatea sa, să-și imagineze, în mod rațional, consecințele faptelor pe cale să le săvârșească și să acționeze în modul cel mai bun posibil la momentul prezent.

Cu privire la Religiozitatea omului, Frankl a povestit că „Odată Freud a zis că omul nu este adeseori mult mai imoral decât crede, ci adeseori mult mai moral decât consideră că e. Eu ar trebui să adaug că el este adeseori mult mai religios decât i se pare”.

Putem considera că trei oameni mari au dat definiții religiei, în secolul XX, legate de sensul vieții: Albert Einstein în 1950 – „A fi religios înseamnă a fi găsit un răspuns la întrebarea care este sensul vieții”; Ludwig Wittgenstein, în 1960 – „A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că viața are sens”; Viktor Frankl, în 1985 – „Religia este cel mai uman dintre toate fenomenele umane, și reprezintă împlinirea a ceea ce putem numi voința către sensul ultim”.

Frankl enumeră și căile prin care poate fi găsit sensul vieții: prin muncă – dedicându-ne unei lucrări, unei activități, unei creații; prin dragoste – dedicându-ne unei persoane, pe care o iubim și care ne împărtășește iubirea ei; sau contemplând frumosul, adevărul și binele din natură sau cultură.

Făcând pledoarie pentru optimismul tragic, spune: „Prin optimism tragic înțeleg că cineva este și rămâne optimist în ciuda «triadei tragice», așa cum e numită ea în logoterapie, și care este formată din acele evenimente umane care sunt circumscrise de: suferință, vinovăție și moarte.” …„trebuie să nu uităm că optimismul nu poate fi comandat sau poruncit.[…] Credința și dragostea nu pot nici ele să fie comandate sau poruncite. […] Omul nu se poate forța să fie optimist fără motiv, împotriva vitregiilor sorții, împotriva oricărei speranțe”. Sensul are valoare pentru supraviețuirea și sănătatea noastră sufletească și spirituală.

Continue reading „Vavila POPOVICI: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE” →

Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE

Responsabilitatea noastră este deplină doar în momentul în care ne vom da seama că cea mai importantă clipă a vieții, singura care are semnificație este cea prezentă,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum”, îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristica decisivă a condiției umane și alegerea făcută, ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o altă încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slavă Domnului că este așa.Noi nu repetăm comportamente concrete din istorie,dar putem repeta și imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte, este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE” →

Maria FILIPOIU: DRAGOBETE – SIMBOL MITOLOGIC

„Cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit.” – Victor Hugo

„Bărbaţii creează prin imaginaţie, însă femeile creează prin iubire.” – Rabindranath Tagore

– Iubirea este mugurele vieții din arborele genealogic. – Maria Filipoiu

Se spune că „la început a fost doar „Cuvântul”, care, însuflețit de o forță divină, a fost purtat în fuiorul vântului năvalnic, până când a ajuns în caierul zeiței din Tărâmul Mitologic, ce torcea fire, urmând a fi țesute mituri cu destine omenești. Astfel a fost țesut și mitul iubirii, în care au fost plăsmuite zeițele iubirii și frumuseții. Zeițe au existat în toate mitologiile lumii, menite cu daruri divine, ce le făceau dedicate și responsabile, atribute pentru care erau venerate de societățile antice.

Legendara zeiță Venus – patroana iubirii și frumuseții, fiica lui Jupiter și mama lui Cupidon – era corespondenta zeiței Afrodita din Grecia, inițial fiind zeița italică a vegetației și grădinilor, a renașterii și fertilității, asociată cu venirea primăverii.

De la strămoșii daci, românii l-au moștenit pe legendarul Dragobete, simbolul renașterii și iubirii, având origini slave, care este sărbătorit pe 24 februarie – Ziua Îndrăgostiților.

Dragobetele – sărbătoarea dragostei la români – își are rădăcinile în tradițiile dacice, simbolizând zeul iubirii, bunei dispoziții și renașterii primăverii, cunoscut în vorbirea populară ca: „Dragobetele pupă fetele” sau„Dragobete iubește românește”

În vechime, ziua de 24 februarie marca începutul primăverii, când natura se trezește la viață, ursul iese din bârlog, păsările încep să cânte și să-și construiască ori să-și refacă vechile cuiburi, iar omul își înnoiește sentimentele, participând la bucuria naturii.

În timpurile moderne, islamicii tradiționaliști au considerat sărbătoarea a fi o contaminare culturală din Occident, un rezultat al globalizării în India și se încearcă revitalizarea unei vechi datini, a serbării „Zilei Părinților” – cea mai populară în India.

În România, sărbătoarea populară a lui Dragobete, și-a pierdut din admiratori, fiind înlocuită cu sărbătoarea comercială a Sf. Valentin (14 februarie), care a câștigat timp și admirație în fața fiului Babei Dochia, rămas în credințele populare strămoșești ca cel mai venerat.

Dragobetele este prezentat ca un zeu tânăr, al iubirii și vegetației, identificat cu Eros sau Cupidon.

Este descris ca o ființă mitologică, tânăr, voinic și frumos, care umbla prin lume ca Sântoaderii sau Rusalcele, de-a intra în suflete inocente, cu sentimentul iubirii, fiind numit și „Năvalnicul”.

Continue reading „Maria FILIPOIU: DRAGOBETE – SIMBOL MITOLOGIC” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (3)

Religia este inima într-o lume fără inimă

Marxismul ajunsese să fie o vorbă de ocară deja pe vremea lui Marx, iar el a spus cu hotărâre că el nu este marxist. El considera că marxiștii îl înțelegeau greșit și o luaseră razna prin porumb. Karl Marx (1818 – 1883), a cărui ideologie profund umanistă nu trebuie confundată cu varianta ei degenerată, așa cum a fost și mai este pe alocuri aplicată în politică, pornește tot de la Hegel și dezvoltă concepția lui Feuerbach, că religia este o formă de alienare a omului. Marx privește această alienare sau înstrăinare din perspectivă socială, o explică prin faptul că oamenii se aruncă la picioarele unor puteri superioare, pe care ei înșiși le-au inventat și clarifică raportul de forțe sociale.

La fel ca și Comte, Darwin, Engels, Frazer, Freud, Campbell, Eliade și mulți alții, Marx s-a interesat de societățile arhaice și a constatat că, ceea ce înainte încuraja și consola oamenii, acum nu mai putea face acest lucru. Marx s-a luptat însuși cu dileme religioase – care au dus la o intensivă aversiune împotriva religiei – și a început să se intereseze de sinucidere (vezi Marx on Suicide). Marx se născuse într-o familie religioasă. Tatăl său era rabin și ar fi vrut ca fiul să calce pe urmele sale. Tânărul Marx, când a încetat să mai creadă în Dumnezeu, i s-a întărit credința în om. Și-a pus nădejdea într-o lume mai bună și în cei mai năpăstuiți oameni de pe atunci, în proletariatul zdrențăros. Ateismul lui Marx a fost interpretat ca o revoltă împotriva tatălui său. Marx are o mare înțelegere pentru rolul pozitiv al religiei în societate și necesitatea istorică a acesteia, cât și în special în privința consolării omului. Pentru el „religia este suspinul (der Seufzer = suspinul, oftatul) bietului om oropsit” și este o fugă de realitatea dură a vieții, e consolarea și inima într-o lume fără inimă.¹

El ridică religia la rangul de fericirea iluzorică a oamenilor. Renumita lui vorbă Religia e opiu pentru popor (Die Religion … ist das Opium des Volkes) (MEGA 1982:171) a fost ruptă din context de către marxiști și răstălmăcită cum că religia ar fi o otravă dată poporului de către exploatatori, pentru a îi înrobi. Marx a fost greșit înțeles de către marxiști și de astă dată. Trebuie arătat că opium, pe vremea lui Marx, nu era considerat ca otravă, ci ca o marfă de lux pentru clasa superioară, un praf colonial contra plictiselii, melancoliei și dezgustului de viață, un medicament scump pentru a fugi de urâtul și scârba existenței, așa cum o simțeau clasele superioare, îngâlvite. Marx a vrut să spună că religia era necesară oamenilor săraci ca un mijloc ieftin de a fugi de realitate, într-o lume în care reprezentările și valorile religioase justificau o împărțire nedreaptă a bogățiilor și a puterii în stat.

„Religia este conștiința și sentimentul de sine al omului, pe care nici nu le-a cucerit și nici nu le-a pierdut.”² „Omul a făcut religia, iar nu religia l-a făcut pe om.”³ Omul e ființa supremă a universului, iar societatea produce religia ca însăși conștiința de sine a societății.

Marx definește religia ca fiind o teorie generală a imaginii despre lume a societății, ce justifică ordinea socială și consolează omul. Religia este realizarea ființei omenești, deoarece ființa umană nu posedă vreo realitate adevărată. Drumul omului către realitatea adevărată este realizarea sa prin a combate religia, ceea ce se poate face numai prin a lupta contra ordinii sociale care a creat religia, și pe care religia o justifică (MEGA 1982:170-183).

Marx a mai zis și că „Omul, care în fantastica realitate a cerului a căutat un supraom, n-a găsit decât oglindirea lui însuși, și nu va mai fi înclinat să găsească doar aspectul lui însuși, doar ceva neomenesc, acolo unde el își caută și trebuie să își caute realitatea sa adevărată.”⁴ Marxiștii se feresc ca dracul de tămâie să citeze și sfârșitul acestei fraze incomode pentru ei, dar nu și pentru ecleziaști. De reținut esențialul din această frază, care îi deranjează pe marxiști: „Omul își caută realitatea sa adevărată în ceruri și acolo trebuie să și-o caute”.

Marx spune că „religia este realizarea fantastică a ființei omenești, deoarece ființa omenească nu posedă o realitate adevărată.”⁵ Ciobanul nostru din Miorița poate simți intuitiv că ființa sa nu posedă un adevăr în sine, nu posedă vreo adevărată realitate pe pământ, și de aceea își caută refugiul în lumea poeziei și printre astrele de pe cer. Ciobanul „își caută realitatea sa adevărată în ceruri”, după expresia lui Marx. Exact acest lucru face Isus din Nazaret, apostolul Pavel în Biblie, Dante Aligheri în Divina Comedie, Eminescu în Luceafărul și sumedenie de sfinți, de gânditori sau de oameni simpli ca noi toți. Cu sprijin la Marx, putem fi siguri că pisicile, crocodilii sau psihopații nu pot să își caute realitatea lor adevărată în ceruri.

Engels, derutat și nedumerit, l-a întrebat pe Marx dacă era materialist sau idealist. Marx s-a gândit, a clătinat din cap cu nesiguranță și în cele din urmă a zis: materialist. Marx este un gânditor complex, în care unii sau lații dintre noi putem vedea multe adevăruri, cât și contrariul lor.

¹ Die Religion ist der Seufzer der bedrängten Kreatur, das Gemüth einer herzlosen Welt. (MEGA 1982:171)

² Und zwar ist die Religion das Selbstbewußtsein und das Selbstgefühl des Menschen, der sich selbst entweder noch nicht erworben, oder schon wieder verloren hat. (ibid:170) Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (3)” →

Janet NICĂ: O PARODIE LA UN „ANUNȚ” ȘI… ATÂT

Mă numesc Gabarit Chifteluță și vreau să vă fac o mărturisire care îi va uimi pre mulți proști și chiar pe mine. Am fost, grație proverbului „Deștept să fii, noroc să ai”, am fost, zic, douăzeci de ani, vice-președinte la U.C.G., adică Uniunea Ciupercilor Geniale, din arealul danubiano-pontic-carpatin. Dar, matusalemicul Tutank Amon, Ryga Cripto, de la înălțimea sa de ambasador al unei țărișoare, pe motiv că știe bine limba franciză, manevrat de necunoscute lapone enigele și suferind un atac celebral, așteptat de toată suflarea democratică a pădurii, m-a obligat să-mi dau, de bunăvoie, demisia. Dar eu, chiar forțat de împrejurări, îmi dau, de bunăvoie, demisia de onoare, pentru că aici e vorba despre onoare, cea mai depreț avere a unui aristocrat, în cazul nostru, un aristocrat al literelor.

Cu adâncă umilință vă spun că, fiind foarte talentat, toată viața n-am făcut decât pași înainte, adică am avansat înainte. Acum e vremea să avansez puțin îndărăt, pentru potolirea spiritelor potrivnice și, în acest sens. vă anunț că, de la 1 ianuarie 2031, am decis să fac un pas înapoi, contrazicându-l, într-un fel, pe marele Lenin care spunea, filosofic și intelectual: „Un pas înainte, doi pași înapoi” sau „Doi pași înainte, un pas înapoi”, uite că, din cauza oboselii, le încurc.

Mă retrag, deci, din funcția de vice-președinte al Uniunii Ciupercilor Geniale și din cea de director executiv al celebrei reviste de renume mondial „Melc, melc codobelc”. Aceste două funcții să nu credeți că au fost, pe spinarea mea, ca două aripi de înger, ci ca două cocoașe enorme. Drept care, vă spun chiar eu, m-am simțit, în toată această perioadă, ca un adevărat dromader în deșert. Doamne, apără și păzește! Ceea ce nu i-aș mai dori nimănui! Poate, ca un act de sacrificiu, decât mie! Aceste două funcții mi-au secătuit tot petrolul intelectual și gazele, m-au stresat, mi-au slăbit arcurile inteligenței și mi-au descărcat bateriile sensibilității. Toate acestea, din cauza unui mediu literar ros de orgolii găunoase și nocive, cărora trebuie să le faci față cu tact pedagogic și demagogic, nu cu mânie proletară, cum ar face mulți veniți neaveniți și care nu au habar ce înseamnă psihologia abisală.

După cum se vede, în numele datoriei, am fost nevoit să ies din mine însumi, să-mi las casa sinelui goală și să mă pun în slujba altora și casa sinelui meu s-a umplut cu vieți străine și slugă eu le-am fost! Am vrut să organizez haosul și l-am organizat. Din haos am făcut cosmos, dar se pare că nu a fost suficient! Sunt vinovat că nu am adus luna de pe cer. Am organizat concursuri literare la care mulți alde neica nimeni au fost încurajați cu premii babane și tot nu a fost bine. E adevărat că și eu, în cei douăzeci de ani de bulibașă al literelor românești, am luat câteva premiii consistente, dar asta numai la insistențele subalternilor și al plebeimii ciupercești. Ba chiar am fost propus pentru premiul Nobel, dar, ca urmaș al modestei seve mioritice, nu am vrut să profit de avantajele puterii administrative. Am păstorit revistele Uniunii, din toate județele pădurii literare, ca nimeni altul. Amintesc, pe lângă revista centrală „Melc, melc codobelc”, revistele: „Arici pogonici”, „Urzica”, „Păpădia”, „Fusta rândunicii”, „Mănăstire-ntr-un picior”, „Ochiul boului”, „Țânțarul” și „Untul babii”, toate de notorietate danubiano-pontic-carpatină și mondială. Nimeni nu recunoaște epoca de aur pe care am instaurat-o în cadrul uniunii, unde nicio ciupercă literară, din cele răsărite, ca după ploaie, n-a reușit să intre pe căi oculte. Asta, pentru că eu am stat, ca un Argus, de veghe! Iar acum, niște unii nu recunosc nimic. Niște unii se împăunează a fi cineva. Degeaba! În van! Zadarnic ! Inutil!

Continue reading „Janet NICĂ: O PARODIE LA UN „ANUNȚ” ȘI… ATÂT” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (2)

Religia și poezia sunt cele mai mari creații spirituale

Filozoful materialist și ateist Feuerbach (1804 – 1872) pleacă de la Hegel și pune în evidență funcția socială a religiei. El afirmă că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune este puternică și importantă în istoria mondială, numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate.

Feuerbach spune că relația dintre oameni și corpurile cerești apare clar în toate religiile din lume. El explică cum „soarele, luna și stelele sunt obiecte vizibile, existențele obiective în care omul și întreg poporul își privește propria ființă întunecată și plină de enigme. Ființa poporului este echivalentă cu ființa simplă a naturii, ființă vizibilă. Spiritul e complet topit în caracterul specific al poporului și de aceea poporul își divinizează propria ființă în diferite personaje și ființe din natură.”¹

Atracția lui Dante Aligheri în Divina Comedie și a ciobanului din Miorița către stele poate fi explicată cu trimitere la Feuerbach, care spune că: „În stele avem un exemplu clar despre cum o ființă sau un lucru este un obiect pentru religie, numai dacă este o cauză pentru spaima morții sau pentru bucuria de viață, adică produce senzația de dependență.”²

George Călinescu a afirmat cu hotărâre în Istoria literaturii române, că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Feuerbach spune că miturile sunt în primul rând fenomene psihice, care reflectă alcătuirea sufletului. El consideră că „religia este cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia este uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care este religia sa.”³ Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri. Scrierile lui ne ajută să înțelegem de ce vor unii să distrugă religia, iar el desigur că ar fi împotriva intenției lor destructive. Distrugerea religiei face parte dintr-un plan strategic militar, al unora contra altora.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi poezia populară. Cea mai înaltă formă de artă este tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a poeziei.”⁴ El continuă: „A doua ca fiind cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni – și în care aceasta își are adevărul său – este religia.”⁵

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât poezia, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără poezie. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a unui poporul constă în religia sa.⁶ Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale, cât și ca ființă colectivă. El spune că: „Religia este viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul, în principal, se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”⁷

În privința rolului religiei pentru psihicul individului și problemele sale existențiale, el spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții este credința în nemurire. Se afirmă că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau instrument pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare este obiect de înaltă prețuire religioasă.”⁸

Feuerbach consideră că poezia populară este expresia spiritualității unei națiuni, iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este încă ceva și mai important. Noi românii știm un lucru, pe care Feuerbach nu l-a spus. Este inexplicabil cum de a scăpat din vedere acest lucru atât de evident: Cea mai de seamă creație a oricărui popor – și care îl individualizează mult mai definitoriu decât religia sau arta – este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a vreunui popor sau a unei națiuni. Fără limbă nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia. Religia noastră se găsește și în alte țări, cu alte limbi, din Grecia sau chiar din Egipt, până în Finlanda și până hăt la strâmtoarea Bering. Unii români cred în ortodoxie sau în ce vor ei, alți cred în ateism, care e tot o formă de credință, însă negaționistă, fără a putea fi dovedită științific, după cum nicio religie nu poate fi adeverită științific. Iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, în cele mai multe țări, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea pe vremea lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește pe noi este limba română. Indiferent ce religie am avea, suntem cu toții frați de trai și frați de grai. Suntem toți în aceeași barcă. E singura limbă prin care toți cetățenii acestei țări putem comunica între noi, indiferent de religie sau de etnie.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (2)” →