Categorie: Eseu

Victor RAVINI: Sala de lectură (1)

Voi prezenta aici câteva din ideile culese din cărțile, care m-au ajutat să înțeleg cât de cât, felul de a gândi al oamenilor arhaici, situația în care se află ciobanul nostru din Miorița, cât și sentimentele, gândurile și mesajul lui. Selectarea și prezentarea acestor cărți este desigur neîndestulătoare și nu mă mulțumește nici măcar pe mine, dar îl ajută pe cititor să afle din capul locului limitele și lipsurile documentării mele. Am analizat sinoptic 973 de variante ale Mioriței, prin metoda calitativ-comparativă, în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX, București, 2016, reeditată în 2017. Aceste lecturi nu au cum să vă schimbe orientarea religioasă, ci doar vă oferă argumente din perspectiva Științei religiilor, cu care să vă întăriți convingerile căpătate din copilărie sau mai târziu. Știința religiilor nu schimbă credința sau necredința nimănui, ci doar îi confirmă că gândirea lui și a fiecăruia din noi este corectă și nu are rost să ne luăm de păr, pe motiv că avem concepții diferite.

Se zice că marele mogul Akbar, care a hălăduit în India între 1556 și 1605, este cel mai înțelept împărat din istoria omenirii. Navigatorii englezi îl admirau într-atâta, încât au făcut demersuri diplomatice să îl însoare cu regina Elisabeta, măcar simbolic și de la distanță, sperând astfel o anexare a Indiei. Dar atât ea cât și el erau înțelepți și au refuzat. Perfidul Albion a avut răbdare să acapareze India cu alte demersuri, mai puțin diplomatice. Odată, Akbar a avut de judecat doi împricinați, de religie diferită. L-a ascultat pe primul. Omul nu se abătuse de la legea sa. Împăratul i-a spus: „Tu ai dreptate!” L-a ascultat și pe celălalt împrcinat. Nici el nu se abătuse de la legea sa. Împăratul i-a spus: „Tu ai dreptate!” Vizirul i-a suflat la ureche: „Prea luminate împărate, nu e posibil ca amândoi să aibă dreptate.” Împăratul i-a răspuns: „Și tu ai dreptate!” Așa a rămas celebrul silogism al lui Akbar. Asta ne învață că: Adevărul poate fi dublu, cum zicea filozoful și medicul Avicena (980 – 1037) de origine tadjic-persană, care a inventat forcepsul și a stat la baza studiului medicinei și a altor ramuri ale cunoașterii vreme de cinci secole. Adevărul poate fi chiar multiplu și străluci ca fațetele unui diamant, știm asta de la avocați și de la tribunale sau din ziare, iar dreptatea este relativă.

 

Viața limitată e înălțată la viață nesfârșită

Filozoful german idealist Hegel (1770 – 1831), de religie protestantă și cu studii de teologie, spune că religia îl ajută pe om să devină conștient de sine însuși și de adevăr într-un fel mai direct decât filozofia. El scrie că a fost o vreme când oamenii aveau o moralitate de care nu erau conștienți. Oamenii au constituit o societate, individul s-a socializat în societate și a devenit un membru organic al unei structuri sociale. Sporul de cultură a adus noi idealuri. Oamenii au gândit și au absorbit spiritul etic din mediul social ambiant. Apoi oamenii s-au emancipat, eliberându-se de convenții constrângătoare și de superstiții.

Hegel consideră că această emancipare a croit drumul pentru dominanța conștiinței și pentru o înțelegere a lumii pe criteriile moralei. Oamenii au înțeles că universul este guvernat de o lege morală. Următorul pas, după înțelegerea lumii ca ordonată de o lege a moralității, a fost religia. Morala a dat naștere la zeități. Dar ideea de divinitate a fost la început nedesăvârșită și a trebuit mai întâi să treacă prin faza de divinizare a naturii și prin artă, înainte de a atinge perfecțiunea în creștinism. Sub această formă, religia a devenit cel mai apropiat pas de nivelul cunoașterii absolute. Cunoașterea absolută este când duhul (der Geist) capătă cunoaștere de sine însuși ca spirit. Hegel deosebește trei forme de religie după gradul sau nivelul de conștiință:

  1. Religia naturală are ca punct stabil numai conștiința. În această religie absolută, conștiința dăinuie numai o clipă, ca un moment trecător. În religia naturală zeitatea devine accesibilă pentru conștiința oamenilor prin altceva care are o înfățișare naturală, de exemplu: soare, lumină, munte, fluviu. Religia este o modalitate de a conștientiza realitatea înconjurătoare.
  2. Religia spirituală e religia conștientizării de sine însuși.
  3. Religia libertății. Libertatea e condiția conștientizării de sine.1

Hegel zice că, datorită religiei, viața limitată se înalță la viață nesfârșită.

Teoria evoluționistă a religiilor nu mai este la modă. Acum la modă este teoria sincronismului religiilor. Se pare că toate aceste trei niveluri de conștiință puse în evidență de Hegel sunt sincronice în variantele Mioriței. Se poate vedea că baciul sau autorii colectivi și anonimi ai variantelor, divinizează elementele naturii. Cât despre valoarea artistică a Mioriței, se știe că este inegalabilă și comparabilă doar cu poeziile lui Eminescu, nu are influențe din afară și nu are un echivalent în literatura altor popoare, oricât s-a încercat să se facă comparații. Se vede cu claritate că baciul se conștientizează pe sine și ajunge la o cunoaștere a componentelor profunde din psihicul său, din psihicul fiecăruia dintre noi, pe care abia savanții din secolul al XX-lea au început să le explice științific. Varianta publicată de Alecsandri spune pe trei versuri diferite că baciul are mai mulți câini, cu toții mai viteji decât câinii altora. Ansamblul variantelor precizează câinii ciobanului la plural, dar mioara îi spune să facă apel doar la un singur câine. Ce vor să ne spună autorii textului cu această inadvertență? Dacă în Miorița ar fi vorba de o crimă, iar câinele ar trebui să îl apere de ucigași, cum s-a crezut în cercetarea anterioară, atunci ar fi trebuit să își cheme toți câinii. Așadar, nu poate fi un câine adevărat. Câinele e termenul concret dintr-o metaforă ce simbolizează ceva abstract. Mioara cu care vorbește ciobanul simbolizează Anima, partea feminină din sufletul fiecărui om, legată de arhetipul matern, cum bine ne-a explicat C. G. Jung. Iar câinele despre care vorbește mioara simbolizează Animus, partea masculină, legată de arhetipul patern.

Se vede și că libertatea spirituală a ciobanului este condiționată de conștientizarea de sine. Se vede calea sau procedura rituală, pe care el se înalță de la viața limitată la viață nesfârșită. Ciobanul se eternizează prin renunțarea la cele lumești, murind simbolic – la fel cum apostolul Pavel din Biblie spune că el moare în fiecare zi – și prin nunta cosmică cu divinitatea solară feminină, dominantă în matriarhat. În felul acesta el obține sentimentul că se unește cu cosmosul și că atinge nemurirea. O nemurire simțită ca o oprire a timpului în loc, pentru o perioadă de timp pe care nimeni nu o poate măsura. Principalul este senzația lui subiectivă, nu timpul măsurat cu „timpometrul”. Se mai vede și că nimic în Miorița nu provine din creștinism. Mircea Eliade precizează în mod hotărât acest lucru, oricât s-ar zbate Lucian Blaga sau alți cercetători, dar nu și popii, să subordoneze Miorița creștinismului. Miorița este cu mult mai veche decât creștinismul. Toate aceste aspecte le exemplific cu versuri din variante.

Rolul soarelui în Miorița se poate explica cu ajutorul lui Hegel, care spune că, în religiile naturale, divinitatea este conștientizată prin elemente naturale ca de exemplu soarele. Soarele în unele variante ale Mioriţei este în mod explicit sacru: sfântu soare.2 Pentru autorii Mioriței, apusul soarelui este un prilej de a spune că soarele e sfânt: sfinţit de soare sau soare-sfinţit.3 Cuvântul sfinţit este o prescurtare de la asfinţit, care la rândul său prescurtează prefixul latin ad-. Cuvântul sfânt provine din combinarea latinului sanctus și slavonului sventu, ambele cu înțelesul de sfânt, după cum afirmă Sextil Puşcariu, în Limba Română, 1940, la pagina 280 și provenite din limba indo-europeană comună, dinainte de diferențierile geografice și culturale. Dubla etimologie dezvăluie că poporul a continuat să divinizeze soarele, indiferent dacă propaganda creștină se făcea în latină sau în slava veche. Expresiile sfinţit de soare, soare-sfinţit și asfinţit sunt croite pe un model de gândire pre-creștin, care admiră măreția crepusculului solar ca un fenomen divin și care nu și-a pierdut prospețimea poetică, doar că vorbim fără să ne mai gândim la aspectul poetic sau religios.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (1)” →

Vicu MERLAN: RADIOGRAFIA PĂLMAȘULUI ROMÂN

După 1989, prin redeschiderea frontierelor pentru toţi românii, asistăm la o emigrare masivă, în căutarea unui trai mai bun, a mii şi chiar milioane de români. Mirajul Occidentului, dar şi curiozitatea de a vedea ce este dincolo de Cortina de Fier, i-a determinat pe numeroşi români să-şi părăsească obârşia spre a-şi satisface curiozitatea sau chiar situaţia materială.

Cele mai mari emigrări s-au făcut după 2007, spre ţările Europei, atât la muncă cât şi în scop turistic. Traiul confortabil, nu neapărat mai bun, i-au atras magnetic pe mulţi concetăţenii, determinându-i pe unii chiar să rămână definitiv pe acele teritorii. Pentru cei care s-au stabilit, obţinerea unui număr (echivalentul unei pseudocetăţenii) sau chiar a cetăţeniei acelui stat, le-au permis să penetreze piaţa locurilor de muncă, cu un grad mai uşor de periculozitate. Aceasta în cazurile cele mai fericite, însă munca grea, istovitoare, uneori degradantă, alături de alţi pălmaşi străini: negrii, arabi, asiatici etc, o duc românii. Chiar şi în rândul imigranţilor din acele ţări, românul este discriminat cu bună ştiinţă, fiind plătit, în ciuda acestui fapt, mai puţin decât ceilalţi şi cu mult mai puţin faţă de cetăţenii acelor ţări. După 2007, o emigrare masivă s-a făcut la muncile sezoniere, în special de forţa de muncă tânără din România. Încet, dar sigur, satele din România sunt depopulate, rămânând pe timpul sezonului agricol (fără forţă de muncă vitală) doar bătrânii, copii şi prăpădiţii satului.

Bruma de profit, pentru cei care au familii sau sunt chibzuiţi, în urma celor 3-6 luni de muncă de pălmaş, este investită în construcţii de case, achiziţionarea unei bucate de pământ, maşini, obiecte ce asigură un confort minim fiecăruia.

Fiindcă în România, cu un salariu de bugetar, nu-ţi poţi permite cele necesare unui trai decent, decât cu un sacrificiu financiar major, în cazul în care nu prea ai copii, m-am hotărât încă din 2004, dar mai ales după 2007, să iau drumul bejănăriei spre unele state dezvoltate ale Europei: Germania, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Franţa.

Lucrând în aceste ţări, pe sezoane, dar nu în ani succesivi, în regiuni diferite ale Europei (nordul, sudul şi centrul continentului) în medii diferite, cu grupe de oameni diferiţi, am putut analiza, radiografia, atitudinea şi felul de a fi al pălmaşului român.

Prin urmare, cu mintea limpede, am tras mai multe concluzii, ce sunt evidente la majoritatea celor care vin şi pleacă din şi înspre ţările dezvoltate. Am luat ca studiu de caz două ţări dezvoltate ale Europei: Franţa şi Suedia. Patronatul din cele două ţări este oarecum diferit faţă de alte ţări, spre exemplu Spania, Italia sau Anglia, unde sunt la muncă mulţi români. Patronatul şi sindicatele din Franţa înclină spre o anumită afinitate cu cele din Italia şi Spania, iar cel suedez cu state precum Anglia şi Germania.

Din discuţiile cu cei care au lucrat în Italia şi Spania, prin comparaţie cu Franţa, locurile de muncă sunt ceva mai bine plătite, dar românii, ca în toate locurile, sunt marginalizaţi şi chiar discriminaţi, chiar dacă nu este vizibil aceasta la prima vedere. De exemplu, atunci când am muncit la altoit pomi fructiferi în Franţa, în apropiere de Marsillia, arabii, care erau angajaţi, nu sezonieri, efectuau un număr mai mic de operaţiuni de altoire şi pregătire pentru altoire, deci un consum mai mic de energie decât români, deşi numărul de ore era acelaşi, însă salariul cu cel puţin 1/3 mai mare, chiar dacă noi lucram, de cele mai multe ori câte două – trei ore peste program şi jumătate de zi sâmbăta. Un alt exemplu: în Suedia, la plantat brazi şi pini, unde locurile cele mai grele de plantat (cu pietre, mlaştini, teren abrupt şi la mare depărtare, unde trebuia să cari în spate, la o distanţă de peste 1,5 km o greutate de peste 50 kg, pe vânt, ploaie sau soare intens şi apoi să revii cu altele etc), erau destinate predilect pălmaşului român. Aceasta în condiţiile în care ceilalţi plantatori (suedezi sau africani) aveau terenuri cvasiplane, nisipoase, cu pietre puţine, în apropiere de drumuri etc.

La această corvoadă se adăuga mulţime insectelor: ţânţari sau gâze–vampir, ce făceau imposibilă plantarea, fără mască de protecţie penru întreaga faţă şi chiar vremea ploioasă (uneori ploua necontenit, zi de zi, săptămâni la rând, mai ales dimineaţa până la prânz). Chiar dacă aveam avantajul, de a nu mai fi insecte, în timpul ploilor munca se îngreuna datorită hainelor impermeabile sufocante (la temperaturi uneori de peste 200 C) a greutăţii plantelor îmbibate cu apă, a mlaştinii şi solului alunecos. Pe lângă acestea se aduna greaua adaptare a organismului la mediul nordic, datorită zilei continui, fără întuneric, fiind obligaţi să punem în ferestre, pături închise, spre a nu pătrunde lumina de afară, pentru a putea dormi câteva ore noaptea.

Continue reading „Vicu MERLAN: RADIOGRAFIA PĂLMAȘULUI ROMÂN” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a VI-a)

„Spre-al lor trecut de slavă plin,

   în fapte şi în nume,

   privească fiii care vin,

   cât vor trăi în lume.”

(TRAIAN DORZ)

 

 

   În Dacia străbună, Neamul protodac a fost menit, urzit, hărăzit, înrădăcinat, dezvoltat, cuprinzător, înălţat de Dumnezeu  cu mesianismul zamolxian-hristic, ca OSIE getică, precum şi sensul împlinirii sale pe drumul istoric întru Calea pe care se defineşte Voia Domnului.

   Neamurile descend din/prin Voia lui Dumnezeu după modelul „Păstorului”, aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească „Turma” neamurile alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire, prin mărgăritare de tâlcuri, prin şiraguri de sensuri care să scoată Taina din taina ei întru filocalia metafizică, mistica sofianică ori sensul isihast liturgic.

   Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune era omniprezent în Tradiţie, Cuvânt, Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Credinţă, Omenie, Mărturisire, Libertate, Jertfă, Cruce, Creaţie şi Înviere, atât ca dăinuire în geografia spaţiului, cât şi ca transcendenţă în geografia spirituală.

    „Noi studiem, arăta filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, adeseori geografia creştină a românilor în raport cu geografia politică de azi, ceea ce e cu totul greşit. Rareori îndrăznim să ne raportăm la episcopatul de la Durostorum, la Novae, la Remesiana însă demografia europeană a lumii Evului Mediu timpuriu nu e nicidecum aceea a lumii de azi; aveam atunci români (în stadiu proto-român, desigur) în dreapta Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în Pind, la Salonic, în Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil căci populaţia getică e documentată continuu în acele teritorii. Acestea e spaţiu compact de etnogeneză.”(Artur Silvestri, Modelul Omului Mare, Carpathia Press, 2008, p. 48) 

 

   În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu, s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertebrală, întregul lui ca dat firesc, în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.

 

    Flăcări de foc reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost mulţi, între care Gr. Traian Pop şi Traian Dorz.

   TRAIAN Pop s-a născut în Odorhei, Bistriţa-Năsăud la 4 Noiembrie 1939, într-o familie continuatoare a generaţiilor Tradiţiei strămoşeşti, a idealurilor Străbune, a dăinuirii Neamului.

   După ciclurile primare, gimnaziale şi liceale a urmat cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Cluj-Napoca în perioada 1958-1963. După Licenţa pe care şi-a definitivat-o cu brio, a activat ca profesor de elită şi ca ilustru jurnalist, remarcându-se ca un autor de referinţă privind recursul permanent şi incontestabil la Adevărul Istoriei prin volume de istorie şi de istoria filosofiei: Reviste de filosofie şi sociologie, vol. I, 1979; vol.II, 1983; Titu Maiorescu. Prelegeri de filosofie, 1980; Lecturi filosofice, 1991.

   Lucrarea sa de căpătâi care rămâne deasupra tuturor operelor scrise în domeniu, evidenţiindu-se ca un veritabil tratat de istorie, riguros argumentat ca teză, elaborat ca un erudit Îndreptar de sinteză situează Fenomenul naţionalist creştin ortodox între Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Bucureşti-2007.

   „Alienarea istoriei, subliniază autorul Gr.Traian Pop, de propriile-i evenimente şi sensuri, atât de evidentă mai ales prin contaminare propagandistică şi manipulare politică, nu-i nici pe departe un sindrom al dogmatismelor şi militantismelor contemporane. În ale sale Anale, Tacitus, de pildă, descifrează, cu un rafinament de invidiat, mecanisme ale înstrăinării istoriografice care par şi sunt surprinzător de actuale. Istoricul roman mărturiseşte că teama şi ura pot întuneca într-atât ochiul şi mintea „cronicarului”, încât ceea ce scrie să nu aibă aproape nici o legătură cu evenimentele cele adevărate… La fel Istoriografia noastră este marcată, în cercetările asupra unor evenimente mai mult sau mai puţin contemporane, atât de o frică aproape instituţionalizată cât şi de stranii puseuri emoţionale… Nu se poate supravieţui mult timp, nici istoric, nici cultural, în planuri care nu se întâlnesc, care refuză să se întâlnească. Vrem nu vrem, istoria este un tărâm al interferenţelor şi nu-i posibil să operăm cu disjuncţii absurde, după care epocile s-ar delimita strict prin aspiraţii spre progres ori prin bezmetică rătăcire… Orice fenomen are o întemeiere, o explicaţie, o noimă.” (Gr. Traian Pop, …Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Buc.2007, p. 32)

   Din păcate, în ultimii ani,se observă adevărul acestor afirmații mai pregnant ca oricând !

    Ne-au dispărut gânditorii, ne-au dispărut filosofii, ne-au dispărut formatorii de modele în aproape toate domeniile !

   Traian Dorz s-a născut în Ziua Naşterii Pruncului Sfânt a anului 1914, în Livada Beiuşului, judeţul Bihor în familia Mariei şi Constantin Dorz. Traian a fost hărăzit de Dumnezeu încă de mic pe Calea care avea să-l încerce, să-l provoace şi să-l desăvârşească. Avea o predilecţie pentru citit continuu. L-a avut ca mentor pe părintele Iosif Trifa şi la 15 ani a intrat în OASTEA DOMNULUI. Habotnicia religioasă a adolescentului Traian care a reuşit să intre cu succes la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş, n-a fost pe placul tătălui său crescut într-un mediu opac, îngust, retrăgându-l de la şcoală. Fără ştirea părinţilor a reuşit între primii candidaţi la Liceul Militar din Târgu Mureş. Iarăşi, tatăl său l-a prigonit. Slavarea tânărului a venit din partea părintelui Iosif Trifa care i-a oferit redacţia publicistică din cadrul Oastei, lumină care îl va călăuzi spre azurul serafic al Poeziei religioase, devenind cu timpul misionarismului său – unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi naţionali şi universali.

   Graţie misionarismului, misticismului şi naţionalismului său, marele poet a pătimit prigoana celor 18 ani de închisoare ca deţinut religios la Beiuş, Oradea, Deva, Caransebeş, Gherla, Ghencea, Popeşti-Leordeni, Periprava-Grind, urmate de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

   În mediul carceral oferit de regimul samavolnic comunist Fiilor Bisericii Ortodoxe Române Prigonite a Mântuitorului Hristos, Duhului Sfânt şi-a pogorât harul peste aleşii Săi, preoţi, poeţi, filosofi, teologi, profesori, artişti, peste poetul-publicist Traian Dorz, care a reuşit să scrie în memorie peste 200 de poezii, 100 de titluri de lucrări de eseistică religioasă, meditaţii creştine, cu care s-a eliberat şi apoi ne-a oferit harul şi lumina lor. Suma poeziilor sale a trecut vârful celor 5000 de titluri, pe care le-au îmbrăţişat alte 7000 de proverbe versificate.

   Poetul-Comandor al OASTEI DOMNULUI a urcat la Împăratul Ceresc în 20 Iunie 1989.

   Prin tot ce a năzuit, trăit, creat, luptat, împlinit, slujit, slăvit, mărturisit, jertfit, iubit evidenţiindu-se ca un perpetuum OMAGIU adus lui DUMNEZEU şi NEAMULUI său.

   „Închin,

   cu cea mai adâncă iubire şi recunoştinţă, ofranda acestor gânduri şi lacrimi ale întregii mele fiinţe Iubirii şi Jertfei pentru Credinţă şi Neam a tuturor eroilor, profeţilor şi martirilor acestor două valori eterne din Neamul nostru, începând de la Cel Dintâi şi până la Cel Din Urmă, care le-a dat şi le-a primit în Numele Lui unic…” (Locurile Noastre Sfinte, p. 7)

   „Avem şi noi atâtea locuri/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ.// Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi şi munţi şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 4)

 

    Înaintea tuturor Evidenţelor ESTE VIAŢA – DUMNEZEU – VEŞNICIA, apoi OMUL creat, sacerdotul, tradiţia, mama-pedagog, poetul, artistul, filosoful, teologul, eroul, martirul, mărturisitorul, evenimentul, monumentul şi ISTORIA clădită pe sânge, jertfă, piatră, pământ. „Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu. Umbrele lor s-au dus, dar lumina lor nu. Ecoul graiului şi razele luminii lor cutreieră mereu hotarele acestui pământ şi spaţiile acestui cer. Şi ele strigă. Şi ele ard.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 9)

   Caracteristic etnicităţii noastre binecuvântate de Dumnezeu, când a pus zidire acestui Neam primordial, între atâtea Daruri ale existenţialităţii sale, cu care am fost covârşiţi, avem două imperative specifice Osiei pelasgo-traco-daco-getice: MUNTELE şi ISTORIA.

 „Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză. Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 18)

    Întru evidenţa şi taina Istoriei, precum şi întru Taina şi evidenţa Muntelui, creştinul ortodox mărturisitor va afla aceleaşi dimensiuni divine dintre Cultul Strămoşilor şi fascinaţia Carpaţilor sub diferitele lor chipuri, Cozia, Pietrosu, Caraiman, Toaca Ceahlăului, Stânişoarei, Piatra Craiului, Ciucului, Omul-Bucegi, Moldoveanu-Făgăraş, Parâng, Negoiu, Rodnei, Retezat-Godeanu, Rarău, Tarcău, Piatra Altarului-Cheile Bicazului ş.a.

 

   „Copleşit de măreţia uriaşului Trecut, tăcerea morţilor divini, ca şi a munţilor divini, îţi va transfigura întreagă fiinţa ta, te va elibera de tine însuţi şi te va dedubla, transpunându-te în lumea umbrelor strălucitoare din întunericul lor de prea multă lumină… Şi te vei simţi iarăşi, pentru atunci şi pentru acolo, întocmai ca unul dintre ai lor, adică etern şi infinit. Umbrele strălucite din întuneric îţi vor vorbi şi ele ca şi cele din lumină, spunându-ţi aceleaşi adevăruri, aceleaşi taine şi realităţi veşnice, pentru care nu-s, iarăşi, aici nici dimensiuni, nici cuvinte şi nici comparaţii…”  (Locurile Noastre Sfinte, p. 21)

    Asemeni frumuseţii Muntelui şi fascinaţiei Istoriei, Dacii nemuritori au fost zidiţi, ctitoriţi pe granitul spaţiului, pe roca timpului, ca PIETRE de HOTAR ce dăinuiesc sub taina liturgică a CLOPOTULUI – Limba noastră dacoromână vorbită între Cer şi Pământ.

   „Precum muntele, tot aşa şi Clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate. Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele  – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 28)

   Traian Dorz a fost un privilegiat de Dumnezeu, ca dac, ca român, ca poet, ca slujitor ortodox şi artist al Frumosului în tot ce are sublim acest Neam aşezat în toată splendoarea sa.

   I-a fost dat să vadă multe lucruri direct şi indirect care s-au răsfrânt nefast, tragic şi dramatic asupra Neamului şi Bisericii lui Hristos. A văzut retrospectiv castrele hasburgice în platoşele lor de piatră care apărau şi aminteau de asupritorii venetici ce s-au aşezat samavolnic pestre Vetrele stăpânilor Daci hărăziţi de Dumnezeu, transformaţi de migratori în asupriţi, în iobagi. Castre pentru uzurpatori. Lanţuri şi juguri pentru robii autohtoni.

   „Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 37)

    Pe lângă acestea şi multe altele i s-a mai rezervat şi două dintre monstruozităţile cele mai diabolice pe care le-a întâlnit Istoria, sub două registre diferite şi asemănătoare privind ura şi cruzimea deopotrivă sub tiara hasburgico-catolică şi cea basileo-ortodoxă.

    Primul spectacol luciferic s-a desfăşurat Luni 28 Februarie 1785 la Alba Iulia – Dealul Furcilor sub patronajul guvernatorului Transilvaniei Samuel B. Brukenthal (1721-1803), consilierul intim al trufaşei împărătese Maria Tereza şi călăul capilor eroi – martiri ortodocşi ai Răscoalei antihasburgice HORIA, CLOŞA şi CRIŞAN.

    „Au fost zdrobiţi cu roata de fier pe cuţite, de jos în sus, în cele mai groaznice chinuri, aceşti martiri, cu ura cea mai fioroasă şi crudă, în faţa a mii de fraţi ai lor aduşi cu forţa, pentru a se îngrozi… Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 39, 37)

    Următorul spectacol a fost o avanpremieră a groazei, a grotescului, a bestialiţii ierarhice smerite, la care a fost martor direct şi l-a avut ca Maestru de ceremonial satanic pe Mitropolitul Ardealului, prinţul Bisericii Ortodoxe Transilvane Nicolae Bălan, călăul mentorului său, al slujitorului lui Hristos şi al profetului neamului Părintele Iosif Trifa fondatorul, sacerdotul – misionar – mărturisitor al OASTEI DOMNULUI.

   Slujitor model al lui Dumnezeu, părintele Iosif Trifa a observat căderea abundentă a moralităţii creştine, alterarea maximă a virtuţiilor în cadrul Bisericii, prin nepăsarea ierarhilor slujitori loruşi şi a purces la crearea unui Braţ al Bisericii, o regenerare a ei prin înnoire, educaţie, cânt, cuvânt, faptă, slujire, eroism, jertfă, martiriu, iubire, har, onoare, demnitate.

   Părintele Iosif Trifa slujitor al parohiei Vidra de Sus – Munţii Apuseni, satul eroului Avram Iancu, căsătorit cu nepoata acestuia Iulia Iancu a cerut binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan şi a pus bazele Braţului viu, curat, pur OASTEA DOMNULUI. S-a lucrat permanent cu trudă, cu migală, cu dor, cu drag, cu bunăvoinţă, cu Har de sus, cu comuniune, cu comunitate. Când vlăstarul a devenit viguros, când ramurile sale s-au întins pretutindeni, când uscăturile din Biserică au dat altoi, popularitatea părintelui şi a Oastei sale care erau PILDE de Ortodoxie au fost tâlcuite de ierarhul Nicolae Bălan în afirmaţii revoltătoare, acuzaţii răuvoitoare, calomnii tendenţioase, defăimări vrăjmaşe, uneltiri fariseice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a VI-a)” →

Alexandru NEMOIANU: DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

Cu toată siguranța aflarea vremii când lumea se va sfârși a fost curiozitatea supremă a oamenilor și această curiozitate a fost cauza unor nenumărate rătăciri,unele dintre ele efectiv distrugătoare.

Caci aceasta este o curiozitate morbidă,fără folos existenței omenești. Mai mult încă este asa, data fiind împrejurarea ca oamenii ar vrea să audă ceea ce ei doresc; că nu va fi chiar așa rău, că de fapt așa cum trăim este destul de bine și suficient și în general acest “sfârșit” să nu îi afecteze personal. În cuvinte mai puține, oamenii bat câmpii!

Suntem în mod clar confruntați cu acea stare “căldicică”, în care există comoditate leșinată și lene profundă, mai ales mentala. Este o stare care nu este plăcută lui Dumnezeu. Limpede ne spune Apocalipsa că cei “călduți” vor fi “scuipați” de la Fața lui Dumnezeu (Apocalypsa,3:16). Deci este un sentiment de scârbă și ,să îmi fie iertată îndrăzneala exprimării, de enervare din partea lui Dumnezeu. Starea “călduță” este dubioasă și de fapt păcătoasă.

În primul rând în privința “sfârșitului lumii” suntem avertizați clar; ”iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul,ci numai Tatăl”, (Matei 24;36). Deci limpede ni se spune că această este o mare taină, care era neștiută chiar și Fiului, evident în ipostasul sau omenesc, căci, ca Fiu în vecie și ca parte, de o ființă și nedespărțită, a Treimii, El știa. Sfântul Pavel încă ne spune, ”căci voi înșivă știți bine că ziua Domnului vine așa,ca un fur noaptea.”(I Tesalonicieni 5:2).Această taină este nedescoperită oamenilor deoarece nu le-ar fi de folos.

Oamenii nu au la ce să fie amestecați în această taină care ține exclusiv de Planul Divin.Oamenii știu,sau ar trebui să știe,ceeace au de făcut;ei au Biserica Ortodoxă,învățaturile Ei și deci au doar de a îi asculta sfatul.Mai departe ar fi curizitate,iscodire fără rost.Din nou oamenii au de făcut un singur lucru să vegheze să se afle în stare potrivită în orice clipă.Dar dacă asupra vremii când va avea loc “sfârșitul lumii” suntem îndemnați să nu ne preocupăm,cu aceiași tărie suntm încredințați că acest “sfârșit al lumii” va avea loc.Mai mult încă,Sfinții Părinți și gânditorii creștini ne spun că Mântuirea nu va veni ÎN istorie ci la capătul ei.

Cu toate acestea ,în infinita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni,Mântuitorul a dezvăluit câteva dintre semnele care vor vești “sfârșitul lumii”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: DESPRE SFÂRȘITUL LUMII” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ

„Nu mor strămoşii niciodată,/

Războiul lor în noi şi-l poartă!”

(Octavian Goga)

În Ţara Dacului liber – Dacia, trăiesc nemuritorii valahi care-şi aşează Trupul pe pământ îmbrăţişând Vatra Străbună, pentru a-şi înălţa Sufletul la Cer ca să-i cuprindă Iubirea.

În Ţara Dacului liber răsăreau lumina şi cântul, dorul şi ruga, izvorul şi plinirea, legenda şi nădejdea, stelele-visuri prelinse din catifeaua bleumarină a cerului cu binecuvântarea norilor, ce-şi lăsau roua pe petala de trandafir a tinereţii,  ca o încântare peste mirificul-mioritic Plai.

În Ţara Dacului liber holdele râdeau pline, Nistrul și Dunărea stăteau de veghe la hotar, ochii junilor erau luceferi voievozi, brazii şi stejarii semeţi purtau în braţe cerul, iar apele toate legănau Doinele.

În Ţara Dacului liber, Împăratul – Iisus Hristos – Regele Daciei, cum admirativ şi mândru îL adora Eminul nostru Luceafăr, venerează Eroii şi Martirii dacoromâni căzuţi în luptă pentru Drapelul Patriei dragi şi pentru Crucea Sa biruitoare, aprinzând cu emoţie sfântă candelă pentru fiecare în Cerul dragostei Sale, din câte-o ramurică de stea.

În Ţara Dacului liber inimile curate şi dârze se uneau în vecie înfrăţind grâne şi maci, iar ochii lor ridicaţi către cicoarea de cer, cuprindeau strălucind toată zarea pelasgo-traco-getă.

În Ţara Dacului liber frunţile de stâncă ale Voievozilor ţineau Carpaţii încoronaţi peste Legiunile veşniciei, iar Vlădicii revărseau taina rugăciunii de foc întru Potirul hristic ca dăinuire predestinată amintirilor vii, faptelor binecuvântate, pildelor de urmat: ca să stai lângă izvor, să te culci  lângă dor, să te scoli pentru mit, să te înalţi întru misticul Răsărit al Învierii.

În Ţara Dacului liber, Pâinea rotundă ca o horă şi mare cât o ţară era dăruită tuturor Fiilor şi celor călători şi pelerinilor şi celor pripăşiţi şi celor ce n-au semănat, chiar cu prea mare risipă.

În Ţara Dacului liber care s-a primenit întru Hristos – Jerfă şi Arhiereu, tainele sălăşluiau întru comuniune de gând şi cuvânt, de faptă şi miracol, de suferinţă purificatoare şi rugă, de iertare şi jertfă, de libertate şi adevăr, de dreptate şi iubire, de viaţă şi mărturisire.

În Ţara Dacului liber toţi cei vii şi toţi cei plecaţi se găteau de sărbătoare înflorind în suflet suavă grădină, dăltuind în luptă şi cântec Istoria, dând astfel răsunet şi taină hotarelor sacre.

Aceste Pietre de hotar – Eroii şi Martirii creştini ortodocşi au cimentat cu jertfa sângelui lor sfânt HOTARUL ORTODOX al DACIEI, în care duşmanii izbesc, vrăjmaşii sfărâmă, iar ciocoii noi din lăuntru desprind bucăţi mari prin mişeleasca şi ticăloasa lor trădare, strâmtorând astfel GRANIŢELE Patriei, după interesele lor politicianiste, de vasali ai Ocultei, trecându-le din statornicia de drept a entităţii sacre indivizibile, prin conspiraţia lor în starea cu programare „invizibile”, după cum afirma marele patriot creştin ortodox generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în cadrul emisiunii „Teoria Conspiraţiei”, difuzată de canalul „6 TV”.

Cedările teritoriale, respectiv mutilarea graniţelor sunt faptele reprobabile cele mai ruşinoase şi mai odioase care aparţin regilor şi celor programaţi de Marea Conspiraţie să ajungă preşedinţi, de fapt pseudo-preşedinţi şi niciodată Voievozilor daci care şi-au pus sângele, coroana, crucea, poporul şi biruinţa la temelia de-apururi a Statului naţional creştin. Cedările teritoriale – ciuntirea graniţelor sunt de fapt preţul trădării – arginţii primiţi pentru scump sângele vărsat al Patriei, precum şi pentru frângerea Trupului ei sfânt.

Toţi Eroii – Martiri dacoromâni, Neomucenicii veacului al XX-lea au fost şi au rămas în Pantheonul spiritual al Neamului, Turle de Cer şi Temelii de Ţară zidite cu sufletul lor. De mai există astăzi Daci Liberi, în clipa chemată să aleagă a Gliei soartă, în suflet să răsune tot dorul de DREPTATE al celor osândiți la umilire, al celor ce doresc îngenuncheați să rupă lanțul noului IMPERIU și înfrățiți din nou  în dragoste creștină, să-nvingă și să-ngroape ura fratelui de frate…

Puterea și dăinuirea Neamului stă în UNITATE de voință și în conștința apartenenței la un popor dăltuit prin milenii de luptă pentru apărarea gliei strămoșești, împodibită cu spiritualitatea și cultura românescă, cu tradiții și obiceiuri unice ce au păstrat sufletul românului profund înnobilat. Să nu uităm că veșnic va rămâne doar dreptul românului de a fi ROMÂN, restul de drepturi izvorâte din tumultul vremurilor prezente poartă încă pecetea vremelniciei și lesne pot să fie ”revizuite” sub presiunea intereselor străine.

 Să mergem îngânând ADEVĂRUL celor ce au trăit cu Țara în suflet chiar și atunci când suferința le era mai puternică decât viața, precum marele poet ANDREI CIURUNGA: „Ţara mea de dincolo de Ţară/ cu privirea umedă de jind,/ te-am purtat în mine pribegind,/ ca pe-o flacără ce arde pe comoară.// Încă din pruncia mea de aur/ m-am ştiut cu tine cununat,/ dar te-a vrut al ei – şi te-a furat/ nesătula poftă de balaur.// De-am strigat apoi că eşti a noastră/ tânără, întreagă şi pe veci,/ m-au închis între pereţii reci/ şi mi-au pus zăbrele la fereastră.// Azvârlit în temniţa duşmană/ gem ades, însângerat sub fier,/ şi-atunci pun câte-un crâmpei de cer/ din seninul tău – bandaj pe rană.// Foamea când îmi cască noi abise/ vine câte-un pui de cozonac/ ce-a crescut ca mine, pe Bugeac,/ trupul să mi-l sature prin vise.// Ţara mea de dincolo de ape,/ dacă şovăi în credinţa mea,/ simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea/ toţi stejarii din Orhei pe-aproape.// Când îmi dau târcoale bezne grele,/ lilieci când se izbesc de grinzi,/ numai tu prin noapte îmi aprinzi/ policandrul NISTRULUI cu stele.// Zgribulit în hainele vărgate/ astăzi vântul iernii îl ascult./ Hora noastră a murit de mult,/ frigul muşcă tălpile-ngheţate.// Dar pândesc la drum o primăvară/ să întindem iar din prag în prag/ hora mare sub acelaşi steag -/ ţara mea de dincolo de ţară…” (Ţara mea de dincolo de Ţară, Andrei Ciurunga, Lacrimi pentru Basarabia 1940-1945, Ed. Cucuteni, Bucureşti)

***

AVEAM O ŢARĂ LIBERĂ!

(partea a II-a)

„Tu nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici

Lăsat în grai să sângere s-ar cuveni. Nu piere

Urma eroului, doar se îmbracă în foc şi devine

Icoană în grinda nemuritorilor.”

(Ioan Alexandru)

În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi – Altare de slujire a Neamului.

În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.

În Ţara Dacului liber, ofrandă se aducea din  toate roadele pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul ales şi din viaţa care prin moarte învia.

În Ţara Dacului liber, visele se întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme, ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi, sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea menirii sihastră.

În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica lui Dor-Împărat care a strâns Roşul – sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.

În Ţara Dacului liber, lumina se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte cardinale.

În Ţara Dacului liber, toate Râurile Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de viaţă.

În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei,  poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale, voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile  haiducilor ori cele cu pustnici.

În Ţara Dacului liber, fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi, iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor fermecătoare concerte.

În Ţara Dacului liber, lumina foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.

În Ţara Dacului liber, voioşia, bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu tot.

În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea Dumnezeirii – Învierea Domnului, care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.

În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică, ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.

În Ţara Dacului liber, vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules, vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor înnobilate de Cotnarul auriu.

În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale Născătoarei, aşternând peste urmele paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa princiară, căreia i  s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu heraldica Crucii biruitoare.

În Ţara Dacului liber, Glia stă ca o Mână a omului darnic cu palma uriaşă întinsă: harta descifrată în zorii dimineţii, arată fiecare Apă ca pe-o linie a vieţii. Căuşul rotund ca un Potir de împărtăşire indică înfrăţirea Carpaţilor-Cetate cu dealurile, podişurile şi câmpiile ce dau nobleţe Neamului. Tumultosul-fluviu ce urcă şi coboară e meridianul inimii ce străbate Muntele dragostei, ca viaţa să devină Iubire. Cele patru degete sunt cele patru Piscuri cardinale de munţi ale Vetrei străbune: degetul mare e pecetea pusă pe hrisovul veşniciei, arătătorul e Kogaionul dacic, mijlociul e mijlocitorul-echilibru al sorţii, inelarul-codul familiei, degetul mic-descendenţa dinastică, iar nervii şi nervurile alcătuiesc gândurile, cuvintele, faptele, gândurile, frângerile, împlinirile, suişul mistic ce urcă senin înspre Înviere.

În Ţara Dacului liber, luminişul mirabil de lună lunecă în lacul Codrilor albaştri ce se răsfrâng peste pâlpâirea candelor cuibărite în salba de nuferi, iar Teiul secular, ce şi-a adunat ramurile din undele reci, s-a alăturat Plopilor ce fredonau vrăjitele romanţe pe-nsoritele poteci.

În Ţara Dacului liber, Limba noastră cofiinţială cu Religia zamolxiană monoteistă, purtând în cuget şi grai milenarul nimb al dăinuirii pelasge, primenite apoi în creştinismul Hristic şi-au ţesut tainic dorul şi menirea în Cazanii şi Cronici sfinte, în Tradiţii şi Poeme, în Slove alese şi Liturgice cântări, fiind cele mai fidele Străjere, Mame şi Dascăli ce ne-nvaţă Tricolorul, împletind comuniunea Treimei Mici din râul de sânge, din holda de grâu şi din marama de cer, pentru a se întrupa laolaltă triunghiul divin: martiriul + iubirea + sfinţenia.

În Ţara Dacului liber, câmpiile doldora de lumină erau holde mănoase de grâu argintat de stele, prin care trecea Iisus cu Apostolii Lui, binecuvântu-le şi dându-le valahilor rodul înmulţirii pâinii rumenite, aburinde, crescută din aluatul vredniciei şi omeniei lor fără margini.

În Ţara Dacului liber – Vatra străbună a Fecioarei MARIA, ursită din leagăn să fie slujită de prinţesa Dochia, de regele Decebal, de regii şi împăraţii pământului, slăvită de Tatăl ceresc, Care a ales-o, adorată de Fiul în care S-a Înomenit, preamărită de Duhul Sfânt, Care a îndumnezeit-o şi de toată monarhia cerească, devenind astfel CRĂIASĂ a Cosmosului şi-a adăugat Numelui – renume, cognomenul MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, aşezându-şi GRĂDINA în sânul Daciei Mari, ştiind că în această Glie sacră, nepreţuită şi nemuritoare vor odrăsli mereu de-a lungul timpului şi ale vremii roditoare cele mai alese Vlăstare, sublimele Flori spirituale ale Divinului ei ODOR.

În Ţara Dacului liber, Neamul nemuritor s-a închegat din efervescentele şi mirificile vieţi trecute-prezente-viitoare într-o convieţuire, armonie şi comuniune naturală, subtilă şi sublimă, asumându-şi întru totul cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor, continuând cu inefabilul idealurilor şi euforia împlinirilor, respectiv statornicia şi dăinuirea, astfel încât, măsura Dacului, a Neamului să nu fie cronologică în timp şi spaţiu, ci în marile transformări ale culturii şi civilizaţiei prin geniul creaţiei spiritual-religioase, care-l urcă-n transcendent.

În Ţara Dacului liber, Fiii ei cei mai de seamă îi împărtăşeau soarta şi destinul cu tot ce aveau mai bun, mai curat, mai cucernic, mai adevărat, mai drept, mai demn, mai iubitor, mai frumos, mai eroic, mai profetic, mai sfânt, mai dacoromân, dăruindu-se plenar Jerfirii supreme, precum aristocratul-savant George Manu, care şi-a adorat Cerul Vetrei sale străbune şi Cerul strămoşilor săi aşezaţi de-a Dreapta Împăratului lor Hristos, mărturisindu-şi cu mândrie valahă în faţa duşmanilor-atei, anchetatori, străini de credinţă şi ţără, care-l judecau în fără de legea lor ucigaşă, tocmai pentru marea lui Iubire de Patrie: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.” (Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie, Ed. Elisavaros, Fundaţia Profesor George Manu, p. 441)

PATRIA

„Eşti stînca dîrzei Sarmisegetuze,/ eşti cremenea cohorticelor castre,/ cerdacul rustic încrustat cu astre,/ fîntînile cu basmele pe buze.// Eşti dornele cu lostriţe albastre,/ şi cîntecele doldora de spuze,/ rovinele-ntre zale şi cobuze,/ cununile şi zapisele noastre.// Ieri, suliţa şi zimbrul şi mistreţul./ Azi, dalta ce-n surîs preschimbă steiul,/ mireasma lunii, grîul, băltăreţul,/ azurul şi oţelul şi ţiţeiul./ Tu eşti prezentul sfînt şi Voroneţul,/ luceafărul şi zarea şi temeiul.” (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

Dar iarăși o caut, ”Ţara Dacului liber” și ieri, ca și astăzi, nu o mai găsesc decât în durerea profundă în care sufletul meu adună mireasma Mărturisitorilor plecați către Ceruri…

Poate adunându-ne sufletele în Ceata Dacilor liberi ne vom asuma întru totul Cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor Vrăjmașului…

***

AVEAM O ŢARĂ LIBERĂ!

(partea a III-a)

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,

Avutul nostru, tot ce-am risipit.

Nu pregeta să suferi şi să sângeri!

Izbânda noastră creşte din înfrângeri!”

(Radu Mărculescu)

Dacia – Regatul libertăţii peste care se întindea lumina Soarelui cu izvorul ei cristalin zugrăvindu-şi aura majestuoasă peste trecutul eroic rămas şi prezentul zelos ce dăinuieşte, peste munţii înalţi şi apele repezi, peste câmpiile mănoase şi dealurile dăltuite de vremuri, peste zăpezile scrobite răsunând de Colindele Naşterii, peste primăverile însorite de verdele vieţii, peste verile unde chindia fugărea răcoarea, peste toamnele doldora de pometuri, de orătănii, de turme, de porumb şi de vin, peste pădurile dese din care ţâşnesc altare şi cetăţi, peste legendele timpului şi vietăţile miraculoase, peste răsărituri şi amurguri, peste zările albastre şi paşii pelerinului, peste doinele răsfrânte în dumbrăvile sihastre, peste păsările măiastre şi mireasma florilor, peste roiurile de albine şi cugete aprinse ale îndrăzneţilor, peste cântecul, jocul şi portul emblematic purtător de taină, peste Ţărâna sacră – Pantheonul atâtor viteji şi pustnici, care cu pumnul lor de pământ sfinţit au urcat şi-au ctitorit lăcaşuri în cer.

 Dacia – Regatul libertăţii îşi avea propriul ei Soare – născut din Lumina Cuvântului!

 Dacia – Regatul libertăţii avea hărăzit în Sânul Vetrei sale străbune un Pământ martiric şi un Cer profetic cu Soarele său, care prefigura pe SOARELE – HRISTOS – Lumina lumii. „Soarele Daciei, grăia marele profet-rege Zamolxis, m-a născut şi am fost trimis în Egipt cu o Mână de Pământ în Sân ca Icoană a Fiinţei mele de adânc… Voi nu ştiţi, (le grăia preoţilor egipteni) ce sunt OCHII de Ţărână în care Soarele răsare… Ţărâna acestui Pământ are în ea SOARELE. Noi Dacii nu avem Zei, Avem ICOANA unirii Cerului cu Pământul… Văd Lumea în SOARE, cum din Pieptul lui răsare SOARE Întrupat ce se face şi Pământ… Dar tot aici pe Pământul strămoşesc era „Marea TAINĂ”… (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm, 2000, p. 6-11)

Pământul Daciei Mari şi Soarele ei trăiau într-o armonie deplină de comuniune cerească, de frumos, de adevăr, de libertate, de cântare şi părtăşie cu Dumnezeu. „Sufletul acestui Neam”, continua Profetul, are deja „TAINA LUI”. Pământul ce noi îl luăm în Mână la moarte, este închipuirea Plămadei dintre El şi Lume. Poporul meu, Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer, din care DUMNEZEU „TRUP” şi-a făcut. Recunoaşteţi Poporul meu în CHIPUL Lui HRISTOS, şi Pământul Neamului nostru.” (ibid., p. 14)

Expresia: „Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer”, prefigurează şi ofranda sacră adusă cu smerenie Cerului, respectiv Atotcreatorului, de către Neamul geto-dac, „cel mai drept şi cel mai viteaz dintre traci”, după afirmaţia lui Herodot, pentru Cea care se v-a naşte pe Pământul Daciei Mari al Profetului-rege Zamolxe, ce v-a primi ulterior şi cognomenul de Grădina Maicii Domnului, pentru cea mai faimoasă prinţesă a Vlahilor, deci, Crăiasa MARIA – Vlaherna – Carpatina, prin care se v-a uni pururea Cerul cu Pământul.

Mare v-a fi fost bucuria legendarului-rege Zamolxe când s-a îmbrăcat smerit şi profetic cu Cămaşa lui Hristos, revelată prin Taina cea Mare, prin Taina mai presus de orice Taină – Întruparea Domnului. „O cât se va „Bucura” ZALMOXE când va lua „HAINA Lui HRISTOS” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ.” (ibid., p. 15)

Ce privilegiu sacru! Ce binecuvântare cerească să fiu în preajma părintelui Ghelasie, clipe, ore, zile, dar întrerupte pe parcursul câtorva ani cât eram student la Teologie! El, misticul şi isihastul nu m-a grăbit în tainele sale spre a nu mă poticni. A lăsat binecuvântarea să-şi continue ciclul: formare, creştere, cunoaştere, înţelegere, cultură, creaţie, mistică, mărturisire.

Totuşi, cu răbdare şi tainic mi-a transmis şi inserat în cuget spiritul nostru Iconic Carpatin.

Aşa s-a întreţăsut în sinele meu metafizic Icoana dumnezeiescă: Maria-Vlaherna-Carpatina!

Mare bucurie, frumuseţe, nădejde, har, dragoste şi împlinire mi-ai făcut Avva Ghelasie!

Expresia: „Haina lui Hristos” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, se tâlcuieşte astfel: „Haina lui Hristos” – face referire la Trupul lui Hristos, Înomenirea Sa, iar  „ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, semnifică Plămada sacră, Obârşia care a luat-o Iisus din fiinţa Fecioarei Maria – Fiica acestui pământ dacic, prin Naşterea din Ea, din acest Pământ ales de Tatăl ceresc şi pe care l-a odrăslit dumnezeirii şi omenirii Duhul Sfânt.

Nu întâmplător, profetul Mihail Eminescu ne-a transmis expresia: Hristos – Regele Daciei.

Marii cercetători care s-au ocupat conştiincios de Studiul Religiilor lumii, confirmă monoteismul geto-dac, ca o religie superioară antichităţii. „E destul să pomenim aici credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare… O ştire precisă ne aduce Iisus. El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut. Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită.” (Protos Arsenie Boca, Ţara de Obârşie, în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)

Obârşia Daciei Mari explică şi destinul ei în Iconomia şi Împărăţia Mântuitorului Hristos, Care are aceeaşi Obârşie cu nemuritori daci. „Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia sensului şi a explicaţiei depline.” (idem., Gândirea…)

Tensiunea vitală a vieţii Dacului liber s-a aprins şi înteţit permanent în Vatra străbună a Cetăţii, în cotidianul cerinţelor, trebuinţelor, încercărilor, responsabilităţilor, iar consistenţa spiritualităţii lui religioase eroico-martirice s-a înălţat pe Rugul Aprins al focului ceresc al creştinismului, permiţând trecerea spre o nouă renaştere, spre adevărata împlinire, a dacului recreat, care a pătruns odată cu Învierea lui Hristos prin toate încheieturile şi fibrele vieţii sale, cutremurându-i sufletul, uimindu-i cugetul, stârnindu-i dragostea ca Frumuseţe divină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ” →

Augustin OSTACE: SAPIENTOKORONASAGA – 4

…Sfârşit trist de Ianuarie 2021 în Germania, afectată masiv de cumplita patologie în multi-extindere şi retezarea de vieţi, de la tineri sau mai puţin tineri, de la bătrâni sau mai puţin bătrâni…

Se moare acasă, se moare în spital, se moare în asylheim, fără încetare, fără asemănare, fără cruţare, şi asta în ţara uriaşilor de medicamente de toate felurile, de la Bayer la Hoechst, de la Boehring la Merck, sau de la BASF la BionTech… Nu suntem ajutaţi nici de tehnologii de vârf, sub semnătura unor Siemens sau Aldi, sau Liedl sau REWE, sau Puma sau Adidas…

Ca niciodată de la război încoace, presa germană este plină de anunţuri mortuare, de îndoliatele cuvinte din Requiem şi Exequiem, o amplificare şi accelerare a trecerii în nefiinţă a populaţiilor germane, a trecerii eterne în lumea de dincolo a unei întregi istorii de zbateri şi frământări ale neamurilor teutonice, toate însoţite de singurătăţi şi lacrimi nevăzute…

Nu vreau să tulbur nefireasca nelinişte din cimitirele germane (în care sunt mulţi Sachsen und Schwaben din Răsăritul Europei), dar voi încerca să reproduc printr-un translatio, câteva din condoleanţele citite, recitite, reflectate şi resemnate, din trecerea noastră prin lume…

Poate că numele lor, luate la întâmplare, Kurt, Jürgen, Manfred, Karin, Hans, Klaus, Gudrun, Dieter, Werner, Willy, Ingrid, Horst, Brigitte, Wilfried, Ingo, Günter, Uschi sau Reiner, nu vă vor spune prea mult, dar în spatele lor au fost fiinţe şi speranţe, zbateri şi zbuciumări, laşităţi şi nefericiri, înălţări şi prăbuşiri, toate întru fiinţa şi fiinţarea numită om şi umanitate, om şi societate, om şi destinialitate… Deci, întru aduceri aminte, din acest sfârşit de Ianuarie 2021, din zona Köln, Germania…

„Lăsaţi-mi un loc între voi // Un loc al neuitării”…

„Dacă vreodat’ mă veţi căuta // Căutaţi-mă în inimi // Poate va rămâne acolo un loc al amintirii”…

„Nu judeca ziua după ce trece // Ci sămânţa binecuvântării ei // sădire trăită în pururi”…

„Adormirii, urmând atâtor oboseli // Din ultima cădere de lumină”…

„Şi luptătorul îşi pierde puterea // Pierdută prin timpuri”…

„Tu! Ultima călătorie // Făr’ de întoarceri // Cadoul de minuni al lumii”… Continue reading „Augustin OSTACE: SAPIENTOKORONASAGA – 4” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEFERI AI ORTODOXIEI – DR. ARISTIDE LEFA

„Suntem contemporani cu strămoşii

şi ei sunt contemporani cu noi. Nobleţea

lor e nobleţea noastră, vitejia lor e vitejia

noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre, 

suferinţele lor sunt suferinţele noastre. Apărându-le

memoria ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea

lor în istorie, aşa cum urmaşii vor fi prelungirea noastră.”

(Mitropolit ANTONIE PLĂMĂDEALĂ)

 

Într-o casă model a ţăranilor harnici, dar habotnici creştini armâni Ana şi Nicolae Lefa, din Cârja Vasluiului se naşte Tedi Aristide la 17 Februarie 1923, sub purtarea de grijă a Sf. M. Mc. Teodor, Tiron şi Mariamna şi a binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria. Creşte ferit de greutăţile cotidiene, urmând cu brio şcoala generală, înscriindu-se şi absolvind Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu din Vaslui (1934-1942). Graţie sensibilităţii avute şi a râvnei de a ajuta pe câţi mai mulţi năpăstuiţi urmează Facultatea de Medicină la Iaşi (1943-1946), după care se transferă la Bucureşti, fiind angajat la Spitalul Militar Central pe postul de intern-onorific la chirurgie, slujind cu abnegaţie.

Viaţa în capitală îşi continuă în mai mare măsură decât altă preocupare desăvârşirea în şcoala naţionalist-creştină cu tăria miracolului şi responsabilitatea asumării ca fiu al acestei Naţiuni, al cărei destin este unic în drumul spiritualităţii sale înspre Calea Mântuitorul Hristos.

Serviciul Secret de Informaţii plătit de „statul celor tari” împotriva Naţiunii creştine, veghind la dezordinea armoniei sociale, îl arestează la 22 Mai 1948, oferindu-i penitenciarul Jilava, ca prim popas al detenţiei lui în drumul afirmării demnităţii creştin ortodoxe române. Tortura călăilor care s-a depăşit pe sine şi pe mulţi alţii, nu l-a înfrânt însă, dar la condamnat la 8 ani muncă silnică, pe 19 Ianuarie 1949, pentru cele două mari crime închipuite şi preînchipuite: cea de înaltă trădare, precum şi echivalenta de uneltire contra ordinii sociale. De la densitatea umedă a permanentei Jilava, Doctorul Aristide este transferat cu timpanul spart la Infernul de la Piteşti. Bolnav fiind, are şansa să scape de cursurile torturii diavoleşti conferenţiate pe tematica infernului de demonicul instrument fără egal, Eugen Ţurcanu.

Ajunge la Târgu Ocna –  penitenciarul cu o oarecare permisivitate a tratamentului carceral unde colaborează cu medicul oficial Margareta Danielescu-Pescaru, opunându-se continuării metodelor de reeducare gen Piteşti, preconizate de politrucul neaoş Şleam Augustin. La Tg. Ocna exista cutremurătoarea, încremenitoarea diabolica celulă-cameră 4, Celula morţii, care prelua într-un flux continuu pe cei foarte bolnavi şi pe cei grăbiţi să plece… Singura scânteie care mai pâlpâia în acea cameră mortuară era misticul Valeriu Gafencu. El a strâns în jurul lui un mănunchi de Lumânări, aprinse în rugăciunea isihastă, pregătite să ardă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Lumânarea este lacrima de foc a celui plecat ce arde în ochii de lumină a celui rămas!

În grupul mistic al acestor rugători se afla şi doctorul Aristide, care a rostit permanent rugăciunea în închisoare şi după ieşirea din temniţă ori domiciliu obligatoriu până la marea eliberare: „Aici la Târgu Ocna au închis ochii peste 100 de bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi în plină tinereţe. Acest eroism cotidian, susţinut timp de ani şi ani, fără nici un regret, până la jertfa supremă, este sublim şi mult mai greu de suportat în comparaţie cu eroismul de moment, care, într-o anumită stare de exaltare, duce la acte de vitejie ieşite din comun. Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în lupta cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi.” (Aristide Lefa-Fericiţi cei ce plâng. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 68)

În Februarie 1953 este transferat la Gherla până la expirarea pedepsei în 1956, după care beneficiază de domiciliul obligatoriu în comuna Rubla-Galaţi, iar de aici la spitalul din comuna Viziru. În 1957, primeşte Mărţişorul vieţii, pe Cornelia-Mariana, fiica părintelui Bucur Ferăstrău, care avea acelaşi regim obligatoriu. Li se naşte prima fiică Nicoleta-Cristina la 8 Decembrie 1957. Bucuria le va fi însă frântă cu cea de-a două arestare la 19-20 Septembrie 1958, pentru colonia Noua Culme din Constanţa, adăugându-i o pedeapsă de 36 de luni. După un an al îndurărilor condiţiilor destul de vitrege este mutat în Deltă, pe malul Dunării la colonia Grindul Peripravei. Refuză continuu colaborarea cu securitatea, aflându-se în închisoare, fapt pentru care îşi mai adaugă 36 de luni de temniţă. Pentru a-i curma îndârjirea naţionalist creştină, securitatea aderă la tertipul odios al laşităţii caracteristice: o forţează pe soţia sa să divorţeze în anul 1963. Doctorul armân n-a cedat nici de data aceasta şi nici altădată. După 16 ani de închisoare a fost eliberat la 9 mai 1964.

După greutăţi şi refuzuri ajunge să fie încadrat la secţia chirurgie a spitalului din Copşa Mică. Familiei creştin-ortodoxe Doctor Aristide şi Cornelia-Mariana i se naşte a doua fetiţă Delia-Mariana, la 1 Iulie 1967. Graţie trecutului său, Doctorul Aristide nu poate termina facultatea de medicină, absolvind doar facultatea de Biologie între 1968-1972, la fără frecvenţă. Lucrează la policlinica Ilfov, la Spitalul Clinic al Sectorului 4 şi la Policlinica cu plată nr. 2, ca biochimist. Trece cu greu momentul tragic al morţii fiicei sale cea mare Nicoleta, la 22 Octombrie 1988. După evenimentele şi tulburările post lovitura de stat din Decembrie 1989, instituie cu un grup de colegi Fundaţia „George Manu” şi în cadrul ei revista „Permanenţe”, fiind primul ei redactor şi colaborator până la sfârşitul vieţii. O parte din articole au fost publicate în broşura „Pentru cunoaşterea adevărului” (ediţia a II-a, 2000). Continuă seria de articole la alte publicaţii din ţară şi diaspora. Scoate la Editura Eminescu în 1998, volumul autobiografic „Fericiţi cei ce plâng.” La capătul unei îndelungi suferinţe, care s-a prelungit parcă în pseudo-libertatea impusă urcă înspre camarazii săi din Cerul Verde dacoromân al Ortodoxiei Veşnice, la 12 Iulie 2009.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEFERI AI ORTODOXIEI – DR. ARISTIDE LEFA” →

Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE

                 La 1 februarie 1852 se naște în Istoria literaturii române Ion Luca Caragiale, unul din Marii scriitori români. Un scriitor problematic, care a îmbogățit enorm literatura română. Cum se apropie ziua aniversară să-i mulțumim scriitorului Ion Luca Caragiale pentru opera pe care ne-a dăruit-o, (și din care nu am învățat nimic!) să-i binecuvântăm cu recunoștință părinții și să ne rugăm Domnului să-l ierte pentru răutățile și ticăloșiile săvârșite în viața! Iartă-l, Doamne, că mare a fost ca scriitor și tare  păcătos a fost ca om!  Fie ca Domnul să aibă grijă de sufletul lui în ceruri. Amin!

                Noi îl sărbătorim cu dragoste și cu umilință dedicându-i aceste trei poeme. Veniți cu noi să-l colindăm, acasă, unde s-a născut și unde ne așteaptă părinții lui. În cazul în care revistele literare vor să publice mesajul și poemele noastre noi le suntem recunoscători!  Doamne ajută! Fie ca Domnul să ajute poporul român!

***

 

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

 

O, leru-i, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

 

O, leru-i, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

 

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

 

Vin să se plece,

În faţa lui,

Să-i mulţumească,

Şi să-l slăvească,

Leru-i, leru-i!

 

O, leru-i, ler,

Vremea-i bătrână,

E sărbătoare înaltă,

În cultura română,

 

Din toată lumea,

Leru-i, leru-i

Vin să-l slăvească,

Personajele lui,

 

Şi să-l colinde,

O, lerui, ler,

Aici pe pământ,

Şi-acolo-n cer

 

E sărbătoare,

Dar e şi jale,

O ţară-ntreagă-l colindă

Pe  Caragiale,

 

Cu mult respect

O, leru-i ler,

Îţi mulţumim,

Dragă Monşer

 

Fie ca Steaua,

Ce te-a adus

Să strălucească

În veci, mai sus,

 

O, leru-i, ler

Spre Rai apucăm,

Pe nenea Iancu,

Să-l colindăm,

 

Răsună ţara,

De atâtea colinde,

Gloria lui,

In lume se-ntinde!

 

O, leru-i, ler

E zi sfântă-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate!

 

 

CARAGIALE

 

Cum umblă domnul Caragiale

Prin ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord

 

C-a auzit în lumea asta

Că neamul românesc dispare

Şi s-a sculat atunci din morţi

Îndureratul Caragiale

 

Ca să ne spună el anume

Ceva ce ne-ar îmbărbăta,

Totul e-atât de trist în lume

De parc-n toţi s-ar înnopta

 

Cum umblă domnul Caragiale

Prin Ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord.

 

 

CARAGIALE SI DUMNEZEU

 

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu lui Sfântul Petru,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că prea multe jelete şi ţipete aud,

şi mai mult decât toate

mă asurzeşte zăngănitul de arme,

I-auzi ce bubuie tunurile

şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi.

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând, suduind  şi gemând…

 

– Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre,

oftând, care era şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea, săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât

mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba  ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE” →

Vavila POPOVICI: LUPTA PENTRU DREPTATE ȘI ADEVĂR

„Adevărul iese la iveală cu timpul.”

– Seneca

   Din timpurile cele mai vechi, gânditorii au analizat problema dreptății și adevărului. Au văzut că oamenii de-a lungul timpului au idei noi, scopuri diferite, condiții de viață diferite, că toate aceste probleme, deloc ușoare, depind de moralitatea societății, iar politica se ocupă de definirea lor.

   Dreptatea este una dintre virtuțile importante ale omului, cu care el poate deosebi binele de rău. Cu ajutorul dreptății se pot soluționa contradicțiile existete sau unele noi apărute, deoarce ea, dreptatea, se măsoară în raport cu anumite norme morale sau juridice care exprimă reguli comportamentale bazate pe anumite valori. Drumul ei este cel al victoriei binelui care se dobândește greu de cele mai multe ori.

   Există o dreptate omenească și una Dumnezeiască. Dacă cea Dumnezeiască este neschimbătoare, cea omenească s-a dovedit a fi schimbătoare. Oamenii se contrazic între ei, contrazicându-și uneori propria conștiință; se prefac folosind minciuni care îi pot ajuta să dobândească ceva material, bani sau putere. Când sunt prinși cu minciuna, ei pot motiva că nu au stăruit suficient asupra problemei, adică asupra afirmației anterioare. Aceasta poate fi un adevăr, dar poate fi și o minciună. Adevăr este când nu ai cunoscut datele problemei în amănunt și ai emis o eroare prin care ai făcut o nedreptate unui alt om sau unei colectivități. Dar când ai făcut-o intenționat, spre folosul tău – ai mințit, ai pângărit dreptatea.

   Nedreptatea poate fi făcută sub masca unei așa numite dreptăți, ascunzând sentimentul vădit al urii și al răzbunării. Înseamnă voință de putere pentru a-ți realiza ambițiile folosind cuvinte, discursuri, gesturi și o judecată fără conștiință morală.

   Esențial este ca omul să creadă în dreptate și să lupte pentru ea. Dreptatea nu inspiră teamă, ci curaj, pe când nedreptatea te poate înspăimânta, timora și chiar distruge sufletește. Și cel care a suferit nedreptatea pierde uneori acea căldură sufletească care a avut la bază încrederea, demnitatea, voința și conștiința.

   S-a văzut de curând un gest ambițios de răzbunare care a antrenat alte multe persoane „slabe de înger” (caractere slabe, lipsite de fermitate) sau cu judecată superficială. Unii s-au trezit la realitate, renunțând la ură, dezbinare și neadevăr, în ultimul moment. Alții își mențin judecata nedreaptă, poate din jenă pentru funcția avută, sau chiar din ușoară neghiobie (sunt momente în viață când orice om deștept poate comite o prostie!). Fiindcă dreptatea se face judecând profund. Bunul simț, echilibrul psihic, cunoașterea, moralitatea sunt condițiile care îl fac pe om să fie fidel dreptății. Unora li s-ar cere și previziunea, adică să distingă bine vremurile în care trăim și să întrevadă pe cele care pot veni în urma acționărilor respective. Nu le ai, te dedai la acțiuni contrare: insulți dreptatea adevărată pentru a-i știrbi din onoare și din atotputernicie, cumpărând totodată susținători ai minciunii. Iar genocidul minciunii și al nedreptății distruge dreptatea care va fi, ulterior, foarte greu de recucerit.

   În lupta pentru dreptate și adevăr nu învinge jalnica șarlatanie care are scopul de a le compromite, a le face incerte, a le face neînțelese de oameni, înlăturând bunătatea și înțelepciunea, întrucât omul este creatura divinității, cu credința în dreptate și adevăr. Acțiunea dreptății se solidarizează cu adevărul, deoarece urmăresc același scop.

   De cele mai multe ori gândim despre o persoană care spune adevărul că „are dreptate”, sau că „nu are dreptate”. A spune ceva ce nu corespunde realității înseamnă a afirma o propoziție falsă, ceva ce nu e adevărat: „Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care maschează egoismul și nedreptatea sub aparența dreptății și virtuții”. A fi drept înseamnă să acționezi față de tine și față de ceilalți în raport cu anumite norme morale și juridice bazate pe anumite valori, norme ce exprimă reguli de comportament (binele, frumosul, în opoziție cu răul, urâtul).

   Un adevăr afirmat despre ceva poate fi un adevăr pentru toți și se poate folosi pentru a face dreptate, iar neadevărul despre ceva este o minciună pentru toți, cu toate că uneori (am văzut) este folosit și el pentru a face așa-zisa „dreptate”. Intervine „judecata” fiecăruia, afirmativă sau negativă, în baza existenței acelei corectitudini ce stă la baza adevărului și dreptății. „Judecata” ajută la determinarea adevărului la nivel individual dar și universal. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a deosebit judecata analitică de cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.

   În căutarea dreptății este necesară o cantitate de energie mare și un mod de gândire sănătos în concordanță cu regulile morale ale lumii exterioare bazate pe dovada lucrurilor văzute pentru a aduce echilibrul social și a se ajunge la rezultate pe care le putem atribui doar inteligenței umane sau vieții.

   Ființa umană are înrădăcinat adânc, pe lângă simțul dreptății și cel al adevărului, și pe cel al iubirii. Prin iubire se ajunge la adevăr și dreptate deoarece îți dă putere să învingi orice obstacol. Einstein spunea despre iubire: „ Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA”.

   Da, trebuie să te iubești pe tine și în aceeași măsură pe celălalt, trebuie să te respecți pe tine și în aceeași măsură să-l respecți pe celălalt. Trebuie să dorești binele tău, dar și binele celuilalt. Trebuie să iubești adevărul și dreptatea și să-l iubești pe Dumnezeu, pentru că El este întruchiparea dreptății.

   Dreptatea nu se poate baza numai pe voință și sentimente deoarece voința înseamnă de multe ori dorințe, nevoi și interese, plăceri iar sentimentul este o componentă a emoției, o cunoaștere imediată, o simplă impresie. De aceea intervine rațiunea, judecata omului („Cogito, ergo sum!” – Descartes). A fi rațional înseamnă a te folosi de conștiința ta, ea fiind temelia sfântă a dreptății și adevărului. Conștiință înseamnă cunoaștere, sentimentul înțelegerii existenței personale; este forma cea mai evoluată de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente. Sentiment și rațiune, deopotrivă, deci! O cunună de simțiri și judecăți!

   Educația îl face pe om să fie atent, sensibil și rațional în relațiile cu semenii săi, să fie neclintit în apărarea dreptății mult iubite de Dumnezeu, să condamne tirania, să devină altruist. Astfel, de la om va pleca dreptatea și se va îndrepta tot spre el. Adevărul trebuie cunoscut și recunoscut deoarece omul este dornic de adevăr și însetat de dreptate, iar acolo unde există adevăr este de așteptat să fie și dreptate.

   Inteligența omului are un câmp legitim de apărare a dreptății care se opune minciunii. De aceea omul drept nu permite ca minciuna să fie promovată drept adevăr. Judecata lui care implică legile morale, obiectivitatea, îl va face să disocieze  adevărul de falsitate. Sentimentul dreptății și adevărului îi va da omului speranța unui trai liber, în așa fel ca valoarea să-i fie prețuită și stimulată. Ierarhia valorilor este un adevăr deoarece în fruntea ei se află „spiritul și valorile create de om”, valori ce aduc mai multă dreptate în lume.

   Dar ce este adevărul? Întrebarea a apărut de-a lungul secolelor, în diferite locuri de pe glob. El a fost definit de către scolastici – filozofi din evul mediu care practicau un învățământ rupt de realitate – , prin formula binelui. Pentru adevăr au murit mulți oameni, deoarece adevărul este legat de dreptate, el ne ajută să trăim în timp mai liniștiți, mai împăcați cu noi înșine și cu noi toți. La adevăr se ajunge greu fiindcă el se află în adâncul sufletului omenesc și fiecare are propria modalitate de a ajunge să-l găsească. Iar adevărul venit din afară poartă de cele mai multe ori amprenta nesiguranței. Există Adevărul absolut care este unul singur și  adevărurile noastre care pot fi diferit concepute inițial, deci au pluralitate, până la definirea lor într-unul singur, real. Fiindcă la început ai gândirea ta, curajul de a gândi după intelectul tău, după care ai în vedere și alte opinii, alte gândiri și intervine judecata, cântarul, definirea adevărului. Între adevărul absolut și „adevărul pur și simplu” există o asemănare evidentă prin legătura profundă a ființei omului cu divinitatea, legătură ce te face să respecți normele comportamentale ca o necesitate rațională care dobândește o semnificație concretă în reglementarea raporturilor dintre oameni.

   Pentru Aristotel, filozoful Greciei Antice, realitatea este adevăr și se identifică cu existența, adică „ceea ce este” fiind același lucru cu „cele ce sunt adevărate”. Adevărul pentru filozoful german din secolul XX, Martin Heidegger, este „ceea ce se arată”, „ceea ce se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se ascunde”.

   Omul care poate face deosebirea binelui de rău, se poate bucura de dreptul la libertate care elimină „subiectivitatea inteligenței și voința arbitrară”, și dacă uneori este nedrept nu se poate spune că susține un lucru neadevărat deoarece așa-i dictează simțurile sale; așa simte el adevărul. În acest caz se poate vorbi despre „adevăr” sau „neadevăr” și nu despre minciună, care se bazează pe viclenie (perfidie, ipocrizie, falsitate, trădare).

   Când omul își dă seama de dificultățile care se întâmpină în stabilirea dreptății, poate să înțeleagă particularitățile evidente ale realității, deosebirea dintre rațional și irațional și dintre adevăr și minciună. „Singurul lucru la care omul cinstit trebuie să cate, în toți pașii săi, este de a vedea, dacă ceea ce face este drept sau nedrept, și dacă e fapta unui om bun, sau a unui om rău”, spunea atenianul Socrate (469–399 î. Hr.).

   În multe situații credem că am descoperit adevărul total și noi de fapt am ajuns la un adevăr parțial obiectiv, adică la un adevăr doar pentru unii, un adevăr care oglindește doar o opinie, este deci subiectiv, necorespunzător realității. Dar, adevăratul adevăr cuprinde obiectivitate și logică, o judecată imparțială care este o componentă a judecăților universale în care nu intervin factori subiectivi.

   Libertatea de a gândi te face să poți deosebi adevărul de fals, moralitatea de imoralitate, vinovăția de nevinovăție și să-ți crească interesul pentru lumea exterioară pentru a putea deveni total obiectiv, să poți critica moralitatea ținând cont de remarca filozofului german Nietzsche (1844-1900) „A critica moralitatea presupune un grad înalt de moralitate”.

   Cu toate că oamenii au viziuni diferite unii față de alții, ei gândesc aidoma la relația dintre dreptate și adevăr, la locul care-l ocupă acestea în desemnarea realității folosind legătura dintre cuvânt și faptă. Faptele oamenilor trebuie să reflecte într-o manieră adecvată bunătate și adevăr, ba chiar, dacă este cu putință, să creeze prin ele o lume mai sensibilă, găsind căi și mijloace pentru depășirea realului. O lume mai sensibilă, bazată pe dreptate și adevăr, pune accent pe scara valorilor, chiar dacă aceste valori se schimbă în funcție de idealurile lumii reale, deci, se schimbă în funcție de concepția vieții sociale și de idealurile pe care se întemeiază societatea. Este necesară o lume diferită din punct de vedere al sensibilității și al calității, trăind mai intens prin idealuri bine gândite ce fac parte din sfera realului spre care aspiră.

   Înclinarea omului spre libertate este dată de capacitatea lui de educație, de autonomia în gândirea sa, de adevărul și dreptatea ce se pot face în lumea de „aici” și de încrederea în lumea de „dincolo” unde există un singur adevăr: „adevărul absolut”.

   Sensibilitatea umană percepe modificarea inerentă a mediului înconjurător, pentru că tot ce îl înconjură pe om există, deci este un adevăr al existenței sale care asigură echilibrul său interior clădit pe drepturile sale și pe demnitatea sa. Omul nu trece pasiv pe lângă ceea ce îl înconjură, chiar dacă uneori modifică natura cu mâna sa prin inventivitate, împins de trebuințele sale strict biologice sau de cele pragmatice, de rutină. De fapt se consolidează acea relație dintre voința omului și activitatea sa.

   O societate dreaptă așează morala în planul existențial, nu numai în imaginație unde își poate face iluzii despre o lume perfectă cu aspirații sublime. Omul își organizează spațiul existențial cu o Continue reading „Vavila POPOVICI: LUPTA PENTRU DREPTATE ȘI ADEVĂR” →

Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN

Mai înainte de a intra în subiect este necesar să amintim câteva lucruri.

După cuvântul Sfinților Părinți, teolog este acela care mai întâi se roagă lui Dumnezeu și apoi cutează să vorbească despre El. Duhurile necurate, diavolii, ”cred în Dumnezeu și se cutremură” (Iacob,2,19) dar aceste duhuri căzute nu se roagă. Deci diavolii sunt falși teologi, înșelători. Prin păcat,prin ascultarea de cel viclean, omul îi oferă diavolului mai mult decât diavolul îi poate oferi lui. Diavolul nu dăruiește pentru că nu poate manifesta decât iubire de sine. De aceea, tot ceea ce ni se pare că el oferă este de fapt amăgire și înșelare. Nu întâmplător este numit “tatăl minciunii”. În schimb, el își găsește satisfacția văzând omul rupt de Dumnezeu, de Cale,  Adevăr și Viață.

Diavolul cunoaște cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra căreia nu are nici cea mai mică putere. Încearcă însă să influențeze inima omului. O împietrește într-atât încât să nu mai poată primi iubirea dumnezeiască și nici să nu o poată manifesta față de semeni și întreaga creație.

Diavolul se folosește de ispită iar lupta lui se duce la nivelul gândului și al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezintă lucrurile întotdeauna în favoarea noastră. Dar să nu pierdem din vedere că într-un final diavolul rămâne cu ispita, iar noi ne alegem cu păcatul. El nu ne poate forța să păcătuim. Pentru căderea în păcât noi suntem responsabili. Dar pentru a face înșelarea deplină, diavolul se ascunde și „Cea mai mare izbândă a Satanei împotriva Binelui a avut loc în momentul în care i-a convins pe oameni că el nu există” .

În lumea pe care o străbatem, așa cum ziceam, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.

Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri,acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Scopul lor, de a înșela pe oameni și ai trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștigă oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Dreptmăritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.

Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.

Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul; răul nu are stare “în sine” este doar absență a binelui; impostura:schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imita pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive,profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.

Fiind “tatăl al minciunii” cu necuratul nu se discuta și mai ales nu se “speculează” aspecte ale răului.Intrând în asemenea dialog devenim ,cu voie sau fără,complici și,mai devreme sau mai târziu,demonizați.Poate cel mai bun exemplu este cursa demonică,în care a căzut bună parte din lume,a “condiționării genetice”.

Aparent o curiozitate sau direct disciplină științifică,”condiționarea genetică” este folosită că metodă de justificare a stării de păcat. Astfel tot soiul de pseudo specialiști vorbesc despre “condiționarea genetică” a invertitilor sexuali, a criminalilor, a bețivilor, a hoților. Dacă fiecare ar fi “condiționat genetic” atunci nici nu ar mai exista “păcat”. Sau cum spun “imbecilii utili”, “așa s-au născut”. Nimic mai fals. Aceasta este capitulare la “argumentele” celui rău.

Fiecare om s-a născut cu liber arbitru, cu liberă voie, cu puterea și obligația de a alege între bine și rău. Pentru fiecare act pe care îl facem suntem responsabili și deci liberi. Cum spunea un mare gânditor, prin însăși natura sa, ”omul este condamnat la libertate”. Nu există cale împrejur.

Un alt exemplu despre pericolul dialogului cu necuratul sunt “modificările genetice”. Acestea nu sunt alta decât canibalism în haină nouă. Nimic altceva. Esența canibalismului este credința că poți obține o schimbare consumând țesuturi umane.

Iar exemplele pot continuă la nesfârșit.

Între altele pe acești solemni indivizi care intră în dialog cu necuratul îi putem recunoaște și după modul ridicol în care se iau totalmente în serios, după modul în care rostesc cele mai dureroase truisme, după modul în care imită cea mai penibilă modă. Este chipul închinătorilor la idoli.

Un Drept măritor creștin nu trebuie să se ia pe sine prea mult în serios și chiar trebuie să folosească cu grijă umorul. Mai ales un Ortodox nu trebuie să fie trist.

Sfântul Serafim din Sarov își salute vizitatorii prin cuvintele, ”bucuria mea” și de fiecare dată adaugă “noi nu avem motiv să fim triști căci Hristos a înviat”. Cu adevărat nu avem motiv să fim triști, prin darul Sfintei Ortodoxii. Nici un motiv!

––––––––––-

Alexandru Nemoianu

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN” →