Ionuț ȚENE: Origini protoromânești: romani bizantini, nu doar latini de la Roma!

Istoriografia noastră are de descifrat o nouă ”enigmă și un miracol privind poporul român”, parafrazând pe marele istoric Gheorghe Brătianu: originea romano-bizantină în sinteza etnogenetică a neamului nostru. Din motive politice și istoriografice, ce țin mai degrabă de interese și contacte cu mediul occidental, istoricii noștri au mers doar pe linia originii romane, încă de la cronicarul Grigore Ureche, din Letopisețul Țării Moldovei: ”noi de la Râm ne tragem”. Apoi prin uniația cu Roma și Școala Ardeleană, pentru a ne susține originea nobilă romană și italiană de factură occidentală, cărturarii și iluminiștii au marșat pe romanizarea latină a Imperiului roman de Apus privind etnogeneza românilor. Marii noștri istorici de la Nicolae Iorga, AD Xenopol, CC Giurescu până la Gheorghe Brătianu sau Ioan Aurel Pop susțin o romanizare de factură occidentală. În general, majoritatea copleșitoare a istoricilor noștri pun ca punct de cotitură a etnogenezei retragera aureliană din anul 275 a. H. și contactele cu romanii latini de apus după ce armata și funcționărimea Romei s-au retras din dacia. Tot eșafodajul formării poporului român este explicat cu acribie prin paradigma Imperiului roman de Apus cu capitala la Roma, încercându-se cu obstinație a identifica documentar și arheologic urmele unui imperiu de factură occidental pe aceste meleaguri. Ceea ce au ignorat istoricii în interpretarea unei isagogii a etnogenezei românești este rolul fundamental al Imperiului roman de răsărit, numit mai târziu Bizantin, de la care ne-a rămas forma credinței creștin-ortodoxe, dar și limba latină. Ignorarea sau indiferența influenței Imperiului roman de răsărit la Dunăre este de neînțeles, ținând cont doar de jocuri istoriografice geopolitice ce țin de imagologia Romei ca și simbol al Occidentului. Este o interpretare greșită și nefundamentată științific de către istorici a Imperiului roman de răsărit din primele secole. Se aruncă o imagine specifică greacă și creștin ortodoxă din ultimele secole de existență a Constantinopolului imperial asupra primelor secole ale marelui Imperiu roman de răsărit. Până în secolul VII în armată și adminsitrația bizantină s-a folosit limba latină. Imperiul era multietnic, e adevărat cu preponderență originară greacă, dar de limbă, cultură și civilizație latină cel puțin până la primii împărați de după Iustinian cel Mare, la sfârșitul secolului VI. Locuitorii Imperiului roman de răsărit se numeau romei sau romani până târziu spre anul 1100, iar sute de ani au controlat accesul și navigația pe Dunăre, precum au controlat de mai multe ori nordul Dunării până la Carpați și Dobrogea. Romanizarea Munteniei, Dobrogei și Modovei a durat până la începutul secolului VII, cu reveniri ale imperiului bizantin în zonă prin secolele XI și XII, dar atunci deja imperiul era grecizat, importanța și moștenirea rămâne la populația autohtonă doar prin religia ortodoxă.

Deci romanizarea nu s-a încheiat odată cu retragerea aureliană la 275 a. H. și ruperea tehnică de Roma, sudul fostei provincii Dacia romană rămas în sfera latinizării prin controlul Imperiului roman de răsărit, cu capitala la Constantinopol. Stăpânirea romano-bizantină a continuat la Dunăre până în anul 602, cu penetrarea limbii și culturii latine, dar și a religiei creștine, contribuind la formarea acelor ”romanii populare” după numele locuitorilor bizantini care-și spuneau romei sau romani. Împăratul Iustinian a cucerit numeroase poduri și cetăți la Dunăre. În cunoscuta lucrare ”De aedificiis”, Procopius a surprins cum nu se poate mai bine amploarea lucrărilor cu caracter defensiv întreprinse de împărat, în primul rând, pe linia Dunării. „Împăraţii romani de odinioară, – relatează istoricul din Caesareea – spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, a împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai în partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte. […]. Mai târziu însă Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nicio greutate acele întărituri […]. Dar împăratul Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă aceasta, a făcut multe din nou, redând astfel Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”.

Referindu-se concret la activitatea constructivă întreprinsă de împărat pe malul stâng al Dunării, acelaşi istoric relatează: „În faţa cetăţii Novae, pe continentul din faţă, se ridică un turn demult părăsit, aşa numita Litterata; cei vechi o numeau Lederata. Din ea împăratul nostru a ridicat o fortăreaţă mare şi mai ales foarte puternică”15. De o atenţie deosebită s-au bucurat cetăţile Dierna-Zernes şi Sycidiva-Sucidava. Cu privire la refacerea ultimei, istoricul romano-bizantin afirmă că „se găseşte un teritoriu în care de ambele părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa ei Sycidiva. Acestea, ruinate cu timpul, împăratul Justinianus renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”. Referindu-se la reconstrucţia cetăţii Daphne, Procopius relatează că în faţa cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan), „pe malul opus, împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără folos de a păzi fluviul pe ambele părţi. Cu trecerea vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă a rezidit-o din temelie”. Nu aceeaşi părere o are însă istoricul din Caesareea despre atenţia arătată de împărat fortăreţei Drobeta-Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte Theodora, – scrie el – s-a gândit că nu trebuie să-i dea nici o atenţie ca una care era expusă barbarilor de acolo”. Descoperirile arheologice realizate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia împăratului, infirmă după părerea noastră, afirmaţia lui Procopius. Datorită stăpânirii romane bizantine al Dunăre avem prima expresie în limba protoromână: ”Torna, torna, fratre!” (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munților Haemus în anul 587. Această expresie este acceptată drept protoromână de unii istorici. Majoritatea specialiștilor consideră că expresia este posibil cea mai veche mostră a ceea ce era limba română în Antichitatea târzie.

Stăpânirea bizantină la nordul Dunării a însemnat latinizarea daco-romanilor până în anul 600, deci nu retragerea aureliană este jalon al încheierii romanizării directe, ci retragerea bizantină în fața avarilor sau salvilor la cumpăna secolului VI. Așa cum o atestă expresia ”torna, torna fratre”, poporul proto-român era conturat la anul 600. Revenirea bizantină, mai ales a dinastiei Comnenilor după anul 1000, atunci imperiul era grecizat, a însemnat pentru autohtoni doar menținerea formei creștin-ortodoxe a românilor din arealul carpato-danubiano-pontic. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric Alexiada), a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Victoria totală obținută de bizantini și de aliații lor, ce i-a desființat pe pecenegi ca factor militar de prim-ordin al sud-estului european, i-a permis împăratului să restaureze autoritatea deplină a imperiului la Dunărea de Jos. După circa două decenii, thema Paristrion-Paradunavon, reconstituită, foarte probabil în vechile sale hotare, revenea sub stăpânirea deplină a imperiului. În anul 1094 „În timpul nopții, sosind un oarecare Pudilă, fruntaș al vlahilor și aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre, <împăratul> socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă dintre rude și generali, pentru a se sfătui ce e de făcut.În prima sa mențiune din Alexiada legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu romanii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt „în mod necruțător”.

În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armată amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului (așezare ce corespunde cu actualul oraș Hayrabolu, din Turcia). Respectiva oaste era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). În secolul XI, poporul român era sedentar și bine conturat în zona Dunării, Carpați, Haemus și Marea Neagră. De la contactul târziu cu bizantinii ne-a rămas frumusețea liturgică a ortodoxiei. Istoricii ar trebui să se axeze, în special, pe influența imperiului roman de răsărit în formarea și etnogeneza poporului român. Suntem mai mult romani bizantini, dacă fixăm în durata istorică lungă, de la retragerea aureliană din anul 275 până la anul 600 și cu influențele și cuceririle bizantine din secolele X, XI și XII în sudul României de azi. Un cronicar de azi din perspectiva teoriei istoriografice a analelor ar putea spune ”Noi de la Constantinopol ne tragem”. Influența romană bizantină asupra fostei provinii Dacia nu mai poate fi ignorată din punct de vedere istoriografic.

––––––––

Ionuț Țene

Alexandru NEMOIANU: Descurajarea

Regimurile politice din lumea apusean-liberală, în momentul de față sunt niște improvizații și niște uzurpări. Toate valorile morale, toată tradiția creștină care le-a dăruit splendoare și prestigiu, sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii „globaliste”. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană și în momentul de față prin forță, financiară sau militară. Gândirea multor, foarte multor oameni a fost pervertită și pângărită până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți care visează la lagăre cu comfort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limita de a nu mai crede că o alternativă există. Este vorba aici de lenea de a gândi și de a acționă; descurajarea lânceda și pierzătoare, acceptarea răului. Să nu uitam o clipa că descurajarea este o ispită venita de la cel rău, căci alternativa există! Da, acest drum mântuitor există. El există în adâncuri,în sufletele celor care cred și știu că Dumnezeu nu vă lăsa lumea Lui să piară. Dumnezeu mereu va lumina mintea celor care îl caută și le va arăta „calea, adevărul și viața”, le vă arăta drumul care duce acasă.

În momentul de față miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul,miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează. Marea greșeală pe care o fac cei dezamăgiți și descurajați este de a se încrede în „bunătatea ” uzurpatorilor. Așa au crezut banato-ardelenii în „drăguțul ghe împărat” și așa au fost dezamăgiți și înșelați cu furie. Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conclucrat.

Cu diavolul nu se stă de vorbă.

Ceea ce trebuie să facă, aceia care sunt de buna credință, este să spună mereu, tare și răspicat ceea ce după cunoștința și conștiința lor este adevărul. Nici un fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urma cu doua mii de ani, doisprezece pescari semianalfabeți, au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proste, care se găsesc în fruntea bucatelor azi, nu sunt Imperiul Roman, sunt domnia neamului prost. Lupta pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin „retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, viețuind după modelul satelor și comunităților organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău. Credința în bine și practicarea lui ,individual și colectiv,are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos Romanii, nu sunt proști și nu pot fi prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din pacte sunt destul de mulți,dar nu ar trebui nici băgați în seama și mai ales nu trebuie argumentat cu ei.Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe „părerea”, adică sa umpli vidul pe care îl are în cap.Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească. Lor le stă în ajutor Biserica Ortodoxa,Trupul mistic al lui Hristos,cel care schimbă comunitatea adunată în credință în forță invincibilă. Biserica Ortodoxa, care întotdeauna,în momentele istorice critice a știut să dea Romanilor cel mai bun sfat și cea mai buna soluție.

Aici suntem față în față cu incredibila putere a rugăciunii, a „dialogului” cu Dumnezeu, cel în Treime mărit, care nu dă gres niciodată. Legat de cele spuse stă bunul simț românesc, echilibrul și dreapta măsură românească, mereu cu grija, răbdare și hotărâre. Aici vedem conclucrarea dintre Creator și oamenii, „pe care atâta i-a iubit încât pe Fiul Sau, unul născut, l-a dat, ca tot cel ce crede intrânsul să nu moara ci să aibă viață veșnică.”Ioan 3;16).

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Descurajarea” →

Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare

Astăzi 7 noiembrie am văzut la televizor imagini dintr-un oraș american cu tineri care săreau într-un picior și purtau lozinci denigratoare. Tineri debusolați, tineri care se bucurau că au scăpat de un Președinte care s-a luptat pentru viitorul lor, ca acesta să fie unul luminos, să aibă parte de educație, învățătură, cinste, iubire și bunătate. Dacă aș fi fost în mijlocul lor i-aș fi întrebat: Ce rău v-a făcut Președintele? V-ați gândit câtă energie, sănătate a dăruit acestei țări pentru a o face din nou puternică, a deveni din nou exemplu pentru alte țări, așa cum a fost cu mult timp în urmă? O fi greșit cu câte ceva? Poate! Cine muncește mai și greșește! De unde atâta răutate în sufletele voastre tinere cu care ați intrat în viață? Cu cine l-ați schimbat, tineri inconștienți? Ce viitor al planetei vă imaginați? Va fi viața voastră, desigur! V-ați gândit cum ați dori să o aveți?

Președintele Donald Trump a fost atacat frecvent pentru că a încercat să schimbe gândirea și deciziile oamenilor care reprezentau America, pentru că a dislocat o parte din politicienii care au stat zeci de ani la putere, fie democrați, fie republicani, dar care au avut o doză insuficientă de patriotism și pentru care renumele și interesul personal al câștigului a primat. Ei nu au iubit cu adevărat valorile pentru care această țară era specială, cea mai măreață din lume, țara care era atracția oamenilor capabili și muncitori din alte țări, în fine – țara care era „First”!

Stânga, astăzi neo-marxiștii, declară că-i iubesc pe toți, dar de fapt nu iubesc nimic în afară de bani, de câștigul egoist al fiecăruia, dobândit pe orice cale, fie ea legală, fie ilegală. Ei nu luptă pentru oameni, cât pentru ceea ce li se cuvine lor, și cred că li se cuvine totul, atunci când sunt la putere. Și când te afli la putere zeci de ani, compasiunea pentru cei de lângă tine scade, egoismul crește, corupția se intensifică și ia forme diferite. Frauda electorală este o corupție de mare anvergură, folosită, tehnologizată, deoarece datorită folosirii ei, politicienii își pot recuceri și păstra puterea. Greu depistabilă, dar care trebuie totuși dovedită și dată în vileag.

România, țara din care am venit, a cunoscut mai îndeaproape teroarea și corupția ajunsă la cotele ei maxime, în timpul socialismului (experiență a comunismului) și în perioada post-comunistă.

Istoricul American Keith Hitchins (n.1931), membru de onoare al Academiei Române, cel care a publicat la Oxford University Press o istorie a românilor, în două volume, a scris: „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar și disprețul pentru Lege”.

A fost o perioadă când cei mai mulți dintre români (est-europenii în genere) gândeam într-un fel și ne exprimam în alt fel, atitudine pe care am numit-o „dedublare”, din cauza spaimei care a fost indusă de către organele conducătoare de partid și cele ale securității statului. Și o foloseam pentru a putea supraviețui, a ne păstra un loc de muncă și a avea ce mânca copiii noștri. Norocul a fost mintea românilor, înțelegerea multora, hărnicia și sănătatea lor, fibra genetică care o aveau. Nu ne poate învinui nimeni că nu am protestat prea tare, fiindcă regimul era de o teroare cumplită. Alături de noi, erau întotdeauna păzitorii, demascatorii, criminalii care ne puteau arunca în închisori, și a ne ucide. Ura și răzbunarea erau în sufletele acelor oameni care serveau sistemul.

Acest început de teamă am sesizat și aici în America, la votarea recentă. Mulți s-au ferit să-și exprime cu sinceritate gândul, ceea ce nu este caracteristic poporului american. Americanii s-au remarcat întotdeauna prin sinceritate, libertate, luptă pentru adevăr.

Noi, cei bătrâni, am trăit în perioada Regatului României vremurile unei copilării senine, când iubirea, romantismul, credința ne erau repere susținătoare ale vieții; când părinții ne duceau la Biserică, când ne închinam la masă și spuneam „Tatăl nostru!”, când ascultam sfaturile părinților și ale dascălilor, când aveam libertatea de a face ce doream, în slujba vocației și a binelui, când respectam conducătorii țării, când eram crescuți conform poruncilor din Biblie: „Să nu furi, să nu ucizi, să nu minți etc.” Și am prins dintr-o dată schimbarea, când sistemul comunism a preluat totul în mâinile sale. Ce bulversare a fost! Noi adolescenții eram rătutiți, părinții noștri debusolați cu privire la sfaturile pe care trebuiau să ni le dea, intelectualilor detronați li se intentau false acuzații, pentru a fi uciși, în final, din punct de vedere moral. Puterea era a celor mediocri și analfabeți. Cum ieșeai din rând, erai terminat! Și așa ne-am trăit viața. Cei care au acceptat compromisuri, au dus-o binișor, le-a fost cald… Mă întreb cum au trecut viața dincolo, cei care au și plecat. Și-au cerut iertare cuiva pentru slăbiciunea din această viață? Fiindcă conștiința nu iartă! Ea până la urmă cântărește, chiar înainte de a ajunge în fața Celui cu cântarul de cea mai mare precizie!

În alte părți ale lumii ideologizarea s-a făcut treptat, în diferitele zone de activități umane. Adică acea spălare a creierelor, care s-a încercat a se face brutal și la repezeală în închisorile comuniste. Cu alte cuvinte, spălarea creierelor s-a făcut treptat, discret, rațional. Comportamentul socialist care s-a impus în unele țări și se va impune în altele, el a schimbat și va schimba și caracterul oamenilor. Păcat! Când se va conștientiza faptul, poate va fi prea târziu de a mai remedia ceva. Va fi acceptată ideologia materialistă și atee, care folosește ura pentru a schimba, răsturna sistemul capitalist și a instaura comunismul global. De ce oare s-a lovit în economia celei mai prețuite țări? Și de către cine? Și încă cu ce „armă” neașteptată!

Ieri credeam cu tărie că poporul american – cinstit, liber și drept – a demonstrat că simte sau știe ce îl așteaptă, că nu dorește ideologia neo-marxistă. Și nu ar fi puțin lucru! „Bravo, America!, datorită lui Trump partidul republican a reușit să exprime, la vedere, această performanță”, au scris unii. Ca astăzi, 7 noiembrie, să fiu uimită de ceea ce văd. Și cum aș putea numi atitudinea tinerilor de pe străzile orașelor unde au manifestat complet invers celor așteptate? Inconștiență, lașitate sau trădare? Desigur că funcție de vârstă! Mulți tineri manipulați sau inconștienți, unii jurnaliști, canale de televiziune și oameni politici – lași și trădători. Sigur că dramul de inconștiență le poate aduce tinerilor „o fărâmă de fericire, dar multă inconștiență – doar nefericire!”. Lașitatea oamenilor maturi însă, este dovada necinstei. Scriitorul român Liviu Rebreanu a scris, în legătură cu acest subiect: „Politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează lașitatea omului, care trăiește din minciună și trădare, care înșală cu știință pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conținut, care astfel în mod conștient sapă viitorul țării înlăturând din viața publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă și trainică a unui popor”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a V-a)

„Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

(MIHAIL EMINESCU)

„În tot ce cugetăm şi înfăptuim ne raportăm

consecvent la realităţile ideale care ne semnifică

în planul cel mai înalt a existenţei noastre.”

(MIHAIL DIACONESCU)

În Dacia străbună, Neamul protodac a fost hărăzit cu o misiune, o vocaţie, un sens dat de Dumnezeu – mesianismul zamolxian-hristic, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului.

Neamurile descend din/ prin Voia lui Dumnezeu aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească Neamurile Alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire.

Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune a păşit pe Calea luminată de Cuvânt, de Adevăr, de Bine, de Frumos, de Dreptate, de Credinţă, de Omenie, de Mărturisire, de Libertate, de Jertfă, de Cruce, de Creaţie, dar şi de Înviere, în aşa fel încât să se poată apropia cât mai mult şi nu să se îndepărteze niciodată de Călăuzitorul său ceresc şi absolut. „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţa pasivă. Noi am creat istorie!” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)

În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertrebală, întregul lui ca dat firesc în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.

File reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost foarte mulţi, între care Traian Murariu şi Traian Macavei.

Traian Murariu s-a născut în comuna Pădureni, judeţul Timiş la 7 Aprilie 1901, în familia unor harnici creştini, evlavioşi, cinstiţi şi buni gospodari bănăţeni, iubitori de Dumnezeu, de Tradiţia creştină, de rânduiala cea bună, de măsura cea dreaptă şi de Glia străbună, Traian şi Sanda şi, a fost omorât în penitenciarul Jilava la 27 Septembrie 1952.

În sânul familiei plină de omenie şi de obiceiuri strămoşeşti, Traian jr. a primit o educaţie demnă de un viitor mărturisitor al Bisericii Mântuitorului Hristos, în care a sălăşluit şi a ars permanent ca un Rug Aprins, Flacăra iubirii sale de Patrie, de tot ce este frumos şi demn.

În Banatul de câmpie, Traian a parcurs şcoala generală, apoi s-a ocupat îndeosebi de treburile gospădăriei, nevoidu-se cu pulsul vieţii specifice, cu grijile, cu generozitatea faţă de semenii mai neajutoraţi, cu visele şi cu aspiraţiile acelor vremuri încărcate de nelinişti.

Şi-a făcut datoria faţă de Ţară prin satisfacerea serviciului militar şi a rămas un stâlp de nădejde al Bisericii ortodoxe, prin conduita sa morală ireproşabilă, prin dârzenia şi zelul cu care îşi mărturisea dreapta credinţă, devenind o pildă de urmat pentru tinerii din sat, suferind consecinţele războiului, dar mai ales ucigătoarea povară a ocupaţiei sovietice în cârdăşie cu cel care şi-a trădat ţara, armata, elitele şi poporul, sinistrul rege Mihai de Hohenzollern.

Fiilor buni şi curaţi, cu sufletul frumos ca al dacului, răul le dă târcoale permanent. Astfel, în data de 12 Decembrie 1950, seara, acasă, Traian s-a trezit cu doi tineri frumoşi, foşti elevi ai liceului „Negru Vodă” din Făgăraş, luptători în Rezistenţa Anticomunistă din Munţii Făgăraş, Nicolae Mazilu şi Ion Mogoş, care căzuseră în ghearele Securităţii, fuseseră arestaţi, pătimind la penitenciarul de copii, Târgşor.

Aceasta a fost mănăstire, apoi pulberărie, închisoare militară, iar în timpul regimului comunist a devenit temniţă rezervată elevilor naţionalişti-creştini, funcţionând între 1948-1951, perioadă în care autorităţile scelerate, ucigaşe şi machiavellice, fără Dumnezeu şi Neam, slugi ale Ocultei prigonitoare şi persecutoare în mod expres a creştinilor ortodocşi au încercat „reeducarea” bolşevică, prin tortură după programa celebrului pedagog nefast Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), prin siluirea conştiinţei, mutilarea minţii, frângerea trupului, pervertirea sufletului, a familiei, a neamului, a Bisericii, după teoriile antihriste ale sataniştilor Marx, Engels, Lenin, Troţki, Stalin ş.a.

Între cei care au supravieţuit „reeducării”, gulagurilor atee şi au mărturisit despre diabolicele torturi s-au numărat scriitorii Virgil Maxim, Gheorghe Andreica, Luca Călvărăsan, Constantin Iorgulescu ş.a. Constantin Iorgulescu s-a întrebat, întrebându-ne: „De ce a fost nevoie de atâta schingiuire? De atâta suferinţă, de atâta moarte? Vor şti vreodată călăii ce-nseamnă o zi de temniţă deşi acolo au trăit şi ei, alături de victime, făcându-şi „seviciul”? Vor fi înţeles ei ceva din partea nevăzută a durerii pe care ei o produceau, doar fizic, prin „mijloacele lor de producţie”? Dar victimele, suferitorii, cei plecaţi mai puţin, mai mult sau de tot, morţii, acolo unde vor fi acum, ce-au înţeles? Ce-au făcut ei cu amintirile lor, cu opiniile, regretele, mesajele nerostite, cuvinte nespuse? Nu cumva se găsesc acolo, între cei ce strigă cu glas mare: „Până când Stăpâne sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru…?” (Apocalipsa 6,10). Iar cei rămaşi, n-ar fi timpul să-şi regândească puşcăria în ansamblul ei? Să mediteze nu la cele câteva temniţe prin care au trecut, au răbdat şi murit, ci la întregul ei, la substanţa ei metafizică, la suferinţa cea continuă, sfâşietoare şi unificatoare, creatoare (?). Pot ei să se apropie de-o astfel de esenţă, s-o traducă în vorbe ca s-o comunice şi altora? Mai sunt destul de întregi pentru asta?” (Constantin Iorgulescu, Târgşor – 2008, cuvânt rostit la 60 de ani ai Târgşorului roşu)

Cei doi luptători, s-au îndreptat după eliberare să caute un loc de muncă la Uzinele Reşiţa, iar în drum au trecut pe la Traian Murariu, care i-a primit, i-a găzduit şi i-a omenit creştineşte. Un iuda al locului i-a turnat la Securitate, astfel că 7 miliţeni înarmaţi au pătruns în casa binefăcătorului în noapte de 15/ 16 Decembrie 1950, omorându-i pe cei doi şi arestând gazda.

Martirii au fost aruncaţi într-o groapă comună din cimitirul comunei Pădureni. („Timişoara”, an VI, nr. 183, din 11 Septembrie 1995, p. 12)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a V-a)” →

Ieromonah IUSTIN T.: Iertarea ca gratuitate a Existenței…

Există gânduri care se strecoară printre fisurile vieții noastre. Când căutam să „omorâm” timpul, când n-avem stare, când am vrea să fim altundeva, când trăim în bucătăria de griji a lucrurilor neîmplinite. Aceste gânduri, din Cer, ne șoptesc ceva ce n-are nicio legătură, pare-se, cu viața noastră concretă. Nu clintesc cu niciun fir poverile noastre, nu rezolvă proiectele noastre. Ne lasă viața noastră „încurcată”. Așa cum e ea…

Dar ce dumnezeiesc lucru, că lucrurile încurcate ale vieții sunt lăsate tocmai așa, în încurcătura lor! Și că Gândul dezmărginitor nu-și propune deloc să rezolve „ghemul” nostru cu o soluție în prelungirea ghemului. Ci… după capătul lui. Ce mirare ca se poate da un răspuns atât de fericit de absurd la interogația noastră concretă!

Bunăoară, iată ce se întâmplă… Într-o zi, vezi cum îngălbenesc frunzele de toamnă, te cuprinde ideea că vine frigul, trebuie sa-ți faci provizii la iarnă, se deapănă… ghemul. Și de nicăieri, coboară deasupra aerului, deasupra frunzelor, copacilor, un Gând, un singur Gând, ca o Mână peste toate lucrurile vieții noastre. Și acest Gând spune așa…

„Ți s-a iertat că trăiești…”

O, Gândule al lui Dumnezeu! Ce nemargini pui tu vieții noastre celei mărginite! Vieții noastre ce pare fără scăpare, chiar daca am împlinit toate datoriile mântuirii. Vrei tu să vedem timpul, și dragostea și moartea altfel? Știi tu că frunzele aurii se văd cu alte înțelesuri atunci când viața este… iertată? Ce se face din ele, dacă nu o metaforă, dacă nu frunze văzute de niște ochi… ai unei minți… care aparține unei Vieți… care este Iertată!?…

Și așa, după Gândul acesta, vine celălalt Gând, care desăvîrșește și fericeste viața noastră. Gândul care liniștește toate neliniștile și împacă toate mințile. Al doilea Gand spune așa…

„Trăiește ca și cum ai fost iertat!…”

O, și tu, Gândule al doilea, ești desăvârșit în nemișcarea ta, în calmul tău Adevăr! Tu ai înțeles mereu unde doare și ai priceput toate străfundurile noastre. Căci dacă ni s-a lăsat totul, dacă ni s-a iertat povara ființei, atunci intrăm în posibilitățile unei Existențe Iertate! Timpul nu mai e la fel, soția și copiii nu mai sunt la fel, dușmanii nu mai sunt la fel și nici moartea nu mai e la fel! Toate sunt „lăsate”, ca și cum o Mână le-ar fi dezlegat de gravitația lor.

Și dacă intrăm în câmpul acestei existențe Iertate, atunci lucrurile capătă înțelesuri noi, cu totul de nedescifrat până acum. Capătă niște libertăți extraordinare, ceva în felul ecteniilor de la Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocainta a o săvârși…”, sau „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm…”.

Și dacă sunt un om care trăiește un rest de viață iertată, atunci lumea nu mai are barieră pentru Dragoste. Nu mai are ce sa-ți facă să covarșească izbăvirea în care ești cuprins. Dacă sunt iertat și, mai ales, dacă traiesc ca un om iertat, atunci Viața însăși e o gratuitate, un prisos în temeiul căruia trăiesc. Din această Gratuitate care mi s-a acordat, și pe care n-aș fi putut-o câștiga nici intr-o mie de ani trăiti pe pământ, dau și eu viața mea ca o gratuitate altora. Ofer existența mea, zâmbetul meu, curajul și inteligența mea, umorul meu, ca o Gratuitate absolută a Vieții împărțită altora. Ofer viața mea particulară ca o prelungire a acestei Gratuități în care trăiesc și eu, ofer iertarea mea ca o suspendare din Iertarea în care trăiesc și eu, ca un om care a scăpat de cancer și i s-a prelungit viața la infinit.

Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: Iertarea ca gratuitate a Existenței…” →

Alexandru NEMOIANU: Vânzători de țară și neam

De mai bine de un secol tot soiul de „luminați” caută să acrediteze ideea că singura posibilitate a Românilor de a fi pentru totdeauna fericiți ar fi să preia ,în întregime și fără rezervă, în formă și spirit, „valorile” apusene. Acest mesaj neghiob a fost și este “argumentat” prin intelectualii mercenari, bugetofori și campioni ai amoralității,”elita de mahala” și este răspândit prin sinistra gloată a ‘imbecililor utili”, adunați în ONG-uri și formațiuni politice sinistre gen “Uniunea Salvați România’, PLUS, etc. Cei care au stat și stau, neclintiți în jurul celor care se constituie ca stăpânire vremelnică și azi sunt reprezentați printr-un guvern sinistru și un președinte lamentabil.

Mai nou această „elită de mahala” se dă de ceasul morții propovăduind necesitatea convertirii Românilor la ideologia satanică a „globalizării” și abandonării cât mai grabnice a Tradiției Românești și a credinței Drept Măritoare.

Acești amăgitori și vânduți nu iau o clipă la socoteală împrejurarea că o civilizație nu se măsoară în înzestrarea ei tehnică,un criteriu nespus de fragil și lesne schimbător, ci în respectul arătat valorilor veșnice și mai ales vieții. Măsurată sub cumpăna celor în urmă amintite civilizația românească se găsește într-o categorie net superioară „apusului”. Să nu uităm că civilizația românească este parte componentă a Bizanțului (care înseamnă tot spațiul Ortodox), probabil deplina și desăvârșita înțelegere a rostului omului pe pământ.

În Bizanț pedeapsa cu moartea era doar arareori folosită. Chiar și la caz că se pronunță o condamnare la moarte ea putea fi apelată în față Împăratului și în chip obligatoriu executarea ei se amâna cu treizeci de zile, de la pronunțare. Exact pentru a da vreme de corecție a unei sentințe pripite.

În Rusia „kieviana”, în codul de legi al Prințului Vladimir Monomahul (1113-1125),pedeapsa cu moartea era interzisă și asemenea interzise erau mutilarea și tortura. Iar în anul 1503 Sfântul Nil „Sorski”, de la sihăstria Sora din ținutul de peste Volga, vehement cuvânta împotriva acumulărilor de averi de către cinul călugăresc. El propovăduia sărăcia și slujirea aproapelui în nevoie. Același Sfânt osândea, până la asemuirea cu păcatul sinuciderii, violență împotriva celor abătuți de la credință, a „ereticilor”. El cerea ca împotriva lor doar „sabia” Cuvântului să fie folosită. Să ne aducem aminte de orgiile de sânge comise de către „luminații” Apusului în aceiași vreme, și mai apoi, în chip egal, „reforma” și „contra reforma”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vânzători de țară și neam” →

Zenovia ZAMFIR: Bisericuţa din Dealul Suieştilor – Făclia aprinsă de Patriarhul Justinian Marina

Biserica, locul unde credincioşii merg pentru a se întâlni cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii, este foarte importantă în viaţa omului, deoarece aici se petrec cele mai mari evenimente din viaţa sa: botezul, nunta şi moartea.

Acolo putem întâlni linişte sufletească atunci când suntem împovărați, iar când suntem în necazuri primim alinare și mângâiere, este unicul loc sigur în care nimic rău nu ni se poate întâmpla, în care ne putem simți în siguranță, deoarece Dumnezeu ne ocrotește. Poporul român a fost dintotdeauna un popor iubitor de Dumnezeu, trecerea de la o credinţă politeistă la creştinism s-a făcut odată cu formarea poporului român.Unitatea spirituală, unitatea de cultură s-a realizat întotdeauna în jurul bisericii, fiecare zonă, fiecare palmă de pământ a fost împodobită de-a lungul timpului cu o biserică.Vâlcea, considerat județul cu cele mai multe mănăstiri, schituri și troițe , înconjurat de o salbă de staţiuni balneo-climaterice, este şi locul de obârşie a marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Patriarhul Justinian Marina – comuna Stăneşti, Bartolomeu Valeriu Anania – comuna Glăvile, Efrem Enăchescu – comuna Măciuca. Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul Moldovei, Justinian Marina, „care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare). Dragostea Patriarhului Justinian Marina pentru locurile natale, suferinţa din copilărie cînd era nevoit să străbată o distanţă destul de mare pentru a junge la biserică, l- au determinat ca, în anul 1951, să aşeze în satul Suieşti, o bisericuţă construită în stil maramureşean din lemn, în comuna Gârlău, jud. Sălaj, înainte de anul 1700, cu hramul „Sfânta Cuvioasa Parascheva”. La 1 mai 1951, întreaga comunitate a îmbrăcat straie de sărbătoare pentru a participa la sfinţirea Sfântului Lăcaş. Prezent la eveniment, arhidiaconul Vartolomeu din Glăvile Vâlcii, care la 2 martie 2006 a devenit mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, consemna la vremea aceea în revista ”Glasul Bisericii”: <<Însemnatu-s-a aici, spre ştiinţă, că această Sfânta Biserică cu hramul ”Cuvioasa Parascheva” a fost aşezată pe locul acesta din comuna Cermegeşti, satul Şueşti, Regiunea Vâlcea, de către Înaltpreasfinţitul Justinian, Patriarhul României, în anul 1951.

Cunoscut ne-a fost după izvoadele mai vechi că lăcaşul acesta măiestrit din lemn a fost durat mai întâi în Maramureş, înainte de anul 1700 şi apoi strămutat în comuna Breaza – Prahova în anul 1939. De acolo strămutatu-s-a iarăşi pe acest loc şi a fost înalţat prin râvna, osteneala şi toată cheltuiala Înaltpreasfinţiei Sale Justinian, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al României ca să fie lăcaşul acesta spre folosul, mângâierea şi mântuirea sufletelor credincioşilor acestui sat în care acum cincizeci de ani s-a născut Înaltpreasfinţia Sa; încă şi spre fericita pomenire a sufletelor părinţilor săi Marin şi Elena şi a tuturor celor din neam. S-a sfinţit acest lăcaş astăzi 1 Mai 1951 – în a treia zi a Sfintelor Paşti – de către însuşi Prea Fericitul său Ctitor, Patriarhul Justinian, împreună cu Preasfinţiile lor: Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului şi Theoctist Botoşaneanul, Episcop Vicar al Sfintei Patriarhii, înconjuraţi fiind de un sobor de preoţi şi diaconi. Pisania aceasta, întărită cu iscăliturile părtaşilor la sfinţire, pecetluită în metal şi zidită în stâlpul Sfântului Prestol, este prin sine grăitoare despre săvârşirea lucrului celui bun, de către Înaltpreasfinţitul Patriarh Justinian în satul obârşiei sale. Aşa încât diacului cronicar îi rămâne numai să apese condeiul pe unele fapte în treacăt pomenite şi să mărturisească asupra frumuseţii sfântului lăcaş aşezat de curând strajă peste Cermegeştii Vâlcii… Aşezată strajă peste sat, pare un heruvim înălţat pe vârfuri, cu aripa desfăcută către paftaua cerului. Lăcaşul încântă ochiul şi mişcă simţirea cu înfăţişarea lui cea dinafară, iar odată intrat în el creştinul îşi simte sufletul înmiresmat de o deosebită evlavie. Arcuirea alungită a bolţii, sfinţii străvechi zugrăviţi în culori palide, catapeteasma cioplită de mâna iscusită, odoarele cele noi, potrivite cu întregul înlăuntrului pregătesc sufletul pentru închinarea smerită la Dumnezeu.Iar sfinţirea s-a făcut în cea de a treia zi a Sfintelor Paşti. Părtaşi ai acestui praznic, alături de Înaltpreasfinţitul Ctitor, au fost: Î.P.S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei; PS Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului; PS Theoctist, Episocp Vicar al Sf. Patriarhii, PC Pr. Gheorghe Păsoi, Consilier Administrativ în Sfânta Arhiepiscopie a Bucurestilor; PC Pr. Al. Zamfirescu, Consilier Administrativ în Sfânta Episcopie a Râmnicului şi Argeşului; PC Pr. Em. Lăstun, protoiereu al Raionului Lădeşti; PC Arhid. C. Sacerdoţeanu, împreună cu alţi numeroşi oaspeţi.Popor mult în alese straie de sărbătoare a înconjurat biserica sub însorita zi de primăvară şi a îngenunchiat împreună cu vlădicii înaintea uşilor care i se deschideau acum după atâta vreme. PS Theoctist a săvârşit apoi Sfânta Liturghie, în mijlocul căreia s-a făcut pioasa pomenire a ctitorilor celor vechi, a părinţilor ÎPS Patriarh, precum şi a tuturor celor răposaţi din obştea satului.La sfârşit, soborul a ieşit în faţa bisericii, înaintea mulţimilor setoase de cuvânt. Şi nu fără uşoară tremurare de glas, Înaltreafinţitul Patriarh Justinian, de pe treptele lăcaşului, şi-a îndreptat ochii către popor şi a cuvântat:

Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Bisericuţa din Dealul Suieştilor – Făclia aprinsă de Patriarhul Justinian Marina” →

Mircea Dorin ISTRATE: Risipite gânduri în vreme de pandemie

În mintea unora dintre noi, persistă încă ideea că, doar cuceriți, omorâți, luați în sclavie, furați de marile noastre bogății, oprimați atâția ani sub talpă romană, ne-am deșteptat, ne-am civilizat, ne-am alăturat lumii bune, am învățat o nouă limbă, am îndrăgit zeii romani și de atunci suntem și noi cineva. Fără toate astea am fi rămas niște barbari nenorociți, mult prea liberi, trăind în continuare după Legile Belagine învechite,( fără sclavi care să muncească în locul nostru), sub zeii noștri, după datinile și obiceiurile noastre străvechi, în prea multă cinste, libertate și adevăr, cu prea multe bogății cu care n-am fi știut ce să facem.

Mare păcat că le-a trebuit romanilor doar cca. 17 % din teritoriul ocupat de triburile dace, e drept, doar cel mai bogat în aur din tot imperiul lor, și nu s-au dus și în Nord, în Est, încă vre-o 3-400 km ca să ducă și acolo bunăstarea și civilizația.

Dacă ne-a mers așa de bine, de ce, după anul 119, aproape în fiecare an romanii staționați aici n-au avut parte de o clipă de liniște, trebuind să facă față incontinu răzmerițelor, războaielor, atacurilor venite din partea neocupată a statului dac.

Apoi, acei daci liberi cuprinși în cel 73% din teritoriu rămas neocupat au învățat de bună voie latina la fără frecvență? Ei cum au putut trăi fără castre romane, fără drumuri pietruite, fără să se închine la zeii Romei?

Noi eram aicea înainte cu mii de ani ca romanii să se fi înfipt în Itaca lor, am avut o limbă (prisca veche), am avut o mare civilizație a păcii, a bunei înțelegeri, a unei gândiri filosofice, dovadă fiind: Gânditorul, Tăblițele de la Tărtăria, Hora de la Frumușica, Cercul Solar de la Sarmisegetus, Tălițele de aur de la Sinaia, etc, am avut aici tot ce ne-a trebuit, pentru ca prin muncă cinstită să nu trebuiască a-i jefui pe alții. Păi cum să gândim că fără romani am fi rămas niște barbari nenorociți în această adevărată Grădină a Maici Domnului, Raiul după care au tânjit atâțea atunci și tânjesc mult mai mult alții acum.

Că îl preamărim în imnul nostru pe Traian e de noaptea minții, adică tu, om cu scaun la cap, să îl slăvești în Cântul Țării pe cel care ți-a luat libertatea, bogățiile, înrobindu-ți neamul tău cel străvechi pentru sute de ani, chiar că trebuie să fii cel puțin tâmpit.

E adevărat că în vremea ei, Școala Ardeleană, care a făcut atâtea lucruri bune pentru culturalizarea noastră, vrând să de-a o notă de noblețe, de ,,sânge albastru” acestui neam, a forțat puțin adevărul istoric, legându-ne nașterea poporului nostru de marea ,,civilizația romană”, așa apărând teoria că noi ,,ne tragem din romani”. Ea, Școala Ardeleană, a răspândit ideea că istoric, originea nostră este pur latină, iar lingvistic limba română este de asemenea pur latină.

Vremea aceea e trecută, noi ne-am mai deșteptat dar tot cântăm, rușinați cumva, Imnul României , care, fără strofa a doua:

,,Acum ori niciodată dă dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE DE ROMAN

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, un nume de TRAIAN”,

ar fi acceptabil, pentru că are chemare, însuflețire, nerv, este mobilizator, dar nu spune o vorbuliță măcar de strămoșii noștri daci, întâistătătorii acestor locuri.

O fi fost Traian cel mai mare împărat al lor, dar fără a se face cunoscut prin cuceririle sale, care au implicat moarte, jaf, sclavie, nu ar fi însemnat nimic.Ei, romani, de ce nu au putut să-și vadă de treburile lor, să-și muncească singuri pământul care-i hrănea, fără a-i forța pe sclavi să facă acest lucru în locul lor, de ce le-a trebuit pământul altora, munca altor, roadele și bogățiile altora?Aceia n-au plâns după morții lor pieriți în războaie apărându-și glia străbună? Nu s-au jelit? Nu i-au blestemat pe acești civilizatori, hoții și criminalii lumii de-atunci pentru toate câte au îndurat civilizându-se? Atunci de ce să-i preaslăvim pe Traian, pe Gingis Han, pe Alexandru cel Mare, pe Napoleon, (pe Hitler și pe Stalin nu). Păi civilizația nu putea fi răspândită și în timpuri de pace, de bună înțelegere, de bună vecinătate, de prietenie.

Credeți că fără Traian, noi n-am fi fost în stare să evoluăm, să ne civilizăm? Civilizați nu vom fi atâta vreme cât unul dintre noi își arogă dreptul de a-i civiliza pe ceilalți cu de-a sila, pricinuindu-le suferință, îndurerare, moarte.

Așa că eu și ca mine poate că și alții, nu am nici un respect pentru cei care, asemenea lui Traian și-au impus prin forță ,,civilizația” lor, distrugând ,,civilizația” noastră, clădită cu nespus efort, răbdare, trudă și jertfelnicie milenii la rând și cu atât mai mult nu vreau să îi văd numele în IMNUL ȚĂRII MELE.

eu, fiind cel care, mai susțin încă, fără să-mi fie rușine, că:

,,Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE NOBIL, DAC

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, pe DECEBALUS, DAC”

***

FRUNZE-N VÂNT

Istoria ne învață că o națiune este puternică atunci când ea este ,,unită-n cuget și simțiri” și are în fruntea ei bărbatți adevărați, care să-i simtă vrerea, care s-o îmbărbăteze, să-i de-a speranțe, să o înșiruie după ei și să o ducă la izbândă. Așa a fost din totdeauna și așa va fi mereu veac după veac în toată istoria lumii, lecție pe care ar trebui s-o fi învățat până acum. Așa a fost și aici la noi, unde Tatăl Ceresc ne-a așezat pe această gură de rai de la încputul timpului, cu poruncă divină ca, din neamul acesta bun și răbdător, la cumpănă de vremi, mereu să se născă câte un bărbat care, cu vrednicia lui să se pună în fața furtunii timpului și să izbutească în ai ține piept, lăsând mai apoi urmașilor ca pildă de urmat vrednicia sa.

Așa a făcut Burebista când a unit neamurile dimprejurul său ridicând STATUL DAC la cea mai mare putere și intindere a sa din toate timpurile, așa au făcut toți descălecătorii noștri când au închegat, sub puterea lor unificatoare Moldova, Țara Românească și Ardealul, așa au făcut mereu, când au fost la necaz, marii noștri domni Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare și așa a făcut în orbitoarea lui clipă de strălucire marele Mihai Viteazul, când la Alba Iulia-mpărată și-a împlinit ,,pohta ce-a pohtit-o” el și, deopotrivă cu el tot meamul românesc. A fost atunci cea mai scâteietoare și măreață clipă de demnitate, de fală și de mărire a neamului acestuia, faptă ce va sta apoi trei sute de ani în tainița minții și inimii fiecărui vorbitor de limbă românească, oriunde s-ar fi aflat el, până când se va găsi o altă clipă norocoasă pentru a-și aduna risipitul neam prin alte hărți, în granițele limbii sale.

De-alungul timpului, noi rămânii cei buni, smeriți și răbdători ne-am tot adunat din risipeli ca să tot fim mai apoi din nou împărțiți, de puternicii zilei, după bunul lor plac, pe la alții Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Risipite gânduri în vreme de pandemie” →

Al. Florin ȚENE: Cunoașterea și aplicabilitatea în jurnalism

La nivel teoretic, cunoașterea se continuă în aplicațiile meseriei de ziarist. Această situație este un nou prilej pentru a se amplifica, pentru a genera noi idei, pentru a i se preciza sensurile și limitele.Prin aplicații, scriere, vorbire la microfon, fotografiere, cunoașterea se valorifică și se evaluează prin beneficiarii acestora, (cititori, ascultători, telespectatori etc ).

Exprimând o relație, conceptul de aplicație are punct de plecare, e vorba de domeniu și punctul de sosire, aici fiind vorba de codomeniu care împreună formează câmpul relației. În conceptul restrâns de “aplicație practică”, domeniul relației este alcătuit din idei, iar codomeniul relației este format din acțiuni. În contextual actual, la nivelul tehnologiei folosită de mass media, domeniul și codomeniul sunt formate din idei și acțiuni.În acest context sunt posibile patru forme de relații în câmpul relației de aplicație, vehiculându-se :1-de la teorie la teorie, 2-de la teorie la practică, 3-de la practică la teorie, 4-de la practică la practică.

În prezent, teoriile moderne despre învățarea jurnalismului formează o bază importantă pentru cea de-a patra relație, amintită mai sus, trecerea de la teorie la aplicabilitate vizează dialectica complexă a concretului și abstractului, iar raportul perceptiv-rațional este un aspect al acestei dialectici, al cunoașterii teoretice și al aplicabilității. Percepția și gândirea, alături de alte forme ale conștiinței, cum ar fi imaginația, intuiția etc, mijlocesc permanent și plenar realizarea întregului demers gnoseologic.

Al.Florin Țene

Lavinia Elena NICULICEA: 10 ani de la moartea marelui poet Adrian Păunescu (omagiu)

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943—d. 5 noiembrie 2010)

Au trecut 10 ani de la moartea poetului, eseistului și publicistului Adrian Păunescu. Vestea morţii marelui poet, la acea vreme, m-a întristat profund. Deşi, era previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu se rostogolească pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele magice pe care mi le-au adus versurile inegalabile ale poetului Păunescu. Se pare că nu doar oamenii l-au trădat, ci şi inima obosită de tot balastul uman.

Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Pot spune că el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă a literelor.

Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost mult mai mult decât atât… El a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. Adrian Păunescu a fost o flacără care a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce trăiau într-o epocă de întuneric.

Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens. Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru semeni. Puteai observa cu uşurinţă blândeţea şi căldura ochiilor săi, pe care le-a oglindit cu patos în poezie; vocea sa caldă, plină de emoţie, ce însufleţea masele de tineri în întâlnirile „Cenaclului Flacăra”. A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile, cărora le-a imprimat gustul pentru frumos şi pentru dragostea de ţară.

În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe, dezamăgire. Suferinţa nu era cauzată doar de boala sa, ci şi de suferinţa poporului, identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent.

E trist să observi pe canale de televiziune şi în media o atitudine de marginalizare şi de desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti care ne erodează simţul estetic al trăirilor.

Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare efervescenţă creatoare, se duc prea repede, şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care s-au lovit de această mentalitate.

Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament. Doar poetul poate învinge timpul şi moartea.

Modest demiurg al poeziei româneşti, graţiei talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa literară. Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus nu doar Poetului, ci şi Poeziei.

Ultima poezie scrisă de Adrian Păunescu:

De la un cardiac, cordial

,,De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!”.

Eseu scris în 2012; Autor: Lavinia Elena Niculicea