Vavila POPOVICI: ,,Speranța este visul omului treaz”

„A trăi fără speranță înseamnă să încetezi să trăiești.” – Feodor Dostoievski

Anii trecuți am scris un eseu intitulat „Speranța se construiește”. Astăzi a sosit momentul să ne amintim de Speranță, fiindcă ea este cea care ne dă putere, acționând ca o energie a sufletului. Este un vis pe care-l avem cu ochii deschiși, și pentru a fi înfăptuit avem nevoie de voință care este însoțită de răbdare, inteligență și curaj. Ca atare, voința este o forță care imprimă o mișcare, ea putând fi greșită dacă este grăbită, haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens.

Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Fiecare om speră să fie fericit. Speră, iar cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.

Într-o luptă poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți să te afli în pragul de a pierde, sau a pierde cu adevărat; dar mai poți încerca, mai poți din nou spera, fără de speranță neputând, în final, câștiga. Și ceea ce este important este ca lupta să fie făcută în spiritul adevărului și al dreptății.

Un scriitor american spunea că „cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar și când se părea că nu mai este nici o speranță”. Iar Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ … știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Reprezentantul existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – având o filozofie marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea „Cu ușile închise” imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși… Fiindcă, nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană, Sartre fiind un existențialist care a respins existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.

Or, Speranța este una dintre virtuți. Virtutea creștină înseamnă tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința continuă asupra răului. Ea trebuie să stăpânească întreaga ființă a creștinului și să-i fie întotdeauna podoabă a sufletului.

Scriitorul român Octavian Paler cerea poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.

Să fim atunci toți poeți și ai anului ce vine 2021! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică, că nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Continue reading „Vavila POPOVICI: ,,Speranța este visul omului treaz”” →

Alexandru NEMOIANU: Responsabilitate

Nu există libertate fără responsabilitate,față de noi înșine, față de darurile pe care le-am primit și față de aproapele nostru. În mijlocul circumstanțelor existenței, pe care nimeni nu și le poate alege, între cele bune și rele, evoluează persoana umană și acolo și atunci, se dovedesc caracterele.

Parabola “talanților” ne spune că un “om bogat” a plecat în locuri depărtate și înainte de a pleca a împărțit slujitorilor săi din bunuri (talanți) în dorința de a le vedea înmulțite la întoarcere. Unuia i-a dat zece, altuia cinci, altuia unul singur. La întoarcerea “omului bogat”, cel care primise zece “talanți” a adus alți zece, câștigați prin trudă lui, și tot așa ceilalți au adus un câștig stăpânului lor. Dar cel cu un singur “talant” a adus înapoi talantul spunând că s-a temut să îl folosească. Mâniat, stăpânul, a luat talantul și la dat celuia care avusese din început zece, iar pe sluga leneșă a aruncat-o în “întunericul cel mai din afară”. Este o parabolă foarte amenințătoare și care necesită explicații.

Există în fiecare dintre noi o anume tentație,până la un punct firească și direct emoționantă, de a ne da “importanță”. Atunci când această tendință rămâne în limitele bunului simt și modestiei ea este de folos căci, arată căutare și trudă în a ne afla și împlini rostul pentru care am fost aduși și lăsați în ființă. Dar, de multe ori, această înclinație de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie și încă mai adesea, în ridicol. (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaților bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple, în care rolul de frunte îl au chiar ei, și, care bărbați bătrâni, agasează cu sfaturi trufașe și lipsite de interes,depășite. Femeile,datorită faptului că sunt mai smerite și că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie căci, iubindu-și copiii, acceptă senin prezentul și nu insistă asupra “importanței” experiențelor trecute.)

De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifică darurile și timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit “talanții” și chiar truda de a înțelege menirea pentru care acești “talanți” ne-au fost hărăziți.

În primul rând trebuie să fim convinși, încredințați, că tot ceea ce avem și încă mai vârtos tot ce are importanță absolută ,sănătate, inteligență, putere, înfățișare, este dar și deci tot în dar trebuie înapoiat.

Darurile primite trebuiesc întoarse prin trudă și jertfă personală și asta înseamnă nu “opera” ori “realizarea”, repede sortită uitării, ci milă și identificarea cu aproapele în suferință. Din nou trebuie arătat că acesta este chiar rostul împărțirii “inegale” a talanților. Fără această “inegalitate” mila și jertfa omenească nu s-ar putea vădi între oameni. Căci milă asta înseamnă, dragoste lucrătoare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Responsabilitate” →

Ionuț ȚENE: Filosoful Mircea Vulcănescu – martir al Aiudului, cu o moarte de pateric

În memoria colectivă, filosoful Mircea Vulcănescu a trecut în rândul ”sfinților populari”. Canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii, Mircea Vulcănescu a rămas pildă de martir pentru generații de români, un fel de a muri demn de pateric, în care primii creștini se jertfeau pentru credință. După 23 august 1944, gânditorul Mircea Vulcănescu trebuia ucis…Cei mai mari ai lumii nu au nevoie de martiri și sfinți și nici de pilde de mărturisire și credință, pentru o lume mai bună și plină de iubire harică. Temnița și zarca Aiudului, acest laborator de sfinți, a dat un martir și mucenic hristic. Mircea Vulcănescu a fost închis la Aiud, odată cu condamnarea sa la opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Condamnarea din dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 prevedea: Vulcănescu Mircea: „Deciziunea nr. 27 – şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.” Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă, aşa cum o descrie John Halmaghi, în „Discursul contemporan”. Acesta ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare: „Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule… Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea”. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră. „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau. Disperat şi epuizat psihic, Vulcănescu a cedat: „Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există”, ar fi spus el atunci, după cum au povestit martori din celulă. „Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…”. Chinuit de tuberculoză cu dureri atroce şi în ciuda unei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu s-a aprobat. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 a fost dură: „La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”. Asta i-a pecetluit soarta, iar în noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria de la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în „Memoria”. Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri cumplite. Cu ultimele puteri s-a ridicat şi a spus, ca un testament: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”. Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stingea, durerile au început să dispară. Mircea Vulcănescu n-a leşinat. A rămas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. A fost alegerea lui. Zahiernic, un alt deţinut care i-a fost aproape până la sfârşit a povestit că Mircea Vulcănescu n-a vrut să moară în timpul somnului. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng, aşa cum avea el, mor în timpul somnului. Şi a făcut eforturi supraomeneşti să rămână treaz. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând… În timp ce fiecare respiraţie devenea tot mai dureroasă, cineva s-a apropiat să-l bărbierească. Dar era prea greu şi n-a avut putere să reziste. L-a rugat pe Zahiernic să-l lase nebărbierit pe o parte. Ultimele lui cuvinte au fost, se pare: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” – Anina era prima lui soţie, o colegă de facultate de care s-a despărţit după aproximativ zece ani şi s-a recăsătorit cu Margareta Ioana Niculescu. Şi tot atunci ar fi spus şi celebrele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”. Asta în timp ce viaţa i se scurgea, fără nicio lumânare în infirmeria de la Aiud… Epilog? Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: „Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC”.

De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin Văcăreşti şi Jilava. La Văcăreşti a fost consultat de guvernul comunist în pregătirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947). La Jilava ne arată măsura credinţei sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era într-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe jos. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbracaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului.(…) În acest context, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Filosoful s-a aşezat pe jos şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Vulcănescu se va îmbolnăvi de pneumonie şi ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, “Experimentul Piteşti“). La Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.” (Grigore Caraza, “Aiud însângerat”, Editura Vremea XXI, 2004 – ajunsa la a V-a editie). Mircea Vulcănescu a fost dintre teoreticienii „tinerei generatii“, deosebit de activ la Asociatia „Criterion“ și unul dintre conducatorii Asociatiei Stiintifice pentru Enciclopedia Romaniei. Dupa 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului romanesc, conturat indeosebi prin Omul romanesc, Ispita dacica, Existenta concreta în metafizica românească și Dimensiunea râmanească a existenței. A fost un model intelectual pentru Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica. În temnița comunistă, Mircea Vulcănescu și-a pus sănătatea și viață pentru a salva un tânăr deținut, dovedint o jertfelnicie demnă de pateric. El și-a dorit ca muribund să fie pus pe betonul rece ca să fie pat cald pentru colegii de celulă ca să nu răcească. Spiritul său de nu este ignorat de credincioși. Recunoașterea canonică va veni în ciuda opoziției ignoranței. Aceste sacrificii sunt înscrise în istoria iubirii religiei noastre, de deschidere spre jertfa mântuitoare. Iertarea era în caracterul lui Mircea Vulcănescu ca paradigmă atemporală a unei vieți dedicate înțelegerii și dragostei. Acel ”Să nu ne răzbunați” a devenit laitmotivul unei generații de români sacrificați pe altarul comunismului, o pleiadă de sfinți populari, canonizată de dragostea poporului.

–––––––

Ionuț Țene

Olimpia MUREȘAN: A mai căzut o stea… Prof. Ioan Mureșan Lazăr

Regretatul I. M. Lazăr a fost profesor, scriitor și poet contemporan; mai presus de toate a fost un mare patriot! Cred că a știut să insufle învățăceilor săi din Motiș dragostea de patrie, cunoașterea eroilor și a momentelor importante din istoria greu încercată a poporului român. Mărturie stă în acest sens cartea: „Răsunet de clopot din Codru și Chioar” apărută-n 2008-un cântec adresat plaiurilor natale pe care le-a iubit ca nimeni altul! Cu gândul la obârșie-I. M. Lazăr trece în revistă momentele de glorie din istoria poporului român, oprindu-se asupra anului revoluționar 1848-mergând spre 1989; multe din cele relatate se referă la lupta pentru libertate și dreptate a oamenilor din cele două unități administrative surori. Apare astfel personalitatea luptătorului George Bariț- alături de cea a „bătrânului neamului nost” George Pop de Băsești, lupta prin scris-dar și prin reprezentare în forurile conducătoare a deputatului Teodor Mihali, luptători pentru drepturile ardelenilor, figuri de eroi din primul război mondial, la marele act al Unirii a participat și un grup de Lăzăreni din Purcăreț -membri ai P. N. R.(strămoși ai autorului I.M. Lazăr)care„ erau îmbrăcați în cioareci alb-gri de lână, cămașă albă ca spuma de cânepă, pieptar din piele de oaie, căput de lână de culoarea cioarecilor, în picioare opinci cu obiele albe ca laptele, iar pe piept fiecare avea un medalion cu Maica Sfântă, ocrotitoarea satului având ca fundal o panglică tricoloră. Având acest port, peste ani au rămas cu numele de „vânjoșii lupi din Purcăreț”.

Iată, stimați cititori ai acestui articol despre ce fel de om vorbim, cu astfel de înaintași-nici regretatul poet I. M. Lazăr nu putea fi mai prejos!

În această carte mai vorbește despre AL Doilea Război Mondial în timpul căreia îi găsim pe mulți codreni și chioreni în urma Dictatului de la Viena mobilizați în armata maghiară, plecați pe front, de unde în multe cazuri nu s-au mai întors, se redau alocuțiunile rostite cu diferite ocazii în cursul anilor la Cehul Silvaniei, la Zalău, cu ocazia Festivalului Cântecului și Dansului Codrenesc, cu ocazia Zilei Naționale a României, Ziua Eroilor etc.

Așa cum zicea prietenul său prof. Traian Rus din Oarța de Sus-I. M. Lazăr, ne-a lăsat drept moștenire patriotismul, fiind originar din Purcăreții Chioarului se trăgea dintr-o veche familie nobiliară românească, au găsit în arhive blazonul acestei familii nobiliare.

Participând împreună la ședințele Ligii Scriitorilor Români în Baia Mare scriitorul M. I. Lazăr sosea mai devreme cu autobuzul ca și ceilalți colegi de ligă, uneori ajungeam și eu mai devreme și astfel făceam schimb de idei despre școala de ieri și de azi; trebuie să amintesc că atunci când lua cuvântul mereu recita sau citea câteva poezii patriotice și nu de puține ori ne încânta și cu câte o doină sau o priceasnă cu vocea lui puternică. Românul cântă la fel de frumos și fericirea ca și durerea, și veselia ca și tristețea…

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: A mai căzut o stea… Prof. Ioan Mureșan Lazăr” →

Ben TODICĂ: Benule, ce se întâmplă cu tezaurul meu?

Întrebările dumitale mi le pun zilnic, stimate domnule prof. dr. Dumitru V. Marin și dacă pornesc de la ideea conservării „tezaurului nostru”, forma cea mai trainică fiind scrierea cuneiformă care a rezistat până azi, pe care nu suntem în stare să o descifrăm ca lumea, atunci afirmațiile mele despre dumneavoastră pot fi dăltuite în piatră – mai e timp și încap pe o tabletă de marmură ca scrierea literaturii noastre de până acum va dispărea în avantajul erei digitale AI (Inteligența Artificială). În următorii zece ani se va trece la o nouă formă de comunicare și manifestare a existenței speciei umane. Noi emoții și concepții, percepții revoluționare fizice și spirituale într-o lume nouă multidimensională. Va fi doar o trăire în prezent și spre înainte. Specia umană a ajuns la stadiul de sinucidere, așa cum au sfârșit și civilizațiile dinainte. Urmează o altă fază în evoluția conștiinței. Omenirea ar trebui să convoace o adunare internațională în care să hotărască soarta literaturii de azi, a tezaurului scris care va fi înghițit împreună cu cel conservat din subsolurile Vaticanului de noul conștient. O altă Bibliotecă a Alexandriei va fi incinerată de astă dată de către noua formă de civilizație. Cartea, așa cum o știm de mii de ani va dispărea, la fel se va întâmpla și cu știința omului de a trăi literar, de a o descifra. La fel vor păți și celelalte ramuri ale gândirii tridimensionale. Dacă în o mie de ani cineva va reuși să obțină un roman de dragoste scris în secolul XX, poate că va descifra cuvintele și legătura dintre ele în frază, însă niciodată poezia și însemnătatea ei, a iubirii și libertății dăruite acum două mii de ani de un Fiu născut în iesle. Întâlniți-vă cu tinerii entuziaști din Valea Siliconului și cereți-le să vă explice viitorul. Așa cum îl văd ei. Pentru că, dacă nu o facem, vom descoperi că batem apa în piuă cu scrisul și ne ardem conștiința în neant. Dintr-o dată giganții literaturii universale vor fi aruncați la gunoi. Veți descoperi că tinerii ingineri nu au acces la emoțiile dumneavoastră. Ei au fost deprivați de ele intenționat ca să nu facă parte din algoritmul noii orânduiri. Scriitorul de azi este redus la eticheta de Activist/Prestator de servicii publice, cum afirma actorul și regizorul Dan Puric într-un interviu. Ești redus la nivelul activistului de partid comunist din vremurile ceaușiste.

Scriitorii scriu despre mediul și timpul pe care îl trăiesc fără a se gândi că ei sunt activiști reduși la serviciul guvernului local, la serviciul sistemului. Funcția, mai bine zis meseria scriitorului azi este redusă la femeia de serviciu care mătură prin curtea primăriei, o comoditate. Scriitorul azi este considerat un tip care trăiește între festivaluri scriitoricești și lansări de carte sau liste de vânzare. Lumea de azi este preocupată de clasificări, codificarea și punerea oamenilor în căsuțe separate, pe categorii ca-ntr-un depozit alimentar, bază de aprovizionare.

Menirea și totodată datoria scriitorului este să fie „un popular”, un exemplu de condei în apărarea adevărului, să stea singur în picioare, să apere viața și credința nu ca activist, ci ca înțelept cu cinste și exemplu de onoare mai mult ca niciodată azi, când suntem puși în fața unor schimbări radicale și particulare plină de suferința întâmpinată vreodată de omenire: INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ și efectul încrucișării ei cu cea UMANĂ, A CONECȚIEI LA CREIERUL OMULUI. Că se anunță de pe acum capabilă să scrie Capodopere literare, să execute operații de chirurgie mai precise decât omul fără greșelile generate de om și oboseala lui. Omul își va pierde încrederea în el nefiind sigur ce e mai bine să fii, uman sau sintetic, ne spune scriitorul indian Arundati Roy. Cu suflet divin sau tehnologic. Ce e mai adevărat, virtualul sau natura? Omul va fi scos la pensie mai devreme precum mașinile japoneze la 40 de mii de kilometri (să crească vânzările) și exportate în alte țări precum Australia sau aruncate la gunoi. Dar, noi românii „ne descurcăm”, cum bine zice la iUmor Teo, o să vindem „parts” – că am eu un băiat care se pricepe. S-a lăsat de școală și acum vinde cipuri în scara blocului. Omul va fi în plus pe pământ. Nu va mai fi parte din procesul de producție. Va supravețui? Cum? Carne de consum pentru cățelușii și pisicuțele celor bogați și conectați la inteligența artificială pentru că au bani și își permit. Clasele sociale vor fi foarte departe unele de altele. Poate chiar în spațiu. Specia dominantă când ajunge aici, se spune că în fiecare civilizație când se ajunge la stadiul de sinucidere, ea dispare – se autodistruge.

Dacă nu suntem atenți, asta urmează. Aici se simte lipsa de educație și respect pentru sufletul și conștiința omului în școlile generale, pentru istorie, credință și tradiție națională. Literatura este mediul de a comunica cu părți din adâncul sufletului nostru. Este o comunicare și întâlnire intimă dintre scriitor și cititor care îi conectează pe cei doi, folosind literatura ca punte de întâlnire. Povestea nu moare, însă modul, puntea de întâlnire, efectul dispar, fiind înlocuite cu altele. Cuvântul scris literar nu comunică dintr-o dată cu cititorul așa cum o face imaginea sau muzica. Literatura este singura formă care recrează imaginea în ochiul și mintea cititorului în acord cu bagajul lui educațional și experiența vieții sale și folosindu-se instrumentele și experiențele trăite, acumulate. Imaginea creată devine unică cititorului. Arta creativă literară se petrece în creierul cititorului – în unul e de premiat, în altul poate fi doar acomodată sau trece prin ea ca rața râul. Dacă o mie citesc cartea și vizionezi imaginile create în creier de ei, vei vedea cu interes o mie de filme cu același titlu, însă realizate în țări diferite și actori diferiți. Unirea inteligenței creierului cu cea artificială ne va da această posibilitate foarte curând. Dar să nu uităm că literatura de-a lungul miilor de ani a dat voce celor asupriți și săraci, celor neputincioși, bolnavilor și suferinzilor, pacii și iubirii, legăturilor dintre oameni.

Primul Cyborg din lume, că așa se numesc cei conectați la inteligența artificială prin cip implantat în creier, Kevin Warwick, profesor de cybernetics la universitatea CRU din America ne spune că se poate comunica cu o altă persoană fără a folosi cuvinte, ci folosindu-se de inteligența artificială. Când omul descoperă noi căi de comunicare se aruncă mai lacom decât virusul sau plaga să se răspândească. Asta vor să facă celulele creierului să comunice, să răspândească informația. Elon Musk folosește un cip în experimentele sale făcute pe porci cu mii sau chiar milioane de conecții pe creier controlate prin telecomandă. Ce se întâmplă în creier când este unit cu inteligența artificială? Omul este foarte limitat în gândire azi în comparație cu posibilitățile pe care i le oferă creierul și poate prin această conexiune cu inteligența artificială, cu tehnologia să descopere noi căi de cunoaștere, noi căi de înțelegere și de comunicare a capabilităților noastre. Pe lângă faptul că vom putea corecta anumite stângăcii, malfuncționări, defecte, îmbunătăți și perfecționa anumite funcțiuni ale corpului nostru – chiar vom putea, de exemplu programa să cântăm perfect la pian Beethoven – Moonlight Sonata, să executăm exercițiile Nadiei Comăneci la paralele, însă fără emoțiile lor – ci va fi totul mecanic. Terapeutic să ne corectăm tremurăturile de Alzheimer sau Parkinson, să le depistăm înainte de a ne îmbolnăvi de ele și trata. Multe din bolile omului vor fi vindicate fără pastile. Creierul funcționează prin trăiri/reacții chimico-electrice, iar medicina doar prin chimicale, deci șansele de vindecare sunt foarte mari. Prin această unire vom cunoaște lumea în care trăim mult mai bine. Trăim într-o lume tridimensională, DAR SPAȚIUL REAL NU ESTE TRIDIMENSIONAL. Spațiul e doar spațiu. Cu inteligența artificială poți crea un număr nelimitat de dimensiuni și prin această conecție a creierului la tehnologie vom descoperi cu adevărat care este destinul omului în această viață. Vom înțelege și vom comunica cu universul în mai multe dimensiuni decum îl cunoaștem acum și această schimbare ne va ajuta să călătorim în alte colțuri ale universului cât ai clipi. În dimensiunea tridimensională avem nevoie de mii de ani lumină să ajungem la prima stea, dar în alte dimensiuni, 20-30 de dimensiuni poți ajunge într-o clipită. Conștiința umană e diferită de conștiința artificială și prin unirea lor vom putea obține oameni mai eficienți în toate domeniile de funcționare a societății. Filmele cu eroi științifico-fantastice realizate sunt ca să ne obișnuiască și să ne convingă să ne dorim să fim ca ei eficienți executanți pe când vor sosi globaliștii tehnocrați. Reci și mecanici, dar rapizi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Benule, ce se întâmplă cu tezaurul meu?” →

Zenovia ZAMFIR: Amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri

Satul este patria poporului român din vremi imemoriale. Aici suntem acasă de la început de lume, în sat ieşi din timp şi istorie şi intri în timpul şi istoria devenite veşnicie.Veacurile şi sutele de generaţii au ctitorit această matcă şi vatră unde omul este cuprins de-o lăuntrică şi tainică bucurie şi măreţie.

Satul a fost, de-a lungul vremii preocupat de formarea omului interior în spiritul celor mai înalte principii morale pe care le-a avut umanitatea, cele ale jertfei de sine din iubire pentru aproape, ale răbdării îndelungi, ale îmbogăţirii suﬂeteşti, ale însetării după dreptate şi adevăr. Această rânduială, spirituală , păstrată prin viaţa practică două milenii, este moştenirea noastră cea mai de preţ, indiferent unde trăim şi cât consumăm din bunurile lumii.Satul românesc este vatra în care s-a plămădit, s-a păstrat şi s-a promovat conştiinţa naţională,este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om dorul şi dragul de viaţă, să aștearnă pe chipul său un zâmbet luminos.De- a lungul timpului, satul românesc s-a organizat şi s-a dezvoltat în felurite moduri, cultivând virtuţile poporului român: hărnicia, dărnicia şi ospitalitatea, satul românesc este cel mai bun exemplu ce poate fi dat pentru adevărata comuniune dintre mai mulți oameni, care se bucură să fie împreună, să se ajute între ei în orice clipă și să înfăptuiască lucruri frumoase de care să se mândrească.„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva”. Aşa spunea Lucian Blaga, în “Sufletul satului”.

“Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“, Octavian Goga.Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, operele lor îşi adună seva din acelaşi izvor al folclorului, istoriei şi al vieţilor sătenilor de diferite vârste, lumea satul fiind în strânsă legătură cu natura. „Suntem și vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află ȋn sufletul ţăranului – creatorul și păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat și rodnic” (Lucian Blaga). A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei în localitatea vâlceană Stăneşti, pe malul Cernei cu apă limpede şi sclipitoare în razele soarelui de vară fierbintele, pe acele meleaguri pe unde odinioară îşi purtase paşii ”Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina”. De mai la deal şi de peste deal , din Glăvile Vâlcii avea să pornească în lume, la 21 martie 1921, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. Întâlnirea, comuniunea şi colaborarea , prietenia şi sprijinul reciproc dintre cei doi mari ierarhi vâlceni a fost descrisă de cărturarii vremii ca fiind una providenţială.Mare bucurie, onoare şi recunoştinţă pentru noi urmaşi care călcăm cu smerenie, evlavie şi recunoştinţă pe urmele marilor înaintaşi . A îngăduit Bunul Dumnezeu ca împreună cu Maria Catană, bibliotecar la Biblioteca Publică din Glăvile să aprindem candela neuitări, marilor ierarhi, Justinian Patriarhul şi Bartolomeu Mitropolitul. De două mii de ani, de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim locul şi neamul, să ne omagiem eroii istoriei, martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care şi -au pus amprenta pe istoria, veacurile şi locurile străbune, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!

Comuna Glăvile, este situată în partea central-estică a judeţului Vâlcea, pe traseul şoselei de la Rm. Vâlcea – Şirineasa – Drăgăşani, printre dealuri acoperite de păduri, livezi de pomi fructiferi şi păşuni naturale ce încântă privirea călătorului.

Despre frumuseţea localităţi, în cotidianul Râmnicu Vâlcea Week din 18 iunie 2019, jurnalistul Liviu Popescu ne spune…”Pe Valea Pescenei, pe vechiul drum al transhumanţei, se află una din cele mai frumoase comune vâlcene, o inimă din Oltenia adevărată, o frântură din frumosul judeţ al Vâlcei.Ne referim la Glăvile. Un loc enigmatic ale cărui poveşti se pierd în negura timpului. Oameni liberi până în secolul al XIV-lea, cei din Glăvile şi-au inspirat numele satului din legendele Valahiei, legende cu draci, zmei sau şi Cosânzene, cu lupte aprige cu turcii. Un sat românesc care aduce toată România veche în prezent.

“Nu trebuie să ieşi din România ca să găseşti alte peisajele rustice superbe, le avem şi noi. Şi nu numai că le avem, dar sunt cam de o sută de ori mai pitoreşti. Dealuri, pădurile noastre, tradiţiile, verdele nostru, zăvoaiele. Păstorii noştri, poate că sunt eu mai subiectiv, dar România e frumoasă şi Glăvile face parte din ţara asta”, spune Iustin Duicu, primarul localităţii.Glăvile începe la marginea Pescenei şi se duce plăcut în subcarpaţii Vâlcii, spre Olteanca, acolo, unde este vechiul loc al Valahiei frumoase,un ţinut de poveste, locuit de oameni ce sfidează timpul neostenind niciodată.În Glăvile convieţuiesc oameni pentru care tradiţia a însemnat ceva aproape sacru, cu reguli de bunăcuviinţă creştină, cu obiceiuri şi rânduieli bine conturate şi respectate cu sfinţenie.Oamenii din Glăvile sunt mândri, iubitori, sociabili, îşi iubesc locul şi nu ezită să îl arate celor ce doresc să îl vadă. De-a lungul istoriei, bărbaţii au fost recunoscuţi pentru curajul lor în luptă iar femeile pentru ţesături, pentru rostul casei. Aşa s-a născut comunitatea din Glăvile”. Născută, crescută , educată pe aceste meleaguri de doină şi legendă, doamna Maria Catană a ales profesia de bibliotecar din dragoste de locurile natale, pentru frumuseţea profesiei de bibliotecar pe care a realizat- o cu mult profesionalist şi dăruire, pentru a fi în slujba comunităţi şi a promova valorile tradiţionale şi culturale din zona binecuvântată de Dumnezeu de pe Valea Pesceanei.Cât timp a slujit pe altarul culturii din Glăvile, Maria a organizat numeroase activităţi dedicate portului tradiţional, folclorului popular, simpozioane dedicate personalităţilor locale.A participat la concursuri populare cu formaţi de dansatori din localitate şi a obţinut mai multe premii care au pus în valoare tradiţiile şi obiceiurile satului românesc, a promovat costumul popular, multă vreme ”lada de zestre” a Glăvilor a fost cunoscută şi apreciată la nivel judeţan şi naţional.Alături de familie, soţul şi cei doi copii, împreună cu formaţia de dansatori profesionişti a colindat ţara în lung şi- n lat pentru a promova valorile tradiţionale specifice comunei Glăvile.La 31 ianuarie 2011, am fost părtaşi la naşterea în viaţa cea veşnică a unui mare cărturar, scriitor, teolog, ierarh, mărturisitor al istoriei milenare româneşti, totodată apologet al dreptei credinţe creştine – Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, care şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani! Vrednicul de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania a păstorit meleagurile Transilvaniei străbune şi Ardealului strămoşesc, vreme de 18 ani, între anii 1993 – 2011, ca Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului iar din anul 2006 (şi) ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului!Născut pe frumoasele plaiuri vâlcene, în comuna Glăvile, marele ierarh, s a făcut remarcat prin câteva trăsături şi calităţi distincte: maturitatea,cunoaşterea şi bogata experienţă, înţelepciunea pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin tenacitatea şi perseverenţa specifică marilor caractere, prin cultura teologică, luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă, prin spiritul de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte cerebral, lucid şi vertical, concis, coerent dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!

Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri” →

Ionuț ȚENE: ”O Românie fără hoție”, dar construită pe minciună?

E o lozincă pe care o văd pe numeroase bannere și pancarte, pe străzi: ”O Române fără hoție”. Cred că toți românii cinstiți sunt de acord cu aceasta, deși obstinația cu care o formațiune politică o folosește mă face să mă gândesc serios mereu la zicalele poporului român. Viața și experiența mea de istoric m-au învățat că proverbele populare sunt adevărate. La ”O Române fără hoție” s-ar potrivi zicala ”Hoțul strigă hoțul”? Trecutul istoric m-a educat că, în general, cei care strigă hoții, ca o obsesie, sunt în general cei mai mare hoți? În general, numeroși frustrați că nu sunt bogați și nu au mai mulți bani sau bogății și cei care văd doar ”paiul din ochii altora și nu bârna” din ochiul lor strigă din toți rărunchii: hoții, nu neapărat că vor o lume mai cinstită, ci din invidie că nu pot fura ei sau nu sunt mai bogați. Sunt destule cazuri, când unii dintre cei care ieșeau la proteste pentru justiție erau mai apoi arestați pentru evaziune sau furtișaguri. Așa că, pe mine, propaganda și ideologia, cu ”hoții altora, dar nu ne vedem bine de hoții noștri” nu mă mai impresionează. Toți vrem o lume corectă și cinstită în societate și politică, practici de bună purtare etică și totuși de la un partid, care clamează pe toate gardurile ”România fără hoți”, avem în primire un mare mincinos, care este tot un fel de hoție. Dar de data aceasta minciuna publică este mai de loc sancționată de presa și sociatatea civilă cu epoleți. Dacă era vorba de alt partid, deontologii și presa țipau pe toate ulițele media din toți rărunchii. Doi profesori universitari din Bucureşti, Ciprian Dobre, care este prodecan la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, respectiv Traian Rebedea, de la Universitatea Politehnica Bucureşti, îl acuză pe noul primar al Braşovului că şi-a falsificat CV-ul, scrie Newsbv.ro. Informaţia referitoare la CV-ul lui Coliban apare, de altfel, şi pe Wikipedia, iar edilul a recunoscut ulterior că şi-a „editat” informaţiile. „Vai de România fără hoţie – pentru că este o hoţie să minţi că ai o diplomă. Dl. Coliban, aproape 20 de ani aţi minţit că sunteţi absolvent al A&C. Acum ştergeţi repede urmele. Mă întreb dacă un om care minte de 17+ ani este un om nou, care va aduce schimbare reală în România. Şi oare mai este întreg la cap sau este un om frustrat, dacă a trebuit să mintă atâta timp? Vă daţi seama că poate acum află toate rudele şi cunoştinţele sale adevărul”, a scris pe Facebook Traian Rebedea.Primarul Coliban şi-a modificat declaraţia precizând că nu are licenţă. „A minţit ca să fie votat şi a făcut fals în declaraţii oficiale pe senat.ro. Sper să se sesiseze şi Parchetul, să verifice dacă nu e cumva fapt penal. Eu chiar nu cred că toţi politicienii sunt hoţi sau corupţi. Mentalitatea asta a noastră că toti sunt hoţi peste tot strică mult. Aşa zic şi plagiatorii, şi cei care îşi fac treaba de mântuială, este foarte facil să justifici orice prin «toţi fac asta»”, a mai comentat Rebedea pe Facebook. Şi prodecanul de Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, Ciprian Dobre, confirmă informaţiile apărute despre primarul brașovea. El a precizat că noul edil al Braşovului nu doar că nu a absolvit, cu sau fără licenţă facultatea, ci a fost şi exmatriculat. „Nu îl cunosc şi nu am nimic cu el. Dar cum să spui că eşti absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din UPB, dar, de fapt, să figurezi că ai fost exmatriculat şi nu ai susţinut licenţa?”, s-a întrebat retoric Dobre. „Domnul Allen Coliban a început în anul 1998 studiile, le-a întrerupt de mai multe ori, iar în anul 2009, în anul 5 de facultate, a fost, în final, exmatriculat cu decizia UPB nr. 177 din 19.03.2009, din cauza faptului că nu a promovat un număr de discipline în final. El, după 2005, nu a mai cerut să refacă. UBP îi incurajează pe studenţi şi nu îi exmatriculează imediat, pentru că se porneşte de la ideea că poate totuşi se întorc la studii. Doar că, în cazul domnului Coliban, din 2005 până în 2009 nu a mai dat vreun semn”, a explicat Dobre pentru „Adevărul”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: ”O Românie fără hoție”, dar construită pe minciună?” →

Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă

Unii cercetători au afirmat că Miorița e veche de doar câteva secole, iar alții că a fost creată pe vremea dacilor, dar nu au venit cu dovezi sau argumente. Miron Scorobete este primul care prezintă dovezi, ce atestă, prin metoda comparativă, că Miorița exista în secolul întâi î.Hr. și că poate fi cu mult mai veche, din vremurile preistorice. (Victor Ravini)

Deşi e considerată emblema spirituală a poporului român, deşi toate somităţile condeiului au scris despre ea, vechimea Mioriţei a rămas ascunsă în ceaţă. Culeasă de Alecu Russo şi publicată de Vasile Alecsandri la mijlocul secolului XIX, despre ea nu s-a putut spune cu certitudine decât că e mult mai veche. Dar cât de veche?

Fără a putea da răspunsul exact la această întrebare esenţială, noi putem doar dovedi că în secolul I î.H. ea exista, aceasta nefiind, totuşi, data creării ei, dată ce cu siguranţă se situează mult mai adânc în timp.

Pentru a fi însă înţeleşi în demonstraţia pe care o facem, va fi nevoie să explicăm nişte termeni tehnici din domeniul păstoritului, termeni necunoscuţi nici de cititori şi nici de exegeţi.

Eu pe acest teren am un privilegiu-unicat: toţi cercetătorii sublimei balade sunt “colegi de breaslă” cu Russo şi Alecsandri, intelectuali, scriitori, folclorişti; eu sunt singurul cercetător care a fost „coleg de breaslă” cu mândrul ciobănel. Eu chiar am păscut oile (ciobanul din fotografie sunt eu). Măcar la acest nivel, cel mai de jos, cel concret, ştiu aşadar despre ce vorbesc. Pentru că una e să fi coborât la vale zi de zi pe-un picior de plai în mijlocul turmei de miei şi cu totul altceva să zăreşti piciorul de plai din goana maşinii, să-l admiri în pliantele turistice şi să vorbeşti despre el după lecturi, ca despre Groenlanda sau Tahiti.

Toată lumea vorbeşte despre Mioriţa fără să ştie exact ce e aceea mioară. Mioară nu e sinonimul lui oaie, aşa cum îndeobşte se interpretează, ci termenul denumeşte o vârstă precisă a oii. Fiica oii până la un an e mială, ceea ce ar corespunde la om cu copilă. De la un an la doi, ea e noatenă, corespondentul pentru adolescentă. De la doi la trei ani, vârsta la care devine aptă pentru reproducere, e mioară, adică tânără. La patru ani e strămioară, în toiul vârstei, pentru ca de la cinci ani să fie oaie bătrână.

În vechime, mioara avea o semnificaţie aparte. Dintre oi, numai ea era eximia, aleasă pentru jertfă, consacrată. „Termenul eximius – la sacrificii – nu este un έπίθετον (epitet) poetic, ci un termen sacerdotal, simte nevoia să precizeze Macrobius. […] se numesc «hostiae eximiae» acelea (dintre animale) care – destinate jertfirii – sunt scoase din turmă…” (Saturnalia, p.156).

Vergiliu în Eneida pomeneşte în repetate rânduri despre jertfe, specificând de fiecare dată că e vorba de mioare (oi de doi ani), eximiae, alese: „Ea jertfeşte, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, IV, 57), „Ar fi mai nimerit să se jertfească acum […] tot atâtea oi de doi ani (mioare)” (Eneida, VI, 38-39), „Ea înjunghie, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, VIII, 544), „La început, merg la temple şi-şi cată pe lângă altare/Pacea, la zei: aduc jertfe cu bine alese mioare/După obicei…” (Eneida, IV, 93).

Nimeni, nici traducătorii, nici exegeţii, nu dau vreo atenţie acelei precizări, „de doi ani”, luând-o ca pe o expresie oarecare, fără importanţă, când ea, tocmai prin repetiţie, prin prezenţa ei obligatorie când e vorba de jertfirea unei oi, ar trebui să dea de gândit. Iar ea asta face: precizarea că e vorba de mioară exclusiv şi nicidecum de o oaie de altă vârstă.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă” →

Roni CĂCIULARU: Conspirația Wannsseecov19

Ah, Doamne!, cum de-ai creat atâtea minunății ale lumii?! Și cum de-ai împletit binele și răul, făcând să apară printre noi, pe acest pământ, ticăloși și otrepe blestemate. Unii pot fi chiar foarte inteligenți, iscusiți și ordonați. Foarte capabili. Dar… și capabili de orice! Aceștia sunt chiar superiori nouă, majorității oamenilor; dar sunt superiori până și fărâmei de nelegiuire pe care o avem, fiecare, în noi. Ai fost darnic, Doamne, cu ei chiar și în josnica lor egoistă și agresivă! Le-ai dat de toate, și i-ai făcut din buni răi. Vorbim de răutate organizată, limpede și conștientă…

Stau în balconul casei mele, refugiat comod, încercând să uit de Corona și să-mi fac viața mai cu sens, pe cât se poate… Îmi amintesc de o excursie pe care am făcut-o în Germania… Cuvintele de mai sus mi-au apărut gândindu-mă la niște nemți… I-am văzut, la ei acasă. Mi-am purtat pașii prin mai multe orașe de-ale lor. Refăcute, curate și cu viața lor ordonată și corectă. Urmele războiului mondial sunt în muzee și pe monumente. Fără îndoială el este și în memoria celor care mai trăiesc, fiind, se-nțelege, la o vârstă înaintată, dar nu fără amintiri.

La Muzeul ororilor zguduitoare pe care ei, nemții, le-au făcut neamului meu, am văzut o scenă care mi-a rămas ca o nevolnică apăsare. Eram pe holul de la intrare. La un moment dat intră, în ordine și fără prea mult zgomot, o clasă de tineri de la o școală berlineză. Intră profesorii, apoi elevii. Merg încet, pe două sau trei rânduri… Dar din aceste coloane ordonate, se desprind, când unul sau doi, când doi sau trei, care rămân pe hol. Se grupează tot în liniște, vorbesc, râd, se bucură de ce își spun, apoi, când toți au dispărut în tenebrele evocărilor moderne ale grozăviilor criminale din trecutul recent al omenirii, doi și-au scos o tablă de șah și au început să joace. Alții continuau să glumească și să râdă, încet, fără să atragă atenția… Chiuleau.

Ei bine: asta-i tot. Și pentru mine e prea destul. Aproape un sfert de clasă rămăsese în afara ororilor comise de părinții sau bunicii lor. Încerc să mi-i imaginez pe tinerii ăștia peste un număr de ani, când vor fi oameni maturi. Încerc să mi-i imaginez, dar n-am curajul, căci sunt sigur că gândul meu de-acum, mă duce pe căi de amintire și evocare. Știu că n-am dreptate, că sunt și eu, în felul meu de-acum, sunt rău și-i văd în fapte care nu sunt ale lor. Apoi mă gândesc la genetică, dar și la educație…

Corona cred că-mi strâmbă gândul. Va trebui să lucrez din nou cu mine!… Și iată-mă la Vila Wannsee. Undeva lângă Berlin, pe malul lacului cu același nume. Vara, berlinezii vin să facă plajă și să se bucure de soare și apă, undeva, tot pe malul acestui lac Wannsee. Se recreează și în pădurea Duppel, de aici. Dar iarna, lacul e, uneori, înghețat.. Eu am venit la Vila Wannsee, renumita vilă a „Soluției Finale”. Vilă? Ce vilă?! Este vorba de un adevărat palat, cu camere luminoase și elegant. Curățenie desăvârșită. Ordine. Fiecare amănunt – pus la punct, cu atenție, cu grijă și exactitate. Totul – la locul lui! Așa era și Atunci, în 1942 (când eu aveam 3 ani!).

Era în ziua de 20 ianuarie. Cu câteva săptămâni în urmă, nemții serbaseră anul nou. Mașinile rulau acum una după alta. Ofițeri de înalt grad german, coborau, își îndreptau ținuta impecabilă. Cizmele străluceau, călcând un pic pe zăpada subțire. Inăuntru – cald, plăcut, aerisit. Ordonanțe. Majordomi. Sunt și câțiva civili. Eychmann s-a îngrijit de tot ce trebuie. A creat o atmosferă de perfecție și bunăvoință. Cald și calm, pentru gândire rece și concentrată. Propice pentru luarea unor decizii care, de fapt, fuseseră prestabilite. S-au adunat aici personalități importante ale SS, ale partidul nazist, ca și de la diverse ministere.

Oaspeții sunt invitați la un bine asortat mic dejun. Nu a lipsit un coniac de calitate superioară, nici un vin deosebit. Masă bogată, frumos ornată. Acum, bine și cu măsură aranjați, mai schimbând o vorbă, cei din această elită se îndreaptă spre sala de întrunire.

Am fost acolo! Și m-am cutremurat. Am auzit voci. Am auzit grozăvii de nedescris, rostite calm și înțelept. Pornite firesc de la axioma bine cunoscută: evreii trebuie uciși. Dar cum? Până la acel moment istoric, evreii au fost împușcați, torturați, chinuiți în fel și chip. Asta însă nu e în spiritul german! Nu corespunde nici momentului în care se afla Războiul. Trebuiau omorâți mai mulți evrei, mai ordonat, și trebuia să fie totul sub control. S-a stabilit și s-au jalonat măsuri organizatorice pentru uciderea a 11.000.000 de evrei din Europa. Prin deportare și exterminare. Prin dislocare și tratarea lor dur și nimicitor. Scoși din case, oricum, fără a fi măcar preveniți. Să moară toți!

De aici, de la acest conac elegant și luminos, a pornit crima organizată. De aici a pornit jaful și nelegiuirea crimei împotriva umanității, având ca obiectiv principal evreii. Cuvântul lui Reihard Heidrich a fost aici ecoul lui Hitler și al acoliților săi. Dorința lor nebunească a fost ascultată și, apoi, fiecare a lucrat la executarea ei! Aici s-a discutat nu dacă, ci cum să fie organizată criminalitatea în masă. Ca urmare a Conferinței aici (15 indivizi), desfășurată într-o nefastă zi de iarnă, au fost decimate sute și mii de oameni. De aici, din această sală, în care mă aflu eu, acum, s-a a pornit și s-a dezvoltat odioasa implementare a lagărelor Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor și Treblinca.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Conspirația Wannsseecov19” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Capul somnului

Se apropiau zilele sortite a fi destinate concediilor și prin urmare, de câte ori surprindeai pe doi sau trei șușotind discret în mod cert se punea ceva la cale pentru un concediu cât mai pricopsit. Și nici nu se putea altfel deoarece, deși ajunsesem în prima pare a verii marea majoritate a traseelor ori ale zonelor cele mai pitorești erau deja închiriate de mult.

Intr-una din zile când îmi mai rămăseseră doar vreo câteva zile până când să-mi iau și eu zborul spre locul unde tânjeam ca să mai ajung iarăși adică, undeva prin Deltă și unde nu mai fusesem de mai bine de doi-trei ani și tare mă topeam de dorul acelui adevărat Rai de pe pământ.

Ca un făcut, tocmai pe când încercam să-mi schițez și eu un plan, câțiva dintre colegi aproape că au dat buzna în biroul meu:

– Gata, al nostru ești ! Nu mai suportăm scuze ori explicații inutile deoarece, am închiriat deja o șalupă precum și două cabane de la o tabără de pionieri din Deltă unde, peste patru zile suntem așteptați ca să ne cazăm.

Am rămas pur și simplu amuțit auzind despre un asemenea program care, fără să fiu măcar întrebat, era mai mult decât pe gustul meu și mai ales că, întâmplarea a făcut ca, așa cum numai soarta reușește, oferta colegilor reușise ca să-mi deschidă exact drumul spre tinta visată de mine care era Delta.

Drept urmare, începând din secunda următoare, s-a întrunit ”consiliul pricepuților” care scriseseră deja listele cu tot ce urma să cărăm cu noi pentru cele câteva zile destinate concediului iar astfel, după o lectură extrem de sumară a strictului necesar planificat formal ne-am răspândit prin birourile noastre prin care astfel s-a iscat instantaneu taifunul deoarece, absolut toți cei convocați la ”Operațiunea Delta !” erau gata pentru plecare așa că, doar ce am mai apucat ca să mai dau vreo câteva telefoane că am și început să aud cum se închideau ușile birourilor fiind însoțite de tropăiturile colegilor mei care se grăbeau să ajungă pe la casele lor devenite adevărate block-starturi spre minunata vacanță.

A doua zi dis de dimineață, fără ca cineva să întârzie măcar vreo secundă, ne-am adunat cu toții la benzinăria de la ieșirea din București unde am făcut plinul celor cinci autoturisme în care ne-am îmbarcat grăbiți după care, frumos încolonați am și pornit spre Tulcea.

Vrând-nevrând, deoarece toți știau că eu am cam bântuit Delta ani la rând, aproape că m-au silit să accept rolul de conducător al găștii așa că, fără să mai fac mofturi aiurea, am scos brațul prin geamul portierei și le-am făcut semnul înțeles de toți conform căruia, am și pornit încolonați la drum.

Călătoria a fost excelentă, o adevărată relaxare normală primei zile de concediu iar odată ajunși la intrarea în Tulcea am cotit la dreapta îndreptându-ne spre Murighiol dar de fapt, pentru a poposi la cel pe care îl cunoșteam ca furnizor de tot felul de nade și momeli pentru pescuit și care recunoscându-mă imediat, m-a și luat în primire mulțumit de numeroșii clienți pe care îi adusesem cu mine:

– Gata șefu, … avem marfă proaspătă și gustoasă exact pe gustul pescarilor și al peștilor la fel de proaspeți din Dunăre. Spune-mi numai câte tone de râme și viermuși doriți ?

– Alo, … hai, acum mai odihnește-te l-am mai domolit eu amuzându-mă potrivit obiceiurilor locului după care, i-am întins lista scrisă de acasă cu tot ce doream să luăm cu noi știind care dintre noi le mai aveau cu pescuitul și aflând astfel din timp cine vrea să dea la crap și cine la caras ori cine tinde spre răpitori.

– Dar, … cartușe pentru rațe și gâște nu ai ? – m-a interpelat prompt unul dintre colegii mei mai hâtru și care astfel știa că de fapt eu sunt vânător.

Surprins, vânzătorul mi-a căutat iute privirea însă edificat imediat de clipitul pleoapei mele stângi s-a repliat rapid:

– Păi, cartușe cu râme, coropișnițe și viermuși proaspeți nu livrăm decât la comanda primită cu cel puțin trei zile înainte timp în care să le putem asigura hrana dorită iar astfel, din momentul livrării, putem să vă servim micul dejun sau chiar și prânzul cu râme, viermuși și coropișnițe, în funcție de ora livrării.

Deoarece în jurul meu se lăsase o liniște deplină și toți colegii mă măsurau surprinși de răspunsul astfel primit, m-am strecurat și eu imediat în joc, răspunzându-i:

– Bine, atunci, până ambalezi fiecare râmă și viermuș separat iar coropișnițele să fie doar puțin tranchilizate numai cât să mai poată flutura calm din mustăți așa că, până le pregătești pe ele plus râmele și viermușii bine ambalați, masculii într-o parte și femelele în cealaltă parte, n-ar strica să servim și noi așa, la botul calului, câte un mic dejun frugal din vreun ghiveci de râme ori vreun ostropel de coropișnițe și un desert de viermuși cu cacao.

Auzind meniul, colegii mei au înțepenit albi la față iar vreo doi dintre ei au și zbughit-o pe ușă afară în timp ce, eu mă așezasem la singura măsuță din magazin prefăcându-mă că sunt gata să servesc micul dejun așa că, rapid, am rămas singur cu vânzătorul care se și cocoșase de răs în spatele tejghelei:

– Băi nea Țiți, bine că n-a fost și nevastă-mea p-aici ca să te audă căci de scârbă, lipoveanca mea precis îți trântea momelile în cap și fugea afară ca să vomite că, biata de ea care a auzit și văzut atâtea la viața ei, precis te-ar fi crezut.

După acest interludiu rapid, i-am plătit omului marfa și am ieșit din magazin adunându-mi trupa de pretinși pescari care se răspândiseră prin jurul magherniței:

– Eh și acum, după ce ați servit micul dejun, haideți să mergem și la treabă că ziua-i scurtă – și odată cu acest imbold am pornit imediat spre mașină urmat în liniște de trupa mea din spre care se mai auzea din când în când câte un sughiț discret.

Drumul până la port a durat foarte puțin iar șalupa am depistat-o de îndată recunoscându-l însă imediat pe căpitan care stătea rezemat de copastie zâmbindu-ne discret deoarece ne-a Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Capul somnului” →