Din cele mai vechi timpuri multe s-au mai scris despre Adevăr și Minciună, întotdeauna o temă inepuizabilă, doi poli în care se zbate conștiința omenească, două concepte contradictorii, amandouă noțiunile fiind într-o luptă permanentă, conflictul Adevărului împotriva Minciunii și Minciuna împotriva Adevărului, încă de la începutul existenței umanității, odată cu apariţia omului pe acest pământ, ceea ce implică începutul existenței conștiinței. Se apleacă balanța, când înspre Adevăr, când înspre Minciună și parcă azi, mai mult ca niciodata Minciuna tinde să fie la rang de cinste, instalată în viața noastră socială în special, gura deschizându-se și eliberând-o cu mult mai multa ușurință, perfidie, impertinență, o caramelă a demagogilor, sărmanul Adevăr rămânând undeva uitat prin colțurile prafuite ale minții, acolo unde se mai zbate un pic de conștiință-n agonie.

După o legendă din secolul XIX, într-o bună zi Adevărul și Minciuna se întâlnesc pe-un drum, cea din urmă spunând Adevărului: „Astăzi este o zi minunată!”, Adevărul cercetează cerul puțin neîncrezător și constată că într-adevăr ziua era minunată. Mergând pe drum ajung la o fântână. Minciuna îi spune Adevărului: „Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. Adevărul, iarăși puțin suspect, verifică apa și costată că într-adevăr aceasta este foarte bună. Se dezbracă amândoi și încep să facă baie. Minciuna iese pe furiș din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. Adevărul ieșind din fântână începe să caute Minciuna pentru a-și lua hainele înapoi, dar Minciuna, nicăieri! Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își muta privirea cu dispreț. După un timp de căutare, bietul Adevăr se întoarce în fântână și dispare pe vecie, ascunzându-și rușinea. De atunci, Minciuna se plimbă prin lume îmbrăcată ca Adevărul, satisfăcând astfel cerințele societății, pentru că Lumea, preferă o Minciună frumos dichisită, disponibilă la orice moment, decât să vadă Adevărul gol-goluț. În anul 1896 Jean-Léon Gérôme face o pictură faimoasă, numită „Adevărul ieșind din fântână”!

Este cunoscut din Biblie întrebarea făcuta lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul Palestinei: „Ce este adevărul?” Această întrebare care-i frământa conştiinţa era de fapt o reflecţie asupra încercării minţii omeneşti de a cunoaşte Adevărul. Adevărul este problema care a preocupat dintodeauna teoria filosofică și științifică a cunoaşterii începând încă din antichitate, cu filosofii din Grecia Antică, ca Parmenide de exemplu în discursul său poetico-filosofic „Despre natură”, în care spunea că există două căi spre cunoştinţă: calea adevărului şi calea opiniei. Prima cale ne duce spre fiinţă, adică spre esenţa lucrurilor sensibile fiind calea adevărului, certitudinii și-a convingerii. A doua cale în cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul oamenilor ajungându-se numai la incertitudine şi nesiguranţă. Alți filosofi antici au căutat să răspundă la această întrebare a fost Aristotel, Platon, Socrate dar și modernii filosofi precum Immanuel Kant, Rene Descartes, Gottfried Wilhelm Leibniz, Frederick Nietzsche, Paul Nathorp și alții s-au ocupat și au dezvoltat teoria adevărului. În „Critica raţiunii pure”, filosoful german Kant scria că definiţia adevărului este acordul cunoştinţei cu obiectul ei; „se cere însă a se şti care este criteriul universal şi cert al adevărului oricărei cunoştinţe”- (Kant 2009: 99).

Revenind la aceste două trăsături umane antagonice Adevăr – Minciună, depistăm că pot completa una pe cealaltă, de multe ori Minciuna ascunzând un sâmbure de adevăr și Adevărul de multe ori deviind, împrumută câte ceva din Minciună, vrând să se umfle puțin în pene! Adevărul are la bază realitatea, un fapt real petrecut, doar că oamenii deseori pot  transforma cu nonșalanță realitatea în Minciună, pentru a sluji diverse interese, scopuri – „ scopul scuză mujloacele”-, situații dificile create din dorința, nevoia de-a ieși din impas, cu orice preț, doar-doar să scape. De câte ori n-am simțit, de mici copii, această nevoie de-a minți, pentru a ne ascunde faptele, scăpând firește momentan de cicăleală, dar Adevarul, mai devreme sau mai tarziu, ieșind la lumină, am plătit un tribut cu mult mai mare. Pe-atunci, aveam teamă de consecințe, aveam remușcări de conștiintă, ceea ce oamenii maturi, încet-încet își pierd deseori aceste calități. Minţind, omul nu înțelege că de fapt se minte pe sine, scade în ochii celorlalți, pierzând astfel respectul și increderea celor din jurul său. W.Forster afirma că: „Minciuna aduce o slăbire a vieţii şi o micşorare a personalităţii, care face din individ prada sigură a tuturor ruşinilor şi a tuturor slăbiciunilor.”

Pentru cei ce mint, greu le-a venit prima data, pentru ca apoi Minciuna să le devină obișnuință, putând mult mai uşor să ascundă adevărul, să amplifice şi mai mult faptele, fără să observe chiar nici el că a devenit un vicios al Minciunii. Este o caracteristică a oamenilor slabi, lipsiţi de personalitate, învelindu-se în mantia ei cu scopul acoperirii neputinţei, a mediocrităţii și snobismului lor, din dorința de-a părea ceea ce nu sunt în realitate. Mint, pentru că prin Minciună cred că pot stăpâni sau domina pe cei creduli, dezinformați, într-un cuvânt, pe cei ce se pot lăsa de mâna lor conduși. În minciună se ascunde viclenia, răutatea şi înşelăciunea, perfidia și ipocrizia, acești oameni neavând scopuri curate, nobile, sunt doar mesagerii tragici ai Minciunii, mințind fără scrupule pentru satisfacerea scopurilor si intereselor personale numai.

Pentru o minte sănătoasă Adevărul înalţă omul, îl preţuieşte, nu-l degradează, nu-l înșeală, nu-l coboară în pesimism și rușine, îi dă speranţă și noimă vieţii parcurgând cu el drumul spre autocunoaștere și desăvârșire. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în forţele sale, iar dacă acesta recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să descopere Minciuna. Limita dintre Adevăr şi Minciună deseori este greu de descifrat Adevărul putând fi mai mult sau mai puțin alterat de Minciună, ceea ce face ca acea pudră a Minciunii presărată peste adevăr să determine procesul de ,,fardare” al acestuia.

Adevărul reprezintă existența unei anume situații sau eveniment, este ceea ce majoritatea oamenilor percep ca realitate. Când doi sau mai mulți oameni sunt de acord în ceea ce privește percepția unui fenomen, se creează o convingere comună cu un sentiment comun provocat și dacă acesta coincide și unui grup mare de oameni, toți percepând ceva în mod similar, atunci acest sentiment este acceptat ca fiind adevărat; într-un cuvânt, un fapt real recunoscut de-o lume întreagă înseamnă Adevăr! Se întamplă deseori simțurile să ne înșele, fiecare om având capacitatea lui de-a percepe realitatea, el susținând totuși cu vehemență că nu minte și-i poate adevărat în  ce-l privește, acesta cunoscând un Adevăr al lui, dictat de conștiință pe care-l poate susține până în pânzele albe, jurându-se chiar pe ce-i este mai sfânt!

Ce poate face atunci un judecător, să zicem intr-un proces? Poate să decidă unde este ascuns Adevarul, unde Minciuna și unde Înșelâciunea nebenevolă a simțurilor, jocul de hazard al memoriei, poate chiar tulburări în timp și spațiu ale subiectului, punand verdictul de „mincinos” sau inducător în eroare al instanței judecătorești, „vinovat” condamnându-l? Câți condamnați la închisoare, ba chiar la moarte n-au fost duși pe nedrept, pentru ca dupa ani să fie scoși, de erau norocoși să mai traiască și dacă da, cine i-a despăgubit și cum, i-au dat anii pierduți inapoi? Nimeni timpul nu-l întoarce! Pot fi oameni diferiți cu „adevăruri diferite ” în funcție de percepția subiectului și deseori se produc astfel mari greșeli din necunoștință de cauza, dezinformare sau prea siguranță de sine a celui ce judecă. Percepția diferită, greșită uneori poate fi dintr-o cauză cauză medicală.

Luând văzul ca exemplu, toți oamenii privesc cerul, unii însă denumesc „cer azuriu”, alții „cer albastru”, deși același cer văd, unii văd „marea albastră”, alții albastă-verzuie și-astea se pot explica prin faptul că senzația culorii ajunge prin succesiunea de impulsuri electrice de la celulele nervoase receptoare de la nivelul retinei și-apoi prin intermediul nervului optic la centrul optic de pe scoarța cerebrala, lobul occipital, unde impulsul se transformă în culoare. Dar uite de exemplu că pe-acest circuit poate exista o anomalie, numită daltonism in cadrul așa zisei „orbirea culorii”, unde subiectul vede culoarea verde ce alții văd roșu, lucru descoperit doar prin testare, individul neștiind la început de tulburare. Ce se poate întâmpla atunci la semafoare, la mecanicii de tren, piloții de avioane? Alții au tulburare la albastru-galben, altii chiar o „orbire” totala a culorilor, numită acromatopsie. La fel pot există tulburări de auz într-un sens sau altul, când spre-o ultrasensibilizare, când invers, chiar asurzire, ca să nu mai vorbesc de cele cunoscute în lumea medicală ca fiind „acufene ”- zgomote, țiuit în urechi sau „fosfene”- senzație luminoasă in ochi, toate acestea provocând discrepanțe în mărturii.

Adevărul poate fi total, dar poate fi doar jumătate de adevăr, când se fac afirmații aparent adevărate ascunzându-se intenționat parte din el, ceea ce este echivalent cu Minciuna. Minciuna este o afirmație oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin parțiala sau totala contorsionare a faptelor sau prin argumentarea lor selectivă. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere sau de interpretarea greșită. Dar, de multe ori nu-i chiar ușor să spui Adevărul, acesta putând provoca mai multă durere, caz în care se apelează la Minciună, aceasta având în acest caz un rol umanistic, de protejare sau, din instinct de autoconservare.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Adevărul și minciuna…” →

Târziu, trecut de miezul nopții… e ora când partea mare-a omenirii oftează în somnu-i adânc, alții copleșiți de grijile zilei căutând o evadare din faldurile grele ale neputinței și dezamăgirii, alții, pierduți, rătăcitori printre vise, cautând să răzbată intr-o lume ideală, onirică, departe de toate cele de fiecare zi, care în ultimul timp le tulburară liniștea! Târziu… dar nu pentru mine, care încă mai sorb câtiva stropi din cafeaua rămasă în cupă, într-o amorțeală plăcută, deși paralizantă, o visare cu ochii deschiși, deși ceasul de mult a arătat trecut de miezul nopții; vreau însă cu încăpăținare să mai trag de ziua scursă, după cum mi-aș trage capătul de cearșaf peste cap refuzând să cred că așa s-a mai dus o zi din calendar amăgindu-mă. De ce? Nu știu, poate din cauză ca n-am nimic prea bun de prevăzut, ci o infiripată teamă de necunoscut, o incertitudine a zilei ce va veni, doar știind că ce mi-a fost azi, mi-a fost bine, liniștit, mâine fiind alta… cum va fi? De-un timp am invățat să apreciez mult timpul, fiecare zi, fiecare oră, adunând momente de ferice, știind lecția, că fericirea o aduni strop cu strop și că depinde de intensitatea fiecărui moment trăit frumos.

Târziu… fac pași de du-te vino pe balcon, mai sorb un strop de cafea rece, amăruie și privesc cerul plumburiu, miroase a ploaie. Cu siguranță undeva plouă, în nări parcă-i simt mirosul și deodată un vântuleț șuieră zbârlindu-mi părul și stârnind ceva frunze gălbejite ale florilor din glastră și-ale glicinei ce-mi acoperă veranda. Plouă cu funze m-am găndit zâmbind pal și îndepărtând cu mișcări domoale câteva șuvițe rebele de pe frunte! E ceva și asta mi-am zis, măcar vântul mai tulbură liniștea asta ce-a năpădit orașul! Ce pustiu, o liniște de cremene… niciodată parcă atât de scufundat în negura nopții! Nu știu de ce, dar imediat îmi răsar boabe de lacrimi în ochi… mă simt impresionată, nu e romantica noapte ce-am vrea mulți s-o punem în versuri sau pe note muzicale, nu-i Serenada lui Schubert, nici Moonlight de Beethoven, ci-i mai mult un Adagio de Sebastian Bach ce-mi sună ușor în urechi de la tranzistorașul meu.

E… CARANTINA… mă trezesc la un moment din visare analizând cuvântul; pare atât de frumos la pronunție, CA-RAN-TI-NA… ce sonoritate muzicala are, ca un nume de femeie, ce rezonață, plin de vocale, dar și consoane, ce frumos se intercalează și se împletesc unele cu altele! PAN-DE-MI-A… și ea are o sonoritate muzicală! Îmi scutur capul să mă trezesc din gănduri, ce nebunie… auzi, frumos cuvânt CARANTINA și PANDEMIA! Am inebunit de tot? Cum poate fi? Are atâta încărcătura negativă, cuprinde atâta suferintă, atâta grijă omenească, atâta teamă, atâta incertitudine pentru ziua ce va veni, atâta singurătate, atâta izolare! Mă găndesc la câtă durere există, unele ființe s-au dus, altele se duc chiar în momentul de față, altele se vor duce, mă gândesc la cei neajutorați, la cei ce-așteaptă o lumină, o speranță în zare, o miluire, binecuvântare…

Privesc cerul, la fiecare 5 minute sau mai puține moare un om… câte oare suflete se îndreaptă spre cer acum? Căte oare mă privesc de sus cu ochi nedumeriți? Câte vise destrămate? Câtă durere-a despărțirilor? Și unii mai aveau încă multe de facut pe-astă lume, multe de dăruit, încă multe socoteli de închis cu viața! Ce stranie senzație, mă furnică pe spate și tresalt de-un fior glacial, de parcă m-ar atinge șira spiării cu o bucată de gheață, ca gheara Morții! Mă cuprinde frica, mi se cuibărește în sân și mă roade încet, cu satisfacția învingătorului. Mă scutur de parcă aș vrea s-o alung din mine, de pe mine și de pe toți cei suferinzi. Doamne, de-aș avea putere, de-aș putea, ca printr-o vrajă, aș alunga această năpastă căzută peste omenire! Vreau să mă pot reîntoarce la viața de dinainte, așa cum ne-a fost la fiecare, mai bună, mai puțin bună, dar atunci trăiam cel puțin, poate cu neajunsuri, dar cu speranțe, cu visuri…doar când pierzi ceva îî poți înțelege valoarea adevărată!

Ce-avem AZI? Peste câteva ore se va lumina de-o nouă zi… ce ne va aștepta? Vreo minune la răscruce de drum, în haosul în care trăim, vreo lumină poate în bezna unde sutem azvâliți? Vreun zori de zi trandafiriu cu exuberanța unei vieți adevarate și nu coșmarul ce-l trăim de-un timp? Ne-om ridica de jos, de cum azi suntem îngenuncheați în fața unei sorți nemeritate? Avem vreo vină că ne-am înmulțit prea mult pe-acest Pământ ce nu mai vrea să ne suporte deasupra lui? Ne cere lutul îndărăt? Nu mai vrea EL sau… câțiva care dispun de viețile noastre, noi reprezentând doar simple cifre, vrând să ne treiere ca spicii, să ne decimeze?

Care oare ni-i STAPÂNUL sau… STAPÂNII? Vreau VIAȚA înapoi și-o vreau liniștită, calmă, în pace și armonie; nu vreau nici bogății, nici ranguri, nu vreau nimic ce nu pot lua cu mine! Îi vreau pe ai mei lângă mine și eu pe lângă ei, trăind fericiți, doar pentru că putem trăi! Cer mult? Vreau să văd iar orașul meu plin de viață până târziu, plin de luminile vitrinelor și lampioanelor, vreau să simt cu toate simțurile ascutite forfota străzilor, scrâșnetul roților și claxoanele mașinilor ce-ți străpungeau auzul, atât de enervante altădată, vreau să aud voci și strigăte, chemări pe nume, glume și râsete zglobii, hârjoana copiilor după terminarea școlii, plimbările îndrăgostițițor, mână de mână ; vreau luminițele de sărbătoare să strălucească pe străzile azi pustii, vreau ca la fiecare fereastră unde azi se-ascunde teama sub storurile trase și închise ermetic, să lucească globurile colorate-n pomii de iarnă, vreau la balcoane să pâlpâie beculețe de toate culorile, îl vreau pe Moș Crăciun să ne vină la fiecare în prag cu sacul plin de visele ce le-am pierdut, ce s-au zdrobit de-un zid dur, pe care scrie NU, de visele ce le-am mai putea încăface… Ah, cât de multe VREAU, ca un copil mic și dornic de tot ce vede, că-mi tresaltă inima și sufletul avid de dorințe… VREAU să trăim iar clipa de azi precum ne-a fost odată, prezentul și viitorul, că prea mai trăim ascunși prin faldurile treculului, pierduți prin vălurile amintirilor, intr-un „a fost odată, ca niciodată…”

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul” →