Gheorghe Constantin NISTOROIU: PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

„Petre Ţuţea a adus Neamului nostru

dacoromân 7000 de ani de înţelepciune!”

(Arhiepiscopul Calinic Argeşeanu)

În super-capodopera sa: Între Dumnezeu şi Neamul meu, filosoful creştin-ortodox a adunat toată metafizica semnificaţiei neamului pelasg, primordial, toată chintesenţa frumuseţii mistice a comuniunii obârşiei dacice nemuritoare cu Dumnezeul veşnic.

Filosoful-profet creştin a îmbrăţişat cu dragostea sa ortodoxă cele două sacre şi suverane Entităţi: Dumnezeu şi Neamul său ca pe o Întrupare a Lor în sinele său, cea divină ca energie necreată, cea sacră ca energie spirituală şi apoi ca o reîntrupare a fiinţei şi persoanei sale în aceste energii sacre, absolute şi divine.

Întregul său caracter sofianic transcende de la un capăt la altul, orizontal şi vertical dimensiunea filocalică a Neamului Dacoromân primordial, ca Dar al Creatorului.

Capodopera sa a apărut la aproape un an de la urcarea la ceruri a Mărturisitorului-Profet din Boteni-Muscel-Argeş-Dacoromânia, la Fundaţia Anastasia, Bucureşti cu un Cuvânt deschizător, călăuzitor al lui Marian Munteanu – 27 Februarie -1992, care ne relevează: „În Petre Ţuţea se întîlneau armonic apostolul şi patriarhul.”

Ucenicii săi îi erau de fapt Prieteni. Convertirea lor la această aristocraţie daco-româno creştină s-a făcut prin misionarismul său hristic definit ca „ţuţianism”, chiar dacă el s-a identificat la fel de deplin întru: „românism, sau naţionalism, sau patriotism absolut, sau eminescianism.” (op. cit., p. 6)

La lansarea sublimei capodopere „Între Dumnezeu şi Neamul meu” , un cuvânt inedit l-a rostit Arhimandritul Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit, subliniind vitregia generaţiilor de spiritualitatea culturii româneşti şi a corifeilor ei universali, evocând covârşitoarea personalitate a Autorului, în spectrul misticii de la Academia Aiud.

„… Eu cred că, mai degrabă, nu lansăm cartea lui Petre Ţuţea, ci încercăm să lansăm sau să relansăm numele lui Petre Ţuţea în conştiinţa culturii româneşti… M-am cunoscut cu Petre Ţuţea de la Aiud şi după aceea, după eliberarea noastră din 1964…” Călugărul Anania, înainte de venerarea autorului vine cu foarfeca critică, teologică, corectând motto-ul autorului: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi toate cîte s-au făcut, printr-Însul s-au făcut.” (Ioan 1,1)

La primul verset, corect este: „La început era Cuvântul”…, apoi sare pe titlul cărţii „Între Dumnezeu şi Neamul meu” cu rectificarea pe deplin justificată: „Întru Dumnezeu şi neamul meu”, fiindcă reiterează călugărul, „Nici Dumnezeu nu i-a rămas exterior şi nici neamul. Petre Ţuţea a fost omul care şi-a trăit viaţa integral, sau cel puţin în epoca maturităţii şi bătrâneţii, întru Dumnezeu şi întru neamul său.”

Apoi, criticul monah reia prelegerea savantă din Aula carcerală, Agora Curţii penitenciarului Aiud cu alocuţiunea profetului muscelean de Argeş, Petre Ţuţea, după ce s-au deschis „cursurile” de reeducare marxisto-leninisto-troţkisto-makarenkistă ale anului universitar-penitenciar Aiud, 1963-1964:

„Domnule Colonel, dacă va trebui ca aici, în lanţuri şi-n haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el!” (Dragoş/ Ioana Ursu/ Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011)

Cei care la rândul lor au adus cinste şi onoare Neamului şi implicit lui Dumnezeu au fost pe baricada Demnităţii Creştin-Ortodoxe, în frunte cu Petre Ţuţea. Nu acelaşi lucru îl pot spune, de fapt îl spun faptele, despre călugărul de atunci şi arhiepiscopul mai de pe urmă al Vadului, Feleacului, Clujului, apoi mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Bartolomeu Anania, care în locul misiunii hristico-monahale de canonizare a multor martiri camarazi de suferinţă care s-au transfigurat mistic, esenţial şi mântuitor atât pentru el, cât şi pentru Naţiune, s-a ocupat mai mult de vocaţia sa literară şi de versiunea diortosită a Bibliei după Septuagintă, ne-aducând nimic nou ştiinţific, decât nişte nesmerite osteneli ierarho-monahale…

În Agora pământului care, pentru aristocratul filosof putea fi oriunde, pe stradă, în cafenea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor, în cămăruţa sa, unde era invitat, ori chiar în curţile ferecate ale penitenciarelor hasburgo-comuniste Petre Ţuţea excela în varii domenii: arheologie, artă, cosmologie, drept, economie, filosofie, istorie, literatură, patristică, teologie, înconjurat de toate vârstele, dar mai ales de tineri, de intelectuali, de titraţi, de oameni de cultură, de preoţi, peste care îşi revărsa cu căldura de Părinte vitalitatea sa de excepţie, de geniu, de erudit, de enciclopedist, de universalist.

Deşi, se încadra atât de bine în tipul agoral, gânditorul ortodox argeşean era eminamente un mare aristocrat al Cetăţii lui Bucur – Bucureşti, păşind demn şi egal peste timp alături de confratele său tracul Socrate al Cetăţii Atena. Politicienii ambelor cetăţi i-au condamnat pentru caracterul lor dârz, pentru geniul lor, pentru moralitatea lor, pentru educaţia lor, pentru cultura lor, pentru înţelepciunea lor, pentru profetismul lor, dar mai ales pentru credinţa, demnitatea, cavalerismul şi onoarea lor.

Primul a fost condamnat la moarte pentru că „strica” tineretul, celălalt la ani grei de suferinţă în temniţele atee, tot pentru că „tulbura” tineretul cu mistica sa ortodoxă.

În tot ce explora profund ca diversitate de domenii, prin gândire, raţiune, analiză, teză, sinteză, esenţă, căuta mai întâi temeiul naturii respective în actul creaţiei, apoi pentru a-şi fascina auditoriul îi descoperea pecetea armoniei şi măreţiei divine.

Scotocirea sa adâncă în Creaţia lui Dumnezeu, nu era o scormonire ambiţioasă după un discurs elevat, ci o săpare în stânca realităţii, o coborâre metafizică în misterul cercetării pentru a-i descoperi taina şi apoi înălţându-se mistic să o poată revela semenilor doritori de divin, de dacoromânism, de adevăr, libertate şi frumos.

„Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat în bibliotecă, veritabil maraton, deşi cel care aleargă, şi singur, la prima vedere este Petre Ţuţea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară. Unii, mai norocoşi, l-au ascultat luni şi ani de-a rândul, zi de zi, mai precis – noapte de noapte, siliţi la o maximă şi neslăbită încordare a minţii pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiţie şi inteligenţă iscoditoare, care este orice ceas petrecut cu Petre Ţuţea.” (Ion Coja, Petre Ţuţea, Octogenar, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion publishing-2010, p.79)

În analiza profesorului filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu în anii cursurilor la Facultatea de Filosofie – Bucureşti, se conturează pecetea marelui gânditor geto-dac, doar asupra valorilor româneşti. „Petre Ţuţea a făcut să umbrească (dacă nu să anihileze) întreaga filosofie de la Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la acesta la Maiorescu şi post-maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, ori Lucian Blaga, D.D. Roşca, şi chiar la Nae Ionescu şi nae-ionescieni.” (Gheorghe Vlăduţescu, Petre Ţuţea sau Starea de Interogaţie, în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 532)

Dar, Petre Ţuţea – Socratele dacoromân egalul celor trei Corifei ai înţelepciunii traco-geto-dace, Socrate, Platon şi Aristotel este Luceafărul creştin din Boteni care a strălucit prin înţelepciunea sa ortodoxă eclipsându-i pe marii filosofi din ale căror opere cita cu uşurinţă, majoritatea citindu-le în original, (nu intră în competiţie filosofii – teologi creştini ortodocşi), începând cu Lao Tseu, Confucius, Thales, Pitagora, Heraclit din Efes, Parmenide, Zenon, Protagoras, Gorgias, Diogene din Sinope, Epicur, Epictet, Plotin, Seneca, Ibn-Badja, Ibn-Haldun/ Abdurrahman Abu-Zaid, Avicenna/ Ibn-Sina/ Abu Ali, Averroes/ Ibn-Roşd, Abul-Valid Mahammed, P. Abelard, Roger Bacon, Duns Scotus, Meister Eckhart, William de Occam, M. Montaigne, Francis Bacon, Erasmus de Rotterdamus, Pico de la Mirandola, Jean Bodin, Thomas Morus, R. Descartes, B. Spinoza, N. Malebranche, W.G. Leibniz, Th. Hobbes, J. Locke, B. Pascal, G. Berkley, D. Hume, Ch. Montesquieu, D. Diderot, E.B. Condillac, Helvetius, Holbach, J.J. Rousseau, I. Kant, Art. Schopenhauer, S. Kierkegard, J.G. Fichte, F. Nietzsche, F.W.J. Schelling, G.W.F. Hegel, Auguste Comte, K. Marx, J.P.Sartre, G. Bachelard, Sir K.R. Popper, L. Wittgenstein, J.P. Sartre, Ed. Husserl, Martin Heidegger, H. Bergson, William James, Jurgen Habermas, M. Foucaul ş.a.

Petre Ţuţea era un Aristocrat al Cetăţii, fiindcă în Agora ei se concentra spiritul pe care gânditorul creştin îl rafina nu sub semnul filosofiei, ci sub sceptrul teologiei în care sălăşluia şi filosofia creştină, pentru „ridicarea”, înălţarea „Omului nou”, mistic, mărturisitor, din fenomenalitatea filosofiei, din labirintul metafizic, în realitatea pe care doar teologia o supune adevărului revelat, înspre întâlnirea cu Dumnezeu, căutând astfel să lămurească rostirea, grăirea românească întru frumuseţea creaţiei harice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului” →

Maria FILIPOIU: Ziua Națională – Sărbătoarea Întregirii Neamului

Motto:
„Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat.
Devotamentul față de patrie este cea dintâi dintre virtuți. ”Napoleon Bonaparte

Ziua Națională a României este sărbătorită la 1 Decembrie din anul 1990.

Parlamentul României a hotărât, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, luând ca referință data de 1 decembrie 1918, când Adunarea Naţională de la Alba Iulia a adoptat rezoluţia Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. De atunci, în fiecare an, atât în Bucureşti, cât şi în majoritatea oraşelor din întreaga ţară au loc parade militare şi sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar şi alte manifestări.

Drumul reîntregirii a început în 27 martie, respectiv 9 aprilie, prin unirea provinciei românești Basarabia cu România, când Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate: „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României” – „Istoria României în date” – Editura Enciclopedică, 2003

Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere” (în baza dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa), potrivit volumului menţionat anterior.

Totodată, se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”.

Pentru Adunarea Naţională, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, au venit în Sala Unirii, fosta cazină militară (club sau cazinou al ofiţerilor), pe lângă cei 1.228 de delegaţi (deputaţi) aleşi în circumscripţiile electorale, cât şi reprezentanţi ai tuturor instituţiilor şi organizaţiilor politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase, militare, de femei, de sindicat şi „peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Iza maramureşeană până la Dunărea bănăţeană, din ţara Bârsei până la Crişuri” – Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).
Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiş, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc şi a prezentat rezoluţia redactată de Consiliul Naţional Central Român. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă… teritoriile locuite de români au fost teritorii româneşti. După drept şi dreptate, românii din Ungaria şi Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuiesc să fie uniţi cu regatul român”.

În urma dezbaterilor, Rezoluția de Unire a fost adoptată în unanimitate, confirmând, astfel, un act istoric, prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român – România Mare

Un rol esențial în recunoașterea României Mari l-a avut Regina Maria.
„Regina–soldat” şi „Mama răniților”, datorită curajului de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a jucat un rol cheie în recunoaşterea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 de către Marile Puteri.

ANIVERSARE ÎNLĂCRIMATĂ

(sonet omagial)

În Ziua Țării, drapel sângerează

Pe frontispiciu de monument uitat,

Cu ai neamului eroi, ce au luptat

Și patria din ceruri o veghează.

Pentru pământul țării n-au pregetat

Să-l întregească, dar azi lăcrimează

În ploaie sufletească, ce vibrează

La salve de tun și onor acordat.

Oftează de dorul României Mari

Și de neam captiv în țară străină,

Abandonat ca eroii legendari.

Vremea reîntregirii vor să vină,

Cei care în luptă au fost temerari,

Să scoată națiunea din rutină.

La mulți ani, România!
La mulți ani, români patrioți!

——————————-

Maria FILIPOIU

1 Decembrie 2020

Continue reading „Maria FILIPOIU: Ziua Națională – Sărbătoarea Întregirii Neamului” →

Ben TODICĂ: Artur Silvestri, veșnică aducere aminte

Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri. Direcția lui a pus pe gânduri vestul care deja înspăimântat de ideia parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănesc-agricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam. Toți ar fi vrut-o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită. Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție. Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses care amenința identitatea românului. A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei. Se împlinesc anul acesta doisprezece ani de când a plecat în eternitate.

Artur Silvestri, 19 Martie 1953 – 30 Noiembrie 2008

Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se în pace!

—————————–

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

30 Noiembrie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Lumină pentru eternitate

„Singur eu… prin vreme… gând cutezător,

Pelerin, îmi caut misticul izvor

Undele luminii într-însul să vibreze

sufletu-mi gustându-l să nu înseteze!…”

(Virgil Maxim)

Filosof al culturii creştin ortodoxe, Artur Gabriel Silvestri a fost graiul identitar prelins ca un bucium bucovinean din adâncul sufletului său frumos pentru trezirea conştiinţei naţionale, pentru luminarea cugetului spre aura eminesciană, spre azurul înţelepciunii socratice dacoromâne a genialului Petre Ţuţea, spre edificarea culturii noastre întru Filosofia Duhului, prin care să se cristalizeze definiţia clară a creaţiei noastre autentice.

Istoric al civilizaţiilor, Artur Gabriel Silvestri a creat Şcoala spirituală – Artur Silvestri în care să se formeze, să se realizeze, să se finalizeze, să se răsfrângă în prezent şi viitor noua creaţie creştină de elită prin care să se lămurească definitiv specificul nostru naţional şi particularităţile de excepţie ale etnicului dacoromân.

Scriitorul Artur Gabriel Silvestri, prin multitudinea lucrărilor sale a vegheat şi a imprimat consecvent creaţia sa autentică pentru a pune piatra de temelie a Pantheonului Spiritualităţii Româneşti, invitând, ajutând, îndrumând şi călăuzind noi talente, sau consolidând pe cele deja consacrate, dar pe o nouă orientare, cea a spiritualităţii Creştine, în speţă cea Ortodoxă, astfel încât să se circumscrie Vârfului de conştiinţă naţionalistă – care este eternul EMINESCU.

Profetul Mihail Eminescu a intuit integral genialitatea, smerenia, suferinţa, jertfa, credinţa, curajul, răbdarea, mărturisirea, golgota, dragostea, misiunea şi vocaţia poporului dacoromân dându-i valoarea supremă de Destin al Crucii şi Învierii sale.

Cronicarul literar Artur Gabriel Silvestri a iniţiat în cadrul revistei Luceafărul, proiectul „noii geografii literare” în vederea strălucirii luminii noii creaţii spirituale în plan local, regional, provincial prin care să se surprindă structura psihologico-religioasă a poporului, respectiv a Neamului nostru, a identităţii sale printr-o fineţe analitică apropiată de cea a marilor reprezentanţi ai culturii creştine române din perioada interbelică, precum Nicolae Paulescu, Alexandru Mateevici, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Vasile Pârvan, Vasile Ţepordei, Sergiu Roşca, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu, Nil Dorobanţu, Constantin Galeriu, Sofian Boghiu, Dumitru Bălaşa, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Lucian Blaga, Constantin Noica, Sandu Tudor/ Ieroschimonahul Daniil, Alexandru Mironescu, Radu Gyr, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Andrei Ciurunga, Aron Cotruş, Constantin Virgil Gheorghiu, Dan Botta, Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Horia Vintilă, Maica Teodosia-Laţcu, Maria Tănase, Pamfil Şeicaru ş.m.a.

Creatorul de instituţii şi de organizaţii profesionale Artur Gabriel Silvestri a fondat Asociaţia Română pentru Patrimoniu, editurile Carpathia Press, Intermundus şi Kogaion, Asociaţia Scriitorilor Creştini din România.

Creatorul vastului program cultural on-line, care însuma peste 100 de pagini web (dintre care un sfert de publicaţii periodice cotidiene, săptămânale şi lunare, plus 5 reviste literare în limbi străine, Artur Gabriel Silvestri a descoperit oameni noi, talente remarcabile, creaţii originale, colaboratori prieteni în ţară şi în străinătate, lărgind astfel Patrimoniul spiritual român şi dându-i o tentă ulterioară de artişti profesionişti, parte dintre colaboratori devenind ulterior creatori, editori, fondatori de programe şi de reviste prestigioase cu ecou în multe ţări din lume.

Sunt mândru că sunt ucenicul spiritual al Magistrului Artur Gabriel Silvestri!

Asemeni distinsului profesor Alexandru Nemoianu, „nu l-am întâlnit niciodată „faţă către faţă”, dar pururea El va rămâne prietenul nostru veşnic”.

Cărturarul Artur Gabriel Silvestri ne-a surprins prin Corola domeniilor abordate, pe care le-a elaborat cu analiză profundă, cu înălţare serafică, cu cuget fierbinte, cu inimă de foc, cu conştiinţă morală, cu smerenie faţă de Biserica Ortodoxă, cu dragoste faţă de Înaintaşii vrednici, cu cinstire faţă de Neam, cu supraveneraţie faţă de Maica Domnului, cu nădejdea unei comuniuni spirituale între cei consacraţi şi cei îndrăzneţi, cu clarviziune, domenii pe care le-a îmbrăţişat cu emoţie împărtăşindu-le Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – creaţia sa.

Gânditorul Artur Gabriel Silvestri, construind în noua forma mentis, „geografia sa literară, a refăcut dimensiunea creaţiei creştine, schimbând ierarhia clasică, autonomă şi punând valorile autentice în locul spiritual prin excelenţă pe care îl meritau cu prisosinţă, o generaţie de aur, o generaţie de Elită precum cea interbelică. „Un ideal nu poate fi atins într-o generaţie. Sau idealul este minor, sau generaţia este naivă să creadă asta. Noi naţionaliştii creştini-ortodocşi ne adresăm viitorimii.” (Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente din Epistole, Ed. Scara, Bucureşti, p. 60)

Înţelepciunea străbunilor săi olteni l-au călăuzit ca pe un Torent carpatin pentru a se revărsa ca o Cascadă tumultoasă în tradiţia, credinţa, dragostea şi creaţia harică regeneratoare pentru poporul nostru valah, creştin ortodox întru universalitate şi transcendent, izvorul prin care susura generozitatea şi înţelepciunea sa copleşitoare, împletit cu cel al râului Bistricioara, imprimând pe aura Ceahlăului răsfrântă în azurul serafic al Strămoşilor daci, Icoana Getului ortodox Artur Gabriel Silvestri.

În fiinţa sa de dac ardea permanent o persoană creştină ca o copleşitoare vâlvătaie ortodoxă a Duhului întru menirile Sale cereşti, ca o personalitate de artă răsfrântă pe cerul Străbunilor, ca o infinită Coloană Brâncuşiană dăinuind peste vremuri sub stiharul României Tainice, prin care au străfulgerat marile sale iubiri: Dragostea pentru Dumnezeu, Dragostea pentru Fecioara Maria, Dragostea pentru Neam şi Patrie, Dragostea pentru Tradiţia, Ştiinţa şi Cultura creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Lumină pentru eternitate” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Apostolul ANDREI – Încreştinătorul Daciei Mari. (Pelerinajul cinstirii Apostolului şi-al Neamului)

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

SfântuluiDuh” (Iisus Hristos, în Matei 28,19)

Apostolul Andrei făcea parte din seminţia pelasgă a Palestinei, iar înainte de a deveni Ucenicul Arhiereului Suprem Iisus Hristos, a fost discipolul celui mai mare profet din aceeaşi seminţie pelasgo-palestiniană, IOAN Botezătorul, vărul lui Iisus, cel care a instituit Ordinul Esenienilor, cunoscut şi sub numele de Ordinul purităţii, Prooroc despre care Mântuitorul a afirmat: „Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan”. (Luca 7,28)

Alături de Andrei, în Ordinul Esenienilor lui Ioan Botezătorul, mai erau Simon (Petru) fratele său, Ioan şi Iacob, Bartolomeu şi Filip.

Ordinul Esenienilor propăvăduia dreptatea socială, moralitatea, altruismul, castitatea, sărăcia de bună voie, comunitatea bunurilor, ajutorarea semenilor, postul, asceza, sihăstria, venerarea creaţiei, pocăinţa, botezul cu apă (purificarea), credinţa în Atotcreatorul, jertfa, nemurirea sufletelor, cinstirea străbunilor, mesianismul.

Ioan Botezătorul alături de ucenici săi s-a consacrat unei perioade de INIŢIERE, de pregătire, de purificare mesianică pentru a putea răspunde CHEMĂRII şi ALEGERII Mântuitorului în vederea instituirii APOSTOLATULUI divin.

Ioan Botezătorul este singurul Magistru din Istoria umanităţii care îşi pregăteşte, îşi formează, îşi consacră şi îşi oferă discipolii apoi, unui alt MAGISTRU, precum Iisus – ÎNVĂŢĂTORUL absolut. „Eu unul vă botez spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu-i sunt vrednic să-i duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei, 3,11)

„Cel care vine după mine, mărturisea Ioan Botezătorul, Care înainte de mine a fost… Pe El să-L urmaţi. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu… Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,27, 29)

Primul ucenic care L-a urmat pe Iisus, întru misiunea Sa, evanghelico-creştină la îndemnul lui Ioan Botezătorul a fost ANDREI. „Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 41)

Andrei era hărăzit cu harisma specială a înainte vederii, intuindu-l perfect pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu, în persoana lui Mesia cel aşteptat, adică a lui Hristos.

De fapt personalitatea lui Andrei se contura într-o persoană cu un caracter deosebit, cu conotaţii – străluciri diverse: dârz, intransigent, drept, hotărât, integru, ferm, consecvent, zelos, raţional, credincios, slujitor, cu chip frumos şi armonios.

Tradiţia creştină i-a adăugat cum era firesc şi cognomenul de „Cel întâi chemat.”

Fiecare dintre cei 13 Apostoli (prin chemarea expresă a lui Saul-Pavel), are un caracter aparte, cu însuşiri diferite, specifice popoarelor, neamurilor la care era trimis să propăvăduiască Evanghelia, Creştinismul ortodox (dreapta credinţă).

După Pogorârea Duhului Sfânt şi instituirea Bisericii – Celei Una a lui Hristos, Conciliul Apostolilor a propus întărirea şi răspândirea creştinismului sub înrâurirea Mângâietorului, prin clasica metodă a tragerii la sorţi. Asupra Apostolului Andrei „a căzut sarcina de a răspândi Evanghelia în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia tocmai până la Marea Neagră şi la Dunăre, precum şi în Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida.” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. de Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 56)

În pelerinajele sale de propăvăduire a Crucii şi a Învierii Domnului, Apostolul Andrei era însoţit alături de Duhul Sfânt şi de al treilea braţ al său, „toiagul său de fier, ce purta pe el semnul crucii.” (ibid., p. 58)

Întârzâind Apostolul Andrei să vină misionar în Dacia marelui Profet Zamolxis, i s-a arătat Mântuitorul, care l-a încurajat şi l-a îndemnat să ajungă de grabă în ţinuturile celor demni, viteji şi drepţi. „Andrei, sunt cu tine ori unde vei merge, dar Skyţia te aşteaptă.” (Leukios Charinos, Acta Apostolorum apocrypha, Atena-260, revizuită de dacul Georgius Florentius (540-594), istoric al francilor, autorul primei istorii naţionale a Franţei Historia Francorum şi episcop de Tours, Grigorie de Tours. Lucrarea revizuită a lui L. Charinos, a luat numele de In gloriam Martyrum, în Migne, PL, 71; ed. critică: W. Arndt-B. Krusch în MGH)

După Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d. Hr., Apostolul Andrei a plecat în cea de-a doua călătorie misionară atingând părţile Niprului, Nistrului, Delta Dunării, peştera din Valea Casimcei, peşterile de la Basarabi (Murflatar) și Ion Corvin. Ajuns în ţara Lupilor, adică, a dacilor numiţi aşa după caracterul lor dârz şi neînduplecat (lupul fiind singurul animal sălbatic, care nu acceptă dresajul, păstrându-şi integral libertatea), Apostolul Andrei a zăbovit mai mult în zona localităţii Ion Corvin de astăzi, unde era pur şi simplu un tărâm (pădure virgină) al lupilor. I-a îmblânzit, a stat de vorbă cu ei, i-a mângâiat, apoi aflând o peşteră de calcar a improvizat un altar, şi-a stabilit Cartierul general misionar şi a început oficierea cultului creştin, hirotonind preoţi şi arhierei, înfiinţând comunităţi creştine puternice în Dacia Pontică la Histria, Tomis, Callatis, dar şi în restul ţării. Din anul 750 d. Hr. este şi protectorul Scoţiei.

Apostolul Andrei a găsit în Patria dacilor liberi o religie monoteistă foarte bine închegată, cu profeţii mesianice şi marianice lăsate de preotesele – profetese Sibile, cu sacerdoţi în haine albe ale portului naţional, cu venerarea strămoşilor, cultul nemuririi sufletului, cu rugăciuni, post, cinstirea eroilor, venerarea naturii, cinstirea familiei, cu o metafizică fiinţială ontologică a filosofiei socratice, cu sărbători cosmogonice, cu frumuseţea dacică în care se perpetuează sublimul creaţiei divine, astfel încât sacerdoţii dacogeţi îmbrăţişându-L pe Hristos în Crucea şi Învierea Sa, prin Ucenicul Său favorit, (Andrei era dreapta lui Iisus, iar Ioan inima), acolo în Dacia Pontică de unde a înflorit civilizaţia lumii, prin vindecări şi minuni sacerdoţii daci au devenit pe loc înflăcăraţii slujitori ai lui Hristos, alături de poporul demn, drept măritor creştin, nu prin sabie, nici prin foc şi nici prin sânge ca la venerabilii catolici.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Apostolul ANDREI – Încreştinătorul Daciei Mari. (Pelerinajul cinstirii Apostolului şi-al Neamului)” →

Galina MARTEA: Ziua Națională a României la a 30-a aniversare – importanță și necesitate

Dacă să pornim de la înțelesul cuvântului „necesitate”, atunci esența fenomenului exprimă latura fundamentală a unui lucru destul de important în existența individului. Acest lucru se plasează între utilitate și semnificație, aspecte ce satisfac anumite exigențe ale omului și societății acestuia. În contextul dat, fenomenul de necesitate și importanță are tangență majoră și cu zilele de sărbători ce au loc în cadrul unei societăți, – acestea satisfăcând cerințele spirituale ale cetățenilor. Sărbătoarea din cadrul unei societăți este o zi prin care se comemorează un anumit eveniment istoric, religios, cultural, iar omul este acel care își întrerupe activitatea obișnuită de muncă pentru a se bucura de manifestările organizate cu acest prilej. În asemenea mod se sărbătorește și așa-numita Ziua Națională – zi în care un popor își marchează o întâmplare foarte importantă din istoria propriei țări. Așa fiind, vom vorbi despre Ziua națională a României, 1 decembrie, eveniment sărbătorit de întregul popor român, eveniment de o mare pondere ce caracterizează și reprezintă identitatea unui stat și a unei națiuni.

Ziua națională a României este ocazia unde fiecare cetăţean se simte onorat de febra sărbătorilor, de febra emoţiilor de a fi român și, nu în ultimul rând, de febra afectivă faţă de valorile naţionale românești. Ziua de 1 decembrie, sărbătorită din 1990 și până în prezent, este o chestiune istorică ce se asociază cu ziua de 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu România, eveniment extrem de important pentru poporul român. Prin urmare, ziua de 1 decembrie a devenit sărbătoarea națională a României şi după evenimentele istorice petrecute de după anii 1989. Astfel, poporul român îşi sărbătorește cu multă demnitate ziua naţională, aceasta fiind deja la a 30-a aniversare. De fapt, în anii precedenți, de până la 1990, Ziua națională în România a fost marcată în diverse perioade, toate fiind corelate pe anumite evenimente istorice. Confirmarea poate fi următoarea: Ziua națională a României din anii 1948-1989 a fost sărbătorită la 23 august, – eveniment ce se asocia cu semnificatul de zi a eliberării României de către armata sovietică și, totodata, de răsturnare a regimului antonescian; iar Ziua națională a României din anii 1866-1947 a fost sărbătorită la 10 mai, zi festivă ce se asocia cu trei momente importante și anume: începutul domniei lui Carol I, independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării.

Cât privește ziua de 1 decembrie, înregistrată ca sărbătoare națională a României din anii 1990 și până în prezent, este un eveniment nespus de însemnat din istoria românilor, acesta fiind marcat în 1918 prin unirea Transilvaniei cu România. Deci, România timp de 30 de ani își marchează ziua națională în data de 1 decembrie, dată ce reprezintă coeziunea și unitatea tuturor românilor de pretutindeni. Unitatea poporului român, dobândită prin anii istoriei, reprezintă bogăția spirituală și culturală a națiunii române. Istoria, fiind un proces vital al unui popor, este o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, o țară. Corespunzător, se consolidează unitatea națională a românilor, iar semnificația zilei naționale reprezintă identitatea națiunii române. Totul este o construcție unitară-identitară trecută prin filtrul istoriei și prin viața strămoșilor noștri. În așa mod, generația de astăzi este obligată să cunoască integral istoria națională, – lucruri care trebuiesc știute și respectate cu mare sfințenie. Cât despre sentimentul și devotamentul național, acestea sunt aspecte pe care orice om de naționalitate și origine română trebuie să le valorizeze la cel mai înalt nivel. Numai așa se va oferi soliditate demnă în existență, numai așa se va câștiga respectul față de sine în corelație cu respectul față de întregul popor, consolidându-se reciproc fenomenul de unitate autentică națională.

Continue reading „Galina MARTEA: Ziua Națională a României la a 30-a aniversare – importanță și necesitate” →

Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină

„Mulți nu înțeleg binele nici măcar atunci când îl au la îndemână.” – William Faulkner

Naftalina, ne spun dicționarele (greacă naphtha – petrol, țiței) este o substanță cristalizată, lucioasă, albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ și folosită în industria chimică, ca insecticid, la conservarea blănurilor și a materialelor textile etc. Este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, o substanță dăunătoare sănătății și mediului înconjurător. A fost izolată din cărbune în anul 1819 de un chimist englez, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de un chimist german. Naftalina este considerată în mod tradițional o hidrocarbură aromatică policiclică, fiind compusă din două nuclee alipite de benzen. Oricine își poate imagina formula, întrucât ciclul benzenului a fost ușor de reținut din timpul școlarizării noastre.

În comparație cu benzenul, naftalina are un caracter mai puțin aromatic.

Moleculele de naftalină, acea substanța din dulapul bunicilor, au fost descoperite în constelația Perseu, la distanță de sute de milioane de ani lumină de Pământ. Cercetătorii spanioli au arătat că aceste molecule sunt cele mai complexe blocuri organice descoperite până acum în spațiul interstelar. Substanța a fost descoperită și în meteoriții care au căzut pe Pământ. Potrivit cercetătorilor, este foarte probabil ca în regiunile din jurul cărora a fost descoperită naftalina, să fie posibilă existența vieții. Expusă la raze ultraviolete și în combinație cu apa și alte substanțe, naftalina poate produce o gamă largă de aminoacizi, din care se alcătuiesc proteinele, molecule de dimensiuni mari, considerate esența vieții, întrucât sunt necesare funcționării celulelor.

În trecut Naftalina era un produs de combatere a moliilor, astăzi este înlocuită de alte substanțe. Este utilizată în special la sinteza unor diluanți, coloranți sau adezivi în industria de mase plastice, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaților (compuși organici derivați ai acidului carbamic) și la fabricarea săpunurilor. Când se prepară sau se utilizează, naftalina poate provoca intoxicații acute sau cronice, pătrunzând în organism pe cale respiratorie, cutanată și rar pe cale digestivă, eliminarea făcându-se pe cale renală.

Când Naftalina este inhalată, organismul o descompune în substanțe chimice care reacționează cu celulele din țesuturile corpului, rănindu-l. Inhalarea vaporilor produce cefalee, grețuri, transpirații, lezare renală, cataractă.

Naftalina a fost și este încă folosită, în principal, pentru a ține moliile la distanță. Nu se știe de ce și cum aceasta omoară moliile, dar cu siguranță acestea găsesc atât de respingător mirosul, sau le face atât de rău, încât se retrag.

Ca orice alt insecticid, Naftalina este periculoasă dacă o inspirăm pentru un timp îndelungat sau accidental, dacă mâncăm sau bem un produs ce conține Naftalină sau orice alt produs pesticid. Ea reprezintă un risc pentru copii sau animalele de companie, deoarece este asemănătoare bomboanelor. Ca simptome ale otrăvirii apar: dureri de cap, grețuri și/sau vărsături, diaree, febră și dureri abdominale. Câinii care au mâncat această substanță pot suferi de letargie, vărsături, diaree și tremurături.

Este de preferat să spălăm hainele care au stat cât de cât în apropierea Naftalinei, înainte de a le purta. Această substanță rezistă în aer cel mult 24 de ore, iar pe, sau între diferite materiale, rezistă mult, până se dezintegrează.

Ei, dar după chimismul Naftalinei, ar trebui să amintesc ceva despre expresia familiară „Parc-ar fi scos de la naftalină” care se rostește despre ceva învechit, demodat, desuet; se mai spune despre ceva revenit în atenție după o lungă uitare. Să amintesc deci, despre chimismul comunismului – al regimului a cărui ideologie impusă a lăsat urme adânci în viețile oamenilor care au trăit în acea perioadă a comunismului.

Dar am făcut-o în alte eseuri. Acum aș vrea să spun câte ceva despre scoaterea de la naftalină a iluziei (fantomei) comuniste. Ați auzit bine! Fiindcă se văd cele „două nuclee alipite” (Socialismul și comunismul) și se simte mirosul „naftalinei”, în unele locuri pe Terra. Copii ale proiectului au fost scoase de la naftalină, și au început să fie puse în practică în mai multe locuri de pe glob. De curând, unde nu ne puteam aștepta. Într-o țară bogată cu un popor tânăr și dotat din punct de vedere intelectual, „țară a tuturor posibilităților”, țintă a emigranților proveniți de pe toate continentele. Țară la care mulți au visat, și visul lor a fost posibil de îndeplinit datorită sistemului economic, veșnic prosper.

Și… fantomele au devenit obsedante, au cucerit anumite spații, anumiți locuitori. „Suntem altfel de socialiști”, vor să ne spună ei acum. Da, adevărat, sunt Socialiștii iubitori de aur și diamante.

„Catastrofa ce va veni în urma lor, există deja – iar noi ne aflăm pe linia de prăbușire a unei civilizații”, semnala un politician. Graba cu care acționează în prezent ne arată că nu suportă nici o amânare, că expectativa, așteptarea unui moment prielnic pentru a acționa, a și venit, chiar cu riscul unei revoluții, a unei apocalipse nucleare sau a mișcării sociale. Puterea, aurul și diamantele contează acum! „Haideți să ne împăcăm și lăsați-ne să furăm!”. Cam așa sună una dintre lozincile noi.

Și odată tăvălugul pornit, se pare că nu mai este ieșire; cine propune soluții este dat la o parte, ca și cum ar exista un consens ca totul să meargă și mai prost. Pentru ei – „stângacii” – Gulagul, falimentul socialismului real experimentat nici nu a existat; ce există este de admirat, ca și cum în fața ochilor nu am avea dezastrul din unele țări… Înțeleg: nu ai trăit acele vremi, le percepi mai greu, dar nu vezi consecințele? Ei cred în posibilitățile încă „neexploatate” ale defunctului sistem, scoțând de la naftalină sistemul, dar și oamenii, aflați încă în viață. Da!, uimitor cum au fost scoși oamenii de la naftalină!

Argumentele, cuvintele, frazele sunt reminiscențe ale unor lecturi din Nietzsche, Marx, Spengler etc – ne spune un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România – ce conferă textului un patos (urlet) revoluționar-intelectualist, întrucât de la finele secolului 19 religia a început să fie pusă în discuție; s-a născut îndoiala, îndoiala a creat un gol care, în condițiile morții lui Dumnezeu (Nietzsche), a fost umplut cu ideologiile lui Freud, Marx și continuatorilor ideologiei marxiste. Se încearcă acum cu disperare resuscitarea comunismului, ca și cum ar fi sunat goarna, iar un vânt împrăștie acest sunet. Instigatorii uită că această ideologie nici măcar reformabilă nu este, mirosul de „naftalină” din „fibrele” sistemului fiind pătruns puternic, necesitând spălarea ideilor pentru a ajunge la normalitate. În plus, se vede clar că în timp ce unele state s-au descreștinat sub privirile noastre cu urmări ale decăderii morale, altele se recreștinizează puternic. Iar Continue reading „Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină” →

Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie

Circulă pe Net un text care începe așa:

Țara noastră este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;
am pierdut 40.000 de medici (2007-2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);
suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.

Sunt sigur că mulți, foarte mulți dintre dumneavoastră, care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, ați avut de pătimit și încă mai aveți, de pe urma jigodiilor care au creat această tragedie națională. Cine e de condamnat? Cei ce pleacă din țară? Sau aceia care i-au împins să ia drumul pribegiei? Vremurile de băjenie nu au început după căderea comunismului, ci doar s-au accentuat. Deja din comunism, barcagii dădeau găuri în barca țării noastre, încât mulți își doreau să fugă din țară, care cum puteau sau nu puteau. Oricare dintre dumneavoastră a trăit personal sau a văzut și poate povesti întâmplări asemănătoare cu ceea ce vă povestesc mai jos:

Cum așa, să exmatriculeze din Universitate un student conștiincios, tocmai în anul cinci și în preajma examenului de Stat? Asemenea exmatriculări se făcuseră deseori, însă doar în primii trei ani, sub Gheorghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceaușescu, în primăvara anului 1966. Ne-au convocat pe toți studenții din anul cinci la o ședință U.T.C. pentru niște noi excluderi. Ceremonia exmatriculării, pe vremea când se numea U.T.M., se desfășura astfel: în amfiteatru stăteau în prezidiu, la o masă lungă, acoperită cu o pânză roșie, niște activiști de partid. Unul dintre aceștia ne informa că studenții Cutare, Cutărescu și Cutăriță erau dușmanii poporului și începea să îi denigreze cu fraze clișeu, lipsite de sens logic cât și de realitate. Apoi întreba care dintre noi mai voia să ia cuvântul. Se ridicau unii din amfiteatru, desigur instruiți dinainte, și repetau cam aceleași cuvinte, ca o placă de patefon stricată. După aceea, cei din prezidiu mai numeau pe careva dintre noi să ia cuvântul. Dacă ăla, în loc să îi denigreze, cum era obligatoriu, îi apăra sau chiar dacă nu deschidea gura de speriat ce era, atunci și el era dușman al poporului. Apoi se trecea la votarea sentinței de exmatriculare a dușmanilor poporului. Dacă vreunul din amfiteatru vota contra sau se abținea, era și el dușman al poporului și era exmatriculat. Studentele erau exmatriculate mai simplu. Prezidiul ne informa că erau exmatriculate pentru imoralitate și urma direct trecerea la vot. Imorale erau considerate cele mai cuminți și mai serioase fete, care probabil că refuzaseră propunerile murdare ale unor băloși, ce dețineau puterea politică în Universitate. Sau poate că mama acelei fete refuzase să se culce cu careva din puterea locală, iar acela informase cadrele de resort de la Universitate că acea studentă era dușman al poporului, întrucât era fiică a unei mame, care ea însăși era dușman al poporului. Prezența la aceste ședințe pentru excluderi era obligatorie. Cine era absent, era dușmanul poporului. Eu băgasem de seamă că unii colegi sau colege nu veniseră niciodată la aceste adunări și totuși nu fuseseră considerați dușmani ai poporului și exmatriculați. Eu — care fusesem arestat și anchetat de Securitate pe când eram minor — îmi dădeam seama că acei colegi și colege de facultate, care nu veneau la aceste adunări și totuși nu erau exmatriculați, puteau fi informatorii Securității. Noi aveam un coleg cu părul cărunt, care nu se sfia să ne spună că fusese ofițer de Securitate. El era foarte prietenos cu noi și ne-a asigurat că nu mai avea nimic de a face cu activitatea sa anterioară. Așa că nici el nu venea la ședințele pentru exmatriculări din Universitate.

Adevărații dușmani ai poporului român erau jigodiile care îi acuzau pe oamenii corecți că ar fi dușmani. Ca hoții care strigă: „Prindeți hoțul!” Asta era o jalnică strategie marxist-leninistă pentru a elimina oamenii corecți din competiția socială și să îi înlocuiască cu lichele. Ăsta era omul nou, al comunismului: licheaua. Nu pot eu defini comunismul, dar am văzut cu toții că a răsturnat valorile, atât intelectuale cât și morale și a promovat nulitățile, canaliile și profitorii de pe urma sistemului. Dar ce, în capitalism nu este la fel?

De data asta, la ședință, în pragul examenului de Stat, am fost informați că dușmanul poporului era colegul nostru Sfăt Ioan. Cum tocmai el, care era cel mai serios, mai conștiincios și mai exemplar student? Înainte de a intra la facultate, el fusese muncitor la combinatul siderurgic de la Reșița. Oțelar. Sau parcă muncise la un atelier de reparații a vagoanelor la C.F.R., la Arad. N-are importanță. Deci intrase la facultate în procentajul de 90% din locuri rezervate celor cu originea socială sănătoasă. Ce aveau să-i reproșeze unuia cu origine muncitorească? Desigur că experiența anilor grei din industria grea îl făcuseră de era mai serios și mai conștiincios decât toți. Era tot timpul la sala de lectură a Universității, cu nasul în cărți și niciodată la vreun spectacol, la vreo distracție sau altă pierdere de timp. Singura lui distracție era la antrenament la clubul sportiv C.F.R. Era campion regional la box. Nu invita pe nimeni să vină când avea el vreun meci de box. Noi aflam despre succesele lui din ziarul Sportul Popular. Dacă vreunul îl felicita, el se făcea că era surd și nu răspundea. Am observat că el era extrem de prudent și refuza să își facă prieteni. Eu la fel, mă feream de prieteni ca de dușmani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea prieteni, atunci a cui invidie o stârnise el, de voiau să-l exmatriculeze din universitate? Pe ce motiv îl considerau dușmanul poporului? Am presupus că tocmai seriozitatea și conștiinciozitatea lui li se părea suspectă și deranja pe cineva, care o fi gândit cam așa: În ce scop este așa de serios și conștiincios? Ce urmărește cu asta? Înseamnă că uneltește să răstoarne guvernul. Aveam să aflu peste un an și ceva că altul era motivul excluderii lui din Universitate. Însă lui nu a avut cine să îi spună de ce căzuse măgăreața tocmai pe el. Sper că trăiește și că află acum, odată cu dumneavoastră, care citiți aceste rânduri.

Un rahat cu ochi din prezidiu ne-a informat că Sfăt Ioan era dușmanul poporului și a bălmăjit o serie de fraze fără sens. A sărit peste etapa obișnuită, cu cei ce se ridicau de bună voie să turuie, s-a uitat pe o hârtiuță și m-a numit pe mine să iau cuvântul. Nu mă cunoștea, nu m-a arătat cu degetul, ci a citit numele meu de pe hârtiuță. Acesta era un mic detaliu, care putea să treacă neobservat, dar micile detalii îți pot dezvălui ceea ce e ținut ascuns. Deci primise sarcină să mă pună pe mine să vorbesc. A căzut cerul pe mine. Însă eram suficient de experimentat în situații dificile. Ritualul de inițiere a mea în viața adultă a început pe când eram minor, când am fost trezit din somn, noaptea, de către patru ofițeri de Securitate în civil, care au forțat ușa de la intrare și mi-au pus pistolul în piept. Tatăl meu de al doilea, fost colonel în armata veche și cu decorații de război pe frontul de răsărit, s-a oferit să-l aresteze pe el în locul meu. El mai fusese ținut ani de zile închis fără să știe pentru ce.

— Arestați-mă pe mine, că am mai fost arestat! Nu-l luați pe el, că e crud și n-o să supraviețuiască!

— Nu! De data asta arestăm copilul! Toată populația trebuie să treacă prin închisorile noastre.

Deci comandantul de Securitate căpitanul Pupăză, așa era numele lui real sau conspirativ, care mă aresta cu ciracii lui, era conștient că eram copil. M-au arestat în al doilea val de arestări de minori, de după retragerea Armatei Roșii din România. Au arestat mai mulți elevi și profesori sau preoți. Așa se făceau arestările, noaptea. Cei din primul val primiseră condamnări între 20 și 25 de ani. Unul din ei este colegul meu de clasă Paul Ion Popescu, acuzat, pe când avea 15 ani, de apartenenţa la o ”Organizaţie de tip fascist cu caracter legionar” şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică şi confiscarea în întregime a averii. Ce avere avea el? Ghiozdanul de elev și tenișii din picioare. Când a fost reactivat Partidului Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ), s-a înscris în această formaţiune politică, ajungând senator şi unul dintre apropiaţii lui Corneliu Coposu. După moartea acestuia, s-a retras din politică. Pe când Paul și alți colegi erau condamnați, m-au mutat de la Securitatea din Caracal. Nu știam unde. Am aflat mai târziu că mă duseseră la Craiova. Toți cei arestați eram izolați, fără să știm unii de alții. Am fost anchetat zilnic de către ofițeri de Securitate în uniforme sau în civil. Din întrebările cotite ale anchetatorilor, am dedus patru informații folositoare pentru mine și pentru ai mei. Cum le-am obținut și cum le-am folosit, am povestit în Barca veselă, apărută în 2017 la Editura Alcor Edimpex, din București. Iar anchetatorii nu au aflat de la mine nimic util pentru ei.

Acum mă bucur că am trecut pragul de la copilărie la adult în acest fel. A fost chiar un privilegiu. Citesc în cărțile lui Mircea Eliade despre riturile de trecere a pragului în triburile primitive și văd că securiștii au aplicat, fără să fie conștienți, același model sau pattern, cu aceleași proceduri sau modalități, pe care le foloseau oamenii primitivi: răpirea adolescentului din mediul familiei, noaptea, de către oameni necunoscuți și înfricoșători, transportarea într-un loc necunoscut, izolarea totală, înfometarea, însetarea, statul în picioare în continuu, mutarea dintr-o încăpere cu beznă totală în alta cu lumină puternică, sufocatul din lipsă de aer, sâcâirea cu tot felul de zgomote și de către tot felul de insecte ce te împiedică să închizi ochii și să adormi, așa lungit sau ghemuit pe podea, fără nimic de acoperit, lipsa somnului, tremuratul de frig, tremuratul de frică, varietatea spaimelor de tot felul, teroarea psihică, săptămâni la rând încât pierzi numărătoarea zilelor. Nesiguranța momentului și a viitorului, anularea ca persoană, anularea speranței, de ajungi să invidiezi morții din mormânt și simți moartea pe viu, ca singura realitate prezentă și salvatoare.

Știm de la Mircea Eliade, de la Joseph Campbell și de la alți cercetători, că în toate riturile de inițiere se trece prin privațiuni extreme, îndelungate și este nelipsită trecerea prin moartea așa-zis simbolică, simțită ca o moarte reală. Știm din cărți că riturile de inițiere sunt o traumă psihică violentă și prelungită, în urma cărora unii se prăbușesc. Mor sau li se șubrezește resursa biologică ori rămân psihopați pe viață, pe când alții, puțini, se vindecă singuri și devin din cale afară de tari și de rezistenți. Nu există altă vindecare decât prin sine însuși. Cum bine zice Nietzsche: Ceea ce nu te poate omorî, te întărește. Însă el a murit nebun. Acum, când toate au trecut, la vârsta la care am ajuns, le sunt recunoscător tuturor celor care mi-au făcut rău. Nici măcar nu mai privesc înapoi cu mânie, ci cu recunoștință. Le mulțumesc, cum le mulțumesc și celor ce mi-au făcut bine.

Așa că, aflându-mă în amfiteatrul Universității, aveam experiență să nu se vadă pe mine că îmi era frică. Atunci, în anul cinci la facultate, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că, dacă spuneam ceea ce gândeam despre colegul meu Sfăt Ioan, mă considerau și pe mine tot dușman al poporului. Am înțeles că ăia planificaseră să mă scoată și pe mine dușman al poporului. Așa primiseră ordin. Am găsit soluția cum să scap din această încurcătură, fără să îmi calc pe conștiință. Rețineți formula, dacă cumva încă nu ați aplicat-o în situații dificile. În primul rând, păstrați-vă conștiința. Conștiința e cel mai de nădejde sfătuitor. Conștiința împăcată te face să fii împăcat cu tine însuți. Asta îți garantează integritatea, îți dă energie și idei salvatoare. Conștiința împăcată este secretul forței tale. Dacă nu e împăcată conștiința, nu ești împăcat cu tine însuți. Din cauza conștiinței neîmpăcate, oscilezi, te clatini, cazi și îți frângi gâtul.

M-am ridicat și am spus răspicat:

— Da, colegul nostru Sfăt Ioan este dușmanul poporului.

Deci, nu negați, ci confirmați. I-ați băgat în cofă. Le-ați smuls preșul de sub tălpi și cad pe spate. Ăia din prezidiu au făcut ochii mari de uimire. Am priceput că nu s-au așteptat la acest răspuns. Am remarcat la ei un moment de derută. S-au privit între ei și nu erau mulțumiți de răspunsul meu. Așadar, mă numiseră așteptându-se că îl voi apăra pe Sfăt, ca să treacă apoi la excluderea mea. Iar eu nu mă încadram în făgașul preconizat de ei. Cum să mă dea pe făgaș? M-au întrebat după ce mi-am dat seama că era dușmanul poporului.

— Toată lumea își dă seama de acest lucru! am zis eu răspicat, ca să trag de timp, să îmi vină vreo idee, cum să o dau cârmită.

— După ce își dă seama toată lumea? În ce fel se vede că e dușman al poporului?

— Păi toți, când vin la sala de lectură — unde întotdeauna e greu de găsit loc liber — în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câțiva metri, sunt locuri libere, din cauză că toți știu că el e dușmanul poporului. Care nu știe și vrea să se așeze în apropierea lui, nu se mai așază, pleacă, pentru că își dă seama că e dușmanul poporului.

— Și cum își dau ei seama așa repede că e dușmanul poporului?

— Păi fiindcă în jurul lui nu se poate respira, aerul din jurul lui e otrăvit și dușmănos.

— De ce e otrăvit?

— Din cauză că trage tot timpul niște bășini dușmănoase!

Uluiți de așa răspuns neașteptat, într-un mediu universitar și atât de tensionat de către teroarea politică, toți din amfiteatru au izbucnit în hohote de râs. Studenții râdeau cu lacrimi și tropăiau. Hohoteau chiar și activiștii de partid din prezidiu, ținându-se cu mâinile de burtă și legănându-se. Râdeau de se înecau și se țineau unii de alții, să nu cadă pe jos. Studenții s-au ridicat și au părăsit amfiteatrul hohotind de râs. Râdeau ca un ecou pe coridor.

Ufff! Am scăpat de la ananghie. Ați reținut formula? Bagatelizarea prin umor. Una din cheile umorului este vorba neașteptată și nepotrivită în situație. Așa că trebuie să o potrivești bine.

În drum spre cămin, mă ajunge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mulțumește. Mi-a propus să vin la clubul lui și să facă din mine boxeur.

— Pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie să dai cu pumnul, a zis el.

N-am dat niciodată cu pumnul, ci am lovit cu cuvântul. Oricât de tare ai da cu pumnul, chiar dacă îl trimiți la podea, durerea îi trece. Dar o vorbă usturătoare poate să îl doară o viață întreagă. Pumnul nu ucide, dar cuvântul poate să ucidă. Am scris în Barca veselă cum am ucis cu cuvântul, ba chiar și prin tăcere. Tăcerea poate fi mai elocventă decât vorba. Uneori tăcerea ustură cel mai tare.

Peste un an și ceva, mi-au spus cei din redacția revistei Orizont că trepădușii de la U.T.C. nu aveau nimic cu Sfăt Ioan. El era doar trambulina lor ca să ajungă la mine și să mă excludă. De ce? Iată de ce: Academicianul Gh. Ivănescu ceruse de la minister sau unde ceruse, să înființeze un post pentru mine și se aprobase. Asta fiindcă el mă remarcase și a vrut să mă rețină ca asistent. Scrisesem o mică lucrare studențească, de o pagină, despre etimologia unui cuvânt, când eram în anul patru. Decanul Stoica voise să mă exmatriculeze pentru că eu propuneam o altă etimologie decât cea din Dicționarul Academiei. Toți profesorii votaseră cum voia decanul. Însă lui Ivănescu nu îi era frică de decan și plutea deasupra norilor, în gândurile sale. Nu a înțeles că era vorba de o exmatriculare, a coborât din nori și a spus că el era de acord cu etimologia propusă de mine. Decanul a înghițit gălușca și a trecut la punctul următor de la ordinea de zi, iar eu am fost salvat. Ulterior, etimologia aceea mi-a publicat-o Academicianul Iorgu Iordan în revista Academiei, Limba română nr 6, 1970. Când a murit Gheorghiu–Dej, imediat decanul Stoica a fost dat afară pe motiv că l-au prins că avea diplomă falsă. Eu însă cred că el nu avea nicio diplomă, nici măcar una falsă. El fusese pus decan, la fel ca mulți alți incompetenți și fără studii, recompensați cu funcții de răspundere pentru merite politice. Când se schimba organigrama mai sus, sau când Securitatea și partidul nu mai aveau nevoie de ei și voiau să îi înlocuiască cu alte jigodii, lansau zvonul că au fost prinși cu diplome false. Guvernarea prin zvonuri, minciuni și falsuri. Ăsta e stilul în orice sistem social și politic anormal: În funcțiile înalte și de răspundere sunt puși oameni șantajabili. Și cine sunt mai șantajabili și mai supuși decât incapabilii și secăturile?

Cei din redacție mi-au spus despre un alt profesor că era nașul unui coleg de-al meu. Nașul ăla avea nevoie de postul creat pentru mine de Ivănescu, ca să îl plaseze acolo pe finul său. Finul obținuse întotdeauna notele maxime la toți profesorii. Așa își făceau profesorii servicii reciproce. Altminteri, era o figură tristă, un nătăfleață, pe care nimeni nu îl băga în seamă și nici măcar în altceva. Nașul aranjase cu organizația U.T.C. să mă excludă din facultate, ca să plaseze finul său pe postul creat pentru mine. Sfăt Ioan era doar un pretext, ca să ajungă ăia la mine. Cozile de topor de la U.T.C. nu au perseverat pentru a îl exclude pe Sfăt Ioan și nici pentru a mă exclude pe mine, deoarece nu primiseră această sarcină de la Securitate și nici de la partid, ci de la un profesor oarecare, ce nu era chiar un oarecare, ci un deținător al puterii în Universitate. Așa profitau oportuniștii de sistemul politic, pentru a își atinge scopurile personale.

Eu, neștiind de urzeala aceea, l-am ales ca îndrumător la lucrarea de diplomă tocmai pe profesorul ăla, care avea nevoie de postul meu pentru finul său. M-am băgat singur în gura lupului. El și-a frecat mâinile de bucurie și a aplicat altă strategie. Făcea pe inabordabilul și nu a vrut să se uite la lucrarea mea pentru examenul de Stat. Mă amâna de pe o zi pe alta, iar examenul se apropia. Nu m-am putut prezenta la examen, din cauză că el nu a vrut să se uite la lucrarea mea. Fără examen de Stat, nu puteam ocupa postul creat pentru mine. Nașul și-a împins finul în acest post. Am nimerit la coada listei pentru repartiții, după cei ce obținuseră cele mai mici note în toată facultatea și la examenul de Stat. Am ajuns profesor de română într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe, cam actualul județ Covasna. Totuși, m-am bucurat că am scăpat de postul creat pentru mine. Nu îmi plăcea să fiu asistentul nimănui. Eu priveam spre orizonturi mult mai largi și cu mai multă libertate.

După un an de profesorat la țară, îndrumătorul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucrarea mea. Nu mai avea niciun avantaj din asta, dar așa îi plăcea lui, să îmi facă rău. Era consecvent cu el însuși, ca să nu își piardă antrenamentul. Atunci, am dactilografiat-o fără să o mai vadă el, am dat-o la legătorie și am depus-o la secretariat. El nici nu a apucat să o citească, dară-mi-te să mă îndrume. M-am prezentat la examenul de Stat și l-am luat. Sper că ați remarcat ce trebuie făcut când vi se pun piedici: Treceți peste piedici! Treceți bariera pe deasupra, pe dedesubt sau printr-o fentă laterală! Dar să nu așteptați un an, cum am așteptat eu! Și v-aș mai da un sfat: Atacați frontal și cât mai sus. Cam în felul acesta: Am dus o copie a lucrării de diplomă la redacția revistei Orizont, unde nu cunoșteam pe nimeni. Cei din redacția de la Orizont auziseră de porcăria pe care mi-o făcuse profesorul îndrumător și știau totul, mai bine decât știam eu, care nu pricepeam urzeala îndrumătorului. Redactorii erau revoltați de porcăria pe care mi-o făcuse el și mi-au explicat ceea ce nu înțelesesem eu din manevrele lui. Abia atunci mi s-a luat un văl de pe ochi. Redactorii au hotărât pe loc, fără să îmi citească lucrarea de diplomă, că îmi vor publica fragmente din ea în Orizont nr.10, 1967, chiar în spațiul unde îndrumătorul ăla știa că era planificat să îi publice lui un articol. Frumoasă bucurie i-au făcut.

Continue reading „Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie” →

Julia Henriette KAKUCS: O frântură de Paradis

Mă las alintată de unduirea valurilor. În mine trăiesc palmele tale mângâietoare, ce mă susţin deasupra unui abis neliniştitor. Te simt atât de aproape de mine, încât abia îndrăznesc să-mi întredeschid ochii. Poate fi totul doar o iluzie?

Plutesc cu faţa spre cerul înnorat. Privesc mişcarea lor maiestuoasă. Albastrul răzbate uneori, în mod neaşteptat, ca şi acel gând senin, ce mă trezeşte din melancolia alunecării timpului colorat în cenuşiu.

Wiesbaden are multe băi termale. În acest bazin, aflat pe Muntele Soarelui (Sonnenberg) şi în care izvorul este răcit la 32°C, mă simt bine. Frumuseţea parcului ce-l înconjoară se îmbină cu arhitectura modernă, luminoasă, a clădirii. Înot în culoarea albastră a unui cer reflectat, nuanţă combinată cu reflexele verzi ale copacilor ce mă înconjoară. Mă simt integrată într-un tablou viu, în care mă ajung şoaptele vântului. Frunzele sunt tivite deja cu ruginiul anotimpului ce se apropie. Aerul s-a răcorit brusc. Aburii conferă peisajului acvatic senzaţia irealului. Am impresia că înot în cer… Deasupra mea, săgetează papagali verzi, de culoarea neonului… Stop! Stop!

Să nu exagerăm, îmi spun şi încerc să mă trezesc din reveria ce m-a cuprins. Mă ridic în picioare. Papagalii rămân. Zboară, într-un pâlc de 20 – 30 de păsări verzi, deasupra bazinului, prin parc, cu o viteză ameţitoare. Scurt timp se opresc, odihnindu-se pe creanga unui copac din apropiere. Nu mai am nici o îndoială. Nu este o halucinaţie. Sunt păsări exotice, libere, ce zboară în Wiesbaden … Sau am ajuns eu în Paradis?

Cu ajutorul computerului, mă trezesc acasă la realitate. Găsesc şi fotografia păsărilor „mele”. Da, oricât de absurd mi se pare, la Wiesbaden trăiesc, în libertate, de zece ani de zile, 1300 de papagali, din specia Psittacula Eupatria. Au o lungime de aproximativ 40 cm, reuşind să zboare cu o viteză ce atinge 70 km/oră. Se spune că specia a fost introdusă în Europa de Alexandru cel Mare.

După atâtea informaţii, mă simt ca după un duş cu apă rece. Am fost alungată din Paradis, dar, în suflet, voi păstra acea frântură din el, care îmi va înfrumuseţa şi în viitor visele…

–––––––––-

Julia Henriette KAKUCS

Wiesbaden, Germania

Început de septembrie 2020

Ion IANCU VALE: Plăcerea (Eseu empiric)

Când a conceput regnul animal, Creatorul, i-a inoculat omului, în comparație cu celelalte vietăți, într-un mod special, Plăcerea. Ce să fi însemnat oare asta, mituire, șantaj…? Pentru că Plăcerea,

această stare fundamentală, această caracteristică, acest sentiment vital și puternic marchează întregul efort, întreaga zbatere, întreaga viermuială existenţială cu bunele, dar mai ales cu relele ei.

Aflată acolo, într-o părticică infimă de creier, Plăcerea, stare afectivă veşnic prezentă (şi nu necesitatea cum greşit se spune) l-a făcut pe om să declanşeze războaie, să gândească asiduu pentru a cerceta și a descoperi, pentru a crea revoluţii tehnice, pentru a construi edificii și palate sau pentru a supune natura, pe care de fapt doar o mutilează și o distruge…

Da ea, Plăcerea. Plăcerea de a face sex, plăcerea de a mânca mult si bine, de a se distra, de a epata și de a fi adulat, plăcerea de a stăpâni averi și oameni, de a fi lideri politici sau religioși, de a deține bogății și chiar deseori, pur și simplu, de… a ucide.

Ar mai fi făcut oare oamenii copii, dacă nu ar fi existat extazul, acea senzaţie infinită, ameţitoare, generată de punctul culminant al excitaţiei sexuale care se cheamă orgasm? Probabil că nu. Căci dacă actul sexual nu ar fi fost însoţit de placere, primii oameni creaţi, nu ar fi avut, în nici un fel, grija perpetuării speciei, ca nici o altă ființă vie de altfel…

Din păcate, oamenii s-au înmulţit excesiv și paradoxal au degenerat, iar mental au scăpat de sub control, elementul Placere devenind aproape factor predominant, în tot ce au făcut si fac și acum . Astfel că omul, a ajuns să submineze prin întregul comportament social Viața, punând în acelaşi timp în pericol, chiar existența propriului său leagăn, Terra.

Altfel ar fi arătat , la acest moment , fața lumii dacă dominantă ar fi fost Iubirea și nu Plăcerea.

Lupta pentru satisfacerea Plăcerii care, cum spuneam, are multiple fațete, a generat şi încă generează la orice nivel neînțelegeri, vanitate, invidie, ură, egoism…lupta acerbă pentru satisfacerea ei stând ,astfel, la baza declinului umanității, atât de evident în prezent.

Această realitate se datorează faptului că omul, în general, nu a avut şi nu are discernământul necesar pentru a controla și a gestiona obiectiv inegalabila stare numită Plăcere, indiferent de cultură, de educație, de poziție socială, de avere, de vârstă, de sex, de culoare a pielii, sau de rasa pe care un individ le-ar avea.

Pentru că plăcerea este născută şi nu făcută. Ea a dominat și va domina total, cât va fi omul om.

De aceea, numai o profundă mutaţie genetică mai poate schimba ceva. Ori, acest lucru nu depinde de omul cel de toate zilele, ci de Creator care, se pare, are socotelile Lui şi-l lasă pe acesta să-şi mai facă de cap până la accederea spre o altă condiţie mai bună, sau de ce nu, perfectă.

Continue reading „Ion IANCU VALE: Plăcerea (Eseu empiric)” →