Tudor PETCU: Nihilism şi postmodernism

Adesea este destul de dificil a caracteriza concret termeni deopotriva abstracți şi radicali, precum nihilismul şi postmodernismul. De aceea, scopul lucrării de față nu va fi o critică la adresa celor două realități conceptuale şi epoci culturale, cât acela de a evidenția drama psiho-socială şi spirituală pe care o pot genera.

Evident, libertatea abordărilor metafizice, imaginare şi logice nu trebuie în niciun fel periclitată, dar este oare exagerat a spune că unele dintre ele s-au reflectat într-o ratare a sinelui, consecința fiind chiar ieşirea omului din sacralitatea sa?

Am putea să ne gândim, de exemplu, la ambițiile redemptive ale nazismului, fascismului şi comunismului, întrucât premiza tuturor era aceea de a distruge ceva, adică de anihilare a unei existențe naturale pentru a o înlocui cu una artificială şi reducționistă.

De fapt, cam acesta este şi scopul nihilismului, ceea ce nu înseamnă că trebuie să facem confuzia între laboratorul ideatic şi cultural în care a fost conceput cu felul în care a fost receptat şi pus în practică de anumite forme de totalitarism ce au sedus o europenitate obosită şi debusolată. Şi totuşi, indiferent de situație, ar trebui poate subliniat faptul că rolul moral al creatorului de orice fel este la fel de valabil ca şi libertatea sa de exprimare la care pretinde că are dreptul în mod natural.

Nihilismul, aşa cum putem înțelege printr-o cercetare minuțioasă a istoriei culturii universale, înseamnă condamnarea omului la o libertate absolută în afara căreia nimeni şi nimic nu există care să îi determine în vreun fel existența. Cu alte cuvinte, omul devine prizonier într-o închisoare a singurătății în care liberul arbitru îi este anulat, fiind astfel obligat să îşi dezvolte acea voință puternică prin intermediul căreia să îşi asigura fericirea necesară.

Nihilistul va afirma întotdeauna faptul de a fi liber ca fapt de a manifesta curaj şi demnitate în fața Neantului, acelui Mister Nobody erijat în judecătorul perfect în aşa-numitul tribunal al Vidului.

Ce este de făcut în acest sens? Dacă existența omului presupune în mod logic libertatea absolută, independentă de o Cauză sau Substanță exterioară, în ce măsură mai putem intui o valoare morală a libertății?

Pentru a fi liber, nu este oare necesară integrarea noastră într-un câmp al organizării stabilite şi prestabilite? Altfel spus, în afara regulilor, nu în sens juridic sau instituțional, omul ca entitate rațională nu are cum să îşi dezvolte acel discernământ necesar în lumina căruia să înțeleagă de ce libertatea este cea mai mare cunună metafizică cu care a fost înzestrat, adică valoarea supremă a vieții.

Continue reading „Tudor PETCU: Nihilism şi postmodernism” →

Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL

E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul. Continue reading „Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL” →

Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “ Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,, Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)

Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale” , mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci, așa cum ne spune Troparul Crăciunului: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștiinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ţie, Soarelui dreptății şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină, ”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică.Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Viața creștină, viața în Ortodoxie este “calea” și înseamnă un mod de viață. Iar, fiind o călătorie și urmând o “cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos și cu Harul lui, așa cum spune rugăciunea rostită înaintea oricărei călătorii: ”Doamne,Iisuse Hristoase,Dumnezeul nostru, Cela ce ești “calea, adevărul și viața” și ai călătorit împreună cu sluga Ta Iosif, precum și cu cei doi Ucenici, care au mers la Emaus: Însuți, Stăpâne, călătorește și cu mine, robul Tău, binecuvântând călătoria mea”. În această călătorie, însoțiți de Mântuitorul, va trebui să ne străduim si sa aducem și noi “daruri”, să folosim “talantul” care ne-a fost dat.

“Calea” creștină este unică si autentica pentru fiecare credincios,căci este o întâlnire personală cu un Dumnezeu personal. La fel este unică și “calea” Neamurilor, a fiecăruia dintre ele, și tot unice sunt “darurile” pe care le aduc lui Hristos Dumnezeu.

Neamul Românesc, la Nașterea Domnului, pe “calea” care o urmează de două mii de ani, a adus și el un dar, ”omenia românească”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar.

Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea.

Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului.

Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii.

Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.

Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste” →

Ionuț ȚENE: Primiți cu colindul!

Crăciunul este sărbătoarea Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Este o sărbătoare religioasă a bucuriei și comuniunii, a întâlnirii între oameni, a vestirii veștii cele bune, a Nașterii Fiului lui Dumnezeu, acolo în ieslea Betleemului, în grajdul cu fân uscat, cu martori: magii de la Răsărit. Crăciunul nu este distanțare socială, izolare și însingurare, ci îmbrățișare, părtășie, cântec și bucurie, că Domnul a venit printre noi, oamenii. De aceea, colindatul este un act de curaj al credinței, de vestire cu bucurie a proniei cerești, care i s-a făcut milă de omenire întru mântuire. A colinda de Crăciun este un ritual al recunoașterii divinității lui Iisus și a miracolului îndumnezeirii omului. De Crăciun nu se stă închis în case. Vestea bucuriei Nașterii Domnului se duce mai departe din casă în casă, din stradă în stradă, din sat în sat, din oraș în oraș. Pandemia nu ne poate opri să colindăm și să fim solidari cu Hristos, pentru că Nașterea Domnului este o afirmație a divinității. Prin colind devenim co-părtași cu Dumnezeu. De aceea, colindul este mesagerul vieții pentru că Hristos este sursă de viață și sănătate. El ne vindecă de boli și frică. Și în perioada cea mai cruntă a comunismului s-a colindat. Activiștii atei comuniști nu au reușit să înfrângă dorința oamenilor de a duce mai departe vestea Nașterii Domnului. În copilăria mea, dintr-un cartier muncitoresc clujean îmi amintesc foarte bine Seara de Ajun cum cete de copii mergeam să colindăm din casă în casă, din bloc în bloc, și să aducem bucuria Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Nu ne putea opri nici miliția, nici profesorii comuniști și nici activiștii PCR, credința noastră era mai mare decât uneltele lor de represiune împotriva credinței. Libertatea religioasă s-a câștigat cu sânge în decembrie 1989, când au reapărut colindele la TVR. Crăciunul nu este o sărbătoare comercială și online, ci una profund religioasă, de restaurare a paradigmei om-divin.

Azi, nimeni și nimic nu trebuie să ne oprească să ieșim în stradă ca să colindăm. De altfel colindul face parte dintr-un ritual străvechi de restaurare a societății și umanității cu Dumnezeu. Sociologul Emile Durkheim spunea că societatea nu poate trăi fără religie. Este o formă ritualică, care solidifică și unește oamenii într-o colectivitate, din care ies eliberați de angoase, bucuroști de atingerea divină. Religia eliberează societatea de teamă sau frici și o consolidează pe fundamente solide. Emile Durkheim ”presupune că oamenii sunt în mod inerent egoiști, dar normele, credințele și valorile (conștiințele colective) constituie baza morală a societății, care rezultă din integritatea socială. Conștiința colectivă este de o importanță esențială pentru societate, constituind o funcție necesară fără de care comunitatea nu poate supraviețui.” În această paradigmă, poporul român prin obiceiul colindatului în Ajun de Crăciun a restaurat umanitatea în reperele unei divinități asumate întru colectivitate. Recent am văzut un celebru documentar despre colindele tradiționale din Ardeal. Filmul documentar „Iarna transilvană”, realizat în 1996 de regizorul Continue reading „Ionuț ȚENE: Primiți cu colindul!” →

Elena BIUCĂ: Sărbătorile de iarnă pe timp de pandemie

După un lung șir de ani, în care am scris cu bucurie despre aceste Sărbători atât de dragi sufletului nostru, este pentru prima dată când scriu altfel despre ele, căci nu vor semăna, în multe privințe, cu ce am trăit până acum.

Pandemia ne-a dat viața peste cap și ne determină să participăm din ce în ce mai limitat la rânduielile datinilor strămoșești. Ea ne-a impus să petrecem timpul în singurătate, în izolare îndelungată, în derută, în nedumerire și în neputință în fața „gloanțelor” aruncate la întâmplare în oameni.

În aceste vremuri trăite cu spaima în suflet, Sfintele Sărbători de iarnă vin ca o binecuvântare specială. De data aceasta, ele au un mai mare impact afectiv în inima noastră. Pătrunzând în adânc de suflet, în magma vieții noastre interioare, au daruri vindecătoare asemenea unui balsam mângâietor, capabil să ne redea pe noi nouă înșine, să pună la temelia vieții noastre stâlpi de înțelepciune, de putere și de speranță, curajul de a privi viața în față. În zilele acestor Sărbători, regăsim fărâme din noi, cei de demult. Fără să ne întrebe, mintea noastră, conform legii relativității timpului, reconstruiește universul de altădată, acele clipe vii de parcă le putem atinge cu mâna, clipe care ne luminează întreaga ființă și ne trimit în lumea copilăriei, căci copilul din noi nu moare niciodată. Este o evadare din lumea aceasta rece, colțuroasă, imprevizibilă, bolnavă, incertă, tulbure și tulburătoare în același timp.

Ne va lipsi anul acesta Crăciunul, cel cu casa plină de rude și de prieteni, Crăciunul cu vizite la bunici și la părinți, colindatul în grup mare, obiceiurile cu capra, cu buhaiul, cu plugușorul de Anul Nou. Parada lui Moș Crăciun (Santa), însoțit de Crăciunița sa, nu ne-a mai bucurat cu alaiul lui, ca în anii trecuți, pentru deschiderea sezonului Sărbătorilor. Orașele nu mai sunt la fel de animate și de primitoare ca în alți ani. Forfota oamenilor plină de viață, de fericire și de bucurie făcând cumpărături, nu se mai vede. Vom simți lipsa împărtășaniei și mersul la biserică, așa cum le-am trăit de când ne știm.

Cu toate acestea, ne rămân destule lucruri care nu se schimbă și nu pier niciodată. În aceste zile, Moş Crăciun, după ce a primit toate scrisorile de la copii, abia îşi mai vede capul de treabă. Nimic nu-l va opri să facă ocolul lumii în noaptea magică și să treacă pe la fiecare copil.

În această zi de mare sărbătoare, în care Tatăl Ceresc ne-a dăruit pe Fiul Său, Salvatorul Iisus Hristos, vom umple golul împărtășaniei și al participării la sfânta slujbă făcând biserică de închinat în inima noastră, ne vom spovedi nouă înșine și vom aștepta să primim împărtășania atunci când ni se va îngădui. Preamăritul Tată Ceresc știe prin ce trecem și ne înțelege. Acum e un prilej să ne întoarcem mai mult la ce înseamnă spiritul acestor sărbători, spre acel punct cheie aflat în interiorul nostru, acolo unde s-au cuibărit trăirile în Spiritul Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, liniștea, bunătatea, facerea de bine, îndelunga răbdare, credinţa și blândeţea. Atmosfera de sărbătoare ne ajută să respirăm frumusețe, har, noblețe sufletească, ne ajută să facem comuniunea dintre noi, ca ființe biologice, cu Spiritul Sfânt, încât, până la urmă, să ne ajute să trăim cât se poate de normal pe această planetă. În zăbava somnului, în acea liniște foșnitoare a gândurilor, mintea mea reconstruiește universul de odinioară și ridică la suprafață invizibilul instalat în adâncuri.

Pandemia, cu răutățile ei, ne provoacă, și Crăciunul își va păstra atributele unicității, va fi tot un Crăciun cu Leru-i Ler, cu izul de aur, smirnă și tămâie, căci retrăim, ca întotdeauna, cea mai importantă sărbătoare a creștinătății în care ne regăsim în magia specifică acestor momente sfinte.

Continue reading „Elena BIUCĂ: Sărbătorile de iarnă pe timp de pandemie” →

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Imersiune fulger într-o Românie decembristă aproape contemporană

Fugă scurtă-n România. Tata e internat de urgență. Cândva, acum puțini ani…

E decembrie în România. Am aterizat în miez aniversar de Zi Națională. Ai noștri agită stegulețe și se felicită reciproc că sunt români, de parcă ar fi avut vreo influență intrauterină asupra acestei acestei întâmplări. Pentru gustul meu exagerează cu patriotismul panglicard și cocalard. Se pare că nu l-au citit pe Caragiale, e generația facebook. Dar asta este. Sper să nu devieze în naționalism și mai fundamental, ca pe la alții (știm noi cine).

Ieri, după ce am plecat de la Otopeni, am cotit prea devreme spre Pitești, uitând că în România nu albastrul ci verdele e culoarea autostrăzilor. Așa se face că am avut ocazia să discern prin bezna amiezii (da, da, era ora patru, ziua!), în lumina zgârcită a Opelului meu de închiriat, într-un slalom la ralenti printre animale domestice, gropi și interesante personaje de epocă, nume de localități precum Răcani, Lunguțu, Potlogi, Găești și chiar Odobești (iată, finalmente, ajung și eu pe acolo). Acum, ajunsă acasă, beau o fetească de curte, de la vecina noastră, Jana, o vădană bătrână. Recunosc că mi-e bine (sper că e voie). Dar lung a fost drumul spre casă…

Fiindcă pomenisem personajele rustice, nu știu sigur dacă nu am greșit ieri, când, coborând geamul din dreapta mașinii, am dat peste un chefliu care devansase sărbătorile. A fost amuzant. Zic eu acum, după ce am scăpat de la strâmtoare. Am vrut să-l întreb unde anume în Potlogi este intersecția la care se bifurcă drumul spre kilometrul 45 al autostrăzii. Când m-a întrebat dacă vreau să ajung în Militari (menționez: rulam cam de o oră DINSPRE București, în ideea de a mă ÎNDEPĂRTA de capitală) s-a atârnat cu jumatate din torso-ul lui apăsător în geam (m-am felicitat că am ascuns poșeta cu actele și banii pe bancheta din spate, dar numai la insistențele telefonice isterice ale mamei, care după părerea mea e paranoidizată de știrile de senzație, ca mai toate mamele de vârsta ei). Tipul mi-a zis vesel să-l iau încet, că el e cam luat, dar știe unde e autostrada, e pe-aproape, numai că trebuie să se adune un pic ca să-mi explice în vorbe. Și mă întreba mereu dacă n-am doi lei mărunți…

Bonhomme-ul era evident cherchelit și n-avea nicio problemă în a recunoaște asta. Mi-a și zis din prima, în timp ce-l bombardam cu întrebări, că e cam luat și nu vrea să să se-agite, dar că îi face plăcere să facă cunoștință cu mine. Apoi a enumerat câteva indicații clare (erau bune, pe bune!), dar apoi s-a scuzat inutil pentru eventuala lor neconcludență, repetând că e plăcut amețit, atârnând și mai greu pe mașina mea. Am rulat încetișor mai departe, sperând literalmente să nu-l calc pe bombeu….

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Imersiune fulger într-o Românie decembristă aproape contemporană” →

Maria FILIPOIU: Cine a tras în noi, după 22?

„Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” – Mihai Eminescu

Această întrebare și-o pun majoritatea românilor participanți la Revoluția din Decembrie 1989, asumată și confiscată de fiecare guvern post-decembrist. De-atunci s-a tras continuu, până au fost ucise toate drepturile fundamentale, câștigate prin tributul sângeros al tinerilor jertfiți în 1989: libertatea de conștiință și religioasă, libertatea de mișcare, libertatea de opinie și expresie, libertatea de întrunire. Au urmat trei decenii de turbulențe stradale, generate de încălcarea acestor drepturi, care au stins flacăra revoluției de fiecare dată când a fost reaprinsă.

„Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice.” – George Orwell

După 31 de ani de la căderea regimului comunist, aceste drepturi, încă se află sub asediu. Este realitatea crudă nu doar în România și nu doar de urmașii securismului românesc. Frecvente sunt atacurile teroriștilor islamiști și ai liderilor din statele de drept, care își exprimă simpatia față de tirani, comuniști și naziști clasici. Nicio democrație, nici măcar cea mai vie și solidă, în speță cea americană, nu e la adăpost de grave derapaje și de un declin accelerat.

În anul 2020, aceste drepturi fundamentale au fost erodate profund de consecințele pandemiei COVID-19, care au torpilat inițiativa multor conaționali, în lipsa dezbaterilor și duelurilor autentice din media audio-vizuală.

Frecvent e refuzul de a tolera proteste pașnice, generate de măsuri adoptate de guverne spre a combate pandemia.

Este înverșunată ura între grupările politice, în lupta pentru puterea statală și guvernamentală, pentru a se afirma pe eșicherul politic, nu pentru interesul cetățeanului, ci din interesul personal, de înavuțire prin corupție, delapidări fonduri și spălare de bani. iar cazurile mediatizate au fost multiple și diverse.

Români, nu vă mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara!“ – Petre Țuțea

În așa-zisă democrație, în România este doar lozinca prin care sunt mobilizați cetățenii la votare, că „e spre binele țării”, dar important nu e să se aleagă lideri impecabili, ci sistemul politic să asigure debarcarea pașnică, prin alegeri libere și corecte, a guvernanților care greșesc intenționat.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Cine a tras în noi, după 22?” →

Olimpia MUREȘAN: MIRCEA BUIE, POST MORTEM

OM AL CETĂȚII…EROULUI MIRCEA BUIE

Motto:

„Se moare doar odată, se-nvie-n nesfârșit/ Dar, a tale fapte bune vor fi de pomenit/ Cât următorii încă ți-aduc o mulțumire/ Mereu te vei renaște, în fală și-n mărire!”

Mircea Dorin Istrate(1945-)Președintele L.S.R. Mureș, poet patriot

1.Erou este acela care și-a dăruit viața unui lucru mai important ca el însuși.-Joseph Campbell

2.Cred că stă în firea oamenilor să fie eroi atunci când li se dă șansa.-James A. Autrey

3.Eroismul se simte, nu se explică și de aceea este întotdeauna corect.-Ralph Waldo

Argument: Admirația noastră este mai mare pentru eroii trecuți în neființă cu mult timp în urmă-decât pentru cei ce n-au murit încă, mai trăiesc printre noi; s-au găsit în situații extreme, s-au condus după propriile idealuri și nu în ultimul timp au fost patrioți prin fapte. Un erou care a mai trăit câțiva ani după ce tentativa de omor prin spânzurare a eșuat- este omul care se trage din satul unde a copilărit și s-a format ca om de onoare-satul cu multă credință în Dumnezeu-Remeți pe Someș-comuna Mireșu Mare, județul Maramureș. El s-a numit Mircea Buie!

„Eroi au fost, eroi sunt încă,/și-or fi în neamul românesc/

Căci rupți sunt ca din tare stâncă/Românii orișiunde cresc!”

-Cum te numești tu pui de dac?

-Mircea!

-A! Tu ești Mircea?

-Da, împărate!

-Ai venit să mi te-nchini?….și așa mai departe…poezia neamului românesc i s-a întipărit în minte și-n suflet în urma activității dascălului inimos cu multă dragoste de patrie pe nume Dragoș Ioan care era atunci în sătucul Remeți pe Someș , comuna Mireșu Mare-județul Maramureș.

-Ce vrei să fii când vei fi mare?/

-Ostaș al țării vreau să fiu/ Să apăr țara la hotare/ Să mă apăr ca să fiu viu! /Să lupt pentru a mea scumpă țară/ S-o apăr de orice dușman/ Din țară-sau din altă țară/ Voi face asta an de an!

–sunt gândurile și versurile pe care le recita eroul nostru în ciclul primar…„Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier/ A credinței biruință căta orice cavaler!…Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile și neamul/ și de aceea tot ce mișcă-n țara asta/ râul, ramul/ mi-e prieten numai mie. Iar ție dușman este!”…recita la școală…

Anii au trecut în zbor-copilul a crescut, visul i s-a împlinit părinții i-au acceptat dorința de-a urma o școală militară, apoi facultatea la București, ce s-au mai bucurat părinții lui- Gheorghe și Florica atunci când l-au văzut cu diploma în mână și aștepta să fie repartizat la muncă în serviciul comunității , în patria lui dragă România. S-a întâmplat acest lucru-la absolvirea școlii militare a primit gradul de locotenent și a fost repartizat la Inspectoratul Județean Harghita al Ministerului de Interne-la Securitatea Municipiului Odorheiu Secuiesc. Când a început așa zisa revoluție din 1989, care a fost se pare o lovitură de stat-el-patriotul ,era tot acolo, își făcea datoria din fișa postului cu drag de țara lui românească.

Pentru „crima” de a fi român în propria țară a fost victima unei tentative de omor. Rămăsese singur în unitate la Odorheiu Secuiesc și se grăbea să strângă documentele și să le pună la adăpost din fața elementelor turbulente ce se găseau afară și făceau multă gălăgie. Este exact situația în care se găsea Conu Leonida față cu reacțiunea din piesa lui Caragiale cu același titlu/nu știa pe moment ce să facă/să plece de la serviciu/ să rămână/ce se va întâmpla cu el…parcă avea o presimțire că ceva nu e în regulă; era un apărător al dreptății și al păstrării ordinii și disciplinei de serviciu și în comunitate. Nu-l stăpânea nici o ură față de cineva anume…dar atunci de ce să se teamă…era prieten cu ungurii care erau majoritari în zonă- ca și cu românii care erau mai puțini. La ieșire îl așteptau o grupare de revoluționari unguri care s-au făcut judecătorii lui, ai românilor-angajați ai Instituțiilor Statului Român. L-au condamnat la moarte prin spânzurare!

O femeie din zonă zicea că: „lor le-a trebuit numai de-a lor, nu români în slujba statului.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: MIRCEA BUIE, POST MORTEM” →

Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată

TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții, cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta, împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

–––––-

Elena Buică

Toronto, Canada

noiembrie 2020

***

WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT

(Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg)

Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.

Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.

Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.

Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?

Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.

So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt…und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?

Continue reading „Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată” →