„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare
Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.
Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.
Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.
Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.
Fiecare fotografie are o poveste. O fotografie valorează cât 1.000 de cuvinte, aşa cum voi consemna aici. Fotografia, acest mediu creeat din lumină emanată de obiecte adevărate, ne fascinează, prin asemănarea cu realul, cu viaţa. Dar, pentru a reuşi să creezi o imagine grăitoare, că aceasta pe care o reproducem, trebuie să stăpâneşti meşteşugul, să fii prezent în momentul decisiv.
Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”. 
Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan se încheie cu vorbele, ,,Feriți-vă de Idoli !”. Puțin mai devreme în aceiași epistolă este arătat că idolii sunt amăgitorii și amăgelile lumii acesteia care, “zace sub puterea celui viclean”. Implicațiile acestor adevăruri sunt covârșitoare și poate nicăieri nu ar merită ele să fie cu mai mare strictețe observate ca în lumea aflată sub stăpânirea noului imperiu, “imperiul sodomit”. Această afirmație, care poate părea categorică la limita cruzimii, necesită anume lămuriri.
„Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.”
Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații.
În ciuda tuturor neplăcerilor ce au loc în lumea pământească, adevărul este acel conținut care mai devreme sau mai târziu vine la suprafață cu realitatea lucrurilor întâmplate cândva. Astfel, acțiunea adevărului își face efectul ulterior, prezentându-se cu fapte concrete din trecut. Acest lucru este deja cunoscut în istoria omenirii. Adevărul, ca formă fidelă a realității obiective, este un component mereu ascuns și împotmolit în negura vremii din cauza unor circumstante absurde de timp, însă necătând la toate acestea el reusește să-și spună cuvântul dorit atunci când falsitatea, minciuna și intoleranța atinge apogeul. Acțiunea adevărului, de obicei, suferă mereu din cauza gafelor efectuate de către om în procesul de existență, astfel, producând reprezentări false asupra unei situații, asupra existenței unui act normativ etc., în rezultat, acestea fiind denumite erori/ aberații/ înșelări. În majoritatea cazurilor, erorile sunt provocate de incapabilitatea și incapacitatea omului în a vedea lucrurile în formă corectă și, cel mai grav, atunci când omul devine complice cu impertinența, trădarea și puterea de a domina lumea. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când omul se vede ajuns în capul puterii, având în subordine mase de oameni cărora, prin influență, le pot fi impuse stări de frică, de inferioritate, de neîncredere în sine. O asemenea imagine ce traversează prin viața reală a unui popor, credem, este societatea basarabeană care de-a lungul timpului a cunoscut din plin fenomenul supunerii, al tăcerii, al umilinței, al inferiorității față de sine, aspecte ce domină societatea și la ziua de azi. Respectivele calități ce sunt inhibate în psihologia basarabenilor au fost acumulate în timp, dar, mai ales, din timpul regimului comunist, regim care a subminat tot ceea ce este uman. Astfel, sentimentul de inferioritate, prin umilință, a prins rădăcini atât de adânci întrucât basarabeanul crede că o asemenea realitate este normală în viața omului. Plin de neajunsuri materiale, dar, departe și de cele spirituale, plin de nedreptate socială, basarabeanul continuă să existe în tăcere, o mare parte fiind destul de supus în fața omului putere. Fiind prostit de neajunsurile vieții cotidiene și de atitudinea umilă în fața puterii statale/ omului puterii, basarabeanul acceptă în continuare, cu multă ușurință, să existe cu erorile trecutului, astfel rămânând un adept al trecutului, indiferent de faptul că îi este compromis prezentul plin de incertitudini și fără un viitor decent. Acest lucru se referă, cu precădere, la persoanele de vârsta a treia, dar și la o bună parte din generația mai tânără care, prin smerenie sau și alte calități, contribuie frecvent cu votul majoritar în alegeri locale/ parlamentare/ prezidențiale, astfel determinând viitorul nefast al societății și, totodată, menținând în capul puterii statale personalități cu însușiri negative și cu capacități limitate în administrare.
„Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să alegem calea prin care greșim mai puțin.”