Ioan POPOIU: Taina scrisului – De ce scriu…

„Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”, aşa începe Iliada, opera care stă (de 3000 de ani!) la temelia literaturii europene. (Acest început îl impresiona pe Marin Preda, când voia să sublinieze adevărul vieţii, ca obiect al literaturii). Despre ce vorbeşte Homer, în Iliada, ce-l „motiva” să scrie?! Oare de ce scria Homer?

Despre ce scrie, în general, autorul (scriitorul)? „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i simt durerea şi amarul”, se exprimă George Coşbuc. Este vorba despre poet? Despre neamul din care face parte? Despre glorie? Ana Blandiana, într-o poezie, „Racine”: „M-aşteaptă Fedra, Regele şi Gloria!”. Ar mai trebui să răspundem la o întrebare: oare ideea cititului este însoţită inevitabil de aceea a scrisului? Îmi amintesc bine titlul primei cărţi citite, „Cei trei muşchetari”, de Alexandre Dumas. Când începe de fapt aventura conştiinţei, în momentul lecturii (cititului) sau al scrisului?! Să îndrăznim să definim, în prealabil, scrisul ca un act de conştiinţă al celui care face acest pas temerar!

Un critic definea cititul ca pe un act pasiv, în timp ce scrisul era considerat unul activ, viril! Cu aceste enunţuri ne apropiem pas cu pas de obiectul real al întrebării: de ce scriu? Mai întâi, scriu din dragoste pentru cărţi! Mi-am imaginat lumea ca pe o imensă bibliotecă, toate peripeţiile existenţei se desfăşoară pe culoarele nesfârşite ale acesteia, o viaţă derulată în interiorul unei biblioteci! Am visat o bibliotecă încăpătoare, care să fie deopotrivă sală de lectură, grădină, spaţiu de agrement şi de visare. Într-o nuvelă de Cehov, acesta imaginează un personaj care rămâne închis  voluntar ani de zile, într-o bibliotecă şi, în timpul acesta, citind, el mărturiseşte că a făcut revoluţii, a trăit iubiri mistuitoare, a atins o înaltă cunoaştere, încât existenţa în sine îl lăsa nepăsător.

Apoi, scriu, pentru că, pur şi simplu, vreau să mă exprim, să spun altora, doritori sau interesaţi, care îmi sunt gândurile şi sentimentele despre semeni, despre tot ce mă-nconjoară. Această dorinţă de exprimare nu este ceva programat sau premeditat, ci mai curând un act spontan, subiectiv, ireprimabil! Scriu, pentru că aşa simt că trebuie să fac! În „Jurnalul de la Păltiniş”, la un moment dat, Liiceanu, pornind de la lecturi şi cărţi, îl întreabă pe Noica: „De ce trebuie să scriem cărţi”? Acesta îi dă un răspuns filosofic, cu o profundă motivaţie culturală Noica vobeşte despre „Dumnezeul culturii”! Pornind de-aici, s-ar putea răspunde că, citind cărţi, suntem îndemnaţi să scriem noi înşine cărţi! Vrem să avem vocea noastră proprie în materie de cărţi şi cultură. De ce scriu totuşi?! Poate pentru a mă cunoaşte mai bine, pentru a şti cine sunt, pentru a mă descifra (despuia) mai complet! Să spunem, poate este pretenţioasă această formulare, pentru a ajun-ge la sinele ascuns („adâncul persoanei”, cum se spune în teologie), la partea tainică a fiinţei, pentru a accede la dimensiunea metafizică a existenţei. În cele din urmă, procedând prin eliminare (să ne amintim de acel „neti, neti” al filozofiei indiene), putem formula răspunsul la întrebarea: de ce scriu?

Să ne întoarcem, acum, la începutul articolului, la primele versuri ale Iliadei: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”. Abia acum, după evocarea începutului poemului homeric, putem răspunde pe larg, răspicat, la întrebarea: de ce scriu? Scriu, pentru a înfăţişa adevărul vieţii, realitatea aşa cum este ea, de la începutul lumii, dulce-amară, cu râsu-plânsu ei, cu tot ceea ce are ea fascinant şi imprevizibil. Scriu, pentru ca viaţa umană, aşa cum este, să fie zugrăvită veridic, cu toate faţetele ei, pentru ca elanul de nestăvilit al existenţei să poată fi redat cu tot adevărul şi dramatismul său.

Scriu, pentru ca viaţa să se exprime! Scriitorul nu poate fi decât de partea vieţii (existenţei), nu a celei sublime, ideale, ci a vieţii înfăţişate în toată nuditatea şi cruzimea ei, cu tot jocul ei de culori. Scriitorul nu poate opta pentru fragmente, pentru felii de existenţă, ci pentru viaţă ca întreg, nealterată, nefalsificată. Pentru viaţa adevărată, cu lupte şi pasiuni, aventuri şi primejdii.

Scriu, pentru ceea ce ne farmecă şi ceea ce ne provoacă repulsie, pentru ceea ce este neprevăzut. Scriitorul nu face alegere, înfăţişează palate strălucite, ospeţe, turniruri cavalereşti, dar şi simple întreceri, cu prinţi, nobili, dar şi păstori, precum observăm în fabuloasa şi somptuoasa lume shakesperiană. Scriu despre această viaţă, care ne subjugă şi ne farmecă, care ne cucereşte cu neprevăzutul ei, cu oamenii ei, aşa cum sunt, buni sau răi, animaţi de pasiuni sau de patimi, înclinaţi spre virtuţi sau spre vicii, dar oameni adevăraţi, reali. Cel ce scrie trebuie să ia apărarea oamenilor, aşa cum i-a plăsmuit Dumnezeu, să nu facă diferenţe. Prin ceea ce scrie, orice autor compune o nouă „Comedie umană”, înfăţişând alte şi alte faţete ale aceleiaşi existenţe inepuizabile!

Despre ce scriem, când trebuie să scriem?! Ernesto Sabato, în „Abbadon exterminatorul”, îşi punea şi aceste probleme şi încerca să formuleze un răspuns. Marele romancier sublinia că scriitorul nu trebuie să redea doar realitatea evidentă, aflată sub ochii noştri, ci şi pe aceea presupusă sau numai bănuită, sugerând astfel că realitatea e mult mai cuprinzătoare, prin comparaţie cu cea cuantificabilă. Autorul argentinian insista şi asupra faptului că scriitorul trebuie să se aşeze la masa de scris atunci când presiunea lăuntrică este uriaşă, când are sentimentul acut că, dacă nu scrie, îşi va pierde minţile! El vroia în acest fel să accentueze că scrisul nu este un act hazardat, simplă inspiraţie, ci potenţarea maximă a conştiinţei, a întregii persoane! Să adăugăm că Dostoievski a scris ultimul său roman, „Fraţii Karamazov”, în stare de încordare extremă, punându-şi viaţa în primejdie: din cauza supraefortului depus, ţesuturile i-au explodat, ceea ce i-a provocat moartea! Scriitorul, acela pentru care scrisul este act conştientizat, premeditat şi îndelung elaborat, transformă scrisul într-un pariu cu destinul, într-o luptă cu îngerul, îşi asumă mari riscuri şi pericole (să ne gândim numai la „experimentul pe viu” făcut de Rimbaud asupra propriei poersoane, pentru a accede la o nouă viziune asupra existenţei). Dar, la fel de bine, este posibil ca la întrebarea, de ce scriem, să nu putem răspunde niciodată, să râmână o taină!

—————————-

Ioan POPOIU

Câmpulung Moldovenesc

aprilie 2018

One thought on “Ioan POPOIU: Taina scrisului – De ce scriu…

Lasă un răspuns