Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”

În anii de liceu (București,Liceul “I.L.Caragiale”) am avut ca profesor de științe naturale și biologie pe Dl. Teodoru. Era un om de știință în devenire și foarte tânăr, la circa 25 de ani, ajunsese șef de lucrări la Facultatea de Biologie din București. În tulburii ani 1944-1948 a fost activ în mișcările studențești și de tineret anti comuniste. Ca urmare a fost arestat, a trecut prin anchete dure și prin o perioada de detenție și această experiență l-a frânt. A ajuns profesor de liceu și a căzut în alcoolism. Rămăsese același om învățat dar nu mai avea urmă de autoritate asupra elevilor. Acești elevi, care aveau răutatea inconștientă a adolescentului, îl porecliseră “ploșnița” și în cursul orelor lui făceau larmă, pocneau tiribombe, etc. Uneori, exasperat, Dl.Teodoru se exprima, ”măi, s-a suit scroafa în copac și se rupe copacul, căci nu poate suporta asemenea elemente” (verbatim!). Oricum, expresia “scroafa în copac” mi se pare cea mai potrivită spre a caracteriza actuala situație din România și mai exact, domnia “neamului prost”.

După revolta națională anti comunistă din Decembrie 1989 în România s-a instalat un nou sistem, sistemul neamului prost. Profitând de împrejurări și mai ales de starea de șoc a populației și modul nemilos în care ea era manipulată de o media rău intenționată sau complet neinformată, la putere s-au instalat foști demnitari comuniști și urmașii lor (Iliescu, Brucan, Român, etc.) dar, încă mai dramatic, structurile care alcătuiesc ceea ce este numit “statul profund”, securitatea, armata, toate organele de informare, contrainformare și represiune au rămas intacte. Aceiași oameni și mai ales aceleași obiceiuri au rămas în loc. Nici un singur criminal comunist nu a fost pedepsit, torționari notorii (Pleșiță,Crăciun, etc.) au primit pensii grase și onoruri. Sistemul neamului prost a fost deci instalat. Evident acest nou sistem avea un scop și acest scop poate fi vădit în modul cel mai simplu, urmărind banii și unde s-a dus avuția țării. Toată avuția țării a fost trecută în posesia clientelei sistemului neamului prost. Cu sume derizorii, dar cel mai adesea nici măcar cu atâta, ci prin abuz și furt deschis (acoperit și încurajat de sistemul politic al neamului prost) tot soiul de directorași de duzină au ajuns “patroni” și proprietari de întreprinderi, latifundiari, bancheri și mai știu eu ce. Această neo ciocoime, neo îmbogățiții, au luat în posesie tot: de la sol la subsol, de la ape la aerul pe care îl respirăm. Neo-ciocoimea este o clasa economică sinistră, de tip mafiot și există că urmare a sistemului neamului prost cel care a făcut din România un stat cleptocratic. Cred că în urmă lor va rămâne o amintire arhitectonică: sinstrele “bunkere” de vacanță, monumente ale mârlăniei și prostului gust. Urmarea, pe plan politic, o vedem limpede. Absolut toți politicienii Români, cu excepții efectiv nesemnificative și fără urmare, sunt de fapt niște siniștrii fripturiști amorali. Sistemul de vot este o glumă proastă. Nu există deosebire de fond între găștile care își zic partide, există minimale divergente personale și acestea mai mult formal. Probabil ca exista o anume diferență și ea se măsoară în propensiunea de fi servile față de “comisarii” de la Bruxelles. Aici, de departe, locul prim îl ocupa sinistrul partid “Uniunea Salvați România”, un adevarat bluestem pentru țară! Întreagă această gloată de neamuri proaste practică cea mai grosolană formă de idolatrie: își imaginează că starea prezentă va fi veșnică, fac planuri pentru viitor considerând, repet, drept veșnică starea prezența. Nu își dau seama că sunt pleavă și că un minimal vânt social o va matură că pe un gunoi (ce și este în realitate.)

Dar dacă acesta este peisajul politic și economic al stăpânilor României de azi, încă mai sinistru este peisajul social și cultural; profilul acestei nevrednice neo ciocoimii.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”” →

Gheorghe OBOGEANU: Taina scrisului (79) – Scrisul ca o taină

Omul a învăţat sa cuvânte, mai întâi, prin vorbire. Dar fiindcă vorbele se duc şi se aşterne uitarea peste ele, a înţeles ca trebuie să le aştearnă pentru posteritate. A vrut să lase un semn al trecerii sale… A vrut nemurirea! Şi aşa a apărut scrisul…

Întâi a scris pe obiecte, apoi pe pereţii peşterilor, ca mai pe urmă să găsească tot felul de materiale care să reziste în timp. Am moştenit izvoare nesecate de spirit și lumină, ceea ce ne-a adus evoluţia în istorie şi ne-a consolidat ca fiinţe universale.

Scrisul ca o taină…. Ce mai taină putea sa apară în inima şi în conștiinţa omului?! Scriem pe mormintele strămoşilor noştri pentru amintirea lor veşnică, ne punem amprenta spirituală pe oriunde suntem în trecere şi nu uităm ca am venit de la Dumnezeu… „Mai întâi a fost Cuvântul!”.

De ce scriu şi eu?! Scriu pentru că aşa simt! Pentru că inima mă îndeamnă să las în urma mea ceva care să placă omului. Dăruiesc din ceea ce eu am primit, ca o datorie faţă de cei care vor veni după mine, ca o împlinire a propriului Destin. Vă las vouă praful stelelor, furat cu ochii care au privit Cerul şi am cules de la Dumnezeu amintirile uitate prin cărţi. Le-am cules pentru a vi le dărui împreuna cu un strop de Iubire. Iubirea e Taina! Scrisul o luminează cu inima și mintea scriitorului! Fiţi fericiţi, înca mai scriem pentru voi!

***

Am publicat în luna aprilie 2017 volumul de poezie „Confesiuni – Vals sentimental” care a fost reeditat – la cererea cititorilor – în luna septembrie 2017 și în luna martie 2018 la Editura „Armonii Culturale” din Adjud. Am participat, alături de autori din țară și din diaspora, la antologia de poezie patriotică numită „Centenarul Unirii”, editată de căre Editura „Starpress” din Râmnicu Vâlcea în luna iunie 2017 și la antologia de poezie „România pentru tine” editată în luna noiembrie 2017 de către Editura „Armonii Culturale”.

Am publicat la Editura „Ștef” din Iași, în luna februarie 2018, volumul de poezie „Confesiuni – Inimă de copil”, iar în luna august a aceluiași an, volumul de poezie „Confesiuni intre oglinzile sufletului”. Am avut mai multe apariții în revistele din țară și din străinatate cum ar fi: Starpress, Confluențe literare, Orizonturile Bucuriei, Logos și Agape, Revista E-Creator și recenzii de carte publicate în „Tratatul de Critică” al Uniunii Scriitorilor din România.

–––––––––

Gheorghe OBOGEANU

Galicea, Vâlcea

12 octombrie 2018

Alexandru NEMOIANU: În România, 2018

Am plecat spre România la sfârșitul lui August, 2018. Un drum lung care a însemnat un zbor de o ora, de la State College, Pa la Detroit, un zbor de opt ore de la Detroit la Amsterdam și un zbor de peste două ore de la Amsterdam la București. Cu pauzele de așteptare între avioane o lungă călătorie de aproape douăzeci și patru de ore.

Am ajuns la București într-o după amiază și am stat acolo trei zile. Într-un hotel decent, ’Comfort Suits”, vis-a vis de hotelul Intercontinental. Foarte aproape era o terasă care avea foarte bună mâncare, la prețuri decente, ”Terasa Burebista”. Partea neplăcută a fost că în acele zile efectiv a fost o căldură copleșitoare, atingând, în timpul zilei 36 și 37 grade Celsius. Hotelul avea aer condiționat dar nu venisem să stau în hotel. Orașul este enorm, o adevărată metropolă și în plină expansiune. Rănile orașului au fost, din cât îmi dau seama, în majoritate reparate. Străzile sunt curate și de fapt respire o stare, dacă nu de opulență, oricum de confort sigur. Sunt foarte multe teatre și librării, acestea din urmă superbe și care impresionează prin mulțimea traducerilor de foarte bună calitate și ținuta grafică superlativa a cărților.

Cu totul impresionat am fost de mulțimea celor care au participat la Liturghia de Duminecă. Toate bisericile din zona veche a orașului, Sf.Gheorghe, Biserica Rusească, Biserica Stavropoleos, Biserica Zlatari, Biserica Sf. Dumitru și Biserica Sf. Anton-Curtea Veche, erau arhipline, cu foarte mulți participanți erau rămăși în jur și ascultând slujba la sisteme auditive externe. Erau între ei mulți oameni tineri cu copii de toate vârstele.

În oraș au mai rămas zone patriarhale și le-am străbătut, în zona Grădina Icoanei și în spatele Bisericii Sf.Gheorghe. Erau acolo bunici cu copii, liniște și pace.

Următorul popas a fost în Ciuguzel, satul strămoșilor Larissei, din Alba, în inima Ardealului la zece kilometrii, respectiv opt kilometrii de Aiud și Blaj.

Larissa a reparat casa și este în stare decenta. Acolo am reîntâlnit pe vecinii Silviu și Mărioara, pe copiii și nepoții lor; pe Niculae Jambor, Ica, fiul lor Lia și alte rubedenii. Și am vorbit mai mult cu fiul lor cel mai tânăr, simpaticul și excentricul, Marius. Am întâlnit cu bucurie pe avântatul Părinte Valer Gherghel și pe destoinicul Primar Marian Indreiu. Am făcut frecvente drumuri la Aiud, un oraș acuma mic și elegant, apăsat totuși de memoria celor uciși de comuniști în temnița din oraș. Am făcut mai multe drumuri prin jur, pe “dealul nostru molcom transilvan” și mărturisesc o impresie.

Atunci când intri în sate climatul se schimbă. Mediul înconjurător devine altul, aerul își schimbă culoarea, lumina devine mai blândă. Oamenii își dau binețe și se privesc în ochi. Atunci când trec pe lângă Biserică sau pe lângă troiță se închină. Mila lui Dumnezeu este aproape. Este foarte posibil ca mulți dintre țărani să fi plecat și mulți să fie vârstnici. Asta nu are importantă. Ei sunt „sarea pământului” și starea de bine și starea de bine are o colosală putere de contagiune. Poate că cele pe care le spun exprimă o dorința, dar și asta are importanță. Dorința spre bine este în esența ei rugăciune și nu există rugăciune care să nu aibă răspuns.

Un drum nu prea lung, duce la cimitir.

Cimitirul este așezat pe un pintene de deal de pe a cărui culme poate fi văzută o vale largă, lină, înconjurată de dealuri domoale care urcă, din înălțime în înălțime, până spre munte. Acolo ajuns liniștea poate fi simțită, este solemnă, impunătoare, obligă la respect. Spre ieșire, cimitirul se termină într-o pantă abruptă, acoperită cu iarbă verde, bogată, fără egal: este iarba verde de acasă.

De mai multe ori am văzut acolo un cal păscând.

Era un căluț cuminte,cu ochi blânzi și prietenoși, un căluț vânjos, roib. Păștea concentrat, cucerit de truda și plăcerea ierbii. În una dintre dați, când am trecut pe lângă el, și-a ridicat brusc capul. Avea o înfățișare dârză, hotărâtă, neînfrântă. A nechezat scurt, poate ca avertisment, poate ca salut. Am simțit o bucurie aproape dureroasă și cu ea o certitudine: acest Neam nu este și nu va fi înfrânt. El are apărători, dintre care unii sunt între noi, alții sunt în morminte și dintre aceștia din urmă foarte mulți sunt sus în cer, rugători neobosiți.

Pentru foarte scurt timp am fost la Timișoara, să îl văd pe vărul meu Mircea Pora. Orașul este foarte frumos și cu clară conștiință central europeană. Am fost impresionat de cele două librării la care am fost, ”Bufnița” și “Humanitas. În plus am reținut că în oraș era un cvasi permanent festival al “grătarelor”.

Ultima oprire, cea mai îndelungată și esențială pentru vizită mea în România, a fost la Borloveni, satul strămoșilor mei materni.

Reîntâlnirea este întotdeauna foarte emoționantă pentru mine și cea mai mare bucurie pentru mine este să îl aflu neschimbat și neschimbat în frumusețea fără egal a locurilor înconjurătoare, încă la fel de frumoase ca la facerea lumii.

Am reîntâlnit vecini, rudenii și prieteni buni și vechi, astăzi “buni și bătrâni”,: Ioan Banus, Iuliana Simtion, feciorul ei Ianas, Pavel Străin, Vasile Ienea, Clementă Roscoban și “finii” din Patas, Dl.Învățător Vasilică Popovici și Doamna Lina. Dar de fapt este cu neputință să amintesc pe toți căci fiecare dintre ei îl simt că prieten și apropiat. Intâlniri dragi și folositoare am avut cu Părintele Dr.Prof.Petrică Zamela și Dl.Prof.Pavel Panduru. Cu bucurie am revăzut și pe inimosul Părinte Vasile Grecu și pe fermecătoarea lui Doamna Preoteasă Gina. Am făcut doua scurte drumuri la Bozovici, un soi de “capitală” a Almăjului, care este dinamic și prosper. Dimineața mergeam să beau cafea la “birtul” lui Gheorghiță Imbrescu (Boamba). Un local mic, discret și care dimineața, încălzit de o soba și foc viu, era foarte primitoare și caldă. Acolo am cunoscut pe Iulian, fiul doamnei Oltea Panduru. După tata el este Hutul, misterioasa și fascinanta populație din Bucovina și Carpații Paduroși, socotită de mulți a fi descendenți ai unor Daci slavizați. Un bărbat de circa patruzeci și cinci de ani, foarte chipeș și interesant. Un om prietenos, fără a fi expansiv, un om comunicativ, fără a fi vorbăreț. Extrem de lucid și foarte bine informat, tot ce spune este gândit și menit să fie util, nu vorbește degeaba. În același timp un om discret, aproape cu neputință sa fie “descusut”, comunicând despre sine puțin si discret, cum se zice, ”jucând cu cărțile la piept”. Întâlnirea cu el, un om inteligent și care iubește Borloveniul, a fost un privilegiu. Am avut acces la internet, care lucra însă cam în dorul lelii din lăcomia companiei “Digi” supraextinsa, și am avut conflicte verbale cu cei de la asistență tehnică prin telefon care, mereu, îmi făgăduiau trimiterea unui “coleg” care să rezolve necazul, făgăduință care nu se materializa. De fapt era vorba de supraextinderea rețelei de difuzare și incapacitatea sistemului de a o deservi. În consecință anume sectoare erau scoase periodic din rețea. Dar totuși am putut să îmi fac treaba.

În cursul vacanței Borloveni 2018, prin generozitatea prietenului Ianos Simption, am mers de la Borloveni la Băile Herculane.

Era dimineață, înainte de răsăritul soarelui, vremea era rece și tonică și se vestea o zi frumoasă. Pe frunzele copacilor și în iarbă se vedea rouă bogată, cu stropi grei și strălucind că diamantul. Curând soarele s-a înălțat glorios și răspândind căldură molcomă, blândă, fără egal a Toamnei. În jur negura se înălța în straturi care deveneau tot mai subțiri, mai transparente, până ce se topeau în lumină. Am trecut prin umbra, mereu amenințătoare a Cheii Globului, prin Petnic și Iablanița și apoi am ajuns în frumoasa, delicata și speciala Mehadia. Căci Mehadia nu este un sat, este un soi de „stat”, așezat pe istorie efectiv milenară, pe urme dacice, române, maghiare, turcești și rămânând mereu, statornic românească. Acolo am început să vedem oamenii la lucru, pe câmpii veșnic roditori. În lungul drumului am văzut și căruțele trase de un singur cal, o particularitate a Mehadiei. Iar, mai în șagă și mai în serios, se spune că cei invitați să urce în căruțe, de regulă răspund, „mulțam frumos, dar mă grăbesc”.

Câteva momente am oprit la cimitirul Mehadiei unde odihnesc înaintași din familia mea paternă și amândoi părinții mei. Odihnesc sub un foarte frumos monument, masiv dar sobru, din marmură de Ruschita albă.

Tot pentru câteva momente m-am oprit și am colindat în gara Băile Herculane. O clădire elegantă și de un romantism sfâșietor. Este fără îndoială cea mai nostalgică gara din România și superbă invitație către o zona miraculoasă. Clădire ridicată în 1870, pe urma unui pavilion de vânătoare împărătesc. Gara ar avea lipsa de a radicală recondiționare și sunt convins că acea vreme va veni. Iar apoi am intrat în Băile Herculane.

Primul lucru simțit este mirosul vag sulfuros emanat de apele miraculoase care au făcut locul vestit. Încă în vremea Imperiului Roman, împărați au venit să își caute tămăduirea și mulți au și aflat-o. Mărturie stau inscripții care mulțumeau zeilor în care credeau ei. Orașul vechi este, în momentul de față, o tristă ruină. Clădiri superbe, care au fost hoteluri de lux în vremea imperiului și care erau egalate, poate, doar de cele de la Karlsbad (Karlovivary) , zac în decădere. Cei treizeci de ani din urmă au creat acest dezastru cultural. Un adevărat genocid cultural. Hoteluri istorice au fost distruse, bucată cu bucată, și ștucatura lor vândută. Vinovați sunt, în primul rând un anume „om de afaceri” Isif Armașu din Luncavița, a cărui stare în libertate este un afront și insultă publică și evident, lunga administrație a unui personaj cu nume predestinat. Probabil că aceste ruine sunt irecuperabile.

Dar și acest rău se va îndrepta în timp. Se va îndrepta căci izvoarele miraculoase există mai departe și mai ales MUNTELE stă neclintit cu toată forța lui tămăduitoare. Îndrăznesc să spun acest lucru deoarece nu stăm sub voia unor întâmplări oarbe. Suntem parte dintr-un plan a cărei desăvârsire nu o va putea opri nimeni.

Legătură cu pământul, cu „locurile” ne apropie de urmele Creatorului și ne arată că mereu stăm sub grija Lui. Batjocorirea locurile, macularea lor, este lucrarea celor care stau sub voința celui rău și este insultă adusă Celuia care toate le chivernisește și care nu se lasă batjocorit. Aici poate fi văzută din nou responsabilitatea pe care a avem toți și fiecare pentru cele din jurul nostru. În această obligație intră și datoria de a spune adevărul, de a spune răului și răilor pe nume chiar și atunci când este incomod de făcut asta. Tăcerea „călduță” este de fapt complicitate lașă la rău. Dar la asta se adaugă faptul că toată zona Băilor Herculane stă sub straja muntelui.

Muntele are un loc special și nu întâmplător pe coamele lui s-au rugat oamenii. Iată ce spune Isaia 11;9,”și nici nu vor putea să nimicească pe cineva în Muntele meu cel sfânt, fiindcă totul s-a umplut de cunoașterea Domnului, așa cum apa cea multă acoperă marile”…Istoria Israelului lui Dumnezeu, poporul care l-a căutat pe Dumnezeu și l-a și aflat în Ortodoxă închinare a Sfintei Treimi, este plină de munți sfinți, Horebul, Sionul, Carmelul, Taborul, Golgota. Iar poporul lui Dumnezeu este alcătuit din multe limbi și neamuri și între ele cel Românesc.

De la începutul istoriei lor Românii,respectiv strămoșii lor Daci, sunt caracterizați de către istorici că fiind „cei aninati de munți”. Munți cu importanță colosală,pe care aceiași istorici ii numesc „cardines mundis: ,tatanile lumii. Cel care a avut privilegiul să urce pe un munte cu un țăran român va fi putut vedea venerația religioasă, până la lacrimi, pe care acesta o arată muntelui. Iar munții nu au dezamăgit niciodată pe Români, i-au aparat, i-au ascuns, le-au arătat taina și frumusețea lor. Acești munți nu vor lasă în paragină nici Băile Herculane. Frumusețea lor va face că stațiunea să reînvie, mai frumoasă, mai mândră, mai românească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În România, 2018” →

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Taina scrisului (78) – Amintiri, amintiri, amintiri…

Din adâncul vieţii noastre apar permanent amintiri şi iar amintiri, apoi ele se topesc în sufletul ochilor noştri spălate de lacrimi, însă gândurile tot rămân la anii copilăriei: la părul lung şi castaniu al mamei împletit într-o coadă lungă şi groasă apoi strâns în formă de coc, la ochii albaştri ai tatălui, precum apa iazului Dragşani din minunatele locuri ale copilăriei sale, Bucecea, ori la casa copilăriei mele în care m-am născut, precum scriam cândva într-una din cărţile mele de versuri: „Panseluţe, albăstrele/ Pensule şi multe cărţi,/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ E tabloul cu-amintiri/ Al copilăriei mele.// De când ani s-au tot scurs,/ Gândul meu se mai topeşte/ În petalele de crin şi flori/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ Gândurilor dau fiori.//”

Copilăria a trecut. Am trecut şi eu prin şcoala primară, cursurile Liceului nr. 5 din Brăila în paralel cu Şcoala Populară de Arte – pictura, condusă de artistul plastic Vespasian Lungu, unde mă simţeam în largul meu. După terminarea liceului şi a Şcolii Populare de Arte, am susţinut câţiva ani la rând examene de admitere la Institutul de Artă
Nicolae Grigorescu din Bucureşti, spre a deveni artist plastic, însă de fiecare dată mă găseam pe locul 5-6 sub linia roşie. Într-o bună zi când eu am trecut de vârsta de 22-23 de ani, mama, cu lacrimile în ochi care i se făceau ghem pe faţă, mi-a mărturisit cu insistenţă să-mi schimb planurile de-a deveni pictor, şi să urmez o altă şcoală spre a-mi câştiga existenţa în viaţă. La auzul cuvintelor dânsei, spuse printre lacrimi, toată plăcerea mea pentru pictură şi poezie, le-am închis într-un sertar al inimii şi mult am suferit din această pricină! M-am pregătit cu străinicie cu un unchi, profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi aşa am reuşit la examenele de intrare acolo.

Cel care m-a învăţat de mic copil să simt valaoarea pentru frumosul desăvârşit în artă, a fost artistul plastic Ion Gâţă, spirit cu care am copilărit, mi-am petrecut anii adolescenţei şi o parte din maturitate, fiindu-mi ca un frate mai mare şi de la care am învăţat taina desenului, a acuarelei ori a uleiului pus cu pensula s-au cuţitul pe pânză ori pe carton. Aceste fapte se întâmplau pe când aveam 5- 6 ani, când el deja urma Şcoala Populară de Arte – pictura, iar în timpul liber mă punea să stau pe un scaun să-i pozez ca model de studiu. Uneori mă plictiseam de atâta nemişcare şi-l rugam să mai facă câte o pauză ca eu să merg să mă joc cu fetele pe stradă! „La cei 6 ani ai tăi, îmi spunea el cu o severitate în vorbe, nici o fată nu se joacă cu tine fiindcă nu eşti de seama lor! Stai aici şi pozează-mi şi vei avea mai mult de câştigat! Vezi pe viu cum se face arta!”
Când îşi aşeza culorile pe paletă, priveam pe furiş. Vedeam cum îşi mişca mâna cu rapiditate ori cum îşi amesteaca culorile pe paleta imernsă, considerând-o cât roata carului.

Cu tecerea anilor, uneori i-am mai pozat ca model, însă deseori îmi cerea să lucrez alături de el fiindcă din răutate copilărească îndrăzneam să-mi dau cu părerea când mă întreba dacă-mi place lucrarea pe care mi-o arăta! Consideram că vrea să-mi vadă simţul creaţiei poate, însă pe mine mă ambiţiona acest lucru! Până să termin şcoala generală, eram singura elevă din şcoală care desena pe coli imense de carton duplex: hărţi geografice, animale domestice şi sălbatice, flori şi copaci, fructe şi zarzavaturi pentru laboratoarele şcolii, fiindcă, uneori, acestea nu existau. Niciodată nu m-a ajutat, făcându-mi-le el. Îmi explica, desenam şi mă controla cu severitate de parcă era profesor.

Pe când eram în şcoala generală prin clasa a VI a, la una dintre orele de limba franceză pe care o făceam cu domnul Ion M. Gane -poet, eseist, traducător şi fondator al unor reviste ale vremii – parcă revăd şi acum acea imagine- s-a apropiat de banca mea, a rămas puţin aplecat asupra caietului pe care scriam, după care mi-a spus cu o voce blândă: „Scrisul tău este frumos şi dantelat, parcă ar fi scrisul lui Eminescu! Cum te numeşti?”

După ce mi-am rostit numele, îmi amintesc ce emoţie puternică mă copleşise pentru că îmi comparase scrisul cu al marelui poet Mihai Eminescu, mai ales că la acea vârstă mă străduiam să-i înţeleg poezia, citindu-l şi recitindu-l. Dar m-au copleşit şi urletele colegilor de clasă care mult s-au amuzat pe nedrept, pe seama vorbelor spuse de domnul profesor de limba franceză. Aşa mi-am dat seama că voi ocupa un loc aparte printre privilegiaţii Domniei Sale, iar în momentul în care nu m-aş fi descurcat, aveam curajul să-i cer tot ajutorul necondiţionat. Slăbuţ, de statură potrivită, cu trăsăturile feţei uscăţive, ochi mari albaştri şi nas acvilin, cu glas liniştit în vorbire şi privirea mereu hotărâtă, domnul Gane era pururi prezent la toate activităţile culturale ale oraşului din acea vreme, la şedinţele Cenaclului „Mihu Dragomir” al scriitorilor din Brăila, la lansări de carte şi vernisaje de expoziţii. Într-o zi la una dintre orele de limbă franceză, i-am arătat domnului profesor Gane un caiet de versuri scrise de mine. A luat caietul cu mulţă bucurie pe chip şi uimire, spunându-mi că va citi, va face corectura şi mi-l va da înapoi. Pe atunci, nu ştiam că Domnia Sa scrie versuri, că făcuse traduceri din limba franceză cu ani în urmă, editând şi nişte cărţi.

După ce am dat examen la liceu, Ion Gâţă a insistat să dau examen la Şcoala Populară de Arte, la pictură, fiindcă le puteam urma în paralel. Eram în clasa a IX-a de liceu şi în acelaşi timp elevă la Şcoala de Arte, avându-l ca profesor pe artistul plastic, de origine sucevean, Vespasian Lungu. Deseori domnul Gane îi făcea vizite domnului Lungu, la clasa noastră de pictură. Mă bucuram să-l revăd. Nu ştiam că totul era predestinat: gândeam că totul este întâmplător! Mult mai târziu am aflat că prin orice vizită la clasa noastră de pictură, domnul Gane se interesa de situaţia mea şcolară, cum mă comport cu colegii şi de sunt punctuală la ore. Totul m-a încărcat emoţional şi m-a ambiţionat şi mai mult. La sfârşitul clasei a IX a , domnul Gane mi-a propus să fregventez Cenaclul Literar ,,Mihu Dragomir,, din care făcea şi dânsul parte, alături de alţi scriitori şi profesori care predau la diferite licee şi şcoli din oraşul Brăila, aici venind şi elevi străluciţi la limba şi literatura română. Această propunere a reprezentat pentru mine un adevărat accelerator al pasiunii mele pentru poezie şi pictură. Aici, o perioadă de timp cât mi-a fost posibil să frecventez, am întâlnit lumea care mi-a deschis gustul pentru poezia scrisă, eu debutând cu poezii în anul 1970, în Revista „Convorbiri Literare” din Iaşi, redactor fiind atunci poetul Gheorghe Drăgan, care ajuta tinerele talente promovându-le în revistă.

În anul I de studiu la pictură, domnul profesor Vespasian Lungu ne preda cursuri de perspectivă în desen, anatomie artistică, istoria artelor şi teme compoziţionale. Tot Domnia Sa ne supraveghea atent cu creionul în mână, pregătit pentru orice corectură, în orele lungi de lucru în faţa şevaletului. În perioada acestor ani, la sfârşitul fiecărui trimestru, se ţinea examen cu o lucrare executată în creion, acuarelă sau ulei pe pânză şi teme de istoria artelor, despre care noi, elevii, trebuia să ştim totul din scoarţă în scoarţă, precum o rugăciune. La acel examen, fiecare elev trăgea un bileţel, trebuind apoi să spună pe de rost tot ce-i pica spre expunere.

Cunoscându-mă de când eram elevă în clasa a IX-a de liceu şi anul I la piuctură, după ce am terminat cursurile la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, şcoală la care adesea îmi sugera să merg şi să dau examen, pentru domnul profesor Lungu devenisem o persoană familiară. Când se întâmpla să mă întâlnească, îmi punea întrebări despre ce am reuşit să realizez în pictură şi ce am mai scris.

La prima mea expoziţie personală, care a avut loc în luna august 1973 la Brăila, domnul profesor Lungu a făcut vernisajul acesteia, spunând în faţa unui numeros public: „Cotidianul îţi oferă multe momente plăcute şi totuşi puţine rămân acelea care îţi produc satisfacţia durabilă, aşa cum ţi-o dă cântecul pe pânză, compus din oameni şi florile conturate cu gingăşie aleasă de tânăra pictoriţă Constanţa Abălaşei. Absolventă a Şcolii Populare de Arte, aflată la prima sa expoziţie personală, aduce prin tematica sa universul zilelor noastre făuritor al culturii materiale şi spirituale. Peisajele, florile şi temele compoziţionale aduse aici, te introduc în descifrarea realităţii înconjurătoare. Portretele -toate luate la un loc şi fiecare în parte- aduc pe pânză candoarea luminoasă a copilăriei, pe care Constanţa Abălaşei nu a depăşit-o încă şi îndemnul exprimat chiar de ea, de-a fi mereu hotărâtă pentru permanenta ridicare a măiestriei.”

După această expoziție personală, au urmat altele şi altele. Deseori am participat şi la multe expoziţii de grup, concursuri şi etape pe ţară obţinând numeroase premii. Tot timpul am avut un desăvârşit respect şi asupra scrisului. Dacă nu publicam în revistele mari din ţară, publicam în revistele şi ziarele ce apăreau la Brăila.

Severitatea şi precizia meseriei învăţată la Institutul de Arhitectură, mi-a prins atât de bine în încercările mele de a face grafică în peniţă ori cu pensula, unul din domeniul plastic de care nu m-am lipsit niciodată. Voi încerca cu modestia care mă caracterizează, să vă prezint pe rând în cuvinte scrise despre tehnicile pe care le abordez în arta pe care o fac, în urma unor viziuni personale fructificate prin experienţa zecilor de ani în faţa şevaletului ori la masa de lucru. Acestea se reflectă în cele peste 56-58 de expoziţii personale în ţară şi în străinătate. Aceiaşi mărturisire o fac şi despre cărţile editate de mine de-a lungul anilor, în număr de 17, având încă 5 în lucru. Cărţile editate sunt de poezie, proză scurtă şi memorialistică, albume de artă cu luctările mele şi critică literară. Aceşti toţi ani, au însemnat pentru mine formarea criteriilor proprii de apreciere a tot ce fac prin muncă multă şi exigenţă. Poate din aceste motive multe, foarte multe lucruri i-au marcat pe mulţi confraţi din oraşul copilăriei mele, ţinându-mă departe în penumbră, ignorând eficienţa tehnicilor mele în grafică pe care începusem să o abordez ca motiv în arta plastică dar şi pe tărâmul scrisului!

Prin arta grafică şi pictură am obţinut multe premii naţionale şi internaţionale. Mult mi-a plăcut în anul 2015, când la Botoşani, am obţinut Medalia „Teiul de Argint”, cu expoziţia de grafică „Dor de Eminescu”. În anul 2016, un alt motiv elocvent este expoziţia mea din China, Beijing, la Institutul Cultural Român şi la Palatul Imperial, dedicată marelui poet Mihai Eminescu, atât de cunoscut şi de apreciat aici în ţara lui Confucius! Publicul dar şi oamenii de cultură chinezi, traducători şi vorbitori de limba română, plăcându-le atât de mult grafica mea închinată lui Eminescu, anul acesta 2018, au editat o antologie de poezie eminesciană tradusă în limba chineză, ilustrată cu grafica mea, această carte fiind prezentată în luna august la Târgul de Carte de la Beijing.

Premiile mele pentru literatura scrisă au fost în decursul anilor astfel:
Premiul „Octavian Moşescu” în cadrul Festivalului Internaţional de literatură scrisă „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat în anul 2016. În anul 2017, am obţinut Premiul II pentru poezie în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” la Chişinău. În anul 2018, august, am obţinut Premiul II pentru eseu, tot în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” care a avut loc la Chişinău.

Pentru mine pictura cât şi scrisul, este ca dragostea! Acestea nu vor fi reuşite dacă câmpul de imagine vegetal, acvatic, floral ori portretul pus pe pânză sau hârtie, nu-ţi transmit o părticică sublimă din sufletul meu. Cuvântul este acelaşi lucru dar mereu altul! Prin cuvânt, scriitorul, poate ascunde ori poate dărui cuvinte despre sine ducându-şi gândul până la capăt, încât să dureze în scrierile sale, scrieri fără de moarte care sunt cărţile! Pentru mine cuvintele scrise sunt cuvinte ale iubirii peste care am plâns sau le-am supus spre ascultare, prin întreaga mea dăruire. Ca şi arta plastică, arta grafică, arta monumentală ori cea compoziţională a muzicii, şi cărţile sunt nişte punţi peste moarte, legându-se pentru totdeauna de cei rămaşi.

––––––––––––––

Constața ABĂLAȘEI-DONOSĂ

Brăila, 10 octombrie 2018

Corneliu NEAGU: Mișcarea defragmentată

Încă de pe vremea când eram copil m-au fascinat coroanele copacilor puse în mișcare de acțiunea rafalelor de vânt. Priveam uimit legănarea inegală și, aparent, dezordonată a ramurilor, după fiecare rafală, căutând să înțeleg ceea ce se întâmplă în intimitatea acestei mișcări. Cu timpul, am înțeles acest fenomen. Datorită dimensiunilor diferite ale crengilor, precum și modului de dispunere a frunzelor, lungimile de undă ale mișcărilor ondulatorii realizate de ramuri sunt inegale. De aceea se produc multiple defazări în coroana copacului ( sau a pâlcului de copaci). Atât lungimile de undă ale mișcărilor individuale cât și defazările se modifică de-a lungul timpului, sub influența unei multitudini de factori : direcția și intensitatea vântului, durata rafalelor, pauzele care pot apărea între rafale etc. În ansamblul, mișcarea ondulatorie a crengilor devine complexă și, în același timp, fascinantă, neputând fi asemuită cu nici-o altă mișcare cunoscută din natură. Am căutat în dicționare cuvinte care ar putea fi utilizate pentru a denumi acest fenomen. Nu am găsit niciunul care să poată descrie complet și exact această mișcare (legănare) fascinantă. De aceea am denumit-o „defragmentată”. Evident, este un neologism propus de mine și nu există nici-o garanție că va intra în lexicul limbii române. Am utilizat, pentru prima dată, adverbul „defragmentat” într-un poem din volumul de versuri „FATA MORGANA”, Ed. ePubishers, 2016: „Copacii triști, răniți de brume, / Se legănau defragmentat,/ Plângând peronul devastat/ Din gara mică fără nume”/.

Am înțeles, cu timpul, că fenomenul defragmentării este universal, putând fi regăsit în „mișcarea” cuvintelor, ideilor, amintirilor, sunetelor, culorilor etc. De aceea, presupun că a spune „ideile veneau defragmentat” este întrutotul corect, pentru că mai multe idei, care bat la poarta minții deodată ori secvențial, ajung pe „lungimi de undă” defazate și inegale. Tot așa, sunetele emise de instrumentele care dau viață unei creații muzicale (simfonie, concert etc) ajung, de cele mai multe ori, la urechea ascultătorului « defragmentate », dând naștere unei polifonii care fascinează. Într-un comentariu pe marginea acestui eseu, scriitorul Corneliu Traian Atanasiu spunea următoarele : « Defragmentarea ca termen al informaticii este un procedeu de a recupera fragmentarea fișierelor împrăștiate pe parcursul compunerii lor. Oricum, ele folosesc mai multe clustere, dar prin defragmentare se încearcă adunarea acestora în secvențe cât mai continui pentru a economisi spațiul discului. Și în acest caz cuvântul a de-fragmenta este opusul lui a fragmenta, așa cum a demonta este opusul lui a monta, a deregla al lui a regla »

Eu adaug observația că, în anumite cazuri, prefixul „de” se aplică pentru a desemna aducerea laolaltă a mai multor elemente (de exemplu, fragmenta-defragmenta), în alte cazuri pentru a separa aceste elemente (de exemplu, monta-demonta).

În abordarea propusă în acest eseu, a defragmenta conține ambele fațete ale mișcări, respectiv, aducerea împreună sau desfacerea elementelor, uneori într-o logică deterministă, alteori într-o logică aleatorie.

———————————————–

Prof. univ. dr. Corneliu NEAGU

15 octombrie, 2018

Paula ROMANESCU: Taina scrisului (77) – Fără de taine

Mi s-a spus că am venit în lumină într-o toamnă. Eu nu-mi amintesc. Trebuie să dau crezare unui act de naştere în care o pată galbenă de forma unei frunze – amprentă stranie, mă aşează dintru început sub semnul toamnelor.

Aşadar, după ce Dumnezeu m-a trimis în lumină (El ştie de ce, eu încă mai stărui să-I aflu vrerea!), mama mea – Maria (cum altfel s-ar putea numi o Mamă?) a primit carte de la tata, plecat departe cu arma pe umăr şi raniţa-n spate de când cu acel „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, prin care o ruga să mi se pună numele Paul (precum al acelui camarad al său căzut în luptă alături de el într-o rea zi). Cartea poştală găsită de mine în cufărul de comori al mamei după ce mama s-a mutat sub iarbă, semnată de urma unei lacrimi şi ştampilată cu „cenzurat”, purta data zilei mele de naştere: 20 octombrie 1942. A fost prima oară când aveam să nu-i dau ascultare tatei, nenăscându-mă băiat cum ar fi vrut!

Am descoperit mai întâi surâsul, apoi cuvântul şi, mai apoi, drumul. Nu ştiam unde duce. Nu prea ştiu nici acum. Ştiu doar că drumurile toate se fac mergând şi că depinde de fiecare dintre noi să nu îngăduim pustiului să se înstăpânească peste grădinile din suflet. Când a venit vremea să citesc, am pornit spre şcoala din sat, mai apoi la Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual „I.C.Brătianu”) din Piteşti, au urmat „universităţile mele” în capitală şi nişte ani în care i-am tot învăţat pe elevii care s-au nimerit să mă ştie de profesoară de franceză cum să devină fiinţe gânditoare.

După sporadice apariţii prin presa literară, în 1993 am debutat în Franţa cu volumul de poeme „Avril de ma jeunesse en fleur”. Au urmat nişte premii literare, tot prin Franţa, care au făcut-o pe mama să mă privească bănuitor şi, pipăindu-mi fruntea cu degetele tremurânde ca să vadă dacă nu dă cumva de urma spinilor din coroniţa care ar fi trebuit să mi se pună pe frunte precum în copilărie la serbarea de sfârşit de an, să spună: „Dacă te-au premiat ăia pe tine, îmi dau seama cât de slabi trebuie să fi fost ceilalţi…” Aceasta a fost şi rămâne cea mai pertinentă critică literară de care am avut parte.

De atunci scriu ba în română, ba în franceză; am tradus şi traduc din lirica marilor clasici români – Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, precum şi a unui mare număr de poeţi contemporani iar, în exerciţiu invers, din lirica franceză/francofonă – antologii (Roua unei lacrimi, Roua de senin, Roua de gând, Trecea un cântec peste veacuri, Poezie din închisorile comuniste – Unde sunt cei care nu mai sunt?/Où sont-ils ceux qui n’existent plus?, Poètes, vos papiers! etc.) şi selecţii de autor, între care Verlaine, Apollinaire, L. Labé, Ion Horea, R. Cârneci şi alţii.

Ba mai scriu şi poezie originală (tot în ambele limbi mai sus amintite) de s-a trezit un franţuz să mă întrebe de ce scriu în limba mamei lui. I-am răspuns că franceza este din punctul meu de vedere cea mai frumoasă limbă din lume. S-a înfoiat el şi, în loc să se mulţumească cocoşul galic cu spusa mea, a avansat surâzând subţire o nouă întrebare: -Dar româna voastră?

Aveam laserul privirii la mine când i-am răspuns:

– Româna, cher non-ami, este unică!

Mai scriu şi proză, eseuri, memorii, etc. Drăcovenia asta uluitoare care se cheamă internet v-ar putea spune mai multe despre mine, cum de altfel despre oricine se aventurează să se rătăcească prin în agora literară. Uneori aflăm chiar noi despre noi pe acolo lucruri de care nu aveam ştire…

Dacă ar fi să-i fac concurenţă lui Conu Trahanache (deşi el rămâne unic şef prezident de comitete şi comiţii!) aş îndrăzni să adaug la numele meu următoarele:

Membră a Uniunii Scriitorilor din România (2004)
Membre de l’Académie Centrale Européenne des Sciences, des Lettres et des Arts (Paris, Sorbonne, 2011)
Président de la Section Etudes Littéraires et Traductions de la Ligue de Coopération Culturelle et Scietifique Roumanie-France (1990-2010)
Meritul Cultural în Grad de Cavaler, ( Preşedinţia României, 2011).

Schimbă acestea cu ceva profilul meu de om? Nici vorbă! Şi iată-ne acum. Într-un timp tâmp în care nimic nu mai seamănă a poezie, alături de alţi împătimiţi de cuvânt, eu cânt. Pentru că: „Nu vreau/ (dar nici nu ştiu)/ să zbor.// Nu mă mai îmbiaţi/ c-un colţ de cer/ şi doi stânjeni de rai…/ De fapt sub carul mare/ atâtea aripi/ abia de pot să-ncapă.// Nici pe pământ/ nu-i loc pentr-o cărare/ numai a mea./ Aş vrea/ (dar să nu râdeţi!)/ Aş vrea/ să merg/ pe apă.//”

––––––––––

Paula ROMANESCU

București, 10 octombrie 2018

Anghel Zamfir Dan: Păcatul ca formă de existență

Dacă dragoste nu e, facem!

-După cum văd tu şi ideile le ai amestecate cu un păcat, mi-a zis zâmbind ștrengărește.

-Este păcatul gândului asumat, ți-am răspuns strângându-te.
Tu care te ascuzi, păcătuieşti mai mult decât unul care păcătuieşte iubind.

Toţi avem păcatul gândului în codul nostru genetic, în creaţie.
Suntem creaţi pentru că iubim.
Că iubim lumina zilei, zgomotul timpului, firul de iarbă în vânt răsfăţându-se, frunza ce îmbie copacul să crească mândru şi falnic de umbra lui răcoroasă, un răsărit sau apus al celui ce ne dă şi întreţine viaţa. Sau mâna ce se întinde spre noi vrând mângăierea să ne-o lase supusă tandreţii.
Chipul ce ne priveşte senin îndoindu-ne formele încăpute în palma cu care ne mângăie părul carnea şi gândurile. Sau norocul de a ne găsi într-un cuvânt, intrare în templu unde se află comorile din care s-a inspirat cel ce a creat emblema ispitei.
Că iubim Trup de Femeie sculptat în forma dorinţei primordiale.

Totul este iubire, daraga mea neiubită, ți-am zis mângâindu-te.

Mai întăi idea iubirii apăre în gândul ce excită o anumită formă a mişcării undelor noastre energetice, apoi în tot ce respiră diferitele moduri sub care viul renaşte.

-La noi păcatul gândului i-a forma parabolei, cred, mi-ai zis cu un foșnet de gând ce trecea mângâierea peste dealurile sânilor tăi.
-Recunosc, am răspuns păcătuind.
Într-o zi, când treceam un răstav al singurătăţii, un păcat îmi spunea că suntem şi ne iubim la marginea unei păduri.
Umbra ei ne ascundea dragostea sub frunzele înverzite de bucuria ce o simţeau pentru noi. Copacii îşi fremătau coroanele într-un zâmbet înţelegător şi exaltau fiecare susupin al îngemănărilor noastre .

-Dragostea este esenţa mişcării, îmi spuneai!

Iar eu te îmbrăţişam aşa de suav şi mă ţineam strâns de trupul tău simţind în toate adâncurile mele mişcarea ta ondulatorie.
Iar tu îţi însoţeai toate păcatele gândurilor în jurul trupului meu şi aşa te zbăteai să nu cazi pradă mirării până toată supunerea te-a învăluit într-un mister atât de incandescent încât frigea pământul sub noi de atâtea idei deslănţuite .
Păcatul se lăsase ademenit de promisiunile unei chemări ancestrale şi înverzit de frunzele sub care ne protejam se desfăta savurând din plăcerile viului despletit în nuanţa atingerilor.

-Am visat mereu clipele acestea trăite, încercai să te scuzi .

Visul,alt păcat bănuit că se înfrunptă din bucuriile vieţii. Sub mantia minţii,el circulă nevăzut ajutându-i pe cei ce nu îşi despart speranţele de dorinţă, păcatul de gând şi întinderea mâinilor de la unul spre altul, să rămână cuprinşi în forma incipientă a cunoaşterii.

-Sărută-mi aripa de lângă umărul stâng, mi-ai zis ispitându-mă.

Se zbate necontrolat derutându-mi mşcările firii şi nu îi mai pot stăpâni apetitul de zbor înspre tine.

-Rişti să nu mai poţi zbura delicat, ți- am răspuns.

În zona aceea este lăcaşul de unde izvorăsc ideile amestecate cu păcate. Dacă vrei să rămâi ascunsă în verdele funzelor la infinit, evită expunerea. Sărutul este poarta pe unde intră şi ies multiformele începuturi ale deslănţuirii.

-Descântă-mă, atunci cu toate păcatele cărnii, mi-ai zis șuerând un suspin!
Fiecare părticică din mine împarte- o cu tine

A fost singura şoaptă ce am mai putut s-o aud. Un val de îmbinări între un gen de scurgeri fluide şi plasma în care intram şi ieşeam stăpânea toată fiinţa din mine şi aşa lin lunecam de la mine la tine până ne-am contopit într-un dans al mişcării divine.

Stolul de păsări ce dormea în copac s-a speriat însă şi fâlfâitul atâtor aripi ne-a frânt legănarea. Ne-am mulţumit îndelung pentru darul dat şi primit şi mână în mână am coborât pe scara realităţii.

– Ce orbitoare-i lumina din ochii tăi unde licăresc splendorile bucuriei!

Vom reveni cât de curând spre a continua de unde am rămas, ne-am promis.
Deja gândurile ni se amestecau în decizii şi urmele paşilor ne căutau sensurile din care puteam reveni unul spre celălalt cu mâna întinsă spre a ajunge împreună din nou sub umbra pădurii răcoritoare.

——————————

Anghel Zamfir Dan

12 octombrie, 2018

Adriana POPA: Taina scrisului (75) – Oglindirea propriei personalități

„Iar acolo, totul tăcea”, constată feciorul de împărat, ajuns în tărâmul Tinereţii Fără Bătrâneţe şi-al Vieţii Fără de Moarte, acest tărâm al absolutului în care armonia a ajuns la un nivel atât de înalt de perfecţiune, încât nu mai e nevoie de gest sau de cuvânt. Ori, tipic umană este nevoia omului de a-şi oglindi propria personalitate în subiectivitatea celorlalţi, prin intermediul cuvântului.

Cuvântul, prin caracterul său obiectiv, dar şi prin categoria sa estetică individuală, produce realitate. O realitate care se reflectă în om, creat imperfect, trăind într-o societate imperfectă, în care valoarea e înlocuită de nonvaloare, adevărul de minciună, libertatea de lanţuri.

„Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi”, spunea Dostoievski în „Fraţii Karamazov”. La începutul timpului, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în Edenul primordial. Aici nu exista durere, boală, suferinţă, moarte. S-a dovedit însă că universul propus nu era compatibil cu natura umană, de aceea omul a simţit inconştient nevoia de schimbare şi singura modalitate de a o realiza a fost încălcarea poruncii divine.

Omul este sediul înfrângerii şi al neantului. Omul este o variantă a lui Icar, dar o variantă infinit inferioară originalului. Ce frumos ar fi fost ca miturile să nu se prăbuşească! Ce frumos ar fi fost ca idealurile să rămână nealterate!

De ce scriu? Scriu pentru că sunt o fiinţă revoltată în sensul exprimat de Albert Camus în eseul „Omul revoltat”. Literatura este o taină. Literatura este o revelaţie, unii scriitori ne pot spune că au aripi şi pot zbura! Literatura este o expresie a frumuseţii şi a visului.

Scriu, scriem, ca să renaştem şi să ne regăsim pe noi înşine. Ulise, în infern, a sacrificat animalele, pentru ca umbrele să-şi regăsească existenţa. În acest sens s-ar putea înţelege că scrisul ar putea fi şi un sacrificiu. Necesitatea jertfei este explicată de Mircea Eliade: „În creaţie era divinitatea care se sacrifica pe sine; şi în alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica fiinţa cea mai dragă, un alt fel de a formula jertfa de sine”. Ideea jertfei se regăseşte în „Meşterul Manole”, drama lui Lucian Blaga, într-un monolog de tip faustian: „Lăuntric un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat.”

De ce scriu? Scriu pentru că mie îmi este dor! „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”. (Nichita Stănescu) Literatura, muzica, arta, sunt îngeri luminoşi cu dor de pământ.

Cu dor de iarbă strivită, verde, sub tălpi.

Scriu, scriem, pentru a împărtăşi celorlalţi gânduri şi sentimente, pentru a nu strivi „corola de minuni a lumii”. Trăim într-o societate meschină, în care „prin simplul fapt că face parte din mulţime, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că ar fi fost un individ cultivat; în mijlocul mulţimii, devine un instinctiv, prin urmare un barbar”, spunea Sigmund Freud în lucrarea „Psihologia colectivă şi analiza eului”.

De ce scriu? Scriu pentru a călători în timp, pentru a aboli timpul istoric, pentru a rămâne „veşnic tânăr înfăşurat în manta-mi”. La fel ca feciorul de împărat din basmul „Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte” care atinge absolutul – un absolut care se pare că îl copleşeşte – şi, prin redescoperirea „stării de dor” străbate invers drumul de la infinit la finit, pentru a se reîntoarce la condiţia umană şi a se contopi cu originile.

Scriu, scriem, pentru a ne contempla propriul suflet, pentru a ne regăsi prin cuvânt. În societăţile arhaice exista răspunderea faţă de cuvânt. Odată rostit, cuvântul se încărca de sugestii magice, demiurgice şi nu mai putea fi luat înapoi. Dobândind o existenţă proprie, el se putea întoarce împotriva subiectului rostitor, instituindu-se. Cuvintele sunt fiinţe vii, ele păstrează o latură divină. Scrisul? Scrisul este o taină, „nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!”

–––––––

Adriana POPA

Timișoara, septembrie 2018

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Taina scrisului (76) – Drumul către nesfârșit

Am fost întrebat mereu de când scriu. Sunt medic, de o viață tratez trupul, am vindecat mii de oameni și totuși am simțit că este prea puțin. Am început să scriu, în versurile mele se regăsesc gândurile, suferințele, durerile oamenilor, lacrimile lor. Fiecare rețetă este o poveste reală, un strop din viața unui om.

Cine sunt… M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni, uneori mă regăsesc nicăieri. Nu, nu mi-am pierdut rădăcinile și asta m-a salvat ca om. De când mă știu, când mă plimbam pe malul Jiului visam să citesc, să scriu, să mor pe țărmul mării. La 6 ani am fost internat într-un sanatoriu aproape doi ani. Acolo am învățat să citesc. Citeam mult, la 7 ani trăiam poveștile și poemele lui E.A. Poe. Atunci am hotărât să fiu medic, să înlătur suferința. Am ajuns pe malul mării, sunt medic, scriu, ce poate fi mai frumos.

Și totuși, de ce scriu… Scriu ca să pot respira. Știi, atunci când tratezi un om, medicul adevărat ia cu el suferința omului bolnav în sufletul lui. Și asta o face mereu, zi de zi. Fiindcă asta îmi este menirea și destinul, lacrima și chinul.

Tatăl meu a fost preot, în acele grele vremuri, a reușit să ridice o biserică. Copil fiind mă întrebam atunci, eu ce voi face când voi fi mare. Și m-am făcut medic. Au trecut ani, mulți, puțini, e greu acum de spus. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții, a stărilor de conștiință, să pot respira.

Improvizez pe claviatura creației, pășesc în profunde căutări existențiale, creez o stare, scriu poezii, o analiză atentă a clipei, a bolii, o incizie în scop terapeutic, o stare de singurătate generatoare de conflictuale introspecții. Sunt peste tot și pretudindeni, dezamăgit mă întorc mereu în mine, căutând, întrebând.

Comunicare, comuniune, cuminicare-obsesia unui suflet. Fiind român sunt pretutindeni.
Mai bătrân și mai tânăr decât lumea, trăiesc cu vremurile toate laolaltă. Desenez inscripții pe nisipul eternității cu degetele înfiorate sub lumina purpurie a zilei. Am două mii de ani și o zi, deci sunt copil, pot să mă joc, nu? Nu ofer poeme, comunic stări, spre meditare profundă. Fericirea durează doar o clipă, tratând pacienții, bolile și sufletele lor, vreau să creez o clipă eternă.

Trăind lângă tatăl meu, logic, gândurile, poemele mele au simboluri și inspirație biblică. Au o notă mare de neliniște, un torent de întrebări, Sfânta Cruce, toate trăirile, nu am venit ca să stric ci să împlinesc cuvântul Lui. Calea, Adevărul și Viața, lumina dintâi din care Demiurgul ne-a întrupat și care ne locuiește. Cerul-ocean iar marea un fluid curgând necontenit spre infinire pe pământul incendiat. Am întins într-o zi mâinile către cer, erau aspre de întrebări, a rămas cuvântul răstignit pe o cruce. Știi, pe cruce și cuvintele plâng. Sunt o pană ce visează pe o coală albă, nu sunt nici far și nici lanternă, sunt doar o scânteie.

Zilnic, la cabinet, le citesc pacienților din poemele mele, arătând drumul iubirii, e un zbor nesfârșit, iubirea e verb, e acțiune, e umilință, e dăruire. Îmi caut calea ascuns între gânduri, ruga îmi dă puterea de a merge mai departe. Prin vers mă mărturisesc, mă dărui complet și ard în propria ființă în căutări de construcție a iubirii și scriu…

Trăiesc și mă scriu. În 2015 am întâlnit un om minunat, scriitorul-editor Ștefan Doru Dăncuș. A apreciat și apoi a publicat primul meu poem de versuri numit „Lacrimi”.
Analiza literară realizată de criticul G. Coandă și ulterior de alți critici literari mi-au confirmat drumul ales. Ce a urmat, a fost o minunată poveste ce continuă și astăzi.

–––––––––––––

Dr. Viorel BIRTU-PÎRĂIANU

Cernavoda, septembrie 2018

George SMARANDACHE: Taina scrisului (74) – Continuă să scrii !

M-am născut, la data de 29 septembrie 1965, la dispensarul din comuna Coteana, judeţul Olt, România, la ora 04:20, când încă nu începuseră să cânte cocoșii am făcut cunoștință cu această lume, după ce draga mea mamă, Sofia, mă plimbase în pântecele-i binecuvântat, prin comună timp de 9 luni. Așa se face, că atunci a avenit pe lume primul copil al familiei Smarandache, adică subsemnatul! Copil, blond si ochi verzui-căprui care odată ce a învățat mersul pe jos, nu i-au mai stat picioarele, bătând mai întâi ulițele comunei, apoi drumurile patriei și nu in ultimul rând ale străinătății, până am ajuns în Noua Zeelandă… dar m-am și întors la locul de baștină.

La 8 ani, pășeam pe treptele școlii și am fost întâmpinat, alăture de colegii mei, de doamna învățătoare Păune Eugenia. Dânsa a fot cea care ne-a introdus în tainele abecedarului și ne-a învățat să scriem primele cuvinte. Așa că am absolvit școala primară și gimnazială la Școala Generală Coteana, apoi am luat drumul orașului pentru a urma liceul. După cum spuneau întelepții satului, „N-ai carte, n-ai parte!”, așa că am luat lumea în piept și am plecat la Slatina. Doamne, când îmi amintesc ce chin a fost pentru tata să-mi găsească uniformă școlară și pantofi. Eram așa de „dezvoltat” că tot ce probam nu era bun. Nu din cauza mușchilor, ci a construcției mele firave și nu în ultimul rând a piciorului care nici acum nu a depășit măsura 37.

La liceu, am fost un oropsit de soartă. M-au pus numai în prima bancă să văd și eu ce se scria pe tablă. Așa că, adio fițuici și copiat la lucrări, la teze, și uite așa am fost nevoit să mă pun burta pe carte ca să nu-l fac de râs pe tata. Adevărul este că îmi plăcea să studiez! Și cum stăteam cam slăbuț cu partea financiară, din trimestrul al III-lea am început să-mi meditez colegii care erau în pragul corigenței. Și așa, mai făceam rost de ceva bănuți cu care îmi mai cumpăram o carte sau devoram zilnic câte un ecler și gâlgâiam un cico.

Ce putea fi mai bun la acea vreme pentru un țânc venit de la țară? Toate au trecut ca un fum și am ajuns la vârsta adolescenței, despre care nu am timp să povestesc, poate într-o carte, nu știu… Cert este că am plecat cu entuziasm la școala militară îndrăgostit fiind de uniformă. Fratele mamei era militar de carieră și eram fascinat de ținuta lui, încât într-o seară de sâmbătă când au venit pe la noi la țară și au tras o petrecere zdravănă, i-am tăiat toți nasturii de la veston și i-am ascuns într-un borcan de sticlă, undeva prin fundul grădinii!!!

Am servit patria cu stoicism până în anul 2002, când am decis să trec în civilie. Am intrat în cultură ca și angajat al unei instituții din Slatina unde am întâlnit oamenii de excepție lângă care am avut onoarea să lucrez. Aș dori să amintesc două persoane deosebite: Nicolae Truță și Visi Berzovis Ghencea, oameni care au purtat stindardul culturii oltene și nu numai, dar care, din păcate, ne-au părăsit prea devreme.

Referitor la scris. Păi, ce să spun? M-am apucat într-o zi să aștern ceva pe hârtie. Îmi era dor de comuna mea, de ulițe de oamenii simpli și minunați unde cunoscusem frumusețea vieții și așa… colegul meu Valeru Ciurea m-a rugat să-i dau să citească mâzgălelile mele. A doua zi a venit la mine în birou și mi-a zis: „Continuă să scrii!” Și iată că în decembrie 2010, la târgul de carte „Gaudeamus”, lansam primul volum de proză: „Lumea satului, Monografie povestită”. La început, au fost și critici la adresa cărții, în contextul în care majoritatea scria science fiction, eu am „îndrăznit” să mă întorc la „opinci și praful de pe ulițe”. Însă, în scurt timp, au început să apară și încurajări dar și schimbări de opinii, chiar din partea acelora care mă criticaseră, și astfel am mai scris încă două volume de proză: „Lumea satului – Ţarina şi drumul de asfalt” și „Lumea satului – De la uluci, la porţi de fier şi gard de ciment”.

Apoi a urmat prima piesă de teatru, „Măgura” regizată de Andra Negulescu, în rolul principal Claudiu Bleonț, piesă care s-a bucurat de un real succes, atât în țară cât și peste hotare, fiind jucată la Auckland, Noua Zeelandă și Londra în Marea Britanie. Următoarea piesă de teatru a fost „Nebuniile dragostei”, o comedie regizată de Dan Tudor, avându-i ca protagoniști pe: Marius Bodochi, Claudiu Bleonț, Adriana Trandafir, Monica Davidescu, Anca Sigartău, Gabriel Fătu. Cea de-a treia piesă de teatru pusă în scenă este „Zvonul”, piesă la care încă se lucrează și sper să fie bine primită de public ca și celelalte.

Deodată, cum scriam proză și teatru, am simțit că m-a cuprins nostaligia și între cele două genuri literare, am început să scriu și poezie. Așa au apărut de-a lungul anilor câteva volume: „Versuri despre Poesie, Suflete, cărunt la tâmple”, „Ochii sufletului, toamna”, „Călător printre cuvinte”. Dar nu am terminat încă resursele și iacătă, anul acesta urmează să apară o nouă piesă de teatru „Fluturele alb” și un nou volum de poezie, bilingv, româno-englez „Cântarea cântărilor” sub egida Academiei Româno- Australiene.

Dar nu m-am limitat doar la atât și am mai avut colaborări pentru promovarea culturii și valorilor culturale românești peste hortare. Astfel, am realizat o serie de emisiuni în direct la Madrid, în urma cărora a rezultat și o carte „Peregrinări de suflet, cultura românească din Oltenia la Madrid” – interviuri şi videoconferinţe – Craiova, Slatina – Madrid. Cea mai mare bucurie am primit-o de la prietenii din Auckland când și-au botezat trupa de teatru după piesa „Măgura” pe care am montat-o împreună cu Claudiu Bleonț (și cu ei, desigur!”) în Noua Zeelandă. Îi urmăresc, și în calitate de „naș” sunt foarte mândru de activitatea lor. Îi respect și îi iubesc enorm”

Pe viitor, vreau să mă maturizez, dar se pare că nu prea reușesc, copilul din mine mă domină. Îmi place viața, îmi place tot ce mă înconjoară, cu bune și cu rele, iubesc soarele și luna și tânjesc după pădure și drumul prăfuit de la țară. Îmi doresc să scriu un roman, dar aștept să mă mai coc puțin, încă nu mă simt destul de pregătit. În schimb, mai scriu o poezie, o piesă de teatru și uite așa mai capăt experiență. Încerc să fiu un personaj care încă mai caută frumusețea vieții și trăiește cu speranța că într-o bună zi oameni vor redeveni oameni și vor realiza că „spiritualul” contează mai mult decât latura materială!

–––––––––––-

George SMARANDACHE

Slatina, septembrie 2018