Adrian GRAUENFELS: Taina scrisului (85) – Cling Dring, cum am ajuns scriitor

Dar înainte de astea şcoală primară!

Iată 4 clase de trecut, un Rubicon pentru un băieţel roşcovan şi foarte timid. Eu, adică elevul Grauenfels. Într-o clasă veche, într-o şcoală veche undeva peste o Dâmboviţă care curgea aiurea, nestrunită. Lumina venea de la învăţătorul care purta un nume latin, sonor: Cicerone Mucenic. Un domn impozant care serios, calm, degajând căldură şi răbdare ne învaţă abecedarul, caligrafie, cititul, dicţie. Memoria mea este tocită dar îmi amintesc serbările de sfârşit de an, chiar şi costumul de veveriţă cusut de mama pentru scenă. Mucenic avea două fete, locuiau chiar în clădirea şcolii.. nu întârzia niciodată la lecţii. Eram un neastâmpărat, hiperactiv, dar o singură privire severă mă îngheţa. Ştia că mă plictisesc, că prind lucrurile din zbor, mă lăsa în pace să mă joc la infinit cu penarul, tocul şi peniţa. Eram mereu cu degetele albastre de la cerneală călimărilor înşurubate în pupitrele de lemn. Iarna se făcea foc într-o sobă mare de olane care mirosea a fum de brad. Mai îmi amintesc un concurs de citit poezii, cred în clasa a 4-a, repetam acasă din Coşbuc în faţa oglinzii, cât de sigur eram de premiul întâi care mi-a fost suflat la ultima rundă. Păstrez undeva o poză alb-negru: eram toţi la sfârşitul clasei 1-a, colegii mei, băieţi toţi, cu Cezara singura fată lângă Cicerone, el în centru – mentor, mare şambelan al turmei de pitici. Apoi a venit despărţirea, brusc totul a dispărut, au venit alte timpuri, alte feţe şi alte trăiri. Crescusem.

Vara la Cinemascop

încet, una câte una imaginile rulează

în zăduful sălii Patria

pe ecran dealurile respiră cu greu

corabia oraşului vâsleşte spre larg

în miezul anului, în întunericul verii

la balcon cucoanele plâng.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Taina scrisului (85) – Cling Dring, cum am ajuns scriitor” →

Maria FILIPOIU: Taina scrisului (84) – Însuflețirea cuvântului

Motto:

„Scrisul este glasul inimii din taina sufletului cu reverberații în conștiința cititorului. Scrisul creativ este însuflețit de spiritul gândului și răstignit de codeier pe crucea destinului, spre veșnicirea cuvântului haric din înzestrarea Divinității.”

Scrisul a fost inventat din dorința de comunicare, iar perfecționarea lui a necesitat o evoluție perpetuă în secole și chiar milenii, din paleolitic (30.000 – 10.000 de ani) până în neolitic – mileniul VII î.Hr. Pe teritoriul României cel mai vechi scris a fost descoperit de arheologi în „Tăblițele de la Tărtăria” (Județul Alba), datând din anii 5.500 – 4.000 de ani î.Hr. (3 tăblițe de lut) Cele mai mediatizate reprezentări din începutul scrierii – o prescriere în ideogramă (semn-cuvânt) sunt în simboluri grafice și picturale, astrale și pământene, dăltuite în piatră, fiind cea mai rezistentă degradării prin timp.

Primele scrieri au fost descoperite în Egiptul antic, în perioada fanariotă, scrierea hieroglifică (prin semne grafice și imagini) și continuând în perioada dinastiilor cu scrierea hieratică (prin litere), folosită în comunicări religioase, până la scrierea cursivă – perioada ptolomeică și romană. Cea mai veche inscripție de pe Terra a fost descoperită în China, pe carapacea unei broaște țestoase, înainte cu 6 600 ani î.Hr.

În Europa cele mai timpurii inscripții sunt grecești, datând din perioada (770-750 î.Hr.) în alfabetul fenician, din care au derivat alfabetul latin și alfabetul chirilic, folosite și astăzi, iar primele scrieri literare, care s-au păstrat până în prezent sunt Eliada și Odiseea, ale poetului antic – Homer, dovezi incontestabile a păstrării informației scrise.

Născută cu numele Popa Maria pe pieptișul unui munte, într-o zonă mitologică „Țara Luanei” din Subcarpații de Curbură (Văvăluci-Bozioru-Buzău) cu obiective turistice renumite în vestigii rupestre, aș putea spune că am învățat, încă din perioada preșcolară, scrierea ideografică de pe pereții grotelor – lăcașurile strămoșilor mei și L-am întâlnit pe Dumnezeu în Biserica din stâncă (Aluniș-Colți), despre care s-au scris multe monografii.

Pe plaiurile natale am auzit pentru prima dată legendele comorilor dacice ascunse în Dealul Tocitorilor (la câteva sute de metri de locuința natală), prin grai-viu, chiar de la localnicii care au explorat locurile cu stihii ce s-au năpustit asupra lor când au fost deranjate. Mărturisitor a fost unchiul Gavrilă Sergentul (cumnatul bunicii mele materne) din Scăieni-Bozioru-Buzău în prima jumătate a secolului XX.

De la bunicii materni, din neamul Filipoilor, am învățat taina scrisului în buchea cărții și prețuirea valorilor tradiționale ce s-au conturat în pasiunea colecționarului de folclor și etnologie, obținând din prima participare la un concurs de tradiții difuzat de Televiziunea Română – Departamentul Cultură, Premiul pentru originalitate acordat de scriitorul George Pruteanu în emisiunea moderată de Ioana Drăgan (după Revoluția din Decembrie 1989). De atunci am început să-mi revizuiesc jurnalul de tradiții, completându-l în repetate rânduri pe câteva sute de pagini, publicate în două cărți la Editura Paideia – Bucuresti, ce-au fost distribuite prin rețeaua de librării din toată țara (2008): „Tradiții creștine și ritualuri populare românești” și „Expresii populare și trăiri proverbiale”. Au fost urmate de participări în zeci de antologii literare și volume colective însumând peste 90 până în prezent, participări la concursuri literare și colaborări cu peste 30 reviste de cultură, obținând peste 25 de premii și diplome pentru creații literare. O altă temă îndrăgită a fost cea patriotică, publicând în anul 2015: „Ecouri Străbune – omagii și memorii în poeme”, „În Zodia Poeziei” și „Cinstire înaintașilor – în memoria personalităților dispărute” (antologie de coordonator).

În anul 2016 am publicat antologia de coordonator „Literatura de ieri, de azi și de mâine” (vol.I). Anul 2017 a fost cel mai rodnic, publicând două antologii de coordonator „Versuri pentru Eminescu” și „Literatura de ieri, de azi și de mâine – vol.II”, dar cel mai mare răsunet l-a avut volumul de autor „La Poarta Divinității”, cu prefață și aprecieri critice de criticul literar Horia Gârbea, lansat la Târgul Internațional „Gaudeamus 2017” și publicat în peste 3.000 de exemplare, comercializate prin Librăria Coresi și site-ul Amazon.

În Anul Centenarului Marii Uniri – 2018 am lucrat la un volum de publicistică istorico-literară: „Recurs la Unire – Centenarului Marii Uniri”, ce urmează să vadă lumina tiparului la Editura Libris-Editorial, fiind comercializat pe site-ul Librăria Libris. Va fi lansat la T. I. Gaudeamus 2018. Tot în 2018 va fi publicată antologia de coordonator „Marea Unire Culturală – Centenarului Unirii”. În prezent redactez un volum de sonete și rondeluri creștine „Pelerin la Templul Cerului”, iar proiectele pentru viitor sunt multe, din care îmi doresc să le finalizez pe cele mai importante, cât îmi îngăduie calea destinului acestei vieți. Traversând prin era informațională, când se scrie mult și despre orice, necesitatea diversității tematice mobilizează truditorii condeiului pe ogorul cuvântului, spre rodirea lui în conștiința publică, iar creația literară este criteriul de selecție a informației ce merită să dăinuie prin timp, dar maratonul selectiv nu este, totdeauna, cel corect.

Împătimitul de scris nu poate supraviețui altfel, pentru că „scriitorul care nu mai poate să scrie este profund nefericit.” (Mircea Cărtărescu) Pasiunea pentru scris s-a născut din dorința cititorului de-a întâlni în cărți sămânța informațională, scriitorul fiind, mai întâi, un devorator de lectură prin care mobilizează conexiunile neuronale spre creativitate – logica îndemnului eminescian: „Citește. Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și imagini.” Motivația pentru creație se transmite, psihanalitic, din cel de-al treilea ochi al demiurgului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.” (Mihai Eminescu).

Produsul final din concepția ideatică fiind cartea, autorul care i-a dat viață o poartă în sufletul său prin labirintul vieții și o duce în veșnicie ca pe dorul ce-l desparte de fiii biologici spre o confesiune prin altă dimensiune spațio-teporală: „Carte –/ Sora mea cea bună,/ Din ce sfântă-mpreunare/ (…) Când –/ Pe-aceeaşi cale dreaptă –/ Ne trezirăm împreună,/ Mână-n mână…//” (Ion Minulescu, „Rânduri pentru o carte”)

Tributară unei sentințe divine, pe deplin asumată, ca o efigie a Cuvântului botezat în cristelnița lacrimilor și răstignit pe crucea destinului, închei eseul autobiografic pentru antologia „Taina scrisului”, coordonată de scriitorul român – George Roca stabilit în Sydney-Australia:

„Taina Cuvântului vrând să o deslușesc,

Îmi duc rugăciune în altar sufletesc.

Cu ochiul minții aprind făclie în gând,

Pe jurnal să pot zări condei lăcrimând.”

Maestre, bine v-am regăsit! Vă felicit pentru minunatul proiect și vă doresc mult succes în finalizarea lui.

–––––––––––

Cu stimă și recunoștință,

Maria FILIPOIU

București

Septembrie 2018

Gheorghe Andrei NEAGU: Taina scrisului (83) – Moartea penițarului

– Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.

– Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.

– Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere.

O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.

– Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu „p” se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui.

Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit ce anume înseamnă pentru el litera „p”. de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere.

Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte de ce vremuri trăia obişnuia să explodeze în versurile sale, într-un mod destul de nefericit.

– Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise ştiind că în sală se afla şi securistul care-i avea sub supraveghere. Nici Liviu Stoiciu şi nici alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt, pe alţii nu-i amuţiseră frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică.

Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la început de Cenaclul Flacăra. Mă şi mir că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că el avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.

– Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.

– Păi, nu încăpem cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.

– Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!

– Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială, rosti Cristian cu năduf.

– N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!

– Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?

– Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată, puşi la zid, trimişi la canal sau judecaţi pentru crimele lor.

– Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni.

– Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii de care râde Cristi, au făcut ţara mare…

– Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb, în verile secetoase, până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.

– Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori ca noi cred că era mai bine, măcar puteai exprima, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte.

– N-aş vrea să te descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului.

– Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, iar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere.

Mircea ştia de suferinţele a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care deşi nu aveau talent contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine…

Timpul a trecut, guvernele se succedau unele după altele, industria ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci la arabi, de la turci la italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii, vapoare şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezi, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul.

Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea.

Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. Pe Stoiciu îl pierduse când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma după ce citise în ziare că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată să fie primit de C.T. Popescu, dar constată spre surprinderea lui că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!”

–––––––––––-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, octombrie 2018

ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria sincerității

Am rămas uimit câte forme de manifestare are această invenţie lingvistică, sinceritate, la om.

Ea porneşte de la naştere, trece prin genele moştenite în A D N ul specific fiecăruia şi devine un reflex condiţionat pe măsură ce te integrezi în viaţă, în societate.

Nu ştiu sigur dacă animalele se manifestă aşa de diversificat precum actuala specie umană.

Nu ştiu nici dacă microbul sincerităţii a venit de undeva din univers, prins în coada unei comete, sau este pur şi simplu o invenţie umanoidă specifică.

Cert este că, sinceritatea reprezintă o formă de adaptare a omului la cerinţele circumstanţiale.

Mai pe româneşte spus, depinde de ce crezi, urmăreşti, speri şi ce interese ai la momentul în care spui că eşti sincer.

Mulţi din cei sinceri se plâng că au pierdut, din cauza sincerităţii şi promit că altă dată nu vor mai fi ,,sinceri”.

Şi mai mulţi evită, prin diferite procedee, situaţii în care trebuie să se manifeste. Unii au această putere primită din gena lor, alţii o dobândesc prin experienţă.

Dar ce este ,,sinceritatea,, mă întreb, de a ajuns în astfel de conflicte verbale şi de manifestare contradictorie ?

Am citit undeva că este ,,oglinda sufletului”, probabil, mulţi au sufletul ciobit şi oglinda le jaocă feste.
Altundeva, cică ar fi corelarea dintre vorbe şi fapte. Corect spus.

Dar cea mai tare şi adevărată mi s-a părut însemnarea potrivit căreaia ,,a fi sincer nu înseamnă să spui tot ce gândeşti,,,,,ci a gândi tot ce spui”.

Tare de tot !

Asta este de fapt sinceritatea, la ora actuală.

Ea a evoluat din punct de vedere istoric odată cu evoluţia vieţii umane.

Omul modern de azi dezvoltându-şi aşa de tare inteligenţa a ajuns să nu spună tot ce gândeşte, ci să gândească, repede şi bine, tot ce spune, altfel sinceritatea se poate să se întoarcă împotriva lui.

Sincer să fiu, iar sincer,,,,,, această păşune lingvistică are o logică de păşunat.

Diplomaţia însăşi se bazează pe formele ei de manifestare întortocheate. Este chiar semnul unei mari înteligenţe dobândite prin studii aprofundate.

Apoi, de ce să nu recunoaştem, sincer, mulţi dintre noi mint, sau sunt mai puţin sinceri obligaţi de împrejurărri.

Uneori este chiar indicat să ştii să minţi frumos, inteligent, să foloseşti un soi de sinceritate care să te ajute cu ceva, undeva, când ai mare nevoie.

Din păcate, soiul ăsta de sinceritate, a fost cea mai greşită cale aleasă de om spre a se manifesta în univers.

Sincer, cred că nu este om care să nu fi minţit, sau să fie minţit, sau să se mintă pe sine, măcar o dată în viaţa lui pe pământ.

Ați uitat ce a pățit Socrate cu sinceritatea lui?
Ciudat destin de umbră în cer senin, are omul, uneori !

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

19 octombrie, 2018

Adda NEAG: Taina scrisului (82) – Ce nu te omoară, te face mai puternic…

Când am scris prima dată? Păi să încep cu o poveste. Când eram mică adoram să cânt. Stăteam duminicile în curte și cântam ore în șir. De multe ori versurile nu aveau sens, sau poate deviam de la subiect, dar important era că puteam și crea. Anii treceau… și am aflat pe calea cea mai grea că vocea mea e de spart geamuri.

Mai apoi ca orice tânăr care caută un lucru care să îl facă special față de restul lumii, am decis să încep să desenez. Dar întrebarea era ce să desenez? Oricum treceam printr-o perioadaă mai dark, să zicem și desenam chestii abstracte. Și de data aceasta talentul meu s-a dovedit a fi un mare eșec. Pe la 14 ani, viața mi-a aruncat în față o poezie de a lui Bacovia, fascinându-mi existența și ducând la scrierea primelor mele creații. Erau vai mama lor de poezii. În clasa a IX-a, de Ziua Francofoniei, am citit pentru prima dată o poezie de a mea în public. A fost o senzație greu de descris. Poezia se numea „Inspirația” și e una dintre preferatele mele. Poezia este singura mea ancoră. Public poezii din 2016. Și sunt mândră de tot ce am reușit să fac.

***

Adda Neag – „Demonul Uitării”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN/2359-7593, Editia nr. 990, Anul VI, 12 Iunie 2016. Prima dată când am avut ceva publicat, sincer titlut a fost extrem de precis, eu luptând zilnic cu demonii mei. Adică toată lumea are o bătălie cu ei, nu înțeleg de ce unii aleg să fugă de ei sau, în cel mai rău caz, să îi îngroape. Viața ne dă câți demoni putem duce, eu consider că lumea e plină de demoni cu fețe de oameni și suflete de îngeri.

Adda Neag – „Confesiuni”, Revista „Confluențe Literare”, ISSN 2359-7593, Ediția nr. 2085, Anul VI, 15 septembrie 2016, București. Un alt titlu care mi-a descris perfect viața în acel moment, sunt de multe ori o fire foarte directă, adorând adevărul.

Adda Neag – „Confesiuni”, Revista „Armonii Culturale”, ISSN 2247-1547, Adjud, Vrancea, RO Ediția 15 septembrie 2016

Adda Neag – „Prima zi de școală”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN 2359-7593, Ediția 2101, anul VI, 1 octombrie 2016. Cea mai frumoasă zi, prima zi a clasei a zecea, sufletul îmi bătea cu putere, dar și cu durere. Zilnic realizând că viața trece și eu nu pot rămâne într-un loc.

Adda Neag – „Prima zi de școală”, Revista „Clipa”, ediția 1216, 30 octombrie 2016, Anaheim, California, SUA

Adda Neag – „Prima zi de școală”, Revista „Prolitera”, 2 octombrie 2016, Germania.

Adda Neag – „Călătorie în lumea umbrelor”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN / 2359 -7593, Ediția 2183, anul VI, 22 decembrie 2016. Lumea mea e o lumea a umbrelor, gândurile mele adesea conturate de frică și durere. De multe ori, poeziile mele sunt niște victime colaterale ale problemelor mele zilnice… ele suferă pentru mine, mor și îmi dau putere să continui.

Andreea Diana Neag Csizmar – „Frica de oameni”, Revista Liceului Teoretic „Lucian Blaga”, Oradea, editia nr. 22 mai 2016, ISSN 2241-2606, ISSN L=2247-2606. Revista școlii! Ce bucuroasă și mândră am fost de poezia mea” E pur și simplu sentimentul ce mă bântuie zilnic… frica de oameni, de necunoscut, de respingere.

Andreea Diana Neag Csizmar – „Confluențe blagiene”, Colectivul de redacție, editia nr. 1, aprilie 2016 ISSN 2501-5664 ISSN – L = 2501- 5664.

Andreea Diana Neag Csizmar – „O bucată de istorie alături de Varujan Vosganian”, Ghid local Oradea.

Concursul de Creație „Lauda semintelor, celor de față și-n veci tuturor”, Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, editia 2016.

Adda Neag – „Bonjour, tristețea mea!”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN 2359-7593, Editia 2341, anul VII, 29 mai 2017. Chiar că, tristețea mea, ajungea la cote maxime. După câteva luni de la moartea bunicului meu, o lumină mi s-a arătat, adică poezia. Am fost ca o fantomă și chiar numai aveam nicio șansă de a compune. De multe ori am crezut că moartea e ceva simplu, dar durerea pe care am simțit-o atunci era sfâșietoare. Chiar dacă doare, lacrimile nu ajută, viața e nedreaptă și mereu te lovește când nu te aștepți. Sunt lacrimi pe obrajii mei chiar și acum, dupa un an jumătate. În trecut moartea mă fascina, îmi oferea încredere, știam că este un loc mai bun, dar acum e durere, și eu doar despre durere pot scrie, pentru că mă definește.

Adda Neag – „Păcatele îngerilor damnați”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN 2359 -7593, Editia 2539, anul VII,13 decembrie 2017. Un înger damnat de multe ori e ceva greșit în ochii unor oameni! …dar și ei sunt printre noi.

Mențiune la faza națională, lucrare prezentată la secțiunea „Creație literară pentru elevi”. Am participat la Cenaclul „ECOART” coordonat de prof. Univ. Dan H. Popescu, la Biblioteca Județeana „Gheorghe Șincai” din Oradea. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, mulțumesc profesoarei Ruxanda Gavra, care s-a ocupat de mine căci altfel cred că aș fi rămas la rimele mele fără cuvânt. În cadrul Cenaclului am făcut cunoștiință cu domnul George Roca, venit din Australia, redactor șef al revistei „Confluențe literare” care m-a încurajat și inițiat în tainele poeziei. Aș putea spune că dânsul a fost prima persoana care a crezut în mine ca poet și a avut grjă să nu mă pierd pe tărâm literar.

Continue reading „Adda NEAG: Taina scrisului (82) – Ce nu te omoară, te face mai puternic…” →

Harry ROSS: Taina scrisului (81) – O epopee tatuată pe braț

Ce repede trec anii! Amintirile mă leagă de ținuturile natale, de aceea Toplița a anilor 1929 când am văzut pentru prima dată lumina zilei. Acea luminozitate minunată care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, dar care viață deseori a fost și umbrită de forțele întunericului. Când m-am născut mă numeam Enric Roskovits, nume cu care m-am prezentat în anii de școală, apoi la ușa lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz… Acolo, însă, am fost deposedat de identitatea umană, numele meu fiind înlocuind doar de un număr tatuat pe braț: „108767”. Tot la Auschwitz a dispărut și mama mea, Eugenia, cu care am fost deportat pe acele meleaguri de blestem, după ce tatăl meu, Zoltan Roskovits, murise în 1943 tot într-un lagăr de muncă forțată undeva prin Ucraina. În septembrie 1945 am revenit din lagăr „acasă” (!?)… singur-singurel, dar nu înainte de a fi internat vreo 3 luni într-un spital de recuperare în Germania. Aveam doar 16 ani și 30 de kilograme! Ştiu însă un lucru: gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe cînd gustul libertăţii mi-a rămas pînă azi pe buze! În România, nu mai aveam pe nimeni apropiat, în afară de unchi, David Nussbacher din Baia Mare, care fusese și dânsul la Auschwitz şi la care am locuit, mai apoi, câţiva ani (1949-1959). Acum sunt cunoscut pe tărâm literar sub pseudonimul Harry Ross. Mi-a plăcut acest (re)nume, mai ales ca a fost deseori apreciat de cei care citesc și scriu literatură ebraică sau română… Dar pe copilul-adolescent Enric Roskovits, de dispariția părinților mei și de „numele de pe braț” nu am să-i uit niciodată!

Primele clase primare le-am făcut la Răstoliţa, din județul Mureș, apoi gimnaziul la Ditrău, o comună mare din județul Harghita, nu departe de orașul Gheorghieni. Cât am stat la Baia Mare, unchiul David a încercat să mă învețe două meserii pe care dânsul le practica: ceasornicăria și bijuteria. Mi-au plăcut, le-am aprofundat, dar simțeam că îmi lipsește ceva… exprimarea simțămintelor interioare… și astfel m-am (și) apucat de scris! M-am înscris la Facultatea de limbă și literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde am simțit că universul meu comunicativ se împlinește. Am început să scriu poezii, eseuri, cronici și articole la ziare. Am fost redactor la „Viaţa Sindicală” din Bucureşti. Epurat din presă pe motive etnice, am lucrat un timp (1964-1976) ca îndrumător la unele instituţii culturale din Timişoara. Apoi am fost numit secretar literar la Teatrul de stat din Arad. În acei ani am scris două piese de teatru: „Moftangiii” (după schițele lui Caragiale) și „Cu jucăriile nu-i de joacă”, ambele reprezentate în premieră pe țară la teatrul din Arad. Tot în aceeași perioadă am devenit un colaboator activ al studiourilor de radio București și Timișoara, scriind numeroase scenarii care au fost jucate de actori profesioniști.

În l976 am emigrat cu familia în Israel. Nici aici nu m-a lăsat de scris! Am debutat cu cartea „Surâsuri vinovate”, după care am publicat câteva volume de povestiri, romane, nuvele, poezii și cugetări/aforisme. De peste zece ani colaborez cu „Jurnalului săptămânii” din Tel Aviv, publicând număr de număr, articole, eseuri, versuri, memorii… Public de câțiva ani în mai multe reviste de limbă română de pe mapamond precum: „Confluențe Literare”, „Cetatea lui Bucur”, „Singur”, „Logos si Agape” din România; „Clipa” și „Miorița” din Statele Unite; „Antipozi”, „Australiana” și „Argument” din Australia; „Prolitera” și „Așii Români” din Germania ș.a.

Sunt autorul unei trilogii despre Auschwitz, o lucrare unică în evocarea genocidului înfăptuit acolo. Poate ca cea mai cutremuratoare mărturie a tragediei poporului evreu, la care am participat direct și care a dat peste 6 milioane de victime în cursul dominației naziste din cel de al doilea Razboi Mondial. „Auschwitz țara morții” (Eu nu pot să uit și nu pot să iert), „Cântece de pus pe ranå” (versuri traduse ți în limba ebraică) și „Noi, ultimii mohicani” (versiune și în limba engleză) sunt cele trei volume ale acestei lucrări. Pentru toate aceastea mi s-a acordat o Diplomă culturală națională israeliană și am fost felicitat printr-o scrisoare personală de către președintele statului Israel, domnul Shimon Peres.

Despre cărțile mele au scris mai mulți scriitori și critici, printre care Zoltan Terner, Tudor Mușatescu, Doina Meiseles, Arnold Helman, Lucian Zeev Herșcovici, Mihai Batog Bujeniță, Ivan Lungu, Liana Saxone-Horodi, Gabi Leibovici, Biți Caragiale, Elena Toma, George Roca și alții.

La o vârstă apropiată cu câteva luni de nouăzeci de ani, lumina ochilor mă părăsește! Și chiar dacă sunt aproape ca Homer, continui în cuget și în gând să scriu și să visez literar… Acea luminozitate minunată despre care vorbeam la începutul acestui eseu și care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, a devenit acum umbrită de forțele întunericului care mă înconjoară cu repezeală…

–––––

Harry ROSS

Naharrya, Israel

15 septembrie 2018

Doina ANDRONIC: Taina scrisului (80) – Scrisul ca o alinare

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am o durere în suflet, scriu. Doinele de dor şi jale\ Ele-mi aduc alinare! Le-am auzit în jurul meu de când am văzut lumina zilei. Le tărăgănau bătrânii satului, rapsozii populari, interpreţii consacraţi. Din gură, din frunză, din torogoată, din ceteră. Ele mi-au fost cântec de leagăn, cântec de joacă, cântec de iubire, cântec de alinare.

Am venit pe lume într-o familie de ţărani harnici, buni creştini, iubitori şi păstrători de datini, în satul Ciuchici din Caraş-Severin care m-au încurajat de mică să fiu purtătoare a tradiţiilor neamului, să particip activ la şezători, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor din sat. Aici l-am cunoscut pe poetul ţăran Ion Frumosu, locuitor al satului meu, a cărui personalitate m-a marcat pentru totdeauna. Despre el Mircea Şerbănescu notează în volumul său „O scurtă istorie a literaturii Banatului”: Mi se dezvăluia un suflet bogat, o minte iscoditoare, o inteligenţă vie şi o sete de a cunoaşte, de a şti şi de a avea care impresionau. De atunci visul meu suprem a fost să merg pe un drum asemănător. Aşa am început să scriu versuri, mai ales doine, pe care le şi interpretam la diferite manifestări culturale. Aşa am devenit „Doina cea cu doruri multe – Din Caraşu’ de la munte”. Eram membră în echipa de dansuri din sat, solistă vocală şi îmi scriam versuri pe care le puneam pe melodii de doine.

Mai păstrez şi acum prima mea poezie scrisă după cum spune cântecul „Că nu e om să nu fi scris o poezie”: „Am iubit în viaţa mea\ Ochi albaştri ca marea\ Dar pe urmă am aflat\ Tu bade m-ai înşelat\ Cu mine ai mers o sară\ Cu alta ai mers o vară\ Şi-am mai fost o dimineaţă\ Cu alta te-ai dus pe viaţă\ Nu-i nimic, nu-mi pare rău\ Nu a fost să fii al meu\ Şi nici eu să fiu a ta\ Poate-aşa ne-a fost soarta\ Dar cum totu-i trecător\ N-o fi să trăim cu dor\ Eu fată şi tu fecior\ Pe placul duşmanilor\\”.

Am urmat cursurile Liceului Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, departe de casă, susţinută din singurul venit al familiei – o pensie de invalid de război a bunicului meu, rănit în luptele de la Păuliş în cel de-al doilea război mondial… Poveştile lui şi faptele lui de arme mi-au trezit interesul faţă de istoria neamului şi mi-au cultivat patriotismul naţional, dar şi cel local. Un timp am crezut că istoria este vocaţia mea.

Dar nu a fost să fie. Profesoara mea de limba franceză, doamna Minerva Ciulei, mi-a îndreptat paşii spre un liceu pedagogic, având în vedere înclinaţiile mele spre muzică şi poezie, m-a susţinut şi m-a şi însoţit la examen. În această şcoală mi-am descoperit şi atracţia spre matematică şi sport. Toate aveau să rămână însă în urmă odată cu repartiţia în Timişoara pe care am obţinut-o la terminarea liceului. Un post permanent în învăţământ şi încă în Timişoara nu se putea refuza la acea vreme.

M-am dedicat familiei, celor doi copii ai mei şi profesiei. Toate aceste valori pe care le-am dobândit eu de la cei ce mi-au marcat viaţa, respectul pentru istorie şi pentru tot ce ne-au lăsat înaintaşii, le-am purtat în suflet şi-n gând şi am încercat să le transmit copiilor mei şi generaţiilor ce mi-au trecut prin mână. Aşa am început să aştern pe hârtie versuri pentru copii pe care le foloseam cu ocazia diferitelor evenimente şi serbări.

În anul 2006 m-am înscris şi eu în grupul celor şaisprezece educatoare – poete din Timişoara care, la iniţiativa şi sub directa îndrumare a domnului George Roca, pe atunci redactor la revista electronică „Agero” din Stuttgart, au scos un număr special al revistei dedicat sărbătorilor de iarnă cu titlul „Daruri de Crăciun”. Era darul revistei exprimând bucuriile acestor sărbători şi închinat românilor de pretutindeni. Experienţa s-a repetat şi în iarna anului 2007. Apoi volumul „Daruri de Crăciun”, editat de George Roca, a văzut lumina zilei ieşind de sub tipar tot în anul 2007 sub forma unei antologii de poezii dedicate sărbătorilor de iarnă.

Această apariţie editorială a fost prima mea mare bucurie ca autor de versuri şi începutul unei frumoase colaborări literare. De curând revistele „Confluenţe Literare”, „ProLitera” şi Aşii Români mi-au publicat câteva doine de dor, creaţiile mele de suflet care fac parte din volumul personal de poezii „Cu voi în suflet şi în gând”, ce aşteaptă să fie tipărit. Volumul, editat tot de George Roca, s-a născut din suferinţa pe care mi-a produs-o plecarea copiilor mei în străinătate şi este dedicat celor care mi-au fost aproape în viaţa de zi cu zi.

Ştiu că n-am să-i pot mulţumi niciodată îndeajuns acestui român cu suflet mare care-şi dăruieşte timpul şi priceperea celorlalţi. De aceea încerc să mă bucur de această susţinere, să merg mai departe pe drumul scrisului încercând să nu dezamăgesc prin creaţia mea al cărei deziderat va fi M la puterea a treia: mişcare, muzică, matematică! Doresc să las simple vorbe scrise care să mă definească în calitate de român ce sărbătoreşte Centenarul.

––––––––-

Doina ANDRONIC

24 august 2018

Timișoara

Vavila POPOVICI: Voința de putere

„Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbușește tot universul? ”

Vaclav Havel

S-au împlinit 174 de ani de la nașterea filozofului german Friederich Nietzsche (15 oct.1844 – 25 august 1900). Despre viața și despre filozofia sa oarecum controversată se poate vorbi mult. A făcut studii strălucite de filologie la universitățile din Bonn și Leipzig, a profesat timp de 10 ani – profesor de filologie greacă în orașul Basel, timp în care a lecturat cartea lui Artur Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare”, carte care a constituit premisa ideatică a vocației sale filosofice. În respectiva lucrare Schopenhauer susținea că Voința stă la baza reprezentării lumii – voința de a trăi care nu cunoaște altă țintă decât propria sa existență și conservare.

Șubrezindu-i-se sănătatea, căutând o climă prielnică, Nietzsche a pășit în viața de scriitor rătăcitor. Publică culegeri de aforisme, în ediții restrânse și pe cont propriu. Bolnav, cu dureri de cap îngrozitoare, cu teama pierderii vederii, el gândește și scrie continuu. De menționat este momentul apariției dezechilibrului psihic, manifestat în piața Carlo Alberto din Torino, când asistă la biciuirea sălbatică și agonia unui cal pe una din străzile orașului și are prima criză de nebunie cu manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. A fost îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa.

În evoluția gândirii lui se consideră trei perioade: cea wagneriană, legată de ideea restaurării culturii grecești; perioada spiritului liber – o considerare rece, pozitivistă, critică, folosind aforisme cu privire la aspectele civilizației moderne – , epocă de liberare a spiritului de orice prejudecată morală, religioasă; a treia fiind epoca constituirii doctrinei morale până la violențele din ultimele cărți. Frumusețea culturii grecești a fost punctul de plecare al lui Nietzsche, cultură pe care o compară cu cea contemporană, care îl nemulțumește. Realitatea lumii este o veșnică transformare și devenire, iar devenirea veșnică este expresia unei voințe de putere exprimată în devenirea cosmosului, în dezvoltarea vieții animale, în societățile omenești, în istorie, în diferitele instincte ale indivizilor. În toate este o luptă continuă, fără sfârșit, expresia căreia se află în teza reîntoarcerii veșnice.

Luptător împotriva epocii sale, Nietzsche vine în contradicție cu morala creștină fondată pe milă, pe ajutorarea celui mai slab, adevărata morală fiind pentru el cea a durității, în primul rând față de tine însuți și mai apoi față de ceilalți. El consideră că prin morala ajutorării celor slabi, omul decade.

Amintesc, în acest sens, lucrarea „Așa grăit-a Zarathustra” care propovăduiește doctrina unei umanități superioare, dure, lipsită de milă, dar care creează ceva nou pentru cultura umană, omul își suportă singur destinul într-o lume fără Dumnezeu. „Tabele noi de valori sunt necesare, scrie Nietzsche, și o luptă contra reprezentanților vechilor valori, ai valorilor eterne”. „Voi ați făcut drumul de la vierme până la om și a rămas încă mult din vierme în voi. Odată ați fost maimuțe și astăzi omul este mai maimuță decât toate maimuțele.” „Priviți, vă propovăduiesc supraomul. Supraomul este sensul pământului. Voința voastră însă să spună: Supraomul să fie sensul pământului!”

„Așa grăit-a Zarathustra” este o operă valoroasă, dar nici atât de valoroasă pe cât o credea autorul ei: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (…), încă nu voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanței… ”. Un bun cunoscător al operei lui Nietzsche a scris o carte consistentă despre lăudăroșeniilor lui Nietzsche, printre care: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiți de asemenea afirmații. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebunești a lui însuși?…”

„Așa grăit-a Zarathustra” reușește totuși să-l captiveze pe cititor prin aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe câmpul fertil al cărții: „Omul e ceva ce trebuie depășit”, „Și Dumnezeu își are infernul său – este iubirea lui față de oameni”, „Virtutea care dăruiește este virtutea cea mai înaltă”,

„Nimic nu merită nimic”, „Este în mine ceva neliniștit, ce nu se poate liniști. O dorință către iubire este în mine, care vorbește ea însăși graiul iubirii” etc. Ca atare, cu toată îndrăzneala și greșeala lui de a considera omul superior lui Dumnezeu, gândirea lui Nietzsche are partea ei meritorie, reflectată în prețioasele-i aforisme.

Cred că boala, în urma căreia a devenit de un sarcasm necruțător, i-a bulversat gândirea, căutând în grabă ceva nou, un altceva care să răstoarne obișnuitul mers al omenirii, atribuindu-i omului puteri care să ignore regulile vieții existente. A fost, cred, nebunia omului ajuns nebun, o nebunie care trebuie bine analizată în continuare, fiindcă se întâmplă ca nebunul să aibă sclipiri ale genialității, care nu trebuie ignorate și nici ascunse, ci în adânc pătrunse.

Dar, tot atât de ferm, creștinul care se străduie să-și cunoască propria valoare („Cunoaște-te pe tine însuți!” – îndemnul lui Socrate, sau cuvintele Sf. Isaac Sirul: „Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuși este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri”), află cine este, ce este, ce știe, ce poate, cunoaște deci că valorile conștiinței sale sunt înalte, că acțiunea milei este mai înaltă decât duritatea, egoismul și ura. Nietzsche a crezut că poate arunca suprema insultă creștinismului, considerându-l drept o morală a sclavilor. „E o eroare, spune filozoful, logicianul român Nae Ionescu, chiar dacă vine de la un om de netăgăduit geniu.”

Valorile idealismului nu trebuie să-și piardă sensul! Cel numit „falsul profet” era fiul unui pastor, fire blândă, miloasă, boala însă i-a răvășit mintea în ultima parte a vieții, dragostea și bunătatea lui transformându-se în ură. Astfel, l-a atacat pe compozitorul german Richard Wagner după ce l-a iubit atât de mult, a atacat creștinismul conștient fiind cât de adânc este săpat sentimentul milei la oameni.

Conceptul de „voință de putere” a jucat un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta era pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. A definit moralitatea stăpânilor drept moralitatea celor cu voință puternică. Voința de putere își găsește sâmburele în mecanismul veșnicei reîntoarceri.

„Veșnica întoarcere” scrisă de el mi-a atras atenția în mod special. Lumea forțelor nu suferă mișcare, nici oprire, nu ajunge la echilibru, nu are odihnă: „Omule, spune Nietzsche, viața ta întreagă va fi întoarsă mereu ca un ceas de nisip, și se va duce iarăși, ca un mare minut al timpului, până ce toate condițiile din care te-ai născut se vor întoarce din nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găsești fiecare durere și fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau dușman, fiecare speranță și fiecare eroare, fiecare fir de iarbă și fiecare rază de soare, în legătură adâncă a tuturor lucrurilor. Acest inel în care tu nu ești decât un grăunte, strălucește iar din nou. Și în fiecare inel al existenței umane în general, este totdeauna o oră în care unul, apoi mai mulți, apoi toți descoperă gândul puternic al veșnicii întoarceri a tuturor lucrurilor; și asta de fiecare dată, pentru omenire, ceasul din amiază!”

Petre Țuțea, numit și – „Socrate al românilor”, definind diferitele variante de Homo, faber etc, prezintă o tipologie a omului creștin, introducându-l pe Nietzsche în categoria satiricului: „intolerant fată de imperfecțiunea intelectuală și etico-socială, practicant al patosului distanței, excesul făcându-l inoperant”.

Ideea este că viața noastră, a tuturor, se va repeta împreună cu tot ce există în acest univers, de un număr infinit de ori. Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Nietzsche vorbind despre dansul eternei reîntoarceri, nu face altceva decât să ne arate deschiderea omului spre superior, omul care se aruncă în golul devenirii prin suprema dorință de putere, reîntoarcerea ducând la crearea Supraomului, în dorința de a subjuga eternul. Or, condiția eshatologică (a concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului) în creștinism impune trăirea în cadrul istoricului a dorului după Dumnezeu, care depășește limitele legate de existența efemeră. Dorul eshatologic după cele veșnice se spune că este sădit în fiecare dintre noi, deoarece omul este o ființă însetată de veșnicie, de infinit.

Trebuie să înțelegem că întâi voința este cea care l-a acaparat pe Nietzsche și apoi nașterea puterii care guvernează natura umană în sensul deciziei, alegerii; premergătorul lui Nietzsche, după cum am spus, a fost Schopenhauer, care prin filozofia sa cea a voinței, l-a determinat pe Nietzsche să acorde atenție conceptului de voință, acesta alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. Și în zilele noastre sunt oameni care au o mare putere de a iubi și alții care iubesc până la nebunie puterea.

Elvețianul Carl Gustav Jung – psihiatru și psihoterapeut – înțelegea prin voință suma de energie psihică aflată la dispoziția conștiinței. Procesul volițional ar fi deci un proces energetic, declanșat prin motivație conștientă, și nu ca un proces psihic determinat de motivația inconștientă: „Voința este un fenomen psihologic care își datorează existența culturii și educației morale. Ea lipsește în bună măsură din mentalitatea primitivă”.

Dacă voința este clară și corectă, putem decela ușor binele de rău, putem ajunge a ne exercita puterea. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea”(Filipeni 2:13). Biblia explică situația în care se află omul uneori, când voința sa nu este clară, când sufletul său se chinuiește pentru a decela binele de rău: „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.” ( Romani. 7.15-20)

Un filozof francez l-a caracterizat pe Nietzsche nu ca ateu, ci ca un „orfan de Dumnezeu”. Or, dacă divinul dispare sub umbra voinței de putere, atunci avem o lume în care dăinuie Zeul socotit ca voință de putere. Acest Zeu a apărut în toate dictaturile, prin dictatură înțelegându-se un regim politic în care nu se ține cont de drepturile omului, nici de opoziție, iar societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică, poporul este condus forțat de o persoană, un partid sau un grup de oameni; dreptatea cea mai bună este a celui mai puternic! (La raison du plus fort est toujours la meilleur – La Fontaine), adică forța primează dreptului, adică – dreptul pumnului, adică… adio democrație!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

17 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”

În anii de liceu (București,Liceul “I.L.Caragiale”) am avut ca profesor de științe naturale și biologie pe Dl. Teodoru. Era un om de știință în devenire și foarte tânăr, la circa 25 de ani, ajunsese șef de lucrări la Facultatea de Biologie din București. În tulburii ani 1944-1948 a fost activ în mișcările studențești și de tineret anti comuniste. Ca urmare a fost arestat, a trecut prin anchete dure și prin o perioada de detenție și această experiență l-a frânt. A ajuns profesor de liceu și a căzut în alcoolism. Rămăsese același om învățat dar nu mai avea urmă de autoritate asupra elevilor. Acești elevi, care aveau răutatea inconștientă a adolescentului, îl porecliseră “ploșnița” și în cursul orelor lui făceau larmă, pocneau tiribombe, etc. Uneori, exasperat, Dl.Teodoru se exprima, ”măi, s-a suit scroafa în copac și se rupe copacul, căci nu poate suporta asemenea elemente” (verbatim!). Oricum, expresia “scroafa în copac” mi se pare cea mai potrivită spre a caracteriza actuala situație din România și mai exact, domnia “neamului prost”.

După revolta națională anti comunistă din Decembrie 1989 în România s-a instalat un nou sistem, sistemul neamului prost. Profitând de împrejurări și mai ales de starea de șoc a populației și modul nemilos în care ea era manipulată de o media rău intenționată sau complet neinformată, la putere s-au instalat foști demnitari comuniști și urmașii lor (Iliescu, Brucan, Român, etc.) dar, încă mai dramatic, structurile care alcătuiesc ceea ce este numit “statul profund”, securitatea, armata, toate organele de informare, contrainformare și represiune au rămas intacte. Aceiași oameni și mai ales aceleași obiceiuri au rămas în loc. Nici un singur criminal comunist nu a fost pedepsit, torționari notorii (Pleșiță,Crăciun, etc.) au primit pensii grase și onoruri. Sistemul neamului prost a fost deci instalat. Evident acest nou sistem avea un scop și acest scop poate fi vădit în modul cel mai simplu, urmărind banii și unde s-a dus avuția țării. Toată avuția țării a fost trecută în posesia clientelei sistemului neamului prost. Cu sume derizorii, dar cel mai adesea nici măcar cu atâta, ci prin abuz și furt deschis (acoperit și încurajat de sistemul politic al neamului prost) tot soiul de directorași de duzină au ajuns “patroni” și proprietari de întreprinderi, latifundiari, bancheri și mai știu eu ce. Această neo ciocoime, neo îmbogățiții, au luat în posesie tot: de la sol la subsol, de la ape la aerul pe care îl respirăm. Neo-ciocoimea este o clasa economică sinistră, de tip mafiot și există că urmare a sistemului neamului prost cel care a făcut din România un stat cleptocratic. Cred că în urmă lor va rămâne o amintire arhitectonică: sinstrele “bunkere” de vacanță, monumente ale mârlăniei și prostului gust. Urmarea, pe plan politic, o vedem limpede. Absolut toți politicienii Români, cu excepții efectiv nesemnificative și fără urmare, sunt de fapt niște siniștrii fripturiști amorali. Sistemul de vot este o glumă proastă. Nu există deosebire de fond între găștile care își zic partide, există minimale divergente personale și acestea mai mult formal. Probabil ca exista o anume diferență și ea se măsoară în propensiunea de fi servile față de “comisarii” de la Bruxelles. Aici, de departe, locul prim îl ocupa sinistrul partid “Uniunea Salvați România”, un adevarat bluestem pentru țară! Întreagă această gloată de neamuri proaste practică cea mai grosolană formă de idolatrie: își imaginează că starea prezentă va fi veșnică, fac planuri pentru viitor considerând, repet, drept veșnică starea prezența. Nu își dau seama că sunt pleavă și că un minimal vânt social o va matură că pe un gunoi (ce și este în realitate.)

Dar dacă acesta este peisajul politic și economic al stăpânilor României de azi, încă mai sinistru este peisajul social și cultural; profilul acestei nevrednice neo ciocoimii.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”” →

Gheorghe OBOGEANU: Taina scrisului (79) – Scrisul ca o taină

Omul a învăţat sa cuvânte, mai întâi, prin vorbire. Dar fiindcă vorbele se duc şi se aşterne uitarea peste ele, a înţeles ca trebuie să le aştearnă pentru posteritate. A vrut să lase un semn al trecerii sale… A vrut nemurirea! Şi aşa a apărut scrisul…

Întâi a scris pe obiecte, apoi pe pereţii peşterilor, ca mai pe urmă să găsească tot felul de materiale care să reziste în timp. Am moştenit izvoare nesecate de spirit și lumină, ceea ce ne-a adus evoluţia în istorie şi ne-a consolidat ca fiinţe universale.

Scrisul ca o taină…. Ce mai taină putea sa apară în inima şi în conștiinţa omului?! Scriem pe mormintele strămoşilor noştri pentru amintirea lor veşnică, ne punem amprenta spirituală pe oriunde suntem în trecere şi nu uităm ca am venit de la Dumnezeu… „Mai întâi a fost Cuvântul!”.

De ce scriu şi eu?! Scriu pentru că aşa simt! Pentru că inima mă îndeamnă să las în urma mea ceva care să placă omului. Dăruiesc din ceea ce eu am primit, ca o datorie faţă de cei care vor veni după mine, ca o împlinire a propriului Destin. Vă las vouă praful stelelor, furat cu ochii care au privit Cerul şi am cules de la Dumnezeu amintirile uitate prin cărţi. Le-am cules pentru a vi le dărui împreuna cu un strop de Iubire. Iubirea e Taina! Scrisul o luminează cu inima și mintea scriitorului! Fiţi fericiţi, înca mai scriem pentru voi!

***

Am publicat în luna aprilie 2017 volumul de poezie „Confesiuni – Vals sentimental” care a fost reeditat – la cererea cititorilor – în luna septembrie 2017 și în luna martie 2018 la Editura „Armonii Culturale” din Adjud. Am participat, alături de autori din țară și din diaspora, la antologia de poezie patriotică numită „Centenarul Unirii”, editată de căre Editura „Starpress” din Râmnicu Vâlcea în luna iunie 2017 și la antologia de poezie „România pentru tine” editată în luna noiembrie 2017 de către Editura „Armonii Culturale”.

Am publicat la Editura „Ștef” din Iași, în luna februarie 2018, volumul de poezie „Confesiuni – Inimă de copil”, iar în luna august a aceluiași an, volumul de poezie „Confesiuni intre oglinzile sufletului”. Am avut mai multe apariții în revistele din țară și din străinatate cum ar fi: Starpress, Confluențe literare, Orizonturile Bucuriei, Logos și Agape, Revista E-Creator și recenzii de carte publicate în „Tratatul de Critică” al Uniunii Scriitorilor din România.

–––––––––

Gheorghe OBOGEANU

Galicea, Vâlcea

12 octombrie 2018