Categorie: Eseu

Vavila POPOVICI: Gustul amar al ingratitudinii

  „Judecata unui slugarnic, a unui om vândut, fie că e trunchiată și îngustă, fie că e pătată de obrăznicie și de ingratitudine.”

Michel de Montaigne

 

   Ingratitudinea este purtarea omului ingrat, orgolios, de a nu fi recunoscător pentru ceea ce i s-a dat și a se comporta  depășind limitele atribuțiilor sale. Unii definesc ingratitudinea drept trădare a omenirii, sau miopie a  sufletului. Dacă se ivește o dispută, o luptă, individul în loc de a se purta omenește, demn, el se înjosește adoptând o atitudine ingrată. De multe ori starea de ingratitudine este determinată de slugărnicia față de o persoană, când orgoliul ce zace în adâncul sufletului acelui individ iese la suprafață și vrând să-și demonstreze puterea și capacitatea dotării sale adoptă o atitudine ingrată față de alt/alți indivizi, neagreați de stăpânul căruia îi slujește.

   Dostoievski spunea că „în fiecare om zace un călău…”, că omul din fire este un despot și de aceea se complace în a chinui pe alții, vrând să-și impună cu orice preț voința de putere. În romanul „Jucătorul”, trăirile pline de temeri și speranțe, acțiunile personajului care încearcă să învingă destinul la ruletă dar și escapada amoroasă a acestuia, fac din roman o poveste care dezvăluie cu meticulozitate profilul psihologic real al omului decăzut în mrejele viciilor. „Lepădăturile joacă chiar foarte murdar”, scrie un comentator al romanului.

   La jocul de poker, relevantă este cacialmaua, inducerea în eroare a adversarului, căruia îi lași impresia că ai cărți mai bune decât ale lui. Este de fapt o înșelătorie care reușește omului versat, adică, conform dicționarului – celui care posedă cunoștințe solide și experiență în domeniul respectiv.

   Este adevărat că trăim între oameni cu caractere și suflete diferite, între oameni demni și oameni ingrați, între oameni sensibili și insensibili, de mult timp și nu numai în zilele noastre, și oriunde, nu numai în țara noastră (cu înclinații diferite ale cântarului), dar acestor oameni ingrați nu ar trebui să li se ofere șansa de a conduce pe ceilalți. Biblia arată acest defect al unora, exemplificând ingratitudinea (nerecunoștința, nemulțumirea) vânzătorului Iuda Iscarioteanul care, s-a tocmit să vândă pe Hristos pentru 30 de arginți (cf. Matei 26, 15).

   În domeniul literaturii noastre să ne amintim de ingratitudinea de care a avut parte marele nostru Ion Luca Caragiale (1852-1912), considerat ca fiind cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. Un moment trist care a întunecat viața marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să-și apere reputația de creator original în procesul intentat lui Constantin Al. Ionescu-Caion, prim redactor la „Revista Literară”. Acesta gelos fiind pe reputația lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzație de plagiat, spunând că drama „Năpasta” a fost plagiată după o dramă a unui autor ungur, intitulată „Nenorocul” care ar fi fost tradusă în românește. Mai mult, susținea că doar titlul piesei este schimbat, restul fiind „pe de-a-ntregul furat”. Mai târziu când se demonstrează că totul a fost o minciună (la prima înfățișare a procesului), ingratul afirmă cu tupeu că ar fi fost copiată după o dramă a lui Leon Tolstoi, numită „Puterea întunecimii”. Caragiale ofensat și enervat, văzând că nu se putea apăra singur de răutatea, invidia, ingratitudinea de care avea parte, s-a adresat justiției. I-a scris prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme, şi i-a solicitat să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion.

   Până la urmă calomnia a fost dovedită, Caion a fost condamnat la pedeapsa cu închisoare corecțională și amendă. Inculpatul recunoscându-și întreaga ticăloșie, este achitat. De fapt dramaturgul nu dorea ca falsificatorul să fie pedepsit, ci pur doar să-i fie reparată onoarea şi să fie dovedit adevărul. Dar, pentru a dovedi toată mârșăvenia lui Caraion au fost multe documente cercetate, totul a necesitat multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Aici se poate aminti proverbul: „Un om aruncă o piatră în baltă și zece se duc să o scoată”.  

   S-a făcut dreptate şi adevărul a ieşit la lumină pentru că, din fericire, la acea vreme justiția română încă mai avea un cod al onoarei. Caragiale ducând o viață plină de lipsuri și nedreptăți, piesele de teatru nefiindu-i primite merituos, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de a se autoexila la Berlin.

Fiind și un bun psiholog, în nuvela „În vreme de război” Caragiale face o analiză psihologică a personajului principal care suferă o prăbușire interioară rapidă, de la obsesie la nebunie, provocată de lăcomia de îmbogățire. Derulând evenimentele, el descrie zbuciumul interior al personajului principal, obsesia care îl chinuiește. Aviz amatorilor!

   În momentul actual, în țara noastră, iată că reprezentantul suprem al Justiției, „omnipotentul” Tudorel Toader, nu a dat dovadă de onoare, ci de vădită ingratitudine, și aceasta când a simțit că i se trage preșul de sub picioare, când „Stăpânul nu mai este mulțumit de cum dl. Toader îi servește interesele”, a conchis redactorul șef al ziarului Adevărul, într-un recent interviu.

   „Jucătorul” Tudorel Toader, utilizând dintr-un început o informație falsă, a încercat o cacealma – inducerea în eroare a adversarilor, a opiniei publice – , care nu i-a reușit. A amânat câteva zile prezentarea documentului, pentru a inocula oamenilor ideea că procurorul Augustin Lazăr l-a salvat pe dl. Iohannis, ca dumnealui să poată candida la președinție, iar dl. Iohanis drept recompensă l-a numit procuror general. O judecată viciată. Trec la spusele Sfântului Ioan Scărarul: „Ascultați-mă voi, toți controlorii cei răi ai altora: Cu ce judecați, cu aceea veți fi judecați… ” (Mt.7.2). Câtă răutate și înjosire a folosit ministrul declarând: „Eu personal dacă eram ministru, nu-l primeam în competiția pentru desemnarea ca procuror general”.

  Deocamdată ministrul de justiție mai este în funcție, deși normal ar fi trebuit, conform legii cred, dacă nu – al onoarei, să-și dea de îndată demisia din funcție. Mă întreb în ce scop a bulversat toată justiția din țara noastră? Fiindcă argumentele aduse nu stau în picioare. Efectul însă, al grupării din jurul președintelui partidului la putere și al ministrului justiției a fost: „Demonizare și distrugere”.

   Culmea, ministrul afirmă că nu a fost niciodată în eroare. Este dovada, dacă încă mai era nevoie, a orgoliului nemăsurat al individului. Judecător al propriei sale victime, gestul ingrat s-a vrut a fi o răzbunare împotriva Procurorului General, dar și într-un fel și asupra Președintelui țării, considerând că dumnealor i-au rănit orgoliul personal. Fie că a fost din neatenție făcută confuzia asupra celui care a întocmit actul și a semnat – ceea ce ar denota lipsă de profesionalism – , fie că a fost o cacialma premeditată și nereușită, tot eroare gravă se numește. Dar ministrul a dat ultimul său verdict: „Lazăr trebuie să plece!”

   Iată ce înseamnă să dai puteri discreționare unui om incapabil de a-și îndeplini corect funcția de ministru.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

2 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Unui Om Bun

În mintea mea Logos și Agape (Cuvânt și Dragoste) sunt pilonii existenței. ,,La început a fost Cuvântul”…și ,,Dragostea nu va pieri niciodată”, iată extremitățile a tot ceea ce a fost, este și va exista frumos sub soare. Nu există nimic anterior Cuvântului, așa cum nu există nimic ce să poată supraviețui Dragostei.

Cele două cuvinte, ambele atribute ale dumnezeirii reflectă cum nu se poate mai bine atmosfera de Eden din Revista (literară) și grupul omonim. Slujitor în această catedrală a spiritului și literaturii, o femeie: doamna Mariana Gurza…un suflet ales, chemat și înzestrat pentru această nobilă dar istovitoare muncă.


Sunt poate cel mai puțin în măsură de a reliefa un caracter de Om înnobilat cu aura dragostei de Dumnezeu și de aproape, dar o fac datorită faptului că sunt unul dintre beneficiarii mâinii întinse și a candelei mereu aprinse a sufletului domniei sale.


Motiv pentru rostesc în scris un simplu călduros și sincer ,,mulțumesc!”. Cu toată prețuirea, mă înclin în fața unui Om Bun…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

28 octombrie, 2018

Doina DRĂGUȚ: Taina scrisului (88) – Lucruri esențiale sunt lucrurile simple

Am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce ple­cau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceas­ta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu „trenul de şapte”, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.

Mi-am petrecut copilăria la ţară (Siliştea Crucii, Dolj), unde am învăţat mieii să pască, am luat premii la şcoală, am strâns spice de grâu pe câmpiile patriei cu detaşamentul şcolii, am cules porumbi, dar mai ales am citit cărţile bibliotecii din comună. Am făcut liceul la Craiova, la „Carol I”, unde am avut profesori deosebiţi. Aici am venit în contact cu marea literatură universală, unde i-am descoperit pe Goethe, pe Shakespeare, pe Schiller, pe Baudelaire, pe Victor Hugo, pe Balzac, pe Marcel Proust, pe Tolstoi, pe Dostoevski, pe Cehov, pe Puşkin etc. Aici am aprofundat operele marilor scriitori români: Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc.

Am urmat Facultatea de Matematică, tot în Craiova, unde am învăţat să raţionez prin reducere la absurd. Şi am mai învăţat că oricare ar fi spaţiul şi timpul în care te naşti, există un singur drum care te duce spre împlinirea destinului (destin pe care l-ai ales sau destin care a ales şi a călăuzit spre finalitate). Viaţa m-a purtat, până la urmă, spre informatică, considerând, pe bună dreptate, că este vârful cel mai de seamă al tuturor ştiinţelor şi al tuturor activităţilor umane.

Încă din copilărie am cochetat cu literatura (făceam cele mai bune compuneri la şcoală), văzând în ea o evadare din câmpul cifrelor şi al domeniilor în care funcţiile erau continui, derivabile, integrabile, discontinui etc. Tot din copilărie, am îmbinat rigoarea matematicii cu manifestarea acordului profund dintre inteligenţă şi materie, constând în crearea unor structuri şi forme capabile să genereze emoţii, sub deviza „Ars longa vita brevis”. Prin pictură, am vrut să fixez, cu ajutorul culorilor, eternitatea în mişcare, am vrut să depăşesc clipa încercând să fiu dincolo de timp şi să găsesc o legătură între materie şi idee pentru a crea frumuseţea. Am fost atrasă şi de mirajul cuvintelor încrucişate, al criptografiilor, al hipocrenelor, al triverbelor şi biverbelor. Am colaborat la revista „Rebus” cu probleme de enigmistică, sub pseudonimul Ionda Gărduţ.

În literatură, am debutat la 24 de ani, după terminarea facultăţii, în revista „Luceafărul”. Întotdeauna am pus pe primul plan activitatea profesională (informatica), unde m-am bucurat de preţuirea şefilor şi a colegilor, deţinând funcţia de şef al Centrului de Calcul, de la IUG Craiova, până în 2002, când unitatea s-a privatizat, iar patronul a zis că nu are nevoie de „ăia cu calculatoare”. Din 2002, lucrez în presa scrisă, ca redactor-şef la revista de cultură universală „Constelaţii diamantine”.

Am obţinut numeroase premii la concursurile literare, am colaborat la revistele de literatură importante ale ţării şi la Radio „Oltenia” Craiova. Editorial, am debutat, în 1994, cu volumul de poezii „Ceasuri de îndoieli”, în a cărui prefaţă criticul literar Ovidiu Ghidirmic spune: „Doina Drăguţ scrie o poezie de cunoaştere, gnomică şi introspectivă, în care lirismul se împleteşte, în permanenţă, cu autoanaliza lucidă. Poeta îşi analizează stările sufleteşti şi – ceea ce este, cu adevărat, demn de tot interesul – gândurile. (…) Noutatea izbitoare a poeziei Doinei Drăguţ ţine de domeniul limbajului, încărcat de termeni proveniţi din disciplinele exacte, care pot fi întâlniţi la fiecare pas. Poeta vorbeşte despre «locul geometric» al fiinţei sale, despre «cercuri concentrice» care descriu mişcarea circulară a gândirii, despre nostalgia de care se reazemă «asimptotic», altfel spus despre o nostalgie a infinitului, despre un «punct de pornire» care este speranţa, despre «ceasuri de îndoieli» care «logaritmează» în timp iubirea ş.a.m.d.” Au urmat apoi volumele „Arabescuri” (eseuri), „Detaşare într-un spaţiu dens” (versuri), „Individualitatea destinului” (eseuri), „Spaţiul din nelinişti” (versuri), „Ochiul de lumină” (versuri), „Suferinţele unui redactor” (roman), „Nelinişti prin timp” (eseuri), „Timpul dintre valuri de lumină” (versuri).

Dacă, la început, în versurile mele, era „îndoiala” debutantului, acea îndoială pascaliană, ce ţine de statutul şi condiţia omului ca „fragilă trestie gânditoare”, cu timpul se simte o maturitate în stăpânirea verbului, se dezvăluie zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume în care se cristalizează interogaţia existenţială.

Scriind despre poezia mea, criticul literar George Popa spune: „Demersul meditativ al Doinei Drăguţ se caracterizează prin cea mai largă deschidere metafizică spre marile întrebări de întotdeauna despre fiinţă şi libertate spirituală. Discursul său liric desfăşoară dramatic, în notaţii aforistice gama întrebărilor fără răspuns, a aporiilor, a antinomiilor: fiinţă/nefiinţă, naştere/pieire, efemer/etern, cunoaştere/mister, finit/infinit, interiorizare/risipire în necuprins. Pluralitatea eului, disoluţia intrinsecă lucrurilor umane, ameninţarea permanentă a vidului, a absenţei bântuie obsedant în mare nelinişte versul liber al autoarei, suind de la sclavia lutului la eliberarea într-un dincolo absolut, în increat. Dramatismul metafizic al incertitudinilor este intens trăit, fapt uimitor pentru un matematician care lucrează cu fixităţi, măsuri, teoreme, demonstraţii etc. Dar şi cu probabilităţi şi «ecuaţii irezolvabile» pentru care poeta are preferinţă: nu «quod erat demonstrandum», ci «non est demonstrandum». Scriind foarte dens până la aparentă obscuritate, lectura poeziilor Doinei Drăguţ poate părea dificilă. Dar la o apropiere atentă, se observă însă că fiecare poem are o logică internă, ceea ce este o mare calitate, coerentă susţinută de metafore subtile, deseori adevărate fulguraţii intelectuale. Insă vibrante, secvenţe de fior cosmic. Doina Drăguţ are ceea ce s-a numit, o «inimă a intelectului». Voce distinctă în lirica actuală, lirica Doinei Drăguţ se citeşte cu încântarea minţii.”

Nu cred în literatura de grup, consider că arta este individuală; ea ţâşneşte întotdeauna din viaţă, este în strânsă legătură cu viaţa şi aspiraţiile creatorului şi reflectă o anumită treaptă a existenţei sale. Scrisul nu este o meserie ca oricare alta, scrisul înseamnă artă, înseamnă o formă de libertate în exprimare, transformarea sentimentelor lăuntrice în emoţii exterioare, la care să participe şi cititorul, înseamnă comunicarea gândurilor şi ideilor în simboluri expresive. În acest sens, Delacroix spunea: „Daţi-mi noroi de pe stradă şi, dacă-mi lăsaţi libertatea să-l înconjur după placul meu, voi face din el carne de femeie, cu o tentă fermecătoare”.

 

Am învăţat că lucrurile cu adevărat esenţiale în viaţă sunt lucrurile simple, care sunt chiar lângă noi, dar pe care nu întotdeauna le vedem şi alergăm de cele mai multe ori să le căutăm în altă parte.

–––––––

Doina DRĂGUȚ

25 octombrie 2018

Craiova

Al Florin ŢENE: Taina scrisului (21) – Scotocind prin lada cu amintiri

 Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.

Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii  m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.

Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…

Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.

Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.

Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii.

Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al  volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib  I. Mihăescu.

După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo… la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise. Era perioada când Poezia ţinea de foame. Îmi amintesc…

*

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.

Chemat la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia… contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.

Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul  acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie  pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu). (…)

 În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.

Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.

 Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.

 După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală”  unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.

La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.

În luna ianuarie a acestui an (2010 n.a.)  am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.

 Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera”  din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.

 Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. În total am publicat peste 6000 de eseuri, articole de critică literară etc.

Comisia Europeană de la Bucureşti, în 1998, condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.

Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.

Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligii cât şi ai Uniunii Scriitorilor.

 Până în prezent am publicat 80 de volume de… poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”, „La braţ cu Andromeda – Viaţa scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate şi poveste”, „Veniţi, privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, „Romanţa celui care s-a întors – Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste”, „Visul alb”. Iar acum lucrez la viaţa lui Radu Gyr, volum ce va face parte din seria romanelor „Viaţa scriitorilor între realitate şi poveste”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă. În prezent scriitoarea din Arad, Voichiţa Tulcan Macovei, lucrează la un volum despre viaţa şi opera mea.

–––––––

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Octombrie 2018

Vavila POPOVICI: Despre slugărnicie

O parte din raportul realizat de actualul ministru al justiției Tudorel Toader, în care sunt prezentate pe larg motivele de revocare ale lui Augustin Lazăr, a fost un raport „tendențios” după spusele Președintelui țării. Aș adăuga și calificativul – ranchiunos. Reproșurile aduse de ministrul justiției procurorului general au legătură cu modul în care cel din urmă a reacționat în anumite momente, cum ar fi acel al modificării Legilor Justiției sau a Codurilor Penale, în cazul unor decizii ale Curții Constituționale sau al protocoalelor SRI – Parchet, aici fiind menționat reproșul că „a ascuns adevărul”. Alte acuzații ale ministrului, susțin unii comentatori, par inspirate din raportul în baza căruia a cerut revocarea fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi. Procurorului general chiar i se reproșează că a îngreunat/împiedicat evaluarea fostului procuror șef DNA, asta pentru că Augustin Lazăr s-ar fi temut că urmează propria sa evaluare. Interpretarea este absurdă dacă nu schizofrenică. Concluzia raportului fiind: „Motivele care au determinat revocarea doamnei procuror-șef DNA îi sunt deopotrivă imputabile”.

   În replică, Președintele Klaus Iohannis refuză demiterea Procurorului General și apreciază activitatea lui, considerând că cererea ministrului Justiției este complet neadecvată și de natură să genereze neîncredere în sistem și îngrijorare în rândul partenerilor noștri europeni: „Modul în care ministrul a prezentat public raportul este unul tendențios și denotă intenția acestuia de a subordona politic procurorii”. Toader răspunde ironic, plin de sine: „Nimic nou sub soare: Președintele ne spune mai întâi faptul că nu îl va revoca pe A. Lazăr apoi va citi raportul primit de la Ministerul Justiției!”. Președintele refuză demiterea procurorului general și cere din nou demisia ministrului justiției: „Domnul Tudorel Toader trebuie să plece de urgență din fruntea ministerului pe care îl conduce. Statul român are obligația de a proteja ordinea de drept, libertățile și drepturile cetățenilor săi, iar acest lucru nu poate fi înfăptuit fără un Minister Public independent și eficient”. Procurorul general Augustin Lazăr va fi audiat de Consiliul Superior al Magistraturii, pe 13 noiembrie.

   Ca o observație, multe propuneri legislative supervizate de Tudorel Toader, unele elaborate chiar de el au fost declarate neconstituționale. Ce arată acest fapt? Că acest profesor este incompetent, sau că este educat în comunism să apere egalitatea socialistă și să execute comenzile partidului, sau că este sluga lui Dragnea? Doar Dragnea a răspuns la întrebarea despre Tudorel Toader: „Eu îl rog și el ascultă!” Da, păcătosul a grăit adevărul! Dezgustător e omul slugarnic!

   Dicționarul definește Slugărnicia drept atitudine de „lingușire în raporturile cu oamenii de la care se primesc sau de la care se așteaptă avantaje materiale; servilism, ploconeală”, sinonime fiind: „umil, servil, lingușitor, conformist etc.”

   Slugărnicia este o problemă care poate fi încadrată în fenomenul corupției, deoarece slugarnicul execută un fapt ilegal. Cu cât este mai inițiat în domeniu, cu atât fapta îi este subtil acoperită de justificări false.

   Există mulți indivizi pentru care a se supune puterii, indiferent care este aceasta, este modul de viață acceptat de ei, obediența oarbă putându-le aduce beneficii materiale sau de altă natură, exemplu – înscăunarea într-o funcție sau menținerea în funcția dobândită. Slugărnicia este făcută în general cu intenția politicianistă a individului de a-și deschide un drum. Este un târg josnic care se face între putere și slujbaș. Poți să slujești fără să te slugărești! Să-ți execuți funcția în mod conștiincios și demn.

   Amintesc dialogul dintre Dinu Păturică – personajul din romanul lui Nicolae Filimon – și funcționarul scos de mult timp din slujbă, care venise la el pentru a obține altă slujbă: „Ce dai să te fac ispravnic?, l-a întrebat omul influent Dinu Păturică. – Ce-ai zis? Mai zi încă o dată, că n-am auzit. – Am zis că isprăvniciile se dau cu rușfet (mită), ai înțeles ori ba? – Dacă este așa, ține-ți isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leșinătură ca tine!” Era în secolul XIX. De atunci am „evoluat”, nu? Puțini oameni mai găsești să aibă curajul unui astfel de răspuns. Mă gândesc la baronii PSD-ului care au acceptat în taină toate propunerile dregătorului/conducătorului…

   Spiritul de supunere oarbă în fața autorității nu este demn de democrație. Este nevoie de un act de curaj să nu accepți slugărnicia. Poți să nu arăți supunere, dar, în același timp să păstrezi respect pentru cel care îți cere a face ceva cu care nu ești de acord. Aici intervine dialogul, explicitarea, ceea ce dovedește că amândoi sunt oameni respectabili, dar cu funcții diferite, unul poate cere, celălalt poate fi de acord sau nu. Politicienii de la putere atunci când greșesc, trebuie să renunțe la orgoliu și să recunoască greșeala, să bată în retragere. Greșelile ca și realizările aparțin oamenilor. Dialogul, buna cuviință și înțelepciunea, curajul și demnitatea au un rol important în ajungerea la un deznodământ. În cazul nostru – atât de important! Respectul în limitele jocului instituțiilor, ar transmite un mesaj de egalitate socială.

   România are oamenii de care are nevoie, suficienți oameni calificați și bine intenționați, oameni educați și demni. Pot fi înlocuiți cei slugarnici de până acum. Slugi ai unui individ care a bulversat țara, slugă și el, probabil, la un alt stăpân. Scriitorul Nicolae Filimon spunea că „Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frâiele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț!”

   În discursul din data de 23 octombrie, ținut în fața Parlamentului de la Strasbourg, președintele Klaus Iohannis  a exprimat în mod ferm și clar direcția României care se poziționează în continuare alături de nucleul Uniunii Europene, apără independența justiției și continuă lupta anticorupție, subliniind că nu va renunța sub nici un motiv la standardele legate de aceste principii. Pentru aceasta are nevoie, desigur, de un guvern și de partide care să ducă la îndeplinire idealurile țării, să nu meargă pe alt drum, nedorit de popor. Cât timp există tabăra slugoilor, a oamenilor împătimiți de ură, a celor care nu înțeleg importanța unirii în „cuget și simțire”, lupta este grea, dar nu imposibilă. Și mă întreb: Nu vibrează sufletele tuturor la versurile cântecului patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire,/ Unire-n cuget și simțiri/ Și sub măreața lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri…”, versurile fiind ale lui Andrei Bârseanu și muzica aparținând lui Ciprian Porumbescu? Nu vibrează sufletele tuturor la  cuvintele imnului României: „… Români din patru unghiuri,/ acum ori niciodată/ Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!…” versurile fiind ale poetului Andrei Mureșanu și muzica probabil tot a autorului versurilor?

   Poporul vede, poporul simte, judecă, își da seama cine dorește binele țării, că există această slugărnicie în societate, în rândul celor ce guvernează țara, a partidului conducător și că această supunere dezavantajoasă are scopuri și efecte negative asupra bunului mers al țării.

   Și închei articolul cu citatul autorului George Budoi: „Un slugarnic poate accede la funcții dintre cele mai înalte, dar tot „patruped” rămâne”.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

26 octombrie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Unire în lumini şi umbre…O altfel de Românie

Privim cu uimire viteza în care au loc schimbările în acest loc numit Terra…încercam să ne adaptăm din mers şi să rezistăm acestora, deşi ne apasă o stare de enervare şi stres. Lumea parcă e tot mai grăbită şi se îndreaptă către colaps; ceva care seamănă a apocalipsă şi se poate descifra în vechile poveşti ale omenirii, în preziceri de tot felul sau în povestirile ascultate în copilărie, de la bătrânii satului, pe la clacă sau la un parastas mai deocheat. Încercăm să trăim într-un loc plin de lumini şi umbre, într-o realitate clar-obscură în care banalul ocupă cotidianul şi temele care ne inundă viaţa au darul să ne ameţească, astfel încât să nu ne mai putem gândi la ceea ce ne doare cu adevărat- par un fel de pansament cu formol care să ne ţină adormiţi în permanenţă. Spiritul nostru naţional se diluează într-o ,,ciorbă’’ care nu mai este nici măcar o fiertură sărăcăcioasă care se mânca prin bordeiele patriei- avem manea…şhaorma….Coca-Cola sau feisbuceală…dar nu mai avem pasiunea de a mai trăi frumos, de a mai visa…de a mai crede în idealuri! Şi avem atâta nevoie de a mai crede în ceva…nu de a fi creduli! M-am născut la ţară şi străbunii mei credeau în Dumnezeu şi în Înviere. Paştele era cu bucuria lui, cu hora satului şi primenirea gospodăriilor mici şi frumos colorate. Grădinile şi livezile miroseau a pământ proaspăt şi a iarbă crudă…cât de minunată era copilăria noastră! Bătrânii satului ne povesteau despre război şi foamete, despre durerile satului trecut prin colectivizare…despre lungul drum al întoarcerii acasă din lagărele naziste şi comuniste. Ei au avut o viaţă atât de simplă şi idealuri atât de înalte…Mântuirea ! Noi avem de toate, încă prea multe…dar am uitat să mai si trăim cu faţa într-o oglindă măcar câteva minute…să ne putem privi în ochi cu adâncime şi să ne întrebam; ,,cine suntem noi şi încotro?!” Am uitat că ieri am făcut, sau nu, un bine şi ni se pare că a mai face şi mâine o bucurie unui semen devine o povară. Am plecat cu toţii prin lumile pământului căutând ceva care n-o să ne bucure niciodată; ceea ce nu are spirit e inexistent- lumea materială! Noi suntem un popor de semănători, nu unul de vânători lacomi…aşa nu ne vom înţelege cu nimeni, niciodată! Doar NOI putem să spunem lumii că aici, în acest spaţiu dintre Dunăre, Carpaţi şi Marea Neabră am existat ca popor, că suntem latini dar ortodocşi, că avem o limbă română minunată în care cuvântul ,,Dor’’ străluceşte şi arde mai tare ca soarele. Să le spunem celor care vor să ne cunoască doar atât; aici e ,,sarea pământului’’, aici e spiritul unei Europe care ne-a exclus din cetăţile noastre la apusul soarelui…aici e Lumina şi nu umbra deşertăciunilor! Avem idealuri…

Suntem în anul în care comemorăm sau sărbătorim ,,centenarul Marii Uniri de la 1918’’, un moment care ar trebui să fie unul de mare respiraţie naţională şi patriotică, un eveniment naţional care trebuia să ne găsească uniţi, optimişti şi strânşi în jurul unor dezbateri serioase despre Ţară, Popor şi Patrie…Din păcate, ne pierdem vremea în lupte sterile şi anoste, afişăm un patriotism de paradă, ieftin şi păgubos. Cheltuim bruma de bani publici numai pentru a extrage profituri financiare sau de imagine. Şi mai trist este faptul că aprope deloc nu se mai vorbeşte de trecutul nostru în şcoli, limba română este strivită de incompetenţii şi analfabeţii functionali ai ţării, iar conştiinţa naţională ne trece adesea prin buzunare şi viscere! România a ajuns să fie, mai nou, un model de ţară nefrecventabilă de către români, mulţi au luat calea pribegiei împinşi de nevoi imediate şi mai puţin de nevoi de afirmare spirituală sau de promovare a spiritului naţional peste hotare. Marea Unire de la 1918 a fost posibilă prin jertfele de sânge ale ostaşilor români pe fronturile deschise de marile puteri în Europa începutului de secol XX şi împlinită prin ambiţia şi patriotismul unei clase politice în fruntea căreia se aflau monarhii inspiraţi ai României. România nu este numai o ţară pe harta lumii, sau o naţiune printre multe altele! România este, în primul rând, o stare de spirit. Doinele cântate de păstorii din munţi…cântecele de jale din Bărăganul ars de soare şi vânt…cântecul apelor…toate aduc laudă lui Dumnezeu, iar Bunul Creator se bucură la bucurie cu noi şi plânge la necazurile noastre. O ţară sfâşiată de atâta durere nu rămâne nemântuită, fiindcă Dumnezeu nu este un nedrept! Aşa i-a fost dat acestui popor milenar să se adune şi să se facă înţeles, iar Unirea de la 1918 trebuia să fie răsplata pentru jertfa ostaşului român necunoscut…simplu…întotdeuna un ,,ţăran fără ţarină’’! Şi pentru că, slugă la domni fiind, a ascultat şi a iubit atât de mult acest pământ până s-a îngropat cu fericire în adâncul lui, a găsit că este mai demn să moară în cinste şi adevar , decât să trăiasca în minciună şi parvenire. Ostaşii români sunt Îngerii Cerului, aflaţi în Serviciul Patriei şi al lui Dumnezeu. Să iubim România şi să ne amintim cu pioşenie de istoria şi tradiţiile acestui neam minunat! Ce constatăm în aceste vremuri şi ce e de făcut?! Acum avem o clasă politcă mai mult decât mediocră şi o populaţie resemnată, o ţară sfâşiată de conflicte interne puerile şi o lume în schimbare. Globalizarea este un fenomen de ,,nivelare socială’’ şi vine ca un tăvălug peste noi, iar noi suntem tot mai puţin pregătiţi să îi facem faţă. Renunţăm la idealuri cu prea multă seninătate, ne complacem într-o stare de letargie şi ne plecăm în faţa unor emisari sau agenţi care vin să ne ţină tot felul de prelegeri şi ne citesc teancuri de ,,hrisoave’’ care mai de care scrise prost şi pe genunchi….nu trebuie să credem acum că şi prin alte părţi există lume mult mai educată şi mai erudită….Doar nu suntem cu toţii la ,,coada vacii’’! Vrem să traim mai bine, dar acest ,,bine’’ nu vine de nicaieri şi în mod gratuit. Dezrădăcinarea şi pierderea legăturii dintre Om şi Dumnezeu este ultima nedreptate care s-ar produce pe acest pământ strămoşesc. Niciodată un popor fără credinţă n-a dăinuit! Au căzut imperii şi capete încoronate, s-au spulberat cele mai mari mituri de înstăpânire şi cucerire nedreaptă. Creştinismul s-a clădit pe drumurile Romei, la ceasul în care acest imperiu grandios începea să se chinuie. Şi tot asa s-a ridicat Europa Creştină până în momentul în care a ajuns să ducă această credinţă în toate marginile lumii! Aceea a fost o misiune şi nu o globalizare de idei şi fapte care se dezic de spiritul popoarelor şi al naţiunilor pământului. S-au facut erori şi crime, în numele lui Dumnezeu (dar nu de Dumnezeu!) pentru a se justifica acte de injustiţie socială şi morală…A domnit teroarea şi lăcomia, fiindcă frica este cea care omoară spiritual naţiunile. Însă întodeauna a învins dreptatea, pentru că aşa trebuia să se întâmple, iar în aceste vremuri doar Dumnezeu ne va călăuzi ca pe Moise în deşerturile Orientului…Să nu ne pierdem Credinţa!

Lumini şi umbre… Aceasta e România în care trăim noi! Am vrea o Românie mult mai prietenoasă şi mai spirituală. As dori să fie un loc în care să simţim că trăim ,,ACASĂ’’, Într-un colţ de Paradis…O ,,Gradină a Maicii Domnului’’ în adevăratul sens al acestei sintagme. Aş dori să avem mai multă linişte, mai multă preocupare pentru viitorul acestei naţii plină de mistere si iubire, să fim mai umani! Luminile din sufelete noastre să umple pământul aşa cum stelele umple Cerul, iar noi să devenim partea Infinita a Universului cu nemurirea noastră.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

–––––––––––––-
Jurist Obogeanu Gheorghe-Dan,
Comuna Galicea, Judeţul Vâlcea

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,societatea deschisă”

Istoria care se desfășoară sub ochii noștri este dominată de conflictul ireconciliabil dintre cei care își iubesc Neamul și Tradiția, ”nativiștii” și cei care doresc să reducă toate neamurile la disoluție, lipsă de identitate și lipsa de rădăcini, ”globalistii”.

Fără îndoială cele spuse reprezintă o reducere la esențial și o simplificare, necesară înțelegerii mai limpezi a situație în care trăim.

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea sa, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de bază și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam. Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordări, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică, el spune că orice condiție, considerată reală și stabilă, în esență poate fi un fals și poate fi falsificată. Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările, toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține, înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec, căci dă impresia că a atins o explicație finală”. Deci a crede în Dumnezeu, după Karl Popper, este un pericol social, cel mai grav, căci stă antitetic, fundamental opus, relativismului absolut propovăduit de el. Dar încă mai vehement este Karl Popper în ce privește “religia organizată”, mai simplu spus Biserica. Aceasta ar trebui “izolată” cu vehemență în opinia austriacului-evreu. (În Rusia bolșevică am văzut cum s-a făcut și prin ce mijloace această “izolare”)

Redusă la esențial lucrarea lui Karl Popper propovăduiește un relativism absolut, înlăturarea tuturor moștenirilor istorice (până și amintirea lor), divizarea cât mai profundă a comunităților și aceasta el numește “democrație liberală”. Dar o limită, privind “libertățile”, stabilește Karl Popper, el spune că “nu poate fi acceptată toleranță pentru intolerant”. Aici este marele “caveat”, avertisment care ar trebui să ne facă să luăm mare aminte. Ce este și cine definește “intoleranță”. Căci limpede rezultă că în “societatea deschisă”, Biserica, identitatea națională, familia sunt considerate stări ”intolerante”. Un prim avertisemnt despre ce înseamnă această nouă ideologie ne este oferit de “cazul” poetului Ezra Pound.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,societatea deschisă”” →

Victor RAVINI: Caracal – unul din cele mai vechi cuvinte românești

Dacă citim la Caracal invers, de la dreapta la stânga, știm cu toții că este la fel, ceea ce se numește palindrom. Nu cunosc ce alt oraș din țară mai poate alcătui un palindrom. Asta ar cam fi încă o minune, pe lângă celelalte scornite de caracaleni, la fel cum oltenii au scornit bancuri cu oltenii, iar scoțienii au scornit bancurile cu scoțieni. M-am născut, ca multe mii de caracaleni, într-un palindrom. M-a întrebat cineva odată dacă sunt roman de-al împărtului Antoniu Caracalla sau cuman din Cetatea Neagră. Întrebarea se referea la etimologia cuvântului Caracal. Latiniștii au asociat numele orașului Caracal cu împăratul Caracalla. Această asemănare fonetică este întâmplătoare, se bazează pe ceea ce în lingvistică se numește hazard fonetic și este un exemplu clasic de ceea ce se numește etimologie populară. Ca să dreagă busuiocul, latiniștii au afirmat că împăratul Caracalla ar fi venit să viziteze provincia și că numele lui ar fi fost dat acestei localități. Oricât de măgulitoare ar fi ipoteza cu numele împăratului, nu a putut fi dovedită. Este sigur că împăratul nu a trecut Dunărea și nu a venit aici, la fel de sigur ca și faptul că el nu a lăsat numele său în nicio localitate din câte a vizitat. A fost o modă să ne mândrim cu sorgintea noastră latină, să credem că limba română, ca și celelalte limbi romanice, derivă din limba latină. Bogdan Petriceicu Hasdeu a criticat această modă, însă nu a fost luat în seamă. Această modă a trecut. Dr. Napoleon Săvescu a semnalat că limba română nu provine din latină, ci este mai veche, iar lingviștii nu l-au luat nici pe el în serios, reproșându-i că nu este lingvist. În ultima vreme, istoria limbilor romanice a fost revoluționată de cercetările ligvistului francez Yves Cortez și lingvistei spaniole Carme Jiménez Huertas, care demonstrează că limbile romanice, printre care și româna, nu provin din limba latină, ci sunt mai vechi decât latina. Lingvistul Mihai Vinereanu (Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor Edimpex, București 2009) arată că vreo 65% din cuvintele românești sunt de origine autohtonă, din fondul pre-latin sau traco-dac. Desigur, în lingvistică, la fel ca în oricare altă știință, când vine cineva cu vreo teorie nouă, este respinsă, fiidncă nu poate să fie acceptată de către savanții care au afirmat contrariul, au făcut carieră cu teoriile lor perimate și au îndoctrinat generații de studenți și adepți loiali.

Lingvistul Iorgu Iordan, academician de origine bulgară, care a aplicat la București ordinele Kremlinului pentru slavizarea forțată a limbii române, scrie (în Toponimie românească, Ed. Academiei, 1963, p. 270) că numele orașului Caracal vine din „kara ’negru’ + kala ’fortificație, castel’, ambele de origine cumană”. Lingvistul Alexandru Graur, tot academician, scrie (în Nume de locuri, Ed. Științifică, 1972, p. 26) că numele orașului Caracal este „evident turcesc” și „însemna fortăreață neagră”. Amândoi academicienii s-au exprimat prea vag, fără niciun argument și au lăsat să înțelegem (prin analogie cu Biserica Negră din Brșov) că turcii sau cumanii au numit-o neagră fiindcă i-ar fi dat foc. Ambii lingviști se alătură doctrinei introduse de academicianul Alexandru Cihac, al cărui dicționar etimologic ajunge — tot fără argumente și doar după ureche ori după bunul său plac — la bizara concluzie că numărul de cuvinte românești de origine turcă ar fi egal cu cele de origine latină. Nici Iordan, nici Graur și nici adepții lor nu au putut aduce dovezi pentru etimologia cumană sau turcească. Adică cum „evident turcesc”? Pe ce se bazează această evidență? După cum sună la ureche? Ambii academicieni fac simple presupuneri prin asemănare fonetică cu niște cuvinte cumane sau turcești. Acest procedeu de a face etimologii după ureche, prin asemănări fonetice întemeiate pe întâmplare, pe legea hazardului lingvistic, cu riscul că mă repet, se numește: etimologie populară, adică etimologie la îndemâna oricărui om din popor și care nu are habar de regulile stricte ale lingvisticii. Etimologia propusă de Iordan și cea propusă de Graur prezintă un clar defect logic: se exclud reciproc. Niciuna din ele nu poate fi o certitudine, atâta timp cât există cealaltă. Lingvistica este o știință exactă și nu se mulțumește cu explicația că, dacă nu o fi așa, atunci poate că o fi altminterea. Dacă nu e de origine turcă, atunci o fi de origine cumană, sau poate că o veni de la împăratul Caracalla. Să acceptăm etimologia care ne unge mai bine la inimă, pe noi sau pe respectivii respectabili savanți?

Descoperirile arheologice dovedesc că la Caracal a existat o așezare umană mult anterioară cuceririi romane, încă din epoca pietrei și de pe vremea când oamenii erau vânători de mamuți. Este de presupus că localitatea care astăzi se numește Caracal, oricât de neînsemnată în preistorie, trebuie totuși să fi avut un nume. Cumanii nu au construit cetăți. Nici turcii nu aveau de ce să construiască vreo cetate la Caracal. E exclus așa ceva. Dacă era o cetate la Caracal când au venit cumanii sau turcii și i-au dat foc, atunci se ridică cel puțin trei întrebări sau chiar mai multe: 1. Cine o construise și când? 2. Cum se numise înainte? 3. Cum de au renunțat romănățenii la numele ei vechi și au preferat noua denumire dată de invadatori? Unde s-a mai pomenit așa ceva? Au renunțat brașovenii la vechiul nume al orașului lor și au preferat să rămână peste veacuri Kronstadt sau Orașul Stalin? Cum se face că nu s-au găsit niciun fel de urme arheologice la Caracal ale cetății cumane sau anterioare cumanilor, pe care o presupun lingviștii doar așa din vârful limbii și după urechea oricărui om neinstruit? Cât de adevărate pot fi niște etimologii bazate pe presupuneri ale lingviștilor, în domeniul arheologiei? Dacă ar veni de la cumani sau de la turci, cum se face că denumirea Caracal nu are accentul pe ultima silabă, ca în cuvintele Ada Kaléh, Adamclisí, Teleormán sau Caraormán? De ce se pronunță Caràcal (sau Caràcăl, cum se zicea uneori în trecut) și nu *Caracaléh sau *Caracalé? Concluzia mea este că denumirea Caracal nu poate veni nici de la cumani, nici de la turci și o afirm cu toată fermitatea pe care ne-o oferă logica.

Și mai este încă ceva, care infirmă explicațiile lui Iorgu Iordan și Al. Graur cu Cetatea Neagră din visurile lor. Este de-a mirării că nici unul din ei nu a știut că mai este încă o localitate Caracal, un cătun înglobat în satul Păuleasa din județul Argeș, unde nici acolo n-a existat vreo cetate. Nu pot să pricep cum se face că și unul și altul, cei doi academicieni, care au scris cărți despre toponimele românești, ignoră existența acestui cătun din județul Argeș, ce are același nume ca orașul din județul Olt, fost Romanați. Nu comentez, pentru că nu e frumos să vorbim de ignoranța savanților. Îi scuzăm, întrucât nu aveau cum să știe. Se pune totuși întrebarea: atunci de unde vine numele cătunului Caracal din județul Argeș? Așa că etimologia cumano-turcă cu Cetatea Neagră, care li s-a năzărit celor doi lingviști, devine — pe puțin zis — și mai șubredă, ca să nu zic altfel. Din respect pentru autoritatea științifică a celor doi lingviști și din respect pentru Academia României, nu zic că au scornit etimologii aberante. Cu asta ar fi deajuns ca să aruncăm la gunoi vechile etimologii propuse de ei și care pot figura cu cinste într-o antologie a teoriilor greșite și dăunătoare, la fel de greșite ca și etimologia latinistă.

Acestea fiind zise, putem trece la propunerea mea de etimologie a Caracalului. Cu toată modestia, vreau să scot în evidență câteva elemente lingvistice, ignorate de lingviștii noștri și care ar putea intra în discuție în legătură cu originiea denumirii orașului Caracal. Avem mai multe toponime ce încep cu Cara– cum ar fi: satul Cara lângă Cluj-Napoca, Carani lângă Timișoara, Caraula în Dolj, Carcadiești în județul Vâlcea, Caraclău lângă Bacău, Caransebeș și Carașova în județul Caraș, satul Carasa în județul Botoșani, Carastelec în județul Sălaj, orașul Carei în județul Satu Mare, localitatea Carpitus (magh. Kárpitus) înglobată în orașul Tușnad și încă altele. Să nu uităm și satele dispărute Carast lângă Brebeni pe la Slatina, Carcadulea în fostul raion Mizil și mai sus numitul cătun Caracal din județul Argeș, precum și încă altele, mai mult ori mai puțin sigure dacă sunt sau nu sunt cumano-turcești prin Dobrogea sau or fi mai vechi și doar au fost turcizate. Cui i-ar trece prin cap să spună că toate aceste localități numite mai sus ar veni de la cumani sau turci, când nu există vreo dovadă pentru așa ceva? Ce să fi căutat cumanii și turcii prin Transilvania, ca să dea denumirile acelor localități? N-aveau localnicii propriile lor denumiri de locuri? Au așteptat să vină turcii ca să îi învețe cum să-și numească așezările? Cum să fi fost cumanii și turcii mai productivi în toponime cu Cara– prin România decât au fost la ei în Turcia și în Asia de unde au venit? Pot părerile după ureche ale unor autorități științifice sau celebrități să țină loc de dovezi și să înlocuisacă logica gândirii?

Trec la încă un argument. Dacă ar fi să ne luăm după ureche, ca respectabilii noștri lingviști, conform metodei lor auditive, metodă neacceptată de lingviștii serioși, s-ar părea că și cele patru toponime identice: oronimul Caraiman în Carpați și trei sate cu același nume, Caraiman (sat în comuna Mihălășeni jud. Botoșani), Caraiman (fosta denumire a satului Crângu com. Ion Corvin jud. Constanța) și Caraiman sat în comuna Brabova județul Dolj) ar fi tot de origine turco-cumană. Dar atunci, tot cumanii și turcii au dat numele localităților Caraman și Caramany din Pirineii francezi? Lingviștii francezi afirmă că aceste denumiri vin de la pre-indoeuropeanul kara, ce însemna piatră.

Avem multe localități în România, ce încep cu Car– sau Cara– iar în Franța sunt și mai multe. Și prin Spania sunt destule, ca de exemplu localitatea Caracuel, ai cărei localnicii sunt numiți Caracoleños. Lingvistul român Sorin Paliga, în lucrarea „Proto-indoeuropean, Pre-indoeuropean, Old European: Archeological Evidence and Linguistic Investigation, publicată în Journal Of Indo-European Studies, 17, 3-4 (pag. 309-334), Washington, 1989, arată că particula Car– sau Cara– (cum ar fi în munții Carpați, insula grecească Carpathos sau Carrara din Italia) provine din limba pre-indoeuropeană, unde însemna „piatră”.

Eu pornesc de la rezultatul cercetărilor lui Sorin Paliga și vreau să verific ce legătură poate fi între particula pre-indoeuropeană cara– (piatră) și denumirea Caracal. La Caracal, în vârful dealului din Protoseni, învățătorul ne-a pus să plantăm meri în grădina școlii numărul unu. Acolo se ajunge urcând pe lângă Teatrul Național, pe dreapta mai în sus. În spatele teatrului, pe stânga, e o râpă abruptă, sub cetatea domnească a lui Mihai Viteazul. Râpa de sub zidul cetății e așa de abruptă, încât nu putea fi atacată pe acolo. În curtea școlii nu s-a putut săpa. Sub un strat subțirel de țărână, era numai piatră. Nu putem fi siguri și nici nu putem exclude că acest platou pietros ar putea fi pus în legătură cu particula pre-indoeuropeană Cara– (piatră). Există posibilitatea că această particulă se păstrează în cuvântul Caracal, ca și în celelalte nume de locuri din România, Franța, Spania, Italia și Grecia. Savanții francezi sunt convinși că această particulă din toponimele franțuzești este de origine pre-indoeuropeană. Paliga nu a fost contrazis de nimeni. Cu ce argumente ar putea cineva să susțină că aceeași prticulă din toponimele românești ar avea altă origine decât cea pre-indoeuropeană? Care altă origine?

Concluzia mea este următoarea: Sprijinindu-mă pe rezultatul cercetărilor lui Sorin Paliga și în urma modestei mele cercetări, eu ajung la rezultatul că denumirea Caracal poate fi de origine pre-indoeuropeană. Oricum, concluzia din acest articol este argumentată pe bază de toponime comparate. Este cu totul altceva decât etimologia bazată pe amăgirea cu împăratul Caracalla — pentru că unora le-a plăcut să fie cuceriți de romani — sau decât verdictele lui Iorgu Iordan și Al. Graur, cărora le-a plăcut să fim cuceriți de cumani și de turci. Cum i-a plăcut și lui Cihac. Cei care vor să excludă afirmația mea, că denumirea Caracal poate fi de origine pre-indoeuropeană, sunt invitați să vină cu argumente mai științifice și mai convingătoare decât cele pe care le-am prezentat eu aici. Iar dacă totuși concluzia mea nu este suficient de convingătoare, atunci las generației viitoare să confirme sau să infirme cu argumente etimologia autohtonă, pre-indoeuropeană pe care o propun eu aici sau să propună alții orice altă etimologie vor dori.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

23 octombrie, 2018

Paul LEIBOVICI: Taina scrisului (87) – Scriu de peste 60 de ani

Eram coleg de bancă, la liceul de băieți din Bacău, cu Ioan Berilă un talentat pictor și caricaturist. Liceul, înainte de reformă purta numele „Liceul Ferdinand”. În paginile caietului său permanent deschis erau portretele profesorilor, adesea caricaturi din viața cotidiană.

Era la modă „Ziarul de perete” În colțul din dreapta Berilă semna caricatura săptămânii. La îndemnul său, am scris un articol. Apoi a apărut altul – tot lângă caricatura lui Berilă. Și tot așa… până ce un redactor de la un ziar central, a luat cu el „colecția” mea de scrieri. Într-o bună zi, am fost chemat la secretariatul școlii, unde printre alții era și un coleg care avea o funcție de secretar al Uniunii tineretului școlar.

– Am primit – spune acesta – de la Ziarul Tineretului din București, o propunere pentru tine! Să fii corespondentul lor pentru județul nostru.

Am fost trimis să scriu un reportaj despre un tânăr evidențiat în muncă, la niște mine din județul Bacău. Apoi, am fost trimis la Moinești pentru un interviu cu o brigadă de mineri. Plecăm cu trenul,până la stația principală, apoi cu mijloace rudimentare până în satele respective. Scriam și expediam reportajul… Vremea trecea,iar materialele apăreau, adesea doar iscălite cu inițialele numelui. Cu prilejul examenelor de intrare la facultate, am tras o fugă și pe la redacție.  Redactorul de la secția „Corespondențe” mi-a înmânat foaia cu articolul meu. Era iscălit… „P. Liman”!!! Din ziua aceea timp mulți ani, tot ce scriam și publicam purta iscălitura de mai sus. Fiind în București și având o oarecare experiență, am scris și pentru alte ziare, precum o publicație care apărea doar duminica.

Ca student am frecventat deseori Biblioteca Academiei. Aici mă simțeam în largul meu. Chiar și materialele, cărțile și revistele care aveau nevoie de aprobare specială pentru Sala de lectură, le puteam consulta. Astfel am descoperit prima încercare de dramatizare a unei povestiri a clasicului Ion Creangă. Am scris pe această temă un articol pe care mi l-a publicat revista „Tribuna” din Cluj, drept pentru care am primit scrisori de la numeroși studenți. Materialul respectiv a fost studiat și apreciat de secția de literatură română.

Fiind membru activ la Cenaclul Radio, mi-am încercat puterea creatoare ca textier. Gheorghe Danga, dirijor al Corului Radio a compus și dirijat o melodie a cărui text era semnat de P. Liman, iar H. Schwartzman a compus un Imn al Minerilor tot pe un text de-al meu. Împreună cu compozitorul Puiu Rubinștein am primit un premiu pentru un cântec despre primele taxiuri publice din București! Cronici teatrale ale unor spectacole de operă au apărut cu și doar inițialele numelui meu. În perioada brăileană, atunci când am lucrat ca secretar literar al teatrului de acolo, am publicat la ziarul local: reportaje, cronici despre viața culturală; apoi la Galați și Iași.

De peste 50 de ani sunt în Israel. Am continuat să scriu la toate ziarele și revistele de limbă română de aici și din unele țări care au publicații românești. În Israel materialele pe care le-am publicat au fost semnate atât „Paul Leibovici” cât șo ”P. Liman”. În perioada cât am trăit în România am scris o seamă de cărți, precum: „Bibliografia Teatrului Național Vasile Alecsandri”, „Bibliografia Industriei”, „Monumente din orașul și județul Iași”, „Agricultura din cuprinsul județului” și altele. Iată și unele titluri ale cărților scrise în Israel  fie în ebraică, fie în limba română: „Sărbătorile noastre”, „Valea piersicilor”, „Sarcofagul dragostei”, Baronul din Daba”, „Limanul apelor învolburate”, „Cântarea Cântărilor”, „Martiri anonimi”, „Ashkelon lupte și eliberare”…

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

16 octombrie 2018

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Taina scrisului (86) – Cuvânt, sunet și culoare

Taina scrisului… ce misterios se aude! E o taină care, câteodată, te poate învălui și purta „La răscruce de lumi”, ca un „Apostol fără nume”, voind să te ducă „La granița-ntre vise” și chiar și mai departe, „Pe tărâmuri neumblate” încă, sau vreodată sau, poate, „Spre zarea celora ce nu cuvântă” după titlurile volumelor mele de poezii!

Taina scrisului, e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind culori, din culori cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie si muzica, după numele altui volum de poezii și picturi al meu, „Ut pictura poesis „. E într-adevăr o taină, cărăruile căreia am încercat să le desțelenesc autodidact dorind, cu ceea ce m-a înzestrat Dumnezeu, să descopăr frumuseți ascunse, ce treptat mi se dezvăluiau în fața ochilor făcându-mă să mă simt precum Alice în țara minunilor!

Omul este o ființă complexă, fiind compus din mai multe fațete, ipostaze cum ar zice Platon, anume trei substanțe spirituale: individ, intelect și suflet, fiecare dintre fațete fiind ca o oglindă ce reflectă „lumina”, Harul Divin, toate la un loc făcând OMUL, toate păstrând o taină a lor, care-n final îl caracterizează ca fiind un tot unitar și unicat, cum ne place să credem! Om și eu, la rându-mi, devreme mi s-au reflectat anumite înclinații deosebite, toate puse în slujba frumosului, pe care, dacă nu-l găseam întru totul în jurul meu, îl căutam în mine, îl înveleam cu poleială, îl făceam să lucească, cu  dorința de-al dărui celor din jur. Copil singur la părinți, deși expansiv, deseori căutam să fiu cu mine însămi, ba chiar îmi rezervam din timpul jocului, o părticică doar pentru mine, numit „Timp pentru Nora „, tainic, unde să mă întâlnesc cu sufletul meu, într-o lume de vise, de gânduri, cuvinte, sunete și culori, lumea mea de basm!

Făcând o retrospectivă a vieții mele, pot spune că multe taine mi-au dat  târcoale, taina muzicii pe la 7 ani ai mei… studiind vioara mulți ani de zile, cu multe înfățișări, premii, medalii, încercând chiar să compun mici „simfonii” cum le ziceam eu, având ca model pe Mozart și alți  clasici! Concomitent am surprins și-o altă taină, cea a scrisului, făcând mici poezioare, unele hazlii împărtășite cu copiii la joacă, altele mai melancolice sau dureroase după pierderea foarte timpurie a  tatălui meu! Mă poartă gândul la primul meu învățător, care, citindu-ne din Vasile Alecsandri poezia „Iarna”, cu glasul lui blajin și cald, ne-a fermecat și ne-a dat temă să analizăm fiecare strofă, să închidem ochii și imaginea formată pe retină, să încercam s-o desenăm alături în culori! N-a fost mai bună lucrare ca a mea, fiecare vers creându-mi o imagine, ce mai târziu am încercat s-o așez cuminte în picturile mele! N-a existat mai bună ca mine la compuneri, cred, la vârsta aceea, în descrieri în special, luând parte la diverse olimpiade literare, cuvintele prinzând forme miraculoase în mintea mea! Am iubit mult acei ani, cu poveștile spuse de părinții mei s-adorm, basmele spuse la radio ce se încheiau cu „Noapte bună, copii”, teatrul de umbre pe pereți… toate m-au fermecat și mi-au format o lume a mea, în care mă ascundeam ori de câte ori sufletul îmi părea rănit simțind nevoia de-a mă hrăni cu frumos, ca apoi iar să lucesc și să mă bucur.

Am citit foarte mult, de multe ori cărți ce-mi depășeau vârsta, fiind singura, cred, pe care bibliotecara o lăsa să plece cu geanta plină, neștiind care mai de care carte să aleg! Citeam tot ce se putea citi la acea vreme a copilăriei, chiar și pe ascuns, sub  cărțile de școală, sau noaptea până târziu sub plapumă, ca să nu mă vadă mama! De-atunci simțeam nevoia de-a-mi revărsa sufletul în proză sau în vers căutând momente să mă interiorizez și să-mi sondez adâncimile sufletești, pentru a le exterioriza, dându-le formă, după puterile mele copilărești! În aceeași perioadă am descoperit și taina picturii, care m-a condus în lumea culorilor, mi-a înflăcărat imaginația începând cu mici picturi, pe orice materiale disponibile, pentru a-mi împodobi cămăruța mea, pentru diverse ocazii, de ziua mamei, o nouă preocupare, care, mai târziu mă va face să-mi las amprenta mea peste timp!

Crescând, venise timpul „să cobor din nori” cum îmi spunea mama și la sfatul ei, m-am dedicat altei pasiuni a mea, medicina, care m-a câștigat, absolvind Facultatea de Medicină și Farmacie  din Iași și făcându-mi specializarea de medic internist, în Grecia, la Atena, rupându-mă pentru un timp de toate celelalte activități! M-am dedicat cu trup și suflet, având model pe tatăl meu, dăruind  bolnavilor, în afară de tratamentele necesare și câte un pic de suflet, având marea satisfacție ca, deși într-o țară străină la început, să am succese, care m-au umplut de mândrie, câștigând respectul în jurul meu, cinstind locurile pe unde am lucrat și, firește, locul de unde mi-au pornit pașii, din țara mea de baștină, ca româncuță ce eram și sunt! Mă impuneam bolnavilor, nu cu austeritate, răceală sau voce plină de importanța, ci doar cu blândețea și căldura care, probabil, emanau din sufletul dornic de-a dărui, de-a calma, de-a vindeca, după proverbul „vorba dulce, mult aduce”, exercitând asupra lor un fel de psihoterapie, necesară de altfel în cariera fiecărui medic ce se vrea bun, fapt care îi făceau imediat să se simtă cu mult mai bine, după spusele lor!

În ce privește viața personală, familia mea s-a mărit treptat cu doi copii, împlinirea, căldura familiară, trezindu-mi astfel acele taine pe undeva ascunse-n sertarele sufletului: una fiind pictura, evoluând autodidact într-un impuls de-a pune mâna pe pânze, pensule și culori, azi fiind înregistrată în Organizația Pictorilor Medici Moderni, pe plan elen și înscrisă în Albumul Medicilor Artiști și-o alta fiind taina scrisului, venită într-un moment, când făcusem deja o pauză cu pictura, simțind un filon de energie să mă cuprindă, să se reverse din mine și pe care l-am condus spre poezie! Pașii, timizi la început, îmi captau cu timpul aripioare și cu toată timiditatea ce mă caracterizează, am început să-mi postez poeziile pe facebook, având satisfacția că plac, mulți prieteni repostându-le și dându-mi curaj să continui! Marea mea emoție, la care am plâns de fericire, a fost când pe un anume grup mi-am auzit pentru prima dată poemele recitate, o surpriză nemaipomenită, la o emisiune radiofonică de către organizatoarea ei, Mioara Hususan, înduioșându-mă până la lacrimi!

Atunci, mi-apărut o voce, așa dintr-o data, de nicăieri parcă, voce a unui „Înger păzitor la vreme de seara…” după titlul unui poem al meu dedicat celei ce avea să devină îndrumătoarea pașilor mei, poeta și eseista Mariana Gurza, care mi-spus: „Hai, pe când un volum de poezii?”. Am rămas stupefiată, era un vis la care nu îndrăzneam să mă gândesc și-așa, la recomandarea domniei sale și prin intermediul Editurii „Singur” – fondator fiind un alt om de litere minunat, poetul și redactorul Ștefan Doru Dăncuș, am debutat în 2015 cu primul meu volum de poezii, „La răscruce de lumi”, apoi 2017 alte două volume, „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise”, în 2018 alte două volume, „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis ” – volum de picturi și poezii și-n curs de editare fiind alte două volume de poezii: „Pe tărâmuri neumblate” și „Spre zarea celora ce nu cuvântă,  precum și-n pregătire un volum de memorialistică „Frânturi de viață”!

Am avut onoarea unor recenzii excelente, din partea unor autori consacrați, poeta și eseista Mariana Gurza, poeta Dorina Stoica, poeta și eseista Vasilica Grigoraș, publicate în revistele din țară și străinătate: Confluențe Literare, Melidonium, Orizonturile Bucuriei, Singur, Logos și Agape, Observatorul (Toronto), Agero (Stuttgard), Regatul Cuvântului (Bruxelles), Miorița (Sacramento,SUA), Ziarul Informațional (Ben Todică – Australia), Revista ASRLQ, Armonia-Saltim Media, Destine Literare (Toronto, Canada), Armonii Culturale, Constelații Diamantine și altele! Am fost și-n calitate de coautor, la diverse reviste și antologii: Lyrics et Prosa, Antologia ASCIOR, Revista Banchetul, Antologia Centenarului Marii Uniri (1918-2018), Casa mea, România Mare, Antologia  „Centenarul” Unirii ASCIOR în curs de apariție, Scriitori Contemporani și altele ce vor vedea în curând lumina tiparului!

Mai mult ca oricând, azi, taina scrisului îmi este și foame și sete și necesitate și dorință de-a dărui, nu numai imagini feerice de lume ideală ci, acumulând de-a lungul vieții și tablouri ce s-au suprapus uneori peste cele ce te impresionează plăcut, trăind într-o lume nu chiar plăsmuită pentru Îngeri, din păcate, am surprins și aspecte mai triste de viață, care poate nu încântă cititorul, aspecte care se vor puse sub preș, dar nu asta e soluția, pentru că ele continuă să existe, le știi, le vezi, le simți și te dor… N-aș putea scrie, numai de dragul de-a scrie, prefăcându-mă că nu există așa malformații ale societății în care trăim, gama mea de scriere fiind, în afară de cele ce te impresionează plăcut și cele cu temă socială, existențială, filozofică, religioasă, în care culorile nu pot fi întotdeauna cele plăcute ochiului, viața înseși având culori de la cele pale, suave, la cele calde, fierbinți, până și la cele mai întunecoase și chiar negre! Cineva trebuie și pentru aceste aspecte… să picteze scriind sau să scrie pictând, „Ut pictura Poesis”!

Dorința mea mare, este să rămână ceva în urma existenței mele, visând la un strop de nemurire! Nu cunosc pe ce trepte voi ajunge, dacă voi ajunge, nu asta mă preocupă însă, Timpul fiind cel mai bun critic! Doar vreau să știu că trecerea mea prin viață, va lăsa o amprentă, un nume pe filele mele de carte, pe câteva tablouri și, de ce nu, pe trupul și sufletul pacienților mei ce i-am putut, cu ajutorul Domnului să-i ajut, în inimile celor ce, citindu-mă, le-am oferit o sclipire de lumină, dar, în primul rând copiilor mei și poate copiilor copiilor mei!

Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM,  mă conduce din prezent spre trecut și viitor, așa, ca un carusel, de la amintiri, la cele de zi cu zi, la visare și speranță, de la singurătate, dezamăgire la extaz, oferindu-mi o gamă variată de trăiri, care mi-au îmbogățit sufletul!

„Taina scrisului”, e valul care te poartă, e vântul care te duce, e soarele ce te călăuzește, cerul ce îmbie să-i cunoști universul, e bulboană care te poate înghite în adâncul ei, e pământul din care îți tragi seva și ți-o lași, e focul care te arde până la cenușă și… cenușa din care vei renaște, iar și iar… și după cum spunea marele poet grec, Kavafis, „și chiar dacă la Itaka n-ai ajuns, ea nu te-a păcălit, ți-a dat frumoasa călătorie” și eu… mă mulțumesc pe deplin cu ea!

––––––––––

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

21 octombrie, 2018