Gheorghe Constantin NISTOROIU: Albe-serafice sărbători ninse din dar și colind ceresc

„Lumea-n cântec se deşteaptă,

Pe Mesia îl aşteaptă.

Zâmbete cereşti

intră pe fereşti,

vin în orice casă.

Şi în orice gând

arde tremurând

câte-o stea sfioasă.”

(Colind cântat în închisori de creştinii ortodocşi)

NAŞTEREA DOMNULUI nostru este un COLIND divin în care Sfântul PRUNC este înfăşat în frumuseţi dumnezeeşti, ţesute pe LUCEFERI, brodate pe brocardul Zorilor care îmbracă DACOROMÂNIA în Sfânta ALBĂ-SĂRBĂTOARE.

În surâsul PRUNCULUI Sfânt se unesc BUCURIA de Sus cu EMOŢIA suavă a dacoromânilor ce vibrează în fiorul rugăciunii inimii, în heruvicul închinării şi în seraficul cânt înălţat în splendori de azur valaho-bucovineano-basarabene.

În privirea PRUNCULUI Sfânt se îmbarcă arhimilenara tradiţie pelasgo-traco-geto-daco-română ce se răsfrânge miraculos, parcă sub fala splendorii imperialului Păun: alb, negru, brun, cenuşiu, verde, oranj, albastru, auriu, roz, argintiu, violet, peruzea, indigo, vişiniu, purpuriu, aşa cum Istrul, Argeşul, Oltul, Jiul, Mureşul, Crişul, Someşul, Târnava, Bistriţa, Moldova, Prutul, Siretul şi Nistrul binecuvintează DACIA Crăiesei MARIA-VLAHERNA CARPATINA.

În mânuţele PRUNCULUI Sfânt se urzeşte întreaga frumuseţe a costumului naţional regal şi popular al daco-vlaho-românilor: albul nins pe veşmântul sacerdoţilor daci, pe straiele patriarhale ale bravilor lor urmaşi din Haţeg, Maramureş, Oaş, ori broderia de nea din sufletul dacului milenar ţesut în credinţă şi demnitate sau sumanul distinselor gorjence şi ale mirificelor mehedinţence; negrul-abanos, podoaba cinului monahal, asceza şi sobrietatea sumanului străbunilor Daci înţelepţi; alb-negrul întrupat în zestrea inimoaselor Mărginimii Sibiului, în zenitul domniţelor Ţării Loviştene sau în ritmul paşilor de cadenţă al Fetelor de la Căpâlna; negrul-verde imortalizat pe catrinţele frumoaselor răzeşe bucovinence; brunul-arămiu al pâinii şi al cozonacului ce poartă pecetea dărniciei ţăranului valah, răsfirat şi pe bundiţa sopranei mierle; verdele-Brad, straja ce stă de veghe la veşnicia demnităţii noastre, ori viţa-de-vie a datinilor milenare valahe din care ne cuminecăm cu nemurirea; oranjul-chihlimbar, lacrima eroilor necunoscuţi şi suspinul pustnicilor încrustat în răşina sihăstriei, ori spicul de grâu mătăsos ca barba Domnului Hristos; albastrul-cerului răsfrânt în râurile ce poartă în iureşul lor dorurile şi dumbrava copilăriei noastre; auriul-borangic, marama frumuseţii princiare a oltencelor şi muntencelor sau apoteoza atâtor biruinţe ale Neamului nostru legendar, ori soarele chindiei cuprins pe fotele sublimelor argeşence, dar şi Rugul aprins al poeţilor mistici; rozul-prelins din rosa mistică a cântecului de leagăn al Mamei sau fiorul Fecioarei valahe permanent îndrăgostite; argintiul-brocart ce primeneşte firul vieţii în care se împleteşte destinul creştinului ortodox; violetul-hlamida princiară a mucenicilor încununaţi în sacrificiul lor suprem şi sfânt; peruzeaua-surprinsă pe brocartul ispititoarelor dobrogence, ori sclipirea filocalico-sofianică a Culturii Duhului; indigoul-hrisov al dăinuirii noastre scris cu pană de fulger înmuiată în cerneală de Voroneţ; vişiniul catifelat de pe podoabă ancestrală a neegalatelor armânce sau ale aleselor bănăţence; purpuriul-mantiei Fecioarei MARIA brodată din Dorul jerfei sacre a tuturor Mucenicilor şi Muceniţelor sau brunul-roşcat al Privighetorii ce concertează pe scena sublimei armonii a Naturii, doldora de tainice încântări; petele cenuşii ale sorţii adunate în elegia şi singurătatea Cucului; pestriţul diafan al Ciocârliei care pogoară cerul pe pământ în liturghia Creaţiei; albul-cenuşiu al Codobaturei-cel mai încântător paj al Primăverii; cenuşiul-roşcat răsfrânt pe negrul-alb al Turturelei-care a împărtăşit suspinul, lacrima şi dorul Vestalelor-Martire de la Mislea sau Miercurea Ciuc; negrul-albăstrui, albul-gălbui şi roşul unduirilor de pe fracul regalei rândunici; albul-albăstrui cu nuanţe de verde şi roşu pe mantia magului Porumbel aducător de pace.

Tot acest apanaj cromatic măiestrit din Voinţa dumnezeescului Prunc a întrupat obiceiurilor precreştine în tradiţia hristic-creştină, ctitorind caracterul unui Neam cu suflet îndumnezeit sub blazonul divin al menirii sale primordiale.

Cu Steaua, cu Sorcova, cu Capra, cu Ursul, cu Pluguşorul, cu Buhaiul, cu Cimpoiul, cu măşti şi fără măşti, cu crenguţe de brad sau cu straie frumoase bogat ornamentate ce risipesc rubine, safire, jad şi topaz peste nea, românii ortodocşi străbat cu urări şi veste bună, de la un capăt la altul, de la o casă primitoare la alta omenoasă, în lung şi în lat, datinile şi tradiţiile milenare, aprinzând lumină şi bucurie în fiecare suflet frumos al drept măritorului creştin.

În geometria şi geografia ornamentală a portului naţional regal, PRUNCUL Sfânt, Dragobetele-Nemuriri surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică a armoniei, a înţelepciunii şi a sublimului pogorât peste divinul serafic carpatin.

Portul naţional, regal-popular înnobilat de cântarea-încântare transcende sufletul frumos într-o mireasmă liturgică de permanentă sărbătoare, de permanentă uimire, de permanentă devenire, de permanentă venerare.

În Colindul PRUNCULUI Sfânt se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea, jertfa, suferinţa, sfinţenia, dumnezeirea, a tot ce este în ceruri şi în Grădina sacră a Crăiesei Sale Maicii.

Colindul PRUNCULUI Sfânt se cerne dalb în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia purităţii sale jertfelnice, în Dorul iubirii divine de dragul frumuseţilor creatoare, procreatoare, încântătoare, înnoitoare, adoratoare, revelatoare.

În Colindul PRUNCULUI Sfânt vibrează Frumosul din noi şi Frumuseţea din EL, împătăşindu-ne cu Dumnezeu, cu Neamul, cu noi înşine, cu Cosmosul.

Miracolul dacoromân prevesteşte primăvara vieţii noastre arătând hiperboreal puterea frumuseţii destinului românismului împlinit. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă, care te cântă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile diafane ale Naţiunii noastre pelasgo-ancestrale.

Însuşirile Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în COSTUMUL NAŢIONAL POPULAR, plin de ceru’ înstelat şi pământu’ înverzit, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea ei celestă şi cu jocul atât de vrăjit al sublimului fior ce pulsează ca o vibraţie harico-lirică.

DACOROMÂNUL în portul său milenar răsună ca un sunet angelic în marea-muzică a lumii serafice, provocând o constelaţie cosmică, întrupând o revelaţie a comuniunii întru frumos, promovând o Simfonie a tuturor armoniilor siderale, pogorând o sacrosantă Liturghie a Învierii dumnezeeşti şi româneşti.

Ce năzuinţă şi făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere, de împlinire şi de iubire a Frumosului dumnezeiesc al Milosârdei Fecioare MARIA!

ÎNCÂNTAREA CÂNTARII POPULARE e fiorul întâlnirii cu focul ceresc, a romanţei tinereţii cu surâsul serafic, a legănării mamei cu zâmbetul heruvimic, a rapsodiei harului cu duioşia tatălui, a mângâierii lui Dumnezeu cu îmbrăţişarea Fecioarei, a sărutului frumuseţii cu admirabilul joc al trăirii unde matricea omenirii, izvorul dorului şi dragostea diafană se prind în hora sublimă.

TEZAURUL FOLCLORIC – DACOROMÂN aşterne peste lumea urzită din voinţa şi splendoarea plămadei divine o adiere de miracol a cântării, o corolă de lumini diafane de pe cereştile altiţe, o zare înmiresmată de sublimul carpatin şi o Liturghie hristică ce transcende Catapeteasma bolţii infinitului cosmic.

TRADITIA noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea mirabilului, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirilor dumnezeeşti!

Dacă Numele PRUNCULUI Sfânt este sinonimul DRAGOSTEI, al Fecioarei MARIA, aură a Frumuseţii absolute, al DACOROMÂNULUI oglindeşte Prietenia ca o adăugire a splendorii sufletului său hristic-frumos!

Vocaţia Dacoromânului este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa cântarea celui Drag!

Doina Dacoromânului, ca o harpă a paradisului valah transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui Care ne-a zidit în slava splendorilor Sale dumnezeeşti!

Încântarea Dacoromânului este o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR DORULUI aprins şi cuprins în frumuseţea celui DRAG!

Tezaurul inimii pelasgo-daco-românului înverzeşte, înfloreşte şi rodeşte sufletul melodic al Universului ce se întrupează, respiră şi se inspiră din el!

Cuvântul, cântecul, suspinul, portul, muzica, lacrima, urătura, chiotul, jocul, fiorul, dorul, îmbrăţişarea s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al HOREI şi a întregului etos al naturii folclorice!

Hora este un cuvânt pelasg, primordial ce atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco – Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc, regal, chiriarhal transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în eleganţă, în gingăşie, în demnitate, în măreţie, în permanenţa princiară valahă.

Noi, Dacoromânii am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral, la arta conversaţiei melodice desăvârşite, la comuniunea întru frumos, la cuminecarea întru sublim!

Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică ce înnobilează veşnic vocaţia şi misiunea creştină a dacoromânului!

Însuşirea cuvântului „mundus” înseamnă începutul eleganţei, purităţii şi dragostea lumii pelasgo-thrace, ce se revarsă peste universul dac înfiorându-l!

De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime ce susură în cei dragi ca un Colind serafic ce ninge peste sufletul frumos!

Tradiţia-curajul risipit în culoare şi cântare ca raţiunea de a fi a ROMÂNULUI!

Tradiţia ne leagă prin Cuvânt de Lumină, prin Lumină de Adevăr, prin Adevăr de Libertate, prin Libertate de Iubire, prin Dragoste de Frumos, de ROMÂN!

Tradiţia este ca o Pâinea caldă şi rumenită ce se frânge tuturor Fiilor ei şi ca Vinul dăruit din Via lui Dumnezeu cu bună savoare după meritul fiecăruia!

Colindul sfânt s-a născut sub apoteoza Cuvântului divin, din ciorchinele de dor al mustului cuvintelor părinteşti, nimbate de duhul înţelepciunii străbune, împletit în corola harică a cununei spicelor de grâu culese ca o expresie vie a mărturisirii Adevărului sau ca jertfa Viţei de vie brodată pe sfântul Potir al cuminecării mistice întru Dumnezeu, Neam, Patrie, Biserică şi Familie.

Sărbători fericite ninse cu emoţii de har şi Colinde cereşti binecuvântate, tuturor Prietenilor mei de pe pământ şi din cer!

23 Decembrie 2018

+ Sf. Muceniţă Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon; Sf. Iosif tutorele lui Iisus; Proorocul David şi Iacov, ruda Domnului.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

Dacoromânia-Brusturi-Neamţ-

Adriana POPA: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun“

„Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

Când bate-n geamuri cea dintâi colindă,-

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.”

Otilia Cazimir-1939

„ În noaptea asta, Adi, sunt focurile. Mâine dimineaţă pornesc piţărăii, eu nu am uitat nimic, îmi aduc-aminte tot, tot …” mi-a spus azi, la telefon, Adam, boemul meu văr, din Austria.

Focurile….piţărăii din cartierul Ohaba-Bistra…obiceiurile….pregătirea prin datini, pentru ca Iisus să se nască în noi, în sufletul nostru.

E un decembrie mohorât, bate vântul uşor, cu frunze încă aurii de salcie, paşii mei se îndreaptă spre niciunde, sau spre acel tărâm fermecat, pe care l-am pierdut odată cu ridurile din colţul ochilor, peste care am depus straturi de celule descuamate, buze de geruri, fulgi îngheţaţi si zboruri risipite.

Miroase a iarnă în sufletul meu.

Miroase a fulgi, a trecut.

Îmi aminteşte iarna de o altă fiinţă şi-mi trezeşte suferinţe şi emoţii pe care le credeam ninse şi ascunse sub frunze galbene şi gheaţă.

„Piţărăi, piţărăi,

Dă-mi şi mie-un piţărău

Cât o fi de rău

Să mă duc cu Dumnezău.”

Ninge furios, din toate direcţiile, cu gheare de vânt. Casele din Ohaba au ferestrele aprinse, ca amintirea unui soare uitat de iulie afară, în noaptea ce se lasă încet.

„Dacă ninge tot aşa până dimineaţă, va fi zăpada de un metru ! “ spune bunicul, întors de afară, unde fumase o altă ţigară, din porţia zilnică de două pachete de „ Mărăşeşti “.

La biserică, lângă Ieruga îngheţată, dar şi pe Ogaş, pe deal, ard focurile, unduind a grâu înverzit în oale smălţuite de lut ars, semănat în seara ultimă a lui noiembrie.

Focurile, împletite în arcuri galbene si roşii, fură fâşii din noaptea de 23 spre 24 decembrie, ajutând lumina să învingă întunericul. Poate şi întunericul din sufletul nostru, pentru a accepta lumina Domnului.

Copiii căraseră toată ziua lemne, coceni de porumb, crengi de pom, iar fulgii de zăpadă, curioşi, se tot opreau pe căciulile lor, trase bine pe urechi şi pe mâinile înroşite de frig, apoi o porneau iar, la goană.

Din camera mea, aflată la stradă, auzeam toată noaptea paşii copiilor, care treceau spre focuri, zăpada scârţâia sub bocanci, noaptea avea o lumină albăstruie.

În ziua de 23 decembrie, bunica frământa aluat de pâine.

Mă aşezam pe ladă, în bucătăria caldă, mâinile bunicii modelau aluatul ca pe o franzelă. Bunica tăia bucăţi pe care le punea în tavă, ca să mai crească, în timp ce ochii ei de mentă verde, cu nuanţe de miere la lumină, supravegheau oalele de pe plită.

Maşina de gătit îşi deschidea larg, gura neagră, apoi zâmbea când bunica scotea din cuptor piţărăii aurii, pe care-i punea în două coşuri mari cu ştergare cusute cu trandafiri.

Dimineaţa de Ajun începea devreme.

Bunicul curăţa zăpada cu o lopată de lemn, totul era alb, vântul, urcat pe stâlpii de neon privea doar, fără să scoată nici un sunet.

„ Bună-dimineaţa la Moş Ajun

Că-i mai bună-a lu’ Crăciun

Că-i cu miei, cu purcei,

Fug copiii după ei. “

„ Soro- striga mătuşa Marea- hai, că vin piţărăii ! “

„ Mari- se impacientau vecinele- ieşi tu, că trec piţărăii ! “

Bunica îşi punea repede ghetele, se lega cu basmaua de lână neagră, peste părul blond, ondulat, lua cojocul fără mâneci din cuier, în mâna stângă ţinea unul din coşuri, iar cu cea dreaptă punea câte un piţărău în traista atârnată de gâtul copiilor.

Îmbujorati de nevinovăţia iernii, copiii treceau ca frunzele din jurul cupei de argint pentru împărtăşanie.

Tanti Tăţiana dădea mere şi nuci cu coaja brăzdată de miresmele amare ale toamnei trecute.

Eu nu am fost în piţărăi şi nici la focuri, nu aveam cu cine merge, când eram mică bunica dădea piţărăi, iar părinţii şi bunicul erau la uzină, iar când am mai crescut, prietenele mele nu se mai duceau.

Doar Alina si Ate, copiii doctorului din Ohaba, mergeau tot timpul în piţărăi, chiar şi când eram la scoală şi ne interzisese învăţătoarea, Alina a plecat la Glimboca, unde avea bunici. Ei stăteau şi la focuri, se aprindeau aproape de casa lor, pe malul Ierugii. Dimineaţa, corul bisericii cânta „ O, ce veste minunată ! “

În schimb, Mihaela a fost în piţărăi cu Dode.

Atunci iarna avea clopoţei şi ningea plină de veselie din părul alb al bunicului.

„ Vino, mami, să-ţi arăt, uite nuci, mere, piţărăi…s-a umplut traista.” Iar bunicului îi strălucea aur în castanele din ochi.

Spre seară veneau colindători, foarte mulţi copii, aşteptau la poarta verde, cum ieşea o trupă, intra alta.

Îmi amintesc de iarna când eram în clasa a XII-a şi m-am dus în seara de Ajun, cu Săndel, la cimitir la Radu, cu lumânări, ne-a dat mama piţărăi şi prăjituri să dăm de pomană.

Îl vedeam parcă pe Radu întinzându-mi „ Muntele vrăjit “ de Thomas Mann la ziua mea, luându-mă în braţe şi sărutându-mă, invitându-mă la dans, în holul Casei de Cultură şi voiam să strig „ Nu ! Nu ! “, să împiedic acel accident, de parcă Radu ar fi dispărut atunci, acolo, în faţa mea. Am închis ochii, am strâns pumnii şi am aşteptat o minune.

Când i-am deschis, Săndel mă ţinea de braţ şi spunea : „ Radule, am venit la tine, cu prietena ta, sau a mea, nu mai ştiu… “

Şi se auzeau colinde, copiii cântau pe strada principală şi pe strada cimitirului. A început deodată să ningă, iar fulgii se duceau, se tot duceau, până când oraşul rămânea în urmă şi totul era alb, alb, alb…

Şi e iar decembrie, iar cerul, încă albastru, catifelează genele albe ale iernii şi-n gând alerg cu un fulg de nea pe umăr.

Şi mă privesc în fântâna din mine, în apa ei ruginie cu ochii prelungi şi, printre degetele mirosind a miere şi pletele de culoarea grâului copt, întrezăresc o altă fiinţă, cu aripi de o frumuseţe nefirească şi rămân undeva, în urmă, ca un alt eu însămi fără contur şi fără regrete, de parcă propria mea privire şi privirea din oglindă ar fi un colţ de curcubeu şi o dragoste ciudată ce-o face pe ea, sora mea, să crească din mine cu fiecare literă şi să-şi topească braţele în braţele mele-ntinse.

Iar pe masa sufletului meu pun o creangă de brad.

Căci, cine ştie ? Dacă ei, surorii mele gemene, i se va face dor şi va veni să-mpodobească, din nou, bradul cu vise ?

——————–

Adriana POPA

Timișoara

23 decembrie 2015

Adrian BOTEZ: Crăciun Luminat! La mulți ani!

…A venit, din nou – vine, MEREU! – VESTEA LUMINII NAŞTERII DOMNULUI! Această Veste vine în fiecare ceas al vieţii noastre, dar Duhul nostru a adormit (şi încă doarme!) somn greu şi otrăvit (…otrăvit de slăbiciunile noastre, tot mai mari şi mai grave, în faţa asaltului demonic!) …prin ne-ascultarea Vocii Lui Suprem-Convingătoare, tocmai prin blândeţe şi insistenţa Pedagogiei Dumnezeieşti!

S-o primim, cu inima smerită, întru adâncă rugăciune, această VESTIRE IMPERIOASĂ, DE NOAPTE! – şi CU TOATE CELE ALE PÂNTECELUI (adică, ale HOITULUI!), silite să tacă! În Noaptea Aceasta Sfântă, numai Îngerii să cânte, prevestind (…şi dând Înaltă Mărturie despre…!) MÂNTUIREA noastră, întru Duh Dumnezeiesc…adică, dacă El a devenit PRUNCUL COSMIC, să devenim, şi noi, prin Duhul nostru (Duh din Duhul Sfânt, Lumină din Lumină!) – PRUNCI ÎMPĂRĂTEŞTI, fraţi mai mici şi prieteni ai Dumnezeului nostru-UNU, IISUS HRISTOS (“De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi fraţi şi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute” (cf. In. 15, 14-15)!

“Dar de ce s-a născut Iisus Hristos într-o peşteră? De ce? Pentru că ea e simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului şi în lumea care era într-o noapte, că zice marele apostol Pavel: <<întunericul veacului acestuia>>. Veacul de acum şi mai ales cel până la Hristos, era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli şi al păcatului. Şi s-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumina, să risipească întunericul. De unde? De la peşterile de care a spus Isaia. Căci zice: <<Peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute>>. Şi a venit să risipească întunericul şi peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.

Dar de ce s-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? Tot pentru aceasta: <<Şi iată, Mirele vine la miezul nopţii>>. Aşa va fi şi Judecata, tot la miezul nopţii. A venit Hristos să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia de atâtea mii de ani întunecat, pentru că El era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El era Lumina lumii şi de la început a venit să lumineze întunericul şi să strălucească în toate părţile cu razele soarelui Dumnezeirii Sale (…).

Să ştiţi, fraţilor, că Hristos S-a născut cu trupul numai o dată, la Betleem, DAR DUHOVNICEŞTE SE NAŞTE, PERMANENT IN INIMILE ŞI SUFLETELE NOASTRE, PRIN BISERICĂ, PRIN RUGĂCIUNE, PRIN SFÂNTA LITURGHIE ŞI PRIN SFINTELE TAINE. Căci peştera din Betleem s-a transformat în nenumărate biserici creştine, răspândite, astăzi, în toată lumea. Ieslea în care S-a culcat Hristos este înlocuită, astăzi, cu Sfintele Altare, în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se sfinţeste Trupul şi Sângele Domnului. Fecioara Maria închipuieşte Biserica Legii harului, întemeiată de Hristos, <<pe care nici porţile iadului nu pot s-o biruiască>> (Matei 16, 18).

Iosif închipuieşte Legea Veche, CARE NU POATE MÂNTUI NICI PE OAMENI, NICI PE NIMENI.

STEAUA DE LA RĂSĂRIT, CARE CĂLĂUZEA PE MAGI, ESTE ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII, CARE CĂLĂUZEŞTE PE TOATĂ LUMEA, SPRE DUMNEZEU, PE CALEA MÂNTUIRII. Magii închipuiesc toate neamurile pământului, chemate la credinţa creştină. Păstorii oilor de la Betleem închipuiesc pe toţi păstorii Bisericii Ortodoxe – episcopi, preoţi şi diaconi – care păstoresc turma lui Hristos, spre mântuire. Iar darurile aduse de magi închipuiesc toate faptele bune, pe care trebuie să le facem şi să le închinăm lui Hristos”– cf. Părintele ILIE CLEOPA – Naşterea Domnului.

…Să ne împărtăşim, dimpreună, din Mistica Lumină a CRĂCIUNULUI, care prevesteşte MÂNTUIREA!

Un CRĂCIUN LUMINAT şi SENIN, ADÂNC MEDITATIV şi RODNIC, întru DUH!

LA MULŢI ANI! – cu împliniri frumoase, bune şi trainice, precum şi întru desăvârşite deplinătăţi de Lumină, ale fiinţei noastre, Cea Dinlăuntru!

vă urează, cu toată dragostea şi preţuirea, frăţia întru Duh,

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea, 21 noiembrie, 2018

Teodor MEȘINĂ: Speranță sau Nădejde

În dicționare, Speranța, sentiment de încredere, este sinonim cu Nădejdea.

Speranța, considerată ca fiind o energie necesară, ne-o punem în forțele proprii, în oameni, sau, uneori, în hazard.

Uneori speranța are efecte negative. Oamenii dacă și-au construit o lume imaginară, pe placul lor, cu ajutorul speranței, și dacă se vor lovi de realitățile evidente, șocul poate să le genereze depresii profunde. „Speranța moare ultima”… aș îndrăzni să spun, că la unii oameni, dispare odată cu ei.

Prin speranțe se pot construi și multe iluzii. Unii leneși înlocuiesc acțiunea cu speranța în hazard. Speranța este o pierdere de timp. Unii oameni confundă speranța cu optimismul. Nefericiții perdanți, atei sau puțin credincioși, își pun „nădejdea în speranță”. Uneori speranța este somniferul acțiunii.

Albert Einstein a spus că dacă faci același lucru în mod repetat să nu te aștepți să obții rezultate diferite. (Zadarnic se speră…)

Duhovnicește vorbind, este o mare diferență dintre cele două noțiuni: Speranța se raportează la oricine, la orice, pe când Nădejdea se referă numai la Dumnezeu și la Sfinții Lui. Nădejdea este cea care dă omului puterea de a crede și de a tinde spre Dumnezeu chiar și atunci când este supus încercărilor grele ale vieții.

„Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.” (I Corinteni 13:13) Dragostea susține și dă sens Nădejdii și Credinței.

„Credința poate să facă și să zidească toate. Nădejdea este mereu în-conjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată rușinată. Dragostea nu cade și nu se oprește în alergare așa.” (Sfântul Ioan Scărarul)

În Noul Testament, Speranța creștină este descrisă ca o speranță mai bună „… ni s’a adus o mai bună nădejde prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7, 19) Aceasta fiind identificată de Sfântul Apostol Pavel cu însuși Iisus: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră, către Timotei…” (Epistola Sfântului Apostol Pavel întâia către Timotei 1:1)

Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Logosul, prin care toate s-au făcut: „toate printr’Însul s’au făcut și fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (Ioan 1:3). Chiar și timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.” (Evr. 1:2), în alt loc Sfântul Apostol Pavel spune că prin El s-au zidit și cele văzute și cele nevăzute: „pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri și de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El și pentru El s’au zidit și El este mai înainte decât toate, și toate’ntru El se țin împreună” (Col. 1: 16-17).

Iisus Hristos este nădejdea noastră, prin el avem viață. „Întru aceasta s’a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul.” (I Ioan 4:9)

Nădejdea în Hristos ne ajută să trăim în concordanță cu voia Lui, trăire premergătoare mântuirii: „fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15: 5).

În Epistola către Efeseni Apostolul Pavel ne spune că cei fără Hristos nu au nădejde: „în vremea aceea erați fără Hristos, înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12)

Iisus Hristos este nădejdea noastră, el este Calea, Adevărul și Viața: «Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.» (Ioan 14: 6)

Mulți oameni susțin că doar știința este aceea în care trebuie să ne încredem.

Dumnezeu a dăruit omului pricepere și știință pentru a le folosi, nu pentru a se încrede în ele: „Nădăjduiește cu toată inima în Dumnezeu, iar cu înțelepciunea ta nu te semeți” (Prov. lui Solomon 3: 5).

Iar pe cei ce se încred în ei înșiși și în simțămintele lor, Solomon îi consideră nebuni: „Cel ce se încrede într’o inimă semeață, acela e nebun”. (Prov. lui Solomon 28: 26).

Immanuel Kant afirma: „Trei lucruri ne ajută să suportam greutățile vieții: speranța, somnul și râsul; acestea au fost date omului ca echilibru al suferințelor pe care le are de îndurat în timpul vieții.”

Credința, rugăciunea și nădejdea sunt cele care ne mențin în echilibru.

Rugăciunea luminează și întărește sufletul spre nădejdea în Dumnezeu.

Nădejdea se naște din Credință și se manifestă prin iubire.

Ispitele ne înconjoară din toate direcțiile, cel rău vrea să ne îndepărtăm de cele sfinte.

Trebuie să luptăm „… cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim cu duhul, cu duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, unii pe alții pizmuindu-ne.” (Galateni 5: 24-26).

Numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii și a sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt în stihiile cerești. Pentru aceea luați armura lui Dumnezeu: pentru ca’n ziua cea rea să fiți în stare să țineți piept; și după ce veți isprăvi totul, să rămâneți în picioare. Așadar, stați în picioare, avându-vă mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați fiind în platoșa dreptății și cu picioarele încălțate’n starea de a fi gata pregătiți pentru Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile înflăcărate ale Celui-Rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:12-17).

Când omul are motivații bine determinate, are și gustul vieții mai pregnant. Motivațiile stau la baza împlinirii dorințelor. Cum omul este și trup și suflet, dorințele se împart și ele. Cele ale trupului sunt de ordin material. Dar cum sufletul este suflare Dumnezeiască, nu se poate împlini cu lucrurile materiale ci doar prin relația cu Creatorul. Nădejdea în Dumnezeu ne ajută să trăim în Legea Divină, dând sens vieții.

Nădejdea, ca virtute, este necesară pentru mântuire!

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție!” (Sfântul Ioanichie cel Mare)

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 23 decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Omenia românească la Nașterea Domnului

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești,care mai poate fi auzită în sate,este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”. Deplin este trăită „omenia” la Nașterea Domnului.

În înțeles imediat ” a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine,un pahar de apă, o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă” demnitatea de modestie și modestia de eleganță”, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.

A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.

„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul sau. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată dacă nu alta atunci măcar un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, în care este necesar respect și ideal, ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc, din lumina în lumină, din genune în genune și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.

Nicicând nu este omenia românească mai la vedere că la Nașterea Domnului. Între Români se spune nu „Hristos s-a născut”, se spune „Hristos se naște”. Actul nașterii este înțeles în veșnicie și deci „acum”, în această clipă.

„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea primi, așa cum se cuvine Nașterea Mântuitorului și vom putea înțelege bine cele spuse, atâta de simplu și de emoționant, într-o preafrumoasă colindă românească,..”și nu uita, când ești voios, Române să fi bun”.

Hristos se Naște! Măriți-L!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

23 decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre biserică și cei ce sunt în afara ei

În “Pateric”,această comoară fără egal a Ortodoxiei, exista următoarea relatare.

“Se spune pentru avva Agathon, că s-au dus la dânsul auzind că are dreaptă și mare socoteală. Și vrând să-l cerce de a se mânia, i-au zis lui: tu eșți Agathon? Am auzit pentru ține că ești curvar și mândru. Iar el a zis; ei bine, așa este. Și i-au zis lui: tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăși: tu ești Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Și l-au rugat pe el, zicând:spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis ție le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu.”

În această scurtă apoftegmă din Pateric se cuprinde o înțelepciune și cale de trăire ale căror adâncimi ne copleșesc.

Prin viată sa îmbunătățită Avva Agathon mărturisea și modul în care, ca oameni, cădem în păcat și modul în care, cu mila lui Dumnezeu, putem ieși din păcat și merge la viață.

Învățătura avvei Agathon ne arată că înaintea oricărui păcat se găsește o cădere în Credință, o separare de voia lui Dumnezeu. Iar aceasta înseamnă învățătură greșită, incompletă, pe scurt “erezie” și sectarism.

În primul rând diavolul îl luptă pe om prin gânduri necredincioase, gânduri care pun la îndoială sau, mai rău, oferă “alternative” la voia lui Dumnezeu.

Așa au fost amăgiți protopărinții noștri și așa au ajuns să fie alungați din Rai. Iar acest “model” este urmat de necuratul de atunci încoace cu tot mai multă furie și din nefericire, cu tot mai mare “succes”.

Toate ereziile, de la arianism și până la actualele “secte”, introduc o “alternativă”, o “mică” modificare. Aceste inovații sunt ispitele întinse de cei mai periculoși dintre demoni, ”demonii teologi”. Ei știu mai bine ca orice pământean “scripturile” și, folosind citate trunchiate și luate din context, îi amăgesc pe cei slabi de înger. Nu întâmplător orice discuție cu un “sectant” va sfârși prin a fi o adunare de citate scripturistice luate din context. Nu întâmplător, prin acest model, s-a ajuns la aproape treizeci de mii de “secte”, una mai “credincioasă” Scripturilor decât alta, (în închipuirea lor). Iar unele dintre secte sunt atâta de “credincioase” Scripturilor că au ajuns să nu mai fie creștine! De aceea este peste măsură de important ca „Scripturile”, înțelesul lor, să îl dobândim în Biserică, conform Tradiției și experienței duhovnicești a Marilor Părinți.

Ereziile, aceste ispite demonice, caută să acopere și direct să încurajeze dorințe sau înclinații păcătoase pe care le avem. Pe care le avem fiind moștenitori ai naturii căzute a protopărinților noștri. Căci noi nu am moștenit “păcatul” lor, noi am moștenit natura lor căzută, căci alta nici nu puteau să ne transmită.

Prin urmare ereziile, adică “sectele”, fac lucrul cel mai rău, despre care avertiza avva Agathon, ne despart de Dumnezeu. Iar asta este devastator! În practica sectarilor căderea cea mai mare o reprezintă mândria lor luciferică, mândrie de care nici măcar nu sunt conștienți. Ei se afla în acest fel sub o dubla amăgire: mândria și devastatoarea confuzie dintre smerenie și mândrie. Sectarii își imaginează ca sunt smeriți, își imaginează că superficialele lor cântări sunt lauda adusa lui Dumnezeu și își imaginează că maculatura cu care au înlocuit scrierile Sfinților Părinți îi va așeza în Rai. Iar pentru asta ei au renunțat la rugăciunile Bisericii, tăgăduiesc Sfânta Jertfa, tăgăduiesc mijlocirea Maicii Domnului, a Sfinților, tăgăduiesc Sfintele Icoane și Sfintele Moaște. În locul acestei splendori Dumnezeiești, așezată de Apostoli pe Trupul și Învățătura Mântuitorului, ei au așezat păreri prostești și minciuni demonice. Vai de capul lor!

Păcatele sunt comise de toți oamenii și în foarte multe feluri. Aceasta este rău, dar cel mai mare rău este persistența în păcat și în final, “îndrăgirea” păcatului; starea la care păcatul ajunge a fi socotit stare normala, dacă nu direct “virtute”. Iar acest lucru este datorat exact ereziei, ”sectei”, care, despărțindu-ne de Dumnezeu și de Biserica Lui, Biserica Ortodoxă, face cu neputință îndreptarea, regretul pentru păcat, pocăința. Căci deplina pocăință și deplina iertare nu pot fi căpătate decât prin mărturisire, hotărâre de a nu repeta păcatul, rugăciune de iertare și Împărtășire cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxa..Nu există alt mod.

Iar cu aceste lucruri în gând putem contempla marele dar pe care l-am primit și pe care îl avem în Biserica Ortodoxă, Trupul lui Iisus: de a putea aduce laudă, mulțumire și rugăciune lui Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre biserică și cei ce sunt în afara ei” →

Pr. Radu BOTIȘ: Naşterea Domnului Iisus

Cuvântul ,,Crãciun” este înrudit cu termenul latin ,,creatio” din limba latinã cultã. In acest fel a înteles poporul roman ,,crãciunul”, ca o creatie pentru cã Nasterea Mântuitorului este unicã si nouã prin ea însãsi. Coboarã Dumnezeu în lume pentru a rezidi lumea.

Aceasta este Taina Craciunului, începutul unei noi creatii prin Adam cel nou.

Pruncul ,,mititel, înfãşat în scutec de bumbãcel” vine din nou la cumpãna dintre ani apropiindu-ne de raiul ceresc.

Iisus Hristos se naste pentru fiecare dintre noi în micuta pesterã din Bethleem spre împãcarea noastrã cu Dumnezeu-Mielul care va ridica pãcatul lumii. In acea noapte plutea misterul asteptãrii. Ingerii din cer încep sã cânte spre uimirea pãstorilor si acelor din împrejurimi. Mãrire întru cei de sus, pe pãmânt pace, între oameni bunã voire. Cei trei magi de la rãsãrit aduc Pruncului nou nãscut aur, smirnã si tãmâie.

Aşa cum steaua a condus pe cei trei magi la Bethleem, colindele noastre ne conduc prin credinta si viata curatã spre acelasi Iisus Mântuitorul, fiecare prin colind ajungem sã devenim vestitori ai Naşterii, Lumina Bucuriei Divine.

Crãciun Fericit românilor de pretutindeni!

———————————–

Preot stavr. Radu BOTIȘ

Ulmeni, Maramureș

20 decembrie, 2018

Sebastian Cătălin HOGEA: Scrisoarea unui copil uitat de Moș Crăciun

Undeva, într- un cătun de oraș aglomerat, un copil zgribulit de dor, a așternut pe hârtie următoarele rânduri:

– Oare, de ce nu am și eu un Moș Crăciun?! În fiecare an îi cer moșului să facă cumva să-i aducă pe mama și pe tata acasă, din străinătate, iar el îmi lasă, parcă în ciudă, aceleași pachete cu dulciuri cumpărate la ofertă. Oare, el nu a fost părinte?! Oare, el nu știe că eu am mai multă nevoie de cineva care să mă asculte și pe mine, care să fie cu mine când mi- e greu?! Ce să fac cu o casă tot promisă pe care o urăsc dinainte de a fi gata?! Oare, moșul nu poate vorbi cu mama și cu tata să le spună că nu trebuie să se îngrijească atât de mult de bani, cât mai ales de mine?! Ce să mai facă cu banii, dacă pe mine m-au pierdut? Oare m- au scos din inima lor?!

Până la urmă moșule, să știi că prezența ta, este doar pentru cei care cred în tine. Eu nu mai știu ce să cred. Undeva, acolo sus, un fost copil ca și mine, mă înțelege cel mai bine. Îl cheamă Iisus Hristos. El îmi ține de cald și de sfat. Măcar atât am și eu, pe lângă dorul de părinții mei. Te las moșule, că simt că mă ia somnul și vreau să adorm în gând cu părinții mei. Pa.

P.S. În spatele acestor rânduri, stau multe mărturii cutremurătoare auzite și văzute de mine. Oare, până când?!

———————————–

Sebastian Cătălin HOGEA, preot păcătos

20 Decembrie, 2018

Foto: Internet

Sebastian Cătălin HOGEA: Ce se întâmplă când iei moartea în bășcălie?!

Planurile noastre, ale oamenilor nu se potrivesc, întotdeauna, cu cele ale lui Dumnezeu. Noi gândim, de multe ori, că suntem nemuritori, că moștenim lumea și trăim ca și când totul se raportează la noi, ca și când totul ni se cuvine.

Este adevărat că Dumnezeu ne-a dat nemurirea ca o posibilitate la care să ajungem prin credință, fapte bune și prin conlucrarea harica cu Mântuitorul Iisus Hristos cel care s-a jertfit pe Cruce, însă de aici și până la o viață în slujba hazardului, a indiferenței, este cale foarte lungă.

Suntem singurul popor din lume care luăm oficial moartea în bășcălie, cu tot ceea ce înseamnă ea și sub toate aspectele. Pe de o parte este bună această abordare, pe de altă parte, ne poate fi fatală, căci ne dă simțământul unei îndepărtări de realitățile ce ne înconjoară.

Mai mult respect și mai puțin formalism față de trecerea sufletului în lumea de dincolo, este bine venit. Mai multă voință spre împlinirea responsabilităților noastre zilnice de familie, de membri ai bisericii din care facem parte, de oameni, până la urmă, ne poate trezi conștiința, o poate face cu adevărat lucrătoare.

Știu că există oameni care, deja, fac lucrul acesta. Știu oameni care își doresc să țină pasul cu realitatea. Știu și că, de cele mai multe ori, este greu. Dar, mai știu un lucru: se poate.

Până nu este prea târziu.

P.S. Acest articol l-am scris ca un semnal de alarmă. Acum câteva zile am înmormântat un copil de 11 ani. I-a pocnit inima în somn.

———————————–

Sebastian Cătălin HOGEA, preot păcătos

20 Decembrie, 2018

Foto: Internet

Alexandru NEMOIANU: ,,Aproapele”

Lumea în care trăim,sub formă statală și ideologică, este cea care a căzut ispitelor din Carantania.

Acolo,după ce postise patruzeci de zile, Mântuitorul a fost ispitit de necuratul. Necuratul aflase despre întrupare, dar nu era sigur și de aceea a cutezat să ispitească pe Cuvântul. Cele trei ispite au fost: ale pâinii, ale stăpânirii lumești, ale miracolului fără rost. Aceste trei ispite au fost alungate de către Mântuitorul și necuratul s-a retras “până la o vreme”. Care era acea “vreme”? Până ce a putut să ispitească pe oameni și pe cei legați de lumea această căzută.

Aceste ispite, cărora lumea a căzut, se văd: este dorința de bunuri pământești, consumarismul; dorința de a domina lumea, ”globalismul”; dorința de “miracol” circar, larma mediatică, muzica “metalică”, pornografia, sodomia și toate celelalte.

Iar după aceste trei căderi lumea nu este mai fericită, este într-o profundă criză morală, fizică, spirituala. Patimile cărora lumea le-a căzut pradă nu pot satisface setea de infinit sădită în fiecare om., setea de absolut, care este căutarea lui Dumnezeu. Patimile nu fac decât să ațâțe agitația și pofta, să o facă tot mai dureroasă, tot mai greu de satisfăcut. Patima, oricare ar fi ea, erotism, droguri, nu face decât să ceară, tot mai imperativ, creșterea “dozei” și în final orice patimă sfârșește în ruină fizică, în plictiseală mortală sau în sinucidere. Dorința și scopul necuratului este să îi distrugă pe oameni. Iar formele în care se manifestă stăpânirea răului sunt trei: parazitismul, căci necuratul nu poate aduce nimica în ființă, doar minciună și iluzie; impostura, în locul adevărului este răul deghizat; și parodia, pretenția de autentic în condițiile în care falsitatea este evidentă. Toate cele spuse mai sus, sunt astăzi înveșmântate în cele mai multicolore haine, adică teorii care nu fac două parale. Între ele cea mai găunoasă și din nefericire cea mai ascultată, este teoria “binelui universal”. Nimeni nu spune ce este “binele universal”, căci este o vorba goală. Nimeni nu spune cum poate fi ajuns “binele universal”căci, neexistând nici nu poate fi împlinit. Toate credințele au ceva concret, pornesc de la afirmarea unui concept central, fie el adevărat sau nu, Mohamed este profetul lui Allah, Iehova s-a arătat lui Moise, Iisus este fiul lui Dumnezeu. Dar “binele universal” nu are nimic pe care să se sprijine este, cum ziceam, vorba goală. Nu poate fi deci mirare că cei care ascultă asemenea aberații sunt cu totul zăpăciți, trec din criză în criză, din demonstrație în demonstrație, din agitație stradală în agitație stradală și de fapt din rău în mai rău. Iluzia, vorba goală, nu poate zămisli decât haos. Iar în aceste condiții oamenii fug și nici măcar nu știu încotro. Pornesc spre “lumea largă” și de fapt nu fac decât să se izoleze mai mult și mai mult. Încercați să vorbiți cu un emigrant și veți afla de la el cât de “abundentă” îi este viața între străini. Veți auzi întâmplări despre singurătate, pustiu, disperare sau, în cel mai bun caz, resemnare, dar foarte rar, dacă vreodată, despre bucurie. Același pustiu există și în marile orașe unde oamenii se adună în organizații cu cei de un fel. În “găști” a căror personalitate trebuie să o adopte și trebuie să o respecte. În tot acest abis al pierzaniei există însă lumină și există cale de și spre normalitate: învățătura creștină și mai exact, cea Ortodoxă.

În primul rând Ortodoxia risipește iluziile. Promovând fără încetare Împărăția Cerurilor, Ortodoxia apară cu înverșunare lumea și pe oameni, pe fiecare, pe OM.

Ortodoxia nu consideră “materia” impură, o consideră căzută și din toate puterile se străduiește să o ridice, să o mântuiască. Este absolut limpede că dintre toate învățăturile cea Ortodoxă este singura cu adevărat și nobil materialistă. Iar la aceasta se adaugă un fapt esențial. Ortodoxia consideră că mântuirea vine de la Dumnezeu dar, pentru a fi atinsă participarea oamenilor este obligatorie, faptele noastre au importantă și au importanță decisivă. Nu “sola Scriptura”, nu’doar „prin Credință”, prin Credință și Fapte. Iar în mijlocul acestor fapte stă cel care ne poate mântui și ne poate osândi, APROAPELE.

Sunt mulți oameni care se angajează în lucrări bune și folositoare; ajută pe handicapați, ajută pe bolnavi, ajută pe nevăzători, etc. Dar aici este amestecată o alegere personală, o preferință. Cu APROAPELE asta nu este cu putință. Ne facem prieteni și ne facem dușmani, dar Dumnezeu ne face pe aproapele de lângă ușa. Datoria față de umanitate poate îmbracă adesea forma unei alegeri personale sau a unei preferințe. Pe aproapele însă trebuie să îl primim pentru simplul fapt că există. Aproapele poate sa fie fiecare și oricine, el este un accident și deci devine un simbol. Iar modul în care îl tratăm ne poate duce în Rai sau în Iad. ”Pentru că cel ce nu iubește pe fatele sau, pe care l-a văzut,pe Dumnezeu,pe care nu L-a văzut,nu poate să-L iubească”(I Ioan,4,20). Dar în formă încă mai limpede ne este arătată această obligație, de a griji de aproapele, în pilda despre bogatul nemilostiv și Lazăr.

Bogatul cel nemilostiv nu a băgat de seama că la ușa lui era Lazăr, bolnav, flămând, fără ajutor. Trebuie reținut că bogatul nu a făcut nimic rău împotriva lui Lazăr, pur și simplu nu l-a băgat în seamă, a dovedit crasa nesimțire. Iar această nebăgare de seamă, această nesimțire suficientă, a fost îndeajuns că să îl așeze în Iad. Aici ar trebui să băgăm în seama încă un lucru.

Pildele din Evanghelii nu sunt “povești”, literatura inventată “ad hoc”, invenții pentru a demonstra ceva. Toate cele spuse s-au întâmplat în realitate. Lazăr a fost un personaj istoric, el a existat în Ierusalim și la fel și bogatul care nu l-a luat în seamă. Dar aceste pilde, crâmpeie de viață reală, sunt folosite ca modele veșnice. Este o nouă dovadă că învățătura Ortodoxă este ancorată în realitate nu în iluzie. Cei care vor acționa, cum a făcut bogatul nemilostiv, soarta lui o vor avea. Obligația față de aproapele nu este opțională, este imperativă, nenegociabilă.

Ceea ce trebuie urmat este exemplul bunului samarinean, cel care a avut milă de pelerinul căzut între tâlhari. Doar făcând ca el vom putea apropia, o clipă mai devreme, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

18 decembrie, 2018