Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,ziditori”

,,Ziditorii, care mai sunt cunoscuți și drept ”iluminați”, ”elite transnaționale” dar și că “sorțari”, sunt cei care se află în fruntea proceselor de schimbare a rânduielilor lumii. Cei care sub pretextul promovării “binelui universal”, un concept care este vid de conținut,caută să distrugă tradițiile,identitățile și mai ales Credința creștină.Sunt cei care promovează secularismul sălbatic și vulgar și de fapt,în momentul de față, satanismul. Acești “ziditori” vor să preschimbe tot și toate. Ei sunt cei care inventează noi dogme, dogme care stau împotrivă, mai ales, bunului simț.Dintre ei s-au ales cei care promovează brutal ‘corectitudinea politică”, o dogmă care impune minciuna ca adevăr și întunericul că lumină. Ei sunt cei care prostituează cuvinte și noțiuni. Noțiunea de “naționalism”, de dragoste de Neam și Țară, a fost demonizată și este folosită azi de acești “ziditori” sau slugile lor, ștrengarii ’salvatori”, ”comisarul”, ”RO+ , abominatia #rezist și alți eiusdem farinae, ca vorbă de ocară. Iar încă mai sfruntată, mai degradantă este încercarea de a spurca numele sfânt al Familiei. Aceiași inadecvați de care pomeneam vor să introducă în Familie aberațiile de comportament și spurcăciunea spurcăciunilor. Ei însiși au ajuns să se definească în funcție de cât mai apriga promovare a sodomiei. Iar lista încercărilor de pervertire și degradare crește din ce în ce. Să nu ne amăgim, dacă acești “ziditori” nu vor fi opriți, foarte curând, se vor ridica ruguri pentru cei care îndrăznesc să mai spună că doi și cu doi fac patru! Aceștia sunt cei care își vor dobândi osânda proorocită de Isaia, ”vai de cei care numesc răul bine, și binele rău, întunericul lumina, și lumina întuneric, amărăciunea dulceață, și dulceață amărăciune” (Isaia 5;20)

Sunt așa de mulți acești “ziditori” ai răului în jurul nostru și îi vedem cum freamătă nerăbdători să adune mai mult rău pentru cei din jur și lor înșile mai mare osânda. Mă gândesc la sinistrii “salvatori” și mașinațiile lor, la hidosul “comisar” și RO+ pe care l-a plăsmuit, mă gândesc cu dezgust la abominatia #rezist și la faptul că toate sunt sub semnul demoniacului Soros! Fără să intru în detalii despre activitățile acestor atleți ai răului sau despre caracterul pestilențial al membrilor respectivelor organizații, am să atrag atenția asupra comportamentului lor.

Acest grup a devenit captiv unui nou “lingo”, limbaj administrativ. Folosind strict jargonul “politic corect” care, cum ziceam a început să numească albul negru și invers, ei nu mai sunt capabili să adreseze realitatea, ei adresează plăsmuirea aberantă în care au fost condiționați să creadă. În loc să adreseze probleme reale, ei se “luptă” pentru familii “alternative”, parteneriate “civile”, se întrec în a inventa “penali” și nu se uită în propria ogradă care mișună de atari lighioane și se întrec în a ataca Biserica. Din gură lor poate fi auzită cel mai frecvent neghiobia, ”spitale, nu biserici”. Pe lângă rea credință în asta ei dovedesc și crasă ignoranța. Ei nu știu că primele spitale au fost întemeiate de către Sfântul Vasile cel Mare care, pe lângă a fi unul din marii teologi, a fost și medic. Ei ignoră că primele așezăminte de grijire a bolnavilor, ”bolnitele”, au fost întemeiate și ținute de mânăstiri. Ei nu înțeleg că fără sănătate morală și de conștiință, mai pe înțelesul lor, fără biserici, nu vor exista oameni care să construiască și să țină spitale.

Dar în primul rând acești “ziditori” sunt cei care cultivă și urmăresc separarea lumii de Creatorul ei,crearea unei lumi în care pier cântecele Raiului și se șterge amintirea Lui. ”Ziditorii” caută să împlinească planul necuratului și aceasta amăgind lumea cu făgăduințe despre “desfătare” lumească, aceste făgăduințe fiind și ele vorba goală. Cei care se lasă amăgiți nu vor avea nici “plăcerile” sau, mai exact, bucuriile acestei lumii, căci se vor zbate în sărăcie sordidă, și nici mângâierea făgăduinței Raiului, vor pierde și lumea asta și cea care va să vină. Cei care promovează aceste lucruri (“salvatorii”,”comisarul”,RO+) sunt cei despre care s-a spus: ”atunci când se ridică oamenii de nimica, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps.11:8). Este un plan în care omul ar fi satisfăcut cu veșnica trăire în lumea asta căzută, o perspectiva care înseamnă sinucidere spirituală. Arma prin care se acționează este materialismul vulgar, consumerist. Acest materialism se află, într-un clasament al condiției spirituale, sub păgânism. Căci păgânismul căuta sau încerca să caute un “absolut”, iar materialismul “globalist” stă împotriva oricărui “absolut”, oferind doar patimi. În chip practic asta înseamnă spargerea unității de orice fel, prin divizare și singularizare (căci “satan” chiar asta înseamnă, ”cel care divide”, ”cel care dezbină”). Iarăși este bine a nu ne amăgim. Actualele forme de socializare, nu sunt organice, vii, cuprinzătoare. Actualele forme, și mă gândesc în special la sinistrele Organizații Ne Guvernamentale, sunt găști. În găști se adună cei care se aseamănă, cei care sunt de o țeapă. Cei adunați renunță voluntar la orice trăsătură originală, proprie, ei nu mai au personalitate, ei adopta personalitatea găștii, a turmei în care s-au înregimentat. Izolarea lor este într-un grup, dar este cu atâta mai sinistră și mai degradantă. Deosebirea dintre o asemenea gașcă și o comunitate organic, un sat, este de la cer la pământ. În comunitatea sătească fiecare își păstrează identitatea și personalitatea sa, în gașcă toți și fiecare devin număr izolat. Iar izolarea supremă,singurătatea totală,este iadul. Omului izolat și confuz îi sunt oferite patimi de tot felul care nu fac decât să adâncească și să facă ireversibilă singurătatea. În adâncul oricărei stări pasionale, ambiție, erotism, jocuri, narcotice se află un mecanism jignitor de simplu al posesiunii, care uluiește printr-o nesfârșită platitudine a conținutului și modului de manifestare și care întotdeauna sfârșește într-o ucigătoare plictiseală. De fapt este dorința din totdeauna a negativității pure, a celui care urăște oamenii, dorința lui de a îi batjocori și ucide. Cum ziceam “paradisul” infernal al consumarismului nu generează decât otrava unei plictiseli gigantic. Acest “paradis” pare puternic în toate tehnicile, dar el abandonează omul, îl divizează la scară planetară. Rachetele și sistemele “galactice” caută să substituie îngerii, iar pe acest fundal, tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu. Tehnicile de care vorbesc sunt de tot felul și ele cresc și se inspiră tot mai mult din domeniul demonic, căci tabuurile morale sunt premeditat și sistematic încălcate și cel mai clar ne este arătat acest lucru de fertilizările artificiale, de clonări, de modificări genetice și de folosirea țesuturilor umane. În acestea din urmă se vede limpede o practică demonică veche, canibalismul. Căci canibalismul nu era o “dietă” era cea mai de jos decădere spirituală, demonism pur. Țesuturi umane erau îngurgitate în credința că duhurile rele vor fi de ajutor. Faptul că, în momentul de față, țesuturile umane sunt transferate în clinici ultra moderne nu schimbă esența procesului, care este canibalismul. Iar cazul însămânțărilor artificiale este la fel de sinistru. Aceste noi ființe, la zămislirea cărora iubirea nu participă, sunt călăii zilei de mâine. Ceea ce încearcă să facă ‘ziditorii” se aseamănă unei clădiri făcută fără gând și după un plan prost o clădire căreia îi lipsește “piatra din capul unghiului’, piatra care formează și determină așezarea temeinică a celorlalte pietre. Acea ‘piatră” a fost aruncată de “ziditori” și iată că, ’piatra pe care n-au luat-o în seama ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului” (Luca:20,17-18). Iar “piatra” este Iisus și trupul Lui mistic, care este Biserica Ortodoxă. Nimic nu poate fi realizat în lipsa ei și nimic nu poate dăinui în lipsa ei căci,: ”oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea va fi zdrobit”. Să nu uităm acolo unde și în cine trebuie, să nădăjduim: în Cel care dă viață, Iisus Hristos, același; ieri, azi, întotdeauna.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

11 ianuarie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Manelizarea

Un fenomen sinistru bântuie pământul românesc: manelizarea. Numele vine de la „manele” cântări, inițial, de obârșie din Orientul Mijlociu și Balcani care, după 1989, au fost transformate de marginali ai muzicii lăutărești, a țiganilor. Aceste „manele”, cu text întotdeauna cretinoid și concentrat fie pe un soi de sentimentalism grețos fie, cel mai adesea, pe o vulgaritate agresivă, au devenit acompaniamentul petrecerilor care tipologic aparțin mahalalei în ce are ea mai rău. Dar ce este dramatic este că acest duh al dezmățului absurd și dezgustător, al vulgarității grețoase a cuprins, practic, straturile și manifestările sociale vizibile și care au posibilitatea de a influența. Manelizarea poate fi asemuită unui neoplasm care poate să metastazeze. Există o explicație relativ simplă a acestui fenomen.

După Decembrie 1989 bogăția țării, principalele mijloace economice, au ajuns în stăpânirea și controlul unor drojdii și deșeuri umane, cel mai adesea direct descendenți ai structurilor de control bolșevice. Personaje care în Decembrie 1989 erau directori de întreprinderi și in Ianuarie 1990 erau patroni. Indivizi amorali, fără rădăcină, fără urmă de moștenire genetică pozitivă și întotdeauna având eredități pestilentiale, au ajuns în fruntea bucatelor. Ne aflăm în plină epoca a stăpânirii neamului prost și a unui grup alogen, întunecat la față și încă și mai întunecat la suflet.

Acest grup, repet, pestilențial, nu putea să producă decât „columbidae”, dominate de clocot hormonal și nu putea să preia decât „manelism”. Manifestările sunt prezente în tot locul.

Dureros este felul în care limba românească, limba, „care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”, a ajuns o caricatură, împănată cu barbarisme fără rost și împrumuturi jenante din limba „rom”. Așa s-a ajuns la situația că în Parlamentul Românei singurii care mai vorbesc o limba românească frumoasă și corectă, să fie parlamentarii maghiari. Dar această manelizare o manifestă în chip crud acest neam prost în comportamentul inter uman. Acest refuz uman este slugarnic cu cei mari și fără milă cu cei mici. Acest gunoi al istoriei disprețuiește deschis starea decentă și pe cei care se nevoiesc să își dobândească cinstit existența și trăiesc în onorabila și demna sărăcie a muncii lor. În afară, neamul prost etalează un soi de lux de cel mai prost gust. Casele parveniților neo îmbogățiți, acești sinistrii homo novus, sunt un soi de bunkere ostentative, într-o arhitectură sinistră și colorate înspăimântător,un soi de cacaniu respingător. Progeniturile lor sunt pe măsură: răzgâiați fără creieri,posesori de automobile de „fițe”, promotori ai prostului gust și „modelor” de import: sodomism, de multe ori satanism,indiferență morală,urâțenie sufletească ridicată la rang de virtute și, întotdeanua, dezmăț fățiș, „poalele în cap”.

Dar ce este cu adevărat dureros este faptul că de manelism a fost cotropită intelectualitatea mercenară, cei care și-au schimbat stăpânii după mutările administrațiilor de duzian, după anotimpul politic, de la comunism la actuala stare incertă și haotică.

Sunt cercurile intelectuale subsidiate de la bugetul de stat,”revistele” culturale, care sunt de fapt găști închise compuse din personaje cu talent foarte dubios sau de fel. Ei sunt cei care promovează slugărnicia „globalistă”,cei care au o coloană vertebrală a cărei fermitate este egală cu cea a vietăților din încrengătura annelida. Acești grafomani fără har, veșnic în căutarea unui nou stăpân, nu au convingeri și sunt stăpâniți doar de interese. Acești ziși „intelectuali” sunt cei care promovează anti naționalismul, aberațiile de comportament și sexuale, relativismul moral și de valori cel mai degradant și mai cu seama, un anti creștinism obscen. Acești fripturiști și scârțâie hârtie, deplâng tot soiul de încălcări de „libertăți” dar nu suflă o vorba despre ororile universului concentraționist comunist. Este suficient de urmărit discursul despre centenarul împlinirii României Mari, un teribil exemplu de manelism cultural și social. Sunt emise discursuri și cuvinte sforăitoare dar nu se amintește tragedia oamenilor care au făcut România Mare. Nu sunt aminti corifei ai Unirii, Dr.Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Sever Bocu, Ion Pelivan, cei care au făurit România Mare și apoi au murit, chinuiți și înfometați, în închisorile comuniste. În schimb sunt acceptate teorii ale impertinentului Vladimir „Tismeneanu” despre pericolele naționalismului care, după acest alogen obraznic, ar fi cauza comunismului. Cauza nu ar fi deci participarea directă a tatălui sau, pe nume real Tismentski, ovrei din Basarabia, care a participat direct la crime fizice și morale. Fiul sau, „Volodea Tismeneanu”, acum da lecții în anticomunism, lupul paznic la oi. Retardat trebuie să fie cel sau cei, care îi pot da crezare. Acest tip de persoană este admirată de gunoiul zis intelectual adunat în găști și cercuri mici și meschine de strict interes fripturist .

Manelismul este manifestarea unei vremi grav bolnave. Dar această gangrenă, de tip hemoroidal, nu va dăinui.

Vremile de haos sunt vremelnice. Poporul Român, sub scutul Ortodox, este veșnic.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

8 ianuarie, 2019

Ileana Cornelia NEAGA: De Bobotează și Sfântul Ion

Cel care s-a născut la țară în mijlocul naturii îi de două ori binecuvîntat!
O dată că rădăcinile îi sunt înfipte adânc în glia strămoșească, iar a doua oară pentru că brațele îi pot cuprinde toată bogăția obiceiurilor și tradițiilor primite odată cu botezul în apa sfințită din căldarea în care a fost scufundat.

Ce poate fi mai frumos și mai înălțător decât să te bucuri de aceste binecuvântări în perioada Sărbătorilor de iarnă, ce iată, deja sunt la timpul trecut!

Nici nu trece bine Anul Nou că prin satele din Ardeal preotul cu gecii (cântăreții) colindă satul pentru a sfinți apa din pâraie și din fântânile de pe la casele credincioșilor :

În ajiun ge Bobocează, popa, cu crucea colindă
Creșcini cu inimă bună l-așteaptă cu drag în tindă.
Donița-i cu apă sfîntă, popa, parețî stropeșce
Ne încinăm cu evlavie, cîn’ pa noi ne alduieșce.

Fetele din sat sunt nerăbdătoare să afle cum le-a ursit soarta, să le fie norocul în viață! Se zice că trebuie neapărat să ajune, adică să nu mănînce în acea zi, iar preotul le va lăsa din ujogul(buchețel) de busuioc, cu care stropește casa, o crenguță ruptă la întîmplare.

Ge îs două ramurele, atunci pacostea-i mai mare
Două cununii, pa bune, le-o prezîs … o ursitoare.
Ca șî bradu nalt gin munce, ori mai mnic, zău, gi statură
La fel ca șî busuiocu’ le-o fi omu’-n batatură!

Sub perină, în Ajun de Bobotează, fetele dornice de măritiș să așeze piaptănul și oglinjoara, o iconiță și crenguța ce au primit-o.

La icoană sî să-ncine, zua-ntreagă să ajiune*
Cine le-o va fi ursîtu’, îngeru’-n vis, le va spune.
Clombuța ge n-o fi dreaptă, așa-ș’ vor gasî barbat
Aplecat ge space bine, or’ mai rău, vreun cocoșat!

Tot tradiția străbună zice că ele trebuie să iasă afară din casă după ce se lasă întunericul și răsar stelele, să se învîrtă cu ochii închiși, de cîteva ori, apoi să privească cerul! Direcția în care vor vedea o stea va fi și locul unde soarta le va purta pașii.

Umorul sănătos de pe la sate binecunoscut, își face simțită prezența din belșug și în aceste zile în care glumele nu întîrzîie să apară:

Povestea Ana li Cocu*, că o viață-o ajiunat
Nici ursît nu o visat, nici stea nu i s-o arîtat.
Num-odată Mnihăilă*, tare ciuf*, mînce-l beleaua
I-arătă fundoiul Anei, cîn’ ieșî sî vadă steoua!

Nu numai fetele din sat erau prinse în obicei străvechi în Ajunul Bobotezei, dar chiar și femeile ce se grăbeau să scoată albiturile din pîrlău (butoi din lemn, fără fund, în care se așezau rufele din pînză, cenușă și apă clocotită), să le ducă la rîu să le spele înainte de a vărsa preotul apa sfințită. Bătrînele din sat le aminteau tinerelor. „ Prima dintre muieri ce o să bată cu maiul rufele pe piatră, în apa sfințită, o bate Cine nu Trîbă pe fund, cu un mai mare”! Cam două săptămîni nu mai spăla nimeni la rîu, ori poate și mai puțin, pentru-că se găsea câte o tinerea ce nu credea în acest obicei și bătea cu maiul mai repede! Bucurie mare pentru celelalte!

De obicei, la noi în Țara Zarandului, în ziua în care preotul cu gecii(cîntăreții) cîntă pe la ușile creștinilor: „În Iordan, botezîndu-te, Tu Doamne”, zăpada e înghețată, fulguie și mai în fiecare an se lasă cu ger.

Îi un ger cum n-o mai fost,
Că-ngeață vițălu-n vacă,
În padure, lemne creapă,
Sar scîncei gin șporul nost!

Asta înseamnă că e de bine și Anul Nou o să fie mănos, un an îmbelșugat, fără boli pentru oameni și animale! Îi semn bun cînd îngheață ujogul la preot în mînă iar mustățile sunt albite de promoroacă!

Și geru-i atît ge rău,
Nările geolalt’ să prind
Sî lipeșce, cîn’ gișcid
Mîna mea pa fîrgatău!

Preotul trebuie să termine devreme sfințitul apei din fîntînile credincioșilor pentru că se lasă întunericul și frigul:

Pă la căși nu zăboveșce,
Geru-i greu, el să grăbeșce,
Pă bocanci îl vor călca
„Iuănii” cu muzica!

În seara de Bobotează, în ajun de „Sînciuăn”(Sf. Ioan) , pe la casele sătenilor sosesc feciorii cu muzica, pentru a le face urări celor ce poartă numele Sfântului Ioan! De obicei merg în liniște și doar cînd sub fereastră, cîntă cunoscuta romanță:

„Deschide, deschide fereastra
O vorbă doară să-ți spun!”

Prilej de bucurie, de a închina un pahar de crampă(țuică fiartă) ori vin și de ai face urări celui sărbătorit, legîndu-i brațul cu o batistă și purtîndu-l pe brațe în chiuturi și voie bună! Vecinele, cum auzeau muzica săreau iute pîrleazul și fugeau la casa sărbătoritului pentru a le juca flăcăii! Mai demult aproape în fiecare casă trăia cîte un suflet ce purta numele Sfântului Ion: Oanea, Ionică, Ionuț, Nelu, Neluț, Onică, Ionic și mai rar Ioana.

Cu ziua de „Sînciuăn” se încheie ciclul Sărbătorilor de iarnă în care creștinii au sărbătorit Nașterea Domnului, Anul Nou, Boboteaza și Sfântul Ioan!!

——————————-

Ileana Cornelia NEAGA

Sat Crișan, com. Ribița, Hunedoara

Ianuarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,barbarizare”

În ultimii câțiva ani Europa de Apus a fost tulburată de mari valuri de refugiați sosiți din Africa și Orientul Apropiat, mai ales. La rândul său continentul Nord American și mai exact USA, sunt ținta unor masive mutări de populație din America Latină spre nord. Aceste mișcări de populație, dintr-o perspectiva istorică mai largă, sunt un proces normal. Din vremi imemoriale populațiile din zonele mai sărace ale lumii au căutat să pătrundă în zonele de abundență, un process firesc și care poate fi înțeles. Dar aceste mutări de populație din ultimii ani prezintă o situație aparte.

Prezentul fenomen nu este alta decât un simptom al unei stări critice și care va trebui să fie rezolvată, într-un fel sau altul. Această stare critică este inegalitatea economică obscenă care există în lume, între țări și între oameni.

Este cu neputință de apărat și menținut fără limită o stare în care mai puțin de 1% dintre cetățeni controlează 90% din bogăția celei mai bogate țări din lume USA. Este cu neputință de acceptat ca peste ¾ din populația lumii să trăiască la limita subnutriției și aceiași populație să fie îndatorată, fără putință de a ieși din această stare, restului de ¼ din populație. Încă mai scandalos este faptul că această inegalitate este rezultatul unor violente și cruzimi fără precedent.

Din veacul al XVIII-lea,dar mai ales în veacul al XIX-lea,în lume a avut loc o aberație. Acea aberație se referă la împrejurarea că tehnică distructivă fără precedent a ajuns în posesia unui mic grup de țări europene. Aceste mijloace distructive, această superioritate militară, a fost folosită de aceste țări europene cu o cruzime,cinism și imoralitate pe care, poate, doar vremea lui Gingis-han să o fi mai cunoscut. Continente întregi au fost ocupate, popoare întregi au fost exterminate, sclavie în proporții care nu au mai fost văzute s-a instaurat. Exemplul cel mai sinistru îl reprezintă așa zisul “imperiu” britanic. Dar exemplul nu se reduce la acel caz; Francezii, Belgienii, USA nu au fost mai buni. Aceste puteri coloniale au ras și jefuit tot ce exista în continente întregi. Populații enorme au fost exterminate în acțiuni de genocide fără precedent: băștinașii americani, băștinașii australieni, etc.,etc. Să nu uităm că imperiul britanic a pornit război contra Chinei, atunci când această țară a căutat să împiedice comercializarea opimului. În veacul XX aceste imperii coloniale s-au prăbușit în lada de gunoi a istoriei,acolo unde le era locul.Dar în loc,țările foste colonii ,au fost inrobite cu reguli economice lucrând exclusiv în favoarea foștilor stăpâni. Atunci când aceste “reguli” nu erau respectate, se porneau războaie care continuă și azi. Dar ce este la fel de scandalos este ipocrizia acestor ucigași feroce. Toate crimele lor au fost înveșmântate într-o teoretizare despre “virtuțile” omului alb și încă mai vârtos ale celui anglo-saxon. S-a ajuns până a predica îndatorarea morală a coloniilor către cei care le-au stăpânit! Ba chiar acestor crime li s-a dat numele de acțiuni “civilizatorii”. Nimeni nu a stat să socotească cât de mult au fost dorite aceste acțiuni civilizatorii. Iar aroganța dementă a “apusului”, aroganța de a pretinde în permanentă statut special,preferențial ,se poate ilustra încă într-un fel.

Așa zisa Europa Unită, care este un mijloc prin care companiile transnaționale vest-europene subjugă economic, sufocă, țările din Răsăritul Europei,consideră doar firesc acest lucru. În schimb lucrătorii Est Europeni sunt considerate cetățeni de mâna a două în cel mai bun caz. Atunci când ei își cer drepturile, pentru munca grea pe care o fac, sunt considerați “obraznici” și turbulenți. În acest context nu pot să nu mă minunez și nu pot să nu îmi exprim dezgustul pentru un anume comentator timișorean care trăncăne fără rost despre “superioritatea” occidentului și care consideră că Românii plecați la lucru în “apus” sunt atrași de “civilizația” sa. Nu, acolo nu mai există decât putreziciune morală și grăsime acumulată prin jaf. Cei care merg acolo la lucru vestesc că vremea redistribuirii bogăției planetare se apropie!

Această inegalitate obscenă continuă și azi. Noua ideologie, ”globalismul”, caută să acopere și să perpetueze acest dezmăț economic și culmea, acești atleți ai răului se arată indignați că “argumentele” lor nu mai sunt luate în seama.
Să ne uităm la consecințele ultimelor războaie purtate de “globaliști” în Orientul Apropiat, la prăpădul făcut de ei din Afganistan, în Irak, în Siria, în Libia și Yemen. Zeci de milioane de oameni au fost lipsiți de elementare mijloace de trăi și asta doar ca prețul petrolului și accesul capitalului străin să fie pe măsura lăcomiei invadatorilor. Iar atunci când, disperați, acei oameni se îndreaptă spre țările care le-au adus răul, această mișcare este considerată, ”năvala barbarilor”.

Fostele țări colonial se vaită că le este periclitată “identitatea”. Oare cât respect au arătat ei pentru identitatea țărilor subjugate?. Mai nou, în grup, aceste țări prădalnice se vaită că le sunt puse în pericol ”valorile”. Care “valori”? Satanismul, sodomia, pedofilia, egoismul? Din punct de vedere moral, acești “barbari” sunt mult peste ce a ajuns să fie Europa de apus! Iar, între altele, este acuzat faptul că “pudoarea” “virtuaselor” vest-europene este în pericol. Câtă atenție au dat acei colonialiști sălbatici cutumelor din țările subjugate? Iar pentru a încununa această ipocrizie apuseană, ”comisarii” din Bruxelles cer ca “povara” refugiaților să fie suportată în comun. Oare ce motiv ar avea țări ca Cehia, Ungaria, Slovacia, Polonia, etc. să suporte consecințele dezmățului colonial al anglo-francilor? Doar guverne ale slugărniciei și formațiuni politice mercenare și mai rău, gen USR, RO+’julien” și eiusdem farinae din România, acceptă acest lucru; nu din “principiu” ci din slugărnicie față de cei care îi plătesc. La fel în America de Nord.

După ce au exterminat populația băștinașă în modul cel mai barbar cu putință,acuma se încearcă oprirea procesului de mișcare a populaților de la Sud spre Nord. O mișcare care definește istoria Americii (de Sud,Centrală și de Nord) din totdeauna.Se caută a fi folosite tot măsuri brutale,de la poliție și armată și până la ridicarea de “ziduri”.Fără îndoială că acești oameni sunt incapabili să învețe din istorie. Nici un “zid” nu a putut opri mișcarea popoareleor, nici zidul lui Hadrian, nici “zidul Berlinului”, nici măcar “marele zid chinezesc”.

Asistăm la o mișcare care cere imperativ redistribuirea, într-o manieră echitabilă, a bogățiilor pământului, între popoare și între oameni. Acest lucru se va întâmplă, fie pașnic, fie prin violență. Iar cei care refuză să accepte acest lucru vor trebui să învețe adevărul simplu, ”ce umblă roată, vine tot roată”. Și vor trebui să învețe și adevărul, mai puțin comod, că, “după faptă și răsplată”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

5 ianuarie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Țara Almăjului – o lume indestructibilă

Întotdeauna lucrurile “mari” și “importante” (şi încă mai vârtos soluționarea lor) pot fi aflate în detaliile existenței imediate şi în ‘universul” (întotdeauna mic şi la îndemână) care ne înconjoară. Câteva exemple pot fi ilustrative.

Foarte adesea ne frământăm pentru problemele “mari” ale lumii şi politicii naționale ori internaționale și suntem grăbiți cu soluții energice și îndrăznețe dar suntem mai șovăielnici atunci când întrebări similare ne privesc personal; care este starea din familia noastră?: suntem ori ba credincioși unul altuia?; ne gospodărim cu bună cuviință ?; suntem capabili să rezolvăm cu pace diferențele ce le vom fi având cu neamuri ori vecini?;etc., etc. În același timp ne străduim să aflăm despre locuri depărtate și cheltuim să vedem tărâmuri așezate peste mări și țări fără să băgăm de seama că ‘universul” este lângă noi, efectiv cade pe fiecare dintre noi. Cu aceste gânduri în minte am îndrăznit să spun că Țara Almăjului din Banat este, în fond, “universul”.

Țara Almăjului este o vale intramontană aşezată în lungul râului Nergan (ori Nera cum au ales să-i spună învăţaţi de ocazie). A fost locuită din vremi imemoriale, fără exagerare, din totdeauna. Vechimea această este încă uşor de simţit celui care va avea răbdare să colinde hotarul fie şi unui singur sat din Almăj. Lesne va fi cu putinţă să se observe semnul eternităţii care înseamnă modelul existenţial românesc alcătuit din înțelegerea vie a spiritualităţii ortodoxe, dreptmăritoare, pravoslavnice. În Almăj vom află efectiv totul. Bucurii şi dureri, dărnicie şi zgârcenie, credinţă şi înşelăciune, autentic şi impostură, frumuseţe şi urăciune chiar şi aspecte aberante ţinând de viaţă cea mai intimă. Totul. Dar, în ce priveşte relaţia dintre oameni, în Almăj există, încă, ceva ce în bună măsură în restul lumii a dispărut, mai există relaţia personală, omenească dintre locuitori care, într-un fel ori altul, sunt neamuri. Există încă o înțelegere și o trăire care transformă simplul act al existenţei în viaţă. Această înseamnă priceperea faptului că nu sunt suficiente principii că dreptatea, ordinea, folosul şi altele asemenea. Ele, aceste principii, excelente în sine, alcătuiesc doar elementele teoretice care pot contribui la alcătuirea unei civilizaţii. În termeni practici ele sunt planul după care se zideşte o casă. Dar pentru a trece de la stare potenţială la fiinţă mai este nevoie de puţină blândeţe, înţelegere, dragoste, bunăvoire şi într-ajutorare. Acestea din urmă sunt uneltele şi căile prin care planul se face clădire şi clădirea se face cămin cald şi vatra primitoare. Trăind această înțelegere în Almăj oamenii când se văd încă îşi dau bineţe unul altuia, îşi stau în ajutor la bucurii şi necazuri, încă mai ştiu ce înseamnă şi ce trebuie să fie dulceaţă vieţii. În acelaşi timp în Almăj putem află toate formele vieții, de la cele mai simple la cele misterioase şi toate frumuseţile lumii în care Dumnezeu i-a aşezat pe oameni.

Cel care va stă seară ori noaptea la un “ rând” în una dintre numeroasele mori aşezate pe râurile de acolo, va şti ce înseamnă taină unui loc “bântuit” de duhuri ori “muroni”, cel ce va stă o vreme la o colibă va şti ce înseamnă trudă de a îmblânzi natură şi de a schimbă sălbăticia în cosmos, cel care va înţelege viaţă unui sat almăjan va şti ce sunt şi au fost comunele şi oraşele libere. Asemenea cel care va petrece o zi de Vara în lungul luncii Nerei ori la ,,împreunarea apelor” (apei Prigorului cu Nerganul ) va şti ce înseamnă şi farmecul şi spaima junglei, iar cel ce va urcă într-o după amiază fierbinte pe Dalma ori Coasta Patasului va şti ce este deşertul şi singurătatea africană. Iar cel ce se va afundă în codrii Borloveniului și apoi va urcă pe culmea Semenicului va trece în lumea fără de pereche a curăţiei absolute. Nu înseamnă că în Almăj sunt cele mai frumoase locuri din lume, dar înseamnă că locurile de acolo sunt la fel de frumoase că altele de aiurea !

În momentul de față întreaga omenire este tulburată, agitate, nesigură și în stare de provizorat. În fapt nu știm ce ne așteaptă și ceea ce știm este ca actual stare este extreme de șubredă și pe punctul de a se nărui. În aceste împrejurări un loc ca Țara Almăjului oferă o măsură de certitudine. Dacă, spre exemplu, va fi o întrerupere de distribuire de energie electrica, foarte simplu almăjenii vor scoate apa, bună și curată, din fântâni, din “bunare”, așa cum au făcut și strămoșii lor. De fapt, cam orice s-ar întâmpla,Țara Almăjului va putea să își ducă existența în matca unei așezări și rânduieli al căror început nu îl știm.

Almăjul este o lume dar, fiindcă suntem în vremelnicie şi trăim prin comparaţii, una mai bună, mai aproape de cea în care “ ne-a vrut Dumnezeu “. Un loc pentru care merită să trăieşti şi să mori şi în a cărui ţărână este o cinste şi binecuvântare să te odihneşti.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

3 ianuarie, 2019

Victor RAVINI: Căciula – Amintiri despre Mircea Sântimbreanu (7 ianuarie 1926 – 19 august 1999)

Unul dintre protectorii mei a fost Mircea Sântimbreanu, bine-cunoscutul scriitor iubit de toți copiii și al cărui nume a fost dat unei școli din București. Cu binecuvântarea dânsului am fugit din țară. După ce muncisem ca traducător prin Germania de Răsărit și Cehoslovacia, trimis de Grupul de Șantiere Vulcan, mi-au desfăcut contractul de muncă în mod ilegal. Am găsit fără dificultăți o muncă pe un șantier lângă casă, unde mă plăteau, dar fără contract de muncă, fără carte de muncă, deci mă plăteau ilegal, iar acea perioadă nu a fost trecută în cartea mea de muncă și nu mi s-a considerat la vechimea în muncă pentru la pensie. Nu era prima dată când mi se desfăcea contractul de muncă în mod ilegal și fără să știu de ce, sau eram aruncat de la o întreprindere la alta, în alt oraș, cât mai departe de București, unde îmi cumpărasem apartament, aveam soția și copilul. Mircea Sântimbreanu mi-a propus să nu mă mai duc pe șantier, să stau acasă și să scriu, că mă ajută dânsul să obțin o pensie de la Uniunea Scriitorilor, unde era șeful comisiei de pensionări. Am refuzat politicos și i-am dat de înțeles, în limbajul nostru metaforic, cum vorbeam de obicei, că voiam să fug din țară. A dat din cap aprobativ și mi-a dat binecuvântarea sa, ba chiar mi-a sugerat Suedia. Am părăsit țara ilegal, dar nu eu am început cu ilegalitățile.

Hai să vă povestesc una. Am fost odată cu dânsul la pescuit, la o baltă nu prea departe de București. Spre Fetești, parcă. L-am luat de acasă cu Trabantul în zori de zi. Mai era și directorul adjunct al editurii, cică, pe care nu-l mai văzusem pe la editură. Desigur era securistul de serviciu, ca să scrie nota informativă: câți pești a pescuit Mircea Sântimbreanu. Mașina securistului era cu număr care, după ultima cifră, pară sau impară, nu putea circula în acea duminică, iar a mea putea circula. Am zis să trecem să luăm și un prieten de-al meu, pictor, că e născut pe malul Dunării și se pricepe la pescuit. Nu erau de acord, însă domnul Sântimbreanu și-a adus aminte de numele lui. Îi dăduse un premiu când era director la Palatul Pionierilor, în fostul palat regal din Cotroceni. L-am luat și pe pictor, pe bancheta din spate, lângă directorul adjunct, securist, dar un om modest și la locul lui. Nu i-am auzit glasul.

Ajungem noi la balta cu pricina. Imediat a apărut acolo un pândar, un ăla, un prăpădit, însă dat dracului de afurisit. Cică n-avem voie să fim acolo, să părăsim locul imediat. Domnul Sântimbreanu i-a arătat că avea o aprobare specială pentru a pescui chiar la balta aceea, ștampilată și semnată de Nicolae Ceaușescu, nu președintele ci fratele, ministrul armatei sau ce era. Pândarul nici nu a vrut să se uite pe hârtia aceea. Zicea că putea să fie chiar și semnătura lui Dumnezeu din cer. El, pândarul, nu ne dădea voie. Am înțeles că nici nu știa să citească. Pândarul era arțăgos și nu-l intimida nici hârtia, la care nu voia să se uite, nici înălțimea de peste doi metri a domnului Sântimbreanu și nici volumul acestuia de doi metri cubi. Pândarul țipa și se zburlea, ca un pisoiaș la un elefant. Calm, dar cu vocea lui de se cutremura pământul, domnul Sântimbreanu a pus în cuvinte toată diplomația sa, însă nu avea niciun efect. Vorbea cu un stâlp pus pe scandal, conștient de supremația sa teritorială. Controversele se lungeau, iar eu mi-am scos din portbagaj cele două arme, barim să mă amuz cu ele, să trag în știuleții de porumb. Una era armă de vânătoare, cumpărată nou-nouță, abia importată de biroul de arme pentru vânătoare sau cum se numea, de la Direcția Generală a Miliției pe țară, din București, din clădirea fostei jandarmerii. Cealaltă era o armă mai specială, tot nou-nouță din fabrică. O introdusesem ilegal prin vamă, cumpărată tot ilegal, de la rușii din Germania de Răsărit. Repet, nu eu am început cu ilegalitățile. Era o armă de precizie, cu încărcător cu bilă, țac-țac-țac și cu lunetă. Avea un aspect cu totul deosebit și impunător, semăna aproape leit cu armele trăgătorilor de elită de pe Aeroportul Kogălniceanu, printre care m-am strecurat prin graniță și prin vamă. Când a văzut pândarul cele două arme noi-nouțe, cum nu mai văzuse niciodată arme noi, mai ales arma cu aspectul deosebit, a rămas ca electrocutat. Speriat, pândarul l-a întrebat pe domnul Sântimbreanu: „Dar dânsul cine este?” Domnul Sântimbreanu, că nu degeaba era scriitor, i-a dat un răspuns genial: „Eh, și dumneata! Ce întrebare!” Pândarul n-a mai zis nici pâs, a făcut stânga-împrejur și ne-a lăsat să pescuim.

Hai să vă mai spun încă una. Când s-a aflat că eu fugisem în Suedia, Mircea Sântimbreanu mai avea puțin până să iasă la pensie, pe 7 ianuarie 1986. Fără nicio explicație, pe la mijlocul lui decembrie, a fost dat jos din funcția de director al editurii Albatros, unde îmi publicase cărțile, și a fost mutat la secția de corectură a șpalturilor ce veneau de la tipografie. Redactoarea de carte, scriitoarea Herta Spuhn, mi-a spus, după căderea regimului în 1989, că dânsul, când a primit vestea că a fost dat la corectură, și-a sprijinit capul în mâini, i-au apărut lacrimi în ochi, n-a zis nimic, s-a ridicat de la birou, s-a dus acasă și nu a mai venit la editură. Dânsul mi-a spus ulterior că s-a dus acasă pe jos, iar de atunci nu a mai fumat și n-a mai băut niciun strop, de nimic.

Îmi aduc aminte că, după o ședință la Uniunea Scriitorilor, a intrat la restaurantul Uniunii, să ia una mică. Iar eu l-am așteptat în mașină. După vreo câtva timp, am crezut că s-o fi luat la vorbă cu careva și o fi uitat de mine. Am intrat în restaurant. Stătea cam în picioare, dar așezat cu fundul său enorm pe tejgheaua barului, cu un picior pe podea și cu celălalt atârnând în aer. Nu vorbea cu nimeni. Se uita asupra sălii de mese. Avea într-o mână un pahar mare, iar în cealaltă o sticlă de vodcă de o jumătate de litru. Nu uitase de mine. „Ți-am spus: una mică.” O jumătate de litru era una mică. Una mare era un litru. Și-a umplut ultimul pahar. L-a dat pe gât dintr-odată. Nu a băut apă după vodcă, cum fac rușii. A venit la mașină cu pași siguri, fără să se vadă pe dânsul nicio influență a jumătății de litru de vodcă. Vorbea la fel de limpede ca înainte, ca întotdeauna. L-am întrebat cum de putea rezista așa bine la atâta vodcă, din care chiar și un rus, ba chiar și Stalin sau Rasputin, ar fi murit. A zis că o vodcă mică, adică o jumătate de litru, era nimic. De obicei bea câte o sticlă de un litru de vodcă sau de whisky și tot nu simțea nimic. Cică la înălțimea pe care o avea, alcoolul nu avea cum să i se urce la cap. Dânsul avea înălțimea de doi metri și patru centimetri. Exact cât țarul Petru cel Mare al Rusiei. Îmi spusese că fusese la Leningrad, cum se numea Petersburgul pe atunci, și se măsurase pe tocul ușii unde se măsurase țarul. Avea aceeași înălțime ca țarul Petru cel Mare.

După ce a căzut regimul de la București, i-am dat telefon din Suedia și mi-am cerut iertare că din cauza mea avusese neplăceri. A zis că nu din cauza mea îl dăduseră jos. Era altceva la mijloc. Nu l-am întrebat ce, fiindcă am priceput. Știa că pricepeam. Am făcut legătura cu ceea ce îmi spusese pe 16 iulie 1984, când ne-am dus la Casa Scriitorilor de la Neptun, cu Trabantul meu, dânsul pe scaunul din dreapta, cățelușul Gică — un pekinez cu care se plimba prin București — pe sub pedalele mele, iar fosta mea soție și fiica noastră pe bancheta din spate. Lângă ele se înghesuia și o colegă de serviciu a soției. N-am înțeles de ce venea și ea cu noi. Singura explicație ar fi fost că scria note informative. Atunci, în Trabant, mi-a propus domnul Sîntimbreanu pensia de la Uniunea Scriitorilor și i-am spus cifrat, așa cum aveam obiceiul să discutăm și la editură, că plănuiam să fug din țară. A încuviințat și mi-a vorbit elogios de Suedia, unde își cumpărase o cămașă, chiar aceea de pe dânsul, cea mai mare pe care și-o putuse cumpăra prin țările pe unde fusese, când era directorul cinematografiei. Dar totuși îi era mică. Cu manșetele pentru butoni răsfrânte și tot îi erau mânecile prea scurte. Nu își putea pune butonii la manșete, pentru că manșetele nu îi cuprindeau grosimea mâinilor deasupra încheieturii.

Din felul cum vorbeam eu sau cum vorbea dânsul, fosta mea soție și colega ei nu pricepeau mai mult decât pricepea fiica mea, care avea opt ani. Mi-a mai spus că fiica dânsului nu se prezentase la postul de profesoară de engleză la țară, prin Hațeg, unde fusese repartizată după terminarea facultății, pentru că se dusese în America, cu o bursă de studii de un an, pe care i-o obținuse dânsul. Soția dânsului se dusese la fiica lor de vreo două ori și se întorsese. Bursa fiicei se terminase și voia să continue să mai studieze. Nemaiavând altă bursă, a trebuit să-și găsească o muncă, să aibă din ce trăi și plăti taxele universitare. Asta îmi spusese atunci, în drum spre Neptun. Am înțeles la telefon că l-au dat jos din funcția de director și au vrut să-l umilească mutându-l la corectură, pentru că fata dânsului nu s-a mai întors din America, iar nu din cauză că eu fugisem. Zvonul acesta, că din cauza mea, era doar pentru a speria opinia publică, ce nu știa nimic de fiica dânsului, nici măcar că avea vreo fată.

L-am întrebat dacă avea nevoie de ceva ca să-i trimit din Suedia. Da, pantofi. Cizmarul care îi făcea pantofii pe comandă murise. Nu mai avea cine să-i facă pantofi. I se rupseseră toți pantofii și nu mai avea nimic de încălțat. Ieșea pe stradă cu picioarele înfășurate în cârpe și în pungi de plastic. Ce număr purta la picior? Mi-a spus că să fie numărul 55 sau 56, dar nu știa cu exactitate. Nu știuse nici măcar cizmarul care îi făcea pantofii pe comandă, pentru că la așa dimensiuni nu mai era niciun standard. Fata dânsului nu îi putuse găsi pantofi așa mari în toată America aia mare. Suedia era ultima sa speranță să poată găsi ceva pantofi, pentru că nordicii erau vestiți pentru talia lor uriașă și de aceea varangii erau gărzi pentru împărații Bizanțului, cum știm din Creanga de aur de Mihail Sadoveanu.

M-am dus pe la toate magazinele de încălțăminte din Göteborg. Nu aveau pantofi mai mari de 45. I-am găsit încălțări numărul 49 la magazia pentru încălțăminte de protecție de la Volvo, unde lucram eu. N-aveau pantofi de niciun fel, ci doar sandale foarte aerisite, ca să nu transpirăm la picioare când lucram la bandă. Bombeul era cu o protecție metalică de oțel, să ne protejeze de obiectele grele ce ar fi putut cădea pe degetele de la picioare. Nu m-au costat nimic, am semnat de primire și i le-am trimis prin poștă. Sandalele 49 îi erau mult prea mici. Nu îi intrau picioarele în ele. Prea strâmte și prea scurte, așa că a trebuit să le pună pe un fel de calapoade improvizate, să le mai lărgească, și le-a tăiat bombeul cu protecția metalică, pentru ca să poată să scoată degetele prin bombeul tăiat. Astfel lărgite cât permitea materialul, totuși nu îi încăpea piciorul cu ciorap. Le-a încălțat fără ciorapi și îi ieșeau degetele afară, dincolo de pingea. Așa l-am văzut la congresul scriitorilor din exil de la Neptun din 1995. Degetele îi depășeau pingeaua și călca cu degetele pe asfalt sau pe podea.

Iar acum, vă spun ultima. Odată, când încă nu fugisem din țară, tocmai venisem din Germania și m-am dus pe la editură. Era iarnă. În toată Casa Scânteii era la fel de frig ca afară. Afară barim era lumină de la soare, dar înăuntru electricitatea era oprită. Am intrat la dânsul cu căciula pe cap și nu era nevoie să mă scuz că nu mi-am scos-o, că așa devenise normal. Chiar și instrumentiștii de la filarmonică, la Ateneu, cântau la vioară sau la pian în paltoane, cu căciulile pe cap și cu degetele de la mânuși tăiate la jumătate. Vai de capul balerinelor pe scenă, îmbrăcate în izmene de bărbați, numiți hamleți, cu cojocel sau pulovere de lână și cu căciulă cu urechi, legate sub bărbie. Îmi era cam largă căciula, îmi cădea pe ochi și peste urechi. Îmi era prea mare. Era o căciulă splendidă, bine cusută, cumpărată din Germania, tot de la ruși.

Dânsului nu îi era frig fără căciulă? A dat din umeri în sensul că nu, sau că nu avea încotro. Mi-a cerut căciula să se uite la ea. A analizat-o bine, da, era de calitate germană, făcută pentru ruși, cusături solide. Și-a pus-o pe cap. Îi venea ca o cipilică. A început să tragă de căciulă, ca să îi intre pe cap. Nu intra. A insistat și a început să pârâie căciula, cu toate că era de calitate germană. Mie mi se sfâșia inima, să nu-mi rupă căciula. Iarăși a mai tras să-i intre căciula, iar a pârâit, de să-mi sară sufletul. M-am repezit și i-am luat-o, ca să îmi salvez căciula. Nu s-a supărat de impolitețea mea. Dimpotrivă, mi-a făcut o confidență pe care nu știu dacă a mai făcut-o altcuiva. Iar eu v-o dezvălui aici.

Pe când era dânsul director la Palatul Pionierilor, tânăr și necăsătorit, erau pe acolo niște instructoare pentru pionieri, niște duduițe durdulii sau dolofane, tinerele, cu ochii zglobii. Se înțelegea din ochi cu câte una și, când venea ora închiderii și toată lumea pleca acasă, rămâneau mai în urmă și o conducea în biroul său. N-avea nicio altă mobilă acolo decât masa, adică biroul la care scria și un fotoliu cu spătar prea mic pentru dânsul și cu rezemătoare de coate, din cauza cărora abia încăpea să se așeze, înghesuit de nu se putea mișca. Când se ridica din fotoliu, se ridica și fotoliul în care se înțepenise. Se opintea să iasă din strânsoarea fotoliului.

Dânsul apuca duduia de șolduri, o ridica de parcă era un fulg și o punea pe birou ca la ginecologie. Când vedea duduia cu ce urma să aibă de a face, începea să țipe de frică și încerca să sară jos de pe masă. „Acum nu te mai poți răzgândi. Ai acceptat să vii aici, știai pentru ce vii.” / „Nu, dar n-am știut că o să fie chiar așa.” / „Doar m-ai văzut cât sunt. Ce ți-ai închipuit?” / „Ajutor! Săriți! Ajutor!” / „Cum ajutor? Eu n-am nevoie de ajutor! Mă vezi pe mine om care să am nevoie de ajutor?”

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

3 ianuarie, 2019

Monah IUSTIN T.: Un An şi bogăţia lui nelegitimă

A trecut anul. Pe dinafară, a fost an centenar. Dar pe dinăuntru, un alt an personal, pentru fiecare dintre noi.

Cum ar fi ca la finalul acestui an, la finalul oricărui an, să nu ne mai punem nicio dorinţă – nici ca lumea să fie mai bună, nici ca guvernanţii să fie mai drepţi – ci doar să ne eliberăm de ceea ce se cheamă „bogăţia lui nelegitimă”?

Adică, în ordinea vieţii noastre, să scăpăm mai întâi de uriaşul bagaj de deşertăciune, de cunoaştere şi de informaţie sterilă pe care ni l-a lăsat ultimul an zestre. Un fel de curăţenie a memoriei şi a gândurilor. Pentru că îndeletnicirile dragi şi proprii sufletului au fost dintotdeauna cunoaşterile fertile cu valoare pentru faptă, pentru oarecari prefaceri interioare. Lecturile sau meditaţiile bune, cultura ce trimite la meditaţii şi reflecţii, schimburile originale de idei, dialogurile de spirit – toate sunt câmpuri informaţionale din care sufletul poate să construiască direcţiile necesare de dezvoltare ale vieţii. Acestea sunt bogăţia naturală – actualizată şi pusă în practică – a sufletului.

Ca să înţelegem cât din „bogăţia” noastră e naturală şi cât artificială, ar trebui să ştim cu ce ne-am încărcat „dulapul”.

Mai întâi, ştirile. Toate ştirile „onorabile” despre problemele globului sau ale ţării noastre care nu au directă legătură cu meseria sau cu viaţa noastră, asupra unor realităţi pe care nu le putem clinti nici „un fir de păr”, deşi toate vor să pară indispensabile – sunt un bagaj de cunoaştere artificială, sau o „bogăţie nelegitimă”. Iar bogăţia nelegitimă nu e o Cenuşăreasă inofensivă. Rostul ei e să ne deturneze energia sufletului înspre altceva. Astfel că asemenea ştiri (majoritatea) ne furnizează probleme globale, imposibil de rezolvat (din poziţia noastră), şi prin iluzia „grijii” pentru ele, înlocuiesc tocmai energia pentru „problema” personală şi primenirea sufletului. Cu alte cuvinte, lasă nerezolvată problema personală în favoarea celei globale. Prin aceasta nu se neagă justeţea cauzelor umanitare sau caritabile (şi nici carierele construite în jurul lor), ci cantitatea de informaţie inertă pe care o receptăm majoritatea dintre noi. Practic, suntem nevoiţi să constatăm că mai toţi „ardem” motorul atenţiei de pe margine, din poziţia de consumatori – voluntari sau involuntari – ai unor astfel de ştiri, fără să reuşim să le mai actualizăm vreodată în faptă. Iar prin încărcarea capacităţii noastre cu zeci şi sute de probleme potenţiale, ni se poate crea iluzia că participăm la rezolvarea lor prin simpla aflare cognitivă, sau chiar prin participare afectivă. În fapt, atâta vreme cât nu se traduc în faptă (sau mişcări către faptă), asemenea ştiri măresc cantitatea irosită de potenţial personal, atât cognitiv cât şi afectiv. Ciudată „ardere în gol” a memoriei, atenţiei şi – în cele din urmă – tocmai a dragostei. Toate devin nobile, dar false „îmbogăţiri”. De care ne puteam lipsi, onest, din capul locului.

Apoi, reţelele „sociale”. Toate postările, mesajele, alertele, discuţiile de pe reţelele de socializare (FB, Instagram, Whatsap, Twitter etc.) care nu slujesc efectiv meseria noastră, sau vreun proiect umanitar-social legat de activitatea noastră, şi nu trimit la activităţi reale care să facă oamenii să interacţioneze pe viu – toate pun sufletul la un fel de „muncă” artificială legată de întreţinerea sinelui în această nouă lume. Prin cantitatea nesfârşită de conţinut pe care o propun – în mare parte irelevant sub aspectul acţiunii, faptei – ele obligă sufletul la diversificare eterogenă, sau, o altă formă de îmbogăţire nelegitimă. Târgul e şi aici, la fel de înşelător. Te îmbogăţeşti la nesfârşit în „prietenii” şi proiecte virtuale, pentru a sărăci în comunicări şi proiecte reale. Şi acelea puţine pe care le mai aveai, şi care constituiau bogăţia ta naturală. Iar sinele virtual nu face decât să „mănânce” din spaţiul sinelui real, mai exact din două domenii esenţiale, legate de relaţii şi muncă, în care acesta din urmă se putea manifesta realmente ca „activ” – familie/prieteni şi servici. Adică o „familie” virtuală şi o „muncă” virtuală, care consumă din capacitatea pentru familia şi munca reală. Iar excepţiile rarisime şi fericite – când oamenii chiar se slujesc de spaţiul virtual pentru muncă sau relaţii de muncă, sau pentru proiecte umanitare – nu fac decât să confirme regula.

Şi în fine, o a treia categorie, construită din primele două. Curiozităţile vizuale deşarte. Tot ce „agonisim” noi din media şi social-media (în afara profilului sau carierei), de la ştiri la postări, la clipuri aleatorii şi la forme de divertisment fragmentate la infinit. Deşi unele au o aparenţă „profesională” – precum concursurile culinare, emisiunile de talente sau showurile reality –, toate au acelaşi concept-reclamă în ele, bazat pe exacerbarea curiozităţii sterile: „uite ce poate face X!”. Căci curiozitatea naturală a sufletului se simte mai la ea acasă între formele clasice de cultură – cărţi, concerte, muzee, teatre, sau cinematografie de calitate – care-l predispun la meditaţii interioare, din care poate construi apoi ceva potrivit cu viaţa lui. Or aici, petrecerea virtuală e menită să „îmbogăţească” sufletul cu emoţia privitului pur, scoţând partea de meditaţie care însoţea actul sau urma după. Calul troian introdus în logica noastră ar suna cam aşa: „face X, aş vrea, dar nu mai e nevoie să fac şi eu; deci doar stau şi privesc”. Ceea ce lasă sufletul, într-un fel, impotent. Constantin Noica, un om care iubea meditaţia şi dialogurile culturale adevărate, avea această reflecţie: „Dacă în mine nu se petrece ceva, nu-mi rămâne decât spectacolul lumii”. Un spectacol care ne-a îmbogăţit cu o povară uriaşă de informaţie sterilă, care odată depozitată, stă acolo în sufletul nostru nu ca să ne recreeze, ci ca să consume spaţiul şi energia prefacerilor interioare. Din care ar fi putut ieşi adevăratul spectacol.

Iată-ne reveniţi la sfârşitul anului. La sfârşitul oricărui an. Cât de „bogaţi” în informaţie suntem! Cât de diverşi în proiecte, dorinţe sau griji – mai toate asociate acestui bagaj de cunoaştere sterilă. Care ne întreţine iluzia că noi putem schimba lumea, fără să ne dăm seama că, de fapt, lumea ne-a schimbat pe noi. Am ajuns să nu mai descoperim, să nu mai cunoaştem – nici măcar să ştim – ci doar să „aflăm”. Să privim. Şi se pare că, cu cât aflăm mai mult (şi mai multe), cu atât devenim mai puţin înţelepţi. Şi – în cele din urmă – mai puţin fericiţi. Căci mai niciunuia dintre noi nu-i vine să creadă că el ar putea fi acel bogat care nu poate intra în Împărăţie, necontorizând niciodată bogăţia lui „virtuală” (cel puţin surplusul ei). Acea bogăţie care nu poate moşteni, şi nu ne lasă să moştenim…

Aşa că, pe final de an, dacă am putea să nu rezolvăm problemele lumii, ci doar să scăpăm de „bogăţia nelegitimă”, „deşartă” a ei, oare nu am începe să fim nişte oameni adevăraţi? Oare nu am accesa bogăţia noastră naturală, potenţialul nostru neirosit, şi nu am aduce în lume cea mai de preţ contribuţie posibilă – fărâma noastră de bine? Căci ca să îmbogăţim lumea cu adevărat, s-ar putea să fie nevoie să „sărăcim” de ea. Să începem să fim, cum s-ar spune, „săraci cu duhul”. Şi, drept urmare, „mai curaţi cu inima” şi mai fericiţi…

Un An despovărat de bogăţie nelegitimă şi Nou tuturor!

———————————

Monah IUSTIN T.,

28 decembrie 2018

Vavila POPOVICI: Valoarea unui om

„Dacă un lucru nu este, unu este încă

și cu el toată lumea”.

Toate în Unul și El – peste toate!

Dumnezeul inimii mele!

„Minus doi a b de înmulțit cu trei a”,

unu operația algebrică inteligibilă făcând,

înțeles Universului dând.

Dumnezeul minții mele, Dumnezeule algebric,

Dumnezeule al absolutului,

Unu-le care ai pus în mișcare

orologiul cosmic

ce bate secunda pentru univers,

ca timpul să curgă într-un singur sens,

Ți-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne?

Ai cunoscut vreodată regretul?

(Poemul Demiurgos din volumul „O mie și una de poeme”)

Nu putem să nu gândim astăzi la lipsa de valoare a oamenilor care ne conduc destinele, să nu cântărim valoarea acțiunilor, deciziilor, să nu vedem rezultatele, caracterul haotic în care ne conduc viața, și să nu rămânem stupefiați. Cum au căzut valorile de pe scara cândva existentă și respectată multă vreme!?

Prima întrebarea ar fi cum stabilim, cum măsurăm valoarea unui om? În general, spune psihologul american Adam Grant „o ființă umană nu se măsoară prin succes, ci prin efort”.

Prin efort se creează ceva – diferențiat de la om la om, și din acel ceva fiecare își dăruiește sieși și celorlalți, tot în mod diferențiat. Egali suntem doar în fața morții. În viața pe care o trăim suntem diferiți – prin ceea ce suntem și prin ceea ce facem – și tocmai această diferențiere dă farmec acestei vieți trăite de noi. Alteori dă naștere la conflicte. Cei mai mulți oameni cred că intelectul este ceea ce face să fii un om de valoare. Dar uită că în primul rând contează caracterul.

Mulți oameni sunt incapabili de a da mult din ceea ce realizează în viața lor, și aceasta din motive: de precauție, teamă, zgârcenie. Alții dau aproape tot ce au din altruism, iubire, sentimentul plăcut al ajutorării, dar niciodată nu vor putea dărui mai mult decât au. Există o valoare pe care o avem hăruită și alta dobândită, dar ele nu prețuiesc decât dacă facem ceva din ele, cu ele, pentru a dovedi valoarea lor. Facem un efort și pentru munca noastră suntem recompensați, în același timp suntem și plătitori ai efortului exagerat care ne costă uneori sănătatea, sau chiar numărul zilelor trăite. Dar ne luând în calcul sacrificiul, viața omului nu va putea fi apreciată la adevărata sa valoare.

Când își manifestă valoarea hăruită, omul are nevoie de timp disponibil, de a se simți liber și nu încorsetat pentru a-și desfășura asemeni unui ghem, destăinuirea, gândirea, amintirea și imaginația, ca apoi să fie dăruite celorlalți. De libertate are nevoie, întrucât sufletul său nu se poate deschide și închide la comandă, ci este în așteptarea tihnită a unor clipe de inspirație, inspirație care „nu se vede, se aude, nu se întreabă cine o dă”.

Sri Ramakrishna, om-zeu al Indiei, spunea un mare adevăr: „Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual nu este unit cu Dumnezeu, el nu-și poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu”.

Adevărata valoare a unui om poate fi bine apreciată atunci când el rămâne „gol” – fără bani, mașini, case, diplome, haine, funcții, numai cu ceea ce are în el. Un proverb spune: „Haina nu face pe om”, adică haina și averea pot ascunde un caracter infect, un om pătimaș, abject, ticălos, incult, iar un alt proverb: „Haina face pe om”, motivează starea de siguranță insuflată de haină când te îmbraci bine și ești conștient de aceasta; lucrurile par a fi mai ușoare, iar succesul este atras spre tine. Dar și impresia pe care o faci în fața celorlalți, urcă prestigiul tău.

În societatea noastră modernă omul este „îmbrăcat” cu câteva criterii, în funcție de care un om este apreciat: statutul social, etnie, sex, religie, frumusețe, intelect, apartenența la ceva. Aprecierea și stabilirea valorii unui om se realizează în etape, plecând de la primul contact, îți formezi o impresie după chipul plăcut, frumos sau dezagreabil, haina pe care o poartă, statutul social pe care îl are, eventual – mașina din care a coborât, persoanele de care a fost însoțit, și numai apoi, după dialogul preliminar, schimbul de amabilități, dialogul axat pe o anumită problemă, chiar și numai aceea despre preocupări, muncă, viață etc. În acest mod mintea ta, asemeni unui computer, înregistrează datele și clasifică persoana cu care ai intrat în contact. Desigur că emoțiile puternice încețoșează aprecierea și stabilirea valorii, fiind necesar un timp mai îndelungat de contact între persoane, pentru aplanarea emoțiilor, ridicarea vălului ceții. Este exclus să fugim de ele pentru că sursa tuturor emoțiilor suntem noi înșine și tot noi suntem cei care le putem controla și alunga.

Nu întotdeauna însă înfățișarea fizică sau îmbrăcămintea ne ajută în a aprecia corespunzător o persoană. Se întâmplă ca prima impresie să fie total greșită și doar timpul ajută la descoperirea adevărului. Caracterul unui om, valoarea acestuia, nu constă nici în haine, nici în frumusețe, nici în banii pe care îi are și nici nu depinde de funcția pe care a dobândit-o prin anumite merite sau prin recomandări, avantaje, șantaje etc.

Un matematician arab, descoperitorul zeroului și inițiator al algebrei, a fost întrebat ce valoare reprezintă omul în matematică iar el a răspuns: „Dacă omul are bun simț și caracter = 1. Dacă mai este și frumos = 10. Dacă mai are și bani = 100. Dacă se mai trage dintr-un neam nobil = 1000. Însă dacă dispare simbolul bunului simț și al caracterului, adică 1, rămân doar zerourile”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Valoarea unui om” →

Nicu GAVRILOVICI: Fii o stea (stropi de rouă)

Acum aproape 2000 de ani, pe un drum prăfuit probabil călări pe cămile, trei(?) credem noi deși Biblia nu spune numărul, magi vin spre Ierusalim tocmai din Răsărit. Probabil din ținuturile Mesopotamiei, nici locul exact al plecării lor nu îl știm.

Ce erau magii? Greu de spus. Unii cred împărați, alții înțelepți, astrologi ba chiar vrăjitori spun unii. Ca să nu greșim, haideți să spunem simplu, erau oameni, aproape sigur destul de bogați, foarte curajoși și puternici, nu era la îndemâna oricui să facă o călătorie atât de lungă pe drumuri uneori pustii, având asupra lor aur, smirnă și tămâie…

Ei, și uite că se pare, dezlegăm misterul… Se crede că erau trei pentru că aduceau aur smirnă și tămâie. Trei produse. Posibil, însă eu cred că fiecare aduceau cu ei cele trei produse.

Acești oameni înțelepți au înțeles din mesajul stelelor că cel născut va fi rege, prooroc și preot. Aceasta este semnificația celor trei produse. Dar să trecem la subiect.

Deși nu știm dacă au călătorit tot drumul împreună un lucru este cert: toți trei erau călăuziți de o stea. Interesant, nu?

Pentru a porni spre Hristos, oamenii au nevoie de o stea, de o lumină, de o călăuză.

Ne întrebăm de ce atâția orbecăie în întuneric, de ce bisericile sunt în restul anului tot mai goale? Lipsa de ,,stele”, de luminători, călăuze spirituale este principalul motiv.

Cei care îl cunosc pe Hristos, au stins lumina, își ascund credința, principiile, pentru că nu mai este la modă să fii creștin, să fii bun, să fii lumină. Riști să fii luat în râs, ori chiar să fii socotit retrograd ori să ai serioase probleme, fiind marginalizat. Și astfel, într-o beznă tot mai adâncă, sub o boltă cu stele căzătoare formată din sportivi care se droghează (nu toți fac asta) manipulanți de suflete, oameni cu mașini scumpe și suflete ieftine ori femei strălucitoare etalându-și sânii ba chiar nudurile, oamenii rătăcesc în Valea Plângerii ajungând în final la o destinație pentru care nu au fost creați.
Nu vi se pare trist? Mă adresez mie, vouă, celor care mai avem o formă de evlavie, o brumă de credință, o Biblie undeva pe un raft pe care o mai ștergem de praf uneori.

Este frumos să petrecem dragii mei… Dar dacă tot sărbătorim nașterea lui Hristos haideți să o facem în spiritul Lui… Credeți cumva că aceasta este data reală?

Îmi este teamă că nu. Douăzeci și cinci decembrie este se pare ziua în care popoarele păgâne, canaaniții, sărbătoareau nașterea zeului Moloh. Sfârșitul anului calendaristic coincidea la romani cu Saturniadele, sărbători prin excelență păgâne. Se pare că împăratul Constantin cel Mare pe vremea căruia s-a decretat ziua aceasta ca zi a nașterii lui Hristos a vrut să împace și capra și varza. A creștinat forțat imperiul în evident declin dar a schimbat doar numele sărbătorilor pentru ca șocul să nu fie prea mare și să se ajungă la rebeliune. Dar din păcate, era doar,, o Mărie cu altă pălărie”. Adică tot,, pâine și circ”. De fapt mai mult vin decât pâine. Nu înțelegeți că am ceva cu data… Putem sărbătorii oricând pentru că de fapt data exactă nu se cunoaște. Unii vrând să facă pe teologii argumentează cu recesământul poruncit de Cezar. Șubred argument, deoarece un recesământ în vremurile acelea putea ține luni de zile.

Nu data contează. De fapt biserica primară timp de trei sute de ani nu a sărbătorit se pare nașterea lui Hristos. Sărbătoreau doar jertfa și învierea, după cum poruncise Mântuitorul și aceasta nu într-o dată anume ci la fiecare împărtășanie. Nu vreau să mă credeți pe cuvânt, citiți vă rog primele capitole din faptele apostolilor. Ori citiți celelalte epistole, nepauline și veți vedea că niciunde nu este pomenită această sărbătoare.

Repet:nu sunt împotriva sărbătoririi nașterii. Mântuitorului (Crăciun nu are nimic de a face cu Hristos) ci a felului in care o facem. El s-a născut umil la lumina unui felinar, într-un grajd. Și aceasta după ce a părăsit,, slava ce o avea la Tatăl”, pentru a veni ca dar celest omenirii, spre împăcarea cu Dumnezeu. Ne-a făcut cunoscută voia Tatălui, ne-a dăruit credință,, apoi a luat asupra lui păcatele noastre, afirmând despre Sine:,, Eu sunt lumina lumii. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Iar înainte de a se înălța a dat poruncă ucenicilor și fiecăruia dintre cei care poartă numele de creștin să fim lumini. Să fim stele. Prin viața noastră să călăuzim oamenii spre El. În încheiere, pe tine cel care ai avut răbdare să citești, te întreb. Nu vrei să fii o stea? Nu vrei să fii o lumină călăuzitoare spre cel născut în ieslea Betleemului? Nu vrei cu adevărat să sărbătorești Nașterea Lui și să rostești numele sfânt mai mult decât al moșilor? Nu vrei să dăruiești și să te dăruiești așa cum a făcut-o El? Atât de mult întuneric… Atât de mare nevoie de stele adevărate, de credincioși, urmași adevărați ai lui Hristos…

Cu speranța că nu ți-am știrbit sărbătoarea, mă rog pentru fiecare din noi să devenim o stea, sufletele noastre fiind ieslea unde El să se nască, să fie adevăratul sărbătorit. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Sărbători binecuvântate tuturor!

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

25 decembrie, 2018

Vavila POPOVICI: Mannheim Steamroller Christmas

„Muzica este vinul care umple cupa tăcerii.” – Robert Fripp

Mannheim Steamroller este numele unei tehnici muzicale din secolul al XVIII-lea, cunoscută sub numele de „crescendo”. Este muzica americană neoclasică new-age care îmbină muzica clasică cu elemente de epocă și rock, conducătorul grupului fiind Chip Davis cunoscut pentru albumele realizate Day Parts, pentru cărțile scrise și în special pentru înregistrările sale moderne de muzică de Crăciun – una dintre tradițiile preferate ale americanilor de mai bine de 30 de ani, prezentată cu coloană sonoră – orchestra interpretează muzica în fața unui ecran mare pe care este proiectat filmul. Uneori se poate mări sau scădea ad-hoc tempoul muzicii, pentru sincronizarea cu imaginile filmului, astfel totul devine un joc spațial magic.

Chip Davis născut 1947 în Hamler, Ohio, SUA. A început lecții de pian la vârsta de 4 ani și a compus prima piesă de muzică la vârsta de 6 ani. A absolvit școala de muzică de la Universitatea din Michigan, specializată în fagot și percuție. Instrumentele folosite în orchestra lui sunt: pian fagot, și instrumente de percuție.

Davis a înființat Mannheim Steamroller în 1974 pentru a-și expune interesul de a combina tehnicile moderne cu cele clasice. Primul album, Fresh Aire, a fost finalizat în scurt timp. Acesta fiind refuzat de către nume importante de discuri, l-au determinat să-și înființeze „American Gramaphone” care a fost eticheta pentru toate versiunile ulterioare.

Mannheim Steamroller a lansat opt albume Fresh Aire, încheind cu Fresh Aire în 2000. Fresh Aire II a fost lansat ulterior în 1977 și Fresh Aire III a fost lansat în 1979. Primele patru albume Fresh Aire au constituit o explorare a celor patru anotimpuri, Fresh Aire I fiind primăvara, Fresh Aire II fiind toamna, Fresh Aire III – vara, Fresh Aire IV – iarna. Toate cele patru albume au menținut amestecul de muzică clasică barocă, jazz ușor și rock și au prezentat lucrarea virtuozică a lui Jackson Berkey. Davis și Berkey au folosit orice instrument care părea potrivit pentru piesă.

În 1981, Davis a lansat albumul Fresh Aire Interludes, un album care a compilat 10 interludii de Berkey din primele patru albume Fresh Aire.

Davis a preferat apoi explorarea unor alte teme, cu Fresh Aire 5 – subtitlul „Pentru Lună”, Fresh Aire 6 care explorează mitologia greacă, Fresh Aire 7 pe baza numărului 7, și Fresh Aire 8 pe tema infinitului.

Înainte de faima lui Steamroller, Davis a fost cel mai bine cunoscut pentru colaborarea cu prietenul său, Bill Frieson, cântecele personajului de muzică country.

În 1984 a lansat „Mannheim Steamroller Christmas”, revoluționând într-un mod original sunetele „tradiționale” de Crăciun, cu interpretări moderne contemporane.

Ulterior, albumele de muzică de Crăciun s-au vândut în zeci de milioane de exemplare și au devenit printre cele mai populare înregistrări din genul respectiv.

În 1986, Mannheim Steamroller a lansat muzică compusă pentru un PBS special numită „Salvarea vieții sălbatice”, care a inclus o piesă de la Fresh Aire 6 și douăsprezece piese noi. În 1987, Davis a colaborat cu chitaristul / compozitorul Mason Williams pentru albumul „Classical Gas”. Muzica a fost compusă în întregime de Williams, dar a fost produsă și aranjată de Davis.

Au urmat alte variante în anii 1988 și 1995, care au prezentat abordări creative ale colindelor vechi, precum și unele compoziții noi, de tipul colindelor. Steamroller devenise unul dintre cei mai solicitați artiști de muzică de Crăciun ale tuturor timpurilor, în parte prin adoptarea unei abordări foarte apropiate de radio. Din punct de vedere muzical, începând cu anii 1990, Davis a abordat muzica „progresivă”, muzica lui devenind mai aproape de stilul „jazz-ului lent”.

La sfârșitul anului 1997 au lansat un album live de muzică de Crăciun, „Mannheim Steamroller Christmas Live”. Cel de-al patrulea album de Crăciun – extraordinar – a fost lansat în 2001. Celebrarea Crăciunului, o compilație de melodii preferate din albumele anterioare de studio, a fost lansată în 2004. Albumul de studio „Christmas Song” a fost lansat la sfârșitul anului 2007, iar în 2011 au lansat „Simfonia de Crăciun Mannheim Steamroller” cu membrii Orchestrei Filarmonice din Cehia.

Steamroller a dezvoltat o imagine cinematografică de lung metraj, bazată pe albumele lor de Crăciun.

„Mannheim Steamroller’s An American Christmas” este un program de radio difuzat pe plan național, de 12 ore, cu muzică și povestiri narate, auzite la 250 de posturi din Statele Unite, programul fiind găzduit de fondatorul grupului Chip Davis. Seria concertelor anuale de Crăciun „Mannheim Steamroller Christmas” continuă în SUA, lui Davis decernându-i-se premii prețioase.

Un nou album compus și realizat cu proiectarea seriei Fresh Aire, spații exotice, a fost lansat în martie 2018. Albumul include melodii inspirate de site-uri celebre și exotice, cum ar fi piramidele Egiptului și Taj Mahal. Instrumente exotice și etnice sunt amestecate cu tobe, clavecin și sintetizatoare (instrumente electrice cu claviatură).

Anul acesta marchează cea de-a 34-a aniversare a turneului de Crăciun cu lansarea filmului Mannheim Steamroller Christmas, un album care a revoluționat genul de muzică Season of Holiday.

Spectacolul de astăzi 20 decembrie 2018 a fost programat la Centrul Artelor Performante din Durham, la orele 7,30 seara. Am plecat din timp, presupunând ca va fi foarte multă lume și va trebui să căutam loc de parcare pentru mașină. Am găsit un loc la etajul șase al parcării. Apoi am coborât cu liftul până la parterul clădirii, unde am prezentat biletele și ni s-a făcut controlul bagajelor (poșetelor). După ce am urcat scările clădirii, am răsuflat ușurată și am așteptat începerea spectacolului. Locurile imensei săli de spectacol erau într-adevăr toate ocupate.

Au apărut imaginile pe ecran, instrumentiștii care și-au ocupat locurile și prezentatorul spunând câteva cuvinte ca introducere – familiarizare cu natura spectacolului, apoi, orchestra și-a început repertoriul. În prima parte au fost executate piesele: Aire On A G String; Escape From the Atmosphere; Deck The Halls; We Three Kings; Hark! The Herald Angels Sing; Catching Snowflakes On Your Tongue; Away In A Manger; Let It Snow, Let It Snow; The Little Drummer Boy; O Holy Night; Angels We Have Heard On High.

După pauză continuat programul cu piesele :

Joy To The World; Greensleeves; Felliz Navidad; God Rest Ye Merry Gentlemen (rock); Christmas Lullaby; Four Rows of Jacks; Toccata; Come Home To The Sea; Faeries from “The Nutcracker”; Halleluiah; Good King Wenceslas; Carol of the Bells.

Sala s-a aflat între frenezia ritmului „crescendo” și scurtele reveniri la stări de melancolie. A fost un spectacol de sărbătoare plin de bucurie, care ne-a introdus în spiritul sărbătorilor de iarnă.

La cererea publicului, orchestra a interpretat cel mai frumos colind de Crăciun – Stille Nacht (Silent Night, Noapte de vis) care datează din anul 1818, când a fost compus de pastorul austriac Mohr și prietenul său Franz Gruber și cântat pentru prima dată în biserica din orașul austriac Oberndorf, după Liturghia de la miezul nopții. Când preoții au terminat de cântat, toți credincioșii din biserică au început să cânte noul cântec. De atunci, Silent Night se cântă în toată lumea atât la Sfânta Liturghie din timpul Crăciunului, cât și pe diferite scene, de către marii artiști ai lumii.

Colindul Silent Night, iată, a împlinit 200 de ani de existență fascinantă.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

24 decembrie, 2018