Categorie: Eseu

Adrian BOTEZ: Crăciun Luminat! La mulți ani!

…A venit, din nou – vine, MEREU! –  VESTEA LUMINII NAŞTERII DOMNULUI! Această Veste vine în fiecare ceas al vieţii noastre, dar Duhul nostru a adormit (şi încă doarme!) somn greu şi otrăvit (…otrăvit de slăbiciunile noastre, tot mai mari şi mai grave, în faţa asaltului demonic!) …prin ne-ascultarea Vocii Lui Suprem-Convingătoare, tocmai prin blândeţe şi insistenţa Pedagogiei Dumnezeieşti!

S-o primim, cu inima smerită, întru adâncă rugăciune, această VESTIRE IMPERIOASĂ, DE NOAPTE! – şi CU TOATE CELE ALE PÂNTECELUI (adică, ale HOITULUI!), silite să tacă! În Noaptea Aceasta Sfântă, numai Îngerii să cânte, prevestind (…şi dând Înaltă Mărturie despre…!) MÂNTUIREA noastră, întru Duh Dumnezeiesc…adică, dacă El a devenit PRUNCUL COSMIC, să devenim, şi noi, prin Duhul nostru (Duh din Duhul Sfânt, Lumină din Lumină!) – PRUNCI ÎMPĂRĂTEŞTI, fraţi mai mici şi prieteni ai Dumnezeului nostru-UNU, IISUS HRISTOS (“De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi fraţi şi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute” (cf. In. 15, 14-15)!

“Dar de ce s-a născut Iisus Hristos într-o peşteră? De ce? Pentru că ea e simbolul întunericului. El a venit să aducă lumi­nă şi în temniţa iadului şi în lumea care era într-o noap­te, că zice marele apostol Pavel: <<întunericul veacu­lui a­ces­tuia>>. Veacul de acum şi mai ales cel până la Hristos, era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stă­tea în în­tunericul slujirii de idoli şi al păcatului. Şi s-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumina, să risipească întu­ne­ri­cul. De unde? De la peşterile de care a spus Isaia. Căci zice: <<Peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadu­lui – în veci cu întuneric sunt făcute>>. Şi a venit să risipească întu­ne­ri­cul şi peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.

Dar de ce s-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? Tot pentru aceasta: <<Şi iată, Mirele vine la miezul nopţii>>. Aşa va fi şi Judecata, tot la miezul nopţii. A venit Hristos să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia de atâ­tea mii de ani întunecat, pentru că El era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El era Lumina lumii şi de la început a venit să lu­mi­ne­ze întunericul şi să strălucească în toate părţile cu ra­zele soarelui Dumnezeirii Sale (…).

Să ştiţi, fraţilor, că Hristos S-a născut cu trupul numai o dată, la Betleem, DAR DUHOVNICEŞTE SE NAŞTE, PERMANENT IN INIMILE ŞI SUFLETELE NOASTRE, PRIN BISERICĂ, PRIN RUGĂCIUNE, PRIN SFÂNTA LITURGHIE ŞI PRIN SFINTELE TAINE. Căci peştera din Betleem s-a transformat în nenumărate biserici creştine, răspândite, astăzi, în toată lumea. Ieslea în care S-a culcat Hristos este înlocuită, astăzi, cu Sfintele Altare, în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se sfinţeste Trupul şi Sângele Domnului. Fecioara Maria închipuieşte Biserica Legii harului, întemeiată de Hristos, <<pe care nici porţile iadului nu pot s-o biruiască>> (Matei 16, 18).

Iosif închipuieşte Legea Veche, CARE NU POATE MÂNTUI NICI PE OAMENI, NICI PE NIMENI.

STEAUA DE LA RĂSĂRIT, CARE CĂLĂUZEA PE MAGI, ESTE ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII, CARE CĂLĂUZEŞTE PE TOATĂ LUMEA, SPRE DUMNEZEU, PE CALEA MÂNTUIRII. Magii închipuiesc toate neamurile pământului, chemate la credinţa creştină. Păstorii oilor de la Betleem închipuiesc pe toţi păstorii Bisericii Ortodoxe – episcopi, preoţi şi diaconi – care păstoresc turma lui Hristos, spre mântuire. Iar darurile aduse de magi închipuiesc toate faptele bune, pe care trebuie să le facem şi să le închinăm lui Hristos”– cf. Părintele ILIE CLEOPA – Naşterea Domnului.

…Să ne împărtăşim, dimpreună, din Mistica Lumină a CRĂCIUNULUI, care prevesteşte MÂNTUIREA!

Un CRĂCIUN LUMINAT şi SENIN, ADÂNC MEDITATIV şi RODNIC, întru DUH!

LA MULŢI ANI! – cu împliniri frumoase, bune şi trainice, precum şi întru desăvârşite deplinătăţi de Lumină, ale fiinţei noastre, Cea Dinlăuntru!

vă urează, cu toată dragostea şi preţuirea, frăţia întru Duh,

 

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea, 21 noiembrie, 2018

 

Teodor MEȘINĂ: Speranță sau Nădejde

În dicționare, Speranța, sentiment de încredere, este sinonim cu Nădejdea.

Speranța, considerată ca fiind o energie necesară, ne-o punem în forțele proprii, în oameni, sau, uneori, în hazard.

Uneori speranța are efecte negative. Oamenii dacă și-au construit o lume imaginară, pe placul lor, cu ajutorul speranței, și dacă se vor lovi de realitățile evidente, șocul poate să le genereze depresii profunde. „Speranța moare ultima”… aș îndrăzni să spun, că la unii oameni, dispare odată cu ei.

Prin speranțe se pot construi și multe iluzii. Unii leneși înlocuiesc acțiunea cu speranța în hazard. Speranța este o pierdere de timp. Unii oameni confundă speranța cu optimismul. Nefericiții perdanți, atei sau puțin credincioși, își pun „nădejdea în speranță”. Uneori speranța este somniferul acțiunii.

Albert Einstein a spus că dacă faci același lucru în mod repetat să nu te aștepți să obții rezultate diferite. (Zadarnic se speră…)

Duhovnicește vorbind, este o mare diferență dintre cele două noțiuni: Speranța se raportează la oricine, la orice, pe când Nădejdea se referă numai la Dumnezeu și la Sfinții Lui. Nădejdea este cea care dă omului puterea de a crede și de a tinde spre Dumnezeu chiar și atunci când este supus încercărilor grele ale vieții.

„Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.” (I Corinteni 13:13) Dragostea susține și dă sens Nădejdii și Credinței.

„Credința poate să facă și să zidească toate. Nădejdea este mereu în-conjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată rușinată. Dragostea nu cade și nu se oprește în alergare așa.” (Sfântul Ioan Scărarul)

În Noul Testament, Speranța creștină este descrisă ca o speranță mai bună „… ni s’a adus o mai bună nădejde prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7, 19) Aceasta fiind identificată de Sfântul Apostol Pavel cu însuși Iisus: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră, către Timotei…” (Epistola Sfântului Apostol Pavel întâia către Timotei 1:1)

Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Logosul, prin care toate s-au făcut: „toate printr’Însul s’au făcut și fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (Ioan 1:3). Chiar și timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.” (Evr. 1:2), în alt loc Sfântul Apostol Pavel spune că prin El s-au zidit și cele văzute și cele nevăzute: „pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri și de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El și pentru El s’au zidit și El este mai înainte decât toate, și toate’ntru El se țin împreună” (Col. 1: 16-17).

Iisus Hristos este nădejdea noastră, prin el avem viață. „Întru aceasta s’a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul.” (I Ioan 4:9)

Nădejdea în Hristos ne ajută să trăim în concordanță cu voia Lui, trăire premergătoare mântuirii: „fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15: 5).

În Epistola către Efeseni Apostolul Pavel ne spune că cei fără Hristos nu au nădejde: „în vremea aceea erați fără Hristos, înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12)

Iisus Hristos este nădejdea noastră, el este Calea, Adevărul și Viața: «Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.» (Ioan 14: 6)

Mulți oameni susțin că doar știința este aceea în care trebuie să ne încredem.

Dumnezeu a dăruit omului pricepere și știință pentru a le folosi, nu pentru a se încrede în ele: „Nădăjduiește cu toată inima în Dumnezeu, iar cu înțelepciunea ta nu te semeți” (Prov. lui Solomon 3: 5).

Iar pe cei ce se încred în ei înșiși și în simțămintele lor, Solomon îi consideră nebuni: „Cel ce se încrede într’o inimă semeață, acela e nebun”. (Prov. lui Solomon 28: 26).

Immanuel Kant afirma: „Trei lucruri ne ajută să suportam greutățile vieții: speranța, somnul și râsul; acestea au fost date omului ca echilibru al suferințelor pe care le are de îndurat în timpul vieții.”

Credința, rugăciunea și nădejdea sunt cele care ne mențin în echilibru.

Rugăciunea luminează și întărește sufletul spre nădejdea în Dumnezeu.

Nădejdea se naște din Credință și se manifestă prin iubire.

Ispitele ne înconjoară din toate direcțiile, cel rău vrea să ne îndepărtăm de cele sfinte.

Trebuie să luptăm „… cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim cu duhul, cu duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, unii pe alții pizmuindu-ne.” (Galateni 5: 24-26).

Numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii și a sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt în stihiile cerești. Pentru aceea luați armura lui Dumnezeu: pentru ca’n ziua cea rea să fiți în stare să țineți piept; și după ce veți isprăvi totul, să rămâneți în picioare. Așadar, stați în picioare, avându-vă mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați fiind în platoșa dreptății și cu picioarele încălțate’n starea de a fi gata pregătiți pentru Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile înflăcărate ale Celui-Rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:12-17).

Când omul are motivații bine determinate, are și gustul vieții mai pregnant. Motivațiile stau la baza împlinirii dorințelor. Cum omul este și trup și suflet, dorințele se împart și ele. Cele ale trupului sunt de ordin material. Dar cum sufletul este suflare Dumnezeiască, nu se poate împlini cu lucrurile materiale ci doar prin relația cu Creatorul. Nădejdea în Dumnezeu ne ajută să trăim în Legea Divină, dând sens vieții.

Nădejdea, ca virtute, este necesară pentru mântuire!

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție!” (Sfântul Ioanichie cel Mare)

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 23 decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Omenia românească la Nașterea Domnului

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești,care mai poate fi auzită în sate,este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”. Deplin este trăită „omenia” la Nașterea Domnului.

În înțeles imediat ” a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine,un pahar de apă, o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă” demnitatea de modestie și modestia de eleganță”, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.


A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.


„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul sau. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată dacă nu alta atunci măcar un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, în care este necesar respect și ideal, ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc, din lumina în lumină, din genune în genune și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.


Nicicând nu este omenia românească mai la vedere că la Nașterea Domnului. Între Români se spune nu „Hristos s-a născut”, se spune „Hristos se naște”. Actul nașterii este înțeles în veșnicie și deci „acum”, în această clipă.


„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea primi, așa cum se cuvine Nașterea Mântuitorului și vom putea înțelege bine cele spuse, atâta de simplu și de emoționant, într-o preafrumoasă colindă românească,..”și nu uita, când ești voios, Române să fi bun”.


Hristos se Naște! Măriți-L!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

23 decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre biserică și cei ce sunt în afara ei

În “Pateric”,această comoară fără egal a Ortodoxiei, exista următoarea relatare.

“Se spune pentru avva Agathon, că s-au dus la dânsul auzind că are dreaptă și mare socoteală. Și vrând să-l cerce de a se mânia, i-au zis lui: tu eșți Agathon? Am auzit pentru ține că ești curvar și mândru. Iar el a zis; ei bine, așa este. Și i-au zis lui: tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăși: tu ești Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Și l-au rugat pe el, zicând:spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis ție le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu.”

În această scurtă apoftegmă din Pateric se cuprinde o înțelepciune și cale de trăire ale căror adâncimi ne copleșesc.

Prin viată sa îmbunătățită Avva Agathon mărturisea și modul în care, ca oameni, cădem în păcat și modul în care, cu mila lui Dumnezeu, putem ieși din păcat și merge la viață.

Învățătura avvei Agathon ne arată că înaintea oricărui păcat se găsește o cădere în Credință, o separare de voia lui Dumnezeu. Iar aceasta înseamnă învățătură greșită, incompletă, pe scurt “erezie” și sectarism.

În primul rând diavolul îl luptă pe om prin gânduri necredincioase, gânduri care pun la îndoială sau, mai rău, oferă “alternative” la voia lui Dumnezeu.

Așa au fost amăgiți protopărinții noștri și așa au ajuns să fie alungați din Rai. Iar acest “model” este urmat de necuratul de atunci încoace cu tot mai multă furie și din nefericire, cu tot mai mare “succes”.

Toate ereziile, de la arianism și până la actualele “secte”, introduc o “alternativă”, o “mică” modificare. Aceste inovații sunt ispitele întinse de cei mai periculoși dintre demoni, ”demonii teologi”. Ei știu mai bine ca orice pământean “scripturile” și, folosind citate trunchiate și luate din context, îi amăgesc pe cei slabi de înger. Nu întâmplător orice discuție cu un “sectant” va sfârși prin a fi o adunare de citate scripturistice luate din context. Nu întâmplător, prin acest model, s-a ajuns la aproape treizeci de mii de “secte”, una mai “credincioasă” Scripturilor decât alta, (în închipuirea lor). Iar unele dintre secte sunt atâta de “credincioase” Scripturilor că au ajuns să nu mai fie creștine! De aceea este peste măsură de important ca „Scripturile”, înțelesul lor, să îl dobândim în Biserică, conform Tradiției și experienței duhovnicești a Marilor Părinți.

Ereziile, aceste ispite demonice, caută să acopere și direct să încurajeze dorințe sau înclinații păcătoase pe care le avem. Pe care le avem fiind moștenitori ai naturii căzute a protopărinților noștri. Căci noi nu am moștenit “păcatul” lor, noi am moștenit natura lor căzută, căci alta nici nu puteau să ne transmită.

Prin urmare ereziile, adică “sectele”, fac lucrul cel mai rău, despre care avertiza avva Agathon, ne despart de Dumnezeu. Iar asta este devastator! În practica sectarilor căderea cea mai mare o reprezintă mândria lor luciferică, mândrie de care nici măcar nu sunt conștienți. Ei se afla în acest fel sub o dubla amăgire: mândria și devastatoarea confuzie dintre smerenie și mândrie. Sectarii își imaginează ca sunt smeriți, își imaginează că superficialele lor cântări sunt lauda adusa lui Dumnezeu și își imaginează că maculatura cu care au înlocuit scrierile Sfinților Părinți îi va așeza în Rai. Iar pentru asta ei au renunțat la rugăciunile Bisericii, tăgăduiesc Sfânta Jertfa, tăgăduiesc mijlocirea Maicii Domnului, a Sfinților, tăgăduiesc Sfintele Icoane și Sfintele Moaște. În locul acestei splendori Dumnezeiești, așezată de Apostoli pe Trupul și Învățătura Mântuitorului, ei au așezat păreri prostești și minciuni demonice. Vai de capul lor!

Păcatele sunt comise de toți oamenii și în foarte multe feluri. Aceasta este rău, dar cel mai mare rău este persistența în păcat și în final, “îndrăgirea” păcatului; starea la care păcatul ajunge a fi socotit stare normala, dacă nu direct “virtute”. Iar acest lucru este datorat exact ereziei, ”sectei”, care, despărțindu-ne de Dumnezeu și de Biserica Lui, Biserica Ortodoxă, face cu neputință îndreptarea, regretul pentru păcat, pocăința. Căci deplina pocăință și deplina iertare nu pot fi căpătate decât prin mărturisire, hotărâre de a nu repeta păcatul, rugăciune de iertare și Împărtășire cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxa..Nu există alt mod.

Iar cu aceste lucruri în gând putem contempla marele dar pe care l-am primit și pe care îl avem în Biserica Ortodoxă, Trupul lui Iisus: de a putea aduce laudă, mulțumire și rugăciune lui Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre biserică și cei ce sunt în afara ei” →

Pr. Radu BOTIȘ: Naşterea Domnului Iisus

Cuvântul ,,Crãciun” este înrudit cu termenul latin ,,creatio” din limba latinã cultã. In acest fel a înteles poporul roman ,,crãciunul”, ca o creatie pentru cã Nasterea Mântuitorului este unicã si nouã prin ea însãsi. Coboarã Dumnezeu în lume pentru a rezidi lumea.


Aceasta este Taina Craciunului, începutul unei noi creatii prin Adam cel nou.


Pruncul ,,mititel, înfãşat în scutec de bumbãcel” vine din nou la cumpãna dintre ani apropiindu-ne de raiul ceresc.


Iisus Hristos se naste pentru fiecare dintre noi în micuta pesterã din Bethleem spre împãcarea noastrã cu Dumnezeu-Mielul care va ridica pãcatul lumii. In acea noapte plutea misterul asteptãrii. Ingerii din cer încep sã cânte spre uimirea pãstorilor si acelor din împrejurimi. Mãrire întru cei de sus, pe pãmânt pace, între oameni bunã voire. Cei trei magi de la rãsãrit aduc Pruncului nou nãscut aur, smirnã si tãmâie.


Aşa cum steaua a condus pe cei trei magi la Bethleem, colindele noastre ne conduc prin credinta si viata curatã spre acelasi Iisus Mântuitorul, fiecare prin colind ajungem sã devenim vestitori ai Naşterii, Lumina Bucuriei Divine.

Crãciun Fericit românilor de pretutindeni!

———————————–

Preot stavr. Radu BOTIȘ

Ulmeni, Maramureș

20 decembrie, 2018

 

Sebastian Cătălin HOGEA: Scrisoarea unui copil uitat de Moș Crăciun

Undeva, într- un cătun de oraș aglomerat, un copil zgribulit de dor, a așternut pe hârtie următoarele rânduri:

– Oare, de ce nu am și eu un Moș Crăciun?! În fiecare an îi cer moșului să facă cumva să-i aducă pe mama și pe tata acasă, din străinătate, iar el îmi lasă, parcă în ciudă, aceleași pachete cu dulciuri cumpărate la ofertă. Oare, el nu a fost părinte?! Oare, el nu știe că eu am mai multă nevoie de cineva care să mă asculte și pe mine, care să fie cu mine când mi- e greu?! Ce să fac cu o casă tot promisă pe care o urăsc dinainte de a fi gata?! Oare, moșul nu poate vorbi cu mama și cu tata să le spună că nu trebuie să se îngrijească atât de mult de bani, cât mai ales de mine?! Ce să mai facă cu banii, dacă pe mine m-au pierdut? Oare m- au scos din inima lor?!

Până la urmă moșule, să știi că prezența ta, este doar pentru cei care cred în tine. Eu nu mai știu ce să cred. Undeva, acolo sus, un fost copil ca și mine, mă înțelege cel mai bine. Îl cheamă Iisus Hristos. El îmi ține de cald și de sfat. Măcar atât am și eu, pe lângă dorul de părinții mei. Te las moșule, că simt că mă ia somnul și vreau să adorm în gând cu părinții mei. Pa.

P.S. În spatele acestor rânduri, stau multe mărturii cutremurătoare auzite și văzute de mine. Oare, până când?!

———————————–

Sebastian Cătălin HOGEA, preot păcătos

20 Decembrie, 2018

Foto: Internet

Sebastian Cătălin HOGEA: Ce se întâmplă când iei moartea în bășcălie?!

Planurile noastre, ale oamenilor nu se potrivesc, întotdeauna, cu cele ale lui Dumnezeu. Noi gândim, de multe ori, că suntem nemuritori, că moștenim lumea și trăim ca și când totul se raportează la noi, ca și când totul ni se cuvine.

Este adevărat că Dumnezeu ne-a dat nemurirea ca o posibilitate la care să ajungem prin credință, fapte bune și prin conlucrarea harica cu Mântuitorul Iisus Hristos cel care s-a jertfit pe Cruce, însă de aici și până la o viață în slujba hazardului, a indiferenței, este cale foarte lungă.

Suntem singurul popor din lume care luăm oficial moartea în bășcălie, cu tot ceea ce înseamnă ea și sub toate aspectele. Pe de o parte este bună această abordare, pe de altă parte, ne poate fi fatală, căci ne dă simțământul unei îndepărtări de realitățile ce ne înconjoară.

Mai mult respect și mai puțin formalism față de trecerea sufletului în lumea de dincolo, este bine venit. Mai multă voință spre împlinirea responsabilităților noastre zilnice de familie, de membri ai bisericii din care facem parte, de oameni, până la urmă, ne poate trezi conștiința, o poate face cu adevărat lucrătoare.

Știu că există oameni care, deja, fac lucrul acesta. Știu oameni care își doresc să țină pasul cu realitatea. Știu și că, de cele mai multe ori, este greu. Dar, mai știu un lucru: se poate.

Până nu este prea târziu.

P.S. Acest articol l-am scris ca un semnal de alarmă. Acum câteva zile am înmormântat un copil de 11 ani. I-a pocnit inima în somn.

———————————–

 Sebastian Cătălin HOGEA, preot păcătos

20 Decembrie, 2018

Foto: Internet

 

Alexandru NEMOIANU: ,,Aproapele”

Lumea în care trăim,sub formă statală și ideologică, este cea care a căzut ispitelor din Carantania.

Acolo,după ce postise patruzeci de zile, Mântuitorul a fost ispitit de necuratul. Necuratul aflase despre întrupare, dar nu era sigur și de aceea a cutezat să ispitească pe Cuvântul. Cele trei ispite au fost: ale pâinii, ale stăpânirii lumești, ale miracolului fără rost. Aceste trei ispite au fost alungate de către Mântuitorul și necuratul s-a retras “până la o vreme”. Care era acea “vreme”? Până ce a putut să ispitească pe oameni și pe cei legați de lumea această căzută.

Aceste ispite, cărora lumea a căzut, se văd: este dorința de bunuri pământești, consumarismul; dorința de a domina lumea, ”globalismul”; dorința de “miracol” circar, larma mediatică, muzica “metalică”, pornografia, sodomia și toate celelalte.

Iar după aceste trei căderi lumea nu este mai fericită, este într-o profundă criză morală, fizică, spirituala. Patimile cărora lumea le-a căzut pradă nu pot satisface setea de infinit sădită în fiecare om., setea de absolut, care este căutarea lui Dumnezeu. Patimile nu fac decât să ațâțe agitația și pofta, să o facă tot mai dureroasă, tot mai greu de satisfăcut. Patima, oricare ar fi ea, erotism, droguri, nu face decât să ceară, tot mai imperativ, creșterea “dozei” și în final orice patimă sfârșește în ruină fizică, în plictiseală mortală sau în sinucidere. Dorința și scopul necuratului este să îi distrugă pe oameni. Iar formele în care se manifestă stăpânirea răului sunt trei: parazitismul, căci necuratul nu poate aduce nimica în ființă, doar minciună și iluzie; impostura, în locul adevărului este răul deghizat; și parodia, pretenția de autentic în condițiile în care falsitatea este evidentă. Toate cele spuse mai sus, sunt astăzi înveșmântate în cele mai multicolore haine, adică teorii care nu fac două parale. Între ele cea mai găunoasă și din nefericire cea mai ascultată, este teoria “binelui universal”. Nimeni nu spune ce este “binele universal”, căci este o vorba goală. Nimeni nu spune cum poate fi ajuns “binele universal”căci, neexistând nici nu poate fi împlinit. Toate credințele au ceva concret, pornesc de la afirmarea unui concept central, fie el adevărat sau nu, Mohamed este profetul lui Allah, Iehova s-a arătat lui Moise, Iisus este fiul lui Dumnezeu. Dar “binele universal” nu are nimic pe care să se sprijine este, cum ziceam, vorba goală. Nu poate fi deci mirare că cei care ascultă asemenea aberații sunt cu totul zăpăciți, trec din criză în criză, din demonstrație în demonstrație, din agitație stradală în agitație stradală și de fapt din rău în mai rău. Iluzia, vorba goală, nu poate zămisli decât haos. Iar în aceste condiții oamenii fug și nici măcar nu știu încotro. Pornesc spre “lumea largă” și de fapt nu fac decât să se izoleze mai mult și mai mult. Încercați să vorbiți cu un emigrant și veți afla de la el cât de “abundentă” îi este viața între străini. Veți auzi întâmplări despre singurătate, pustiu, disperare sau, în cel mai bun caz, resemnare, dar foarte rar, dacă vreodată, despre bucurie. Același pustiu există și în marile orașe unde oamenii se adună în organizații cu cei de un fel. În “găști” a căror personalitate trebuie să o adopte și trebuie să o respecte. În tot acest abis al pierzaniei există însă lumină și există cale de și spre normalitate: învățătura creștină și mai exact, cea Ortodoxă.

În primul rând Ortodoxia risipește iluziile. Promovând fără încetare Împărăția Cerurilor, Ortodoxia apară cu înverșunare lumea și pe oameni, pe fiecare, pe OM.

Ortodoxia nu consideră “materia” impură, o consideră căzută și din toate puterile se străduiește să o ridice, să o mântuiască. Este absolut limpede că dintre toate învățăturile cea Ortodoxă este singura cu adevărat și nobil materialistă. Iar la aceasta se adaugă un fapt esențial. Ortodoxia consideră că mântuirea vine de la Dumnezeu dar, pentru a fi atinsă participarea oamenilor este obligatorie, faptele noastre au importantă și au importanță decisivă. Nu “sola Scriptura”, nu’doar „prin Credință”, prin Credință și Fapte. Iar în mijlocul acestor fapte stă cel care ne poate mântui și ne poate osândi, APROAPELE.

Sunt mulți oameni care se angajează în lucrări bune și folositoare; ajută pe handicapați, ajută pe bolnavi, ajută pe nevăzători, etc. Dar aici este amestecată o alegere personală, o preferință. Cu APROAPELE asta nu este cu putință. Ne facem prieteni și ne facem dușmani, dar Dumnezeu ne face pe aproapele de lângă ușa. Datoria față de umanitate poate îmbracă adesea forma unei alegeri personale sau a unei preferințe. Pe aproapele însă trebuie să îl primim pentru simplul fapt că există. Aproapele poate sa fie fiecare și oricine, el este un accident și deci devine un simbol. Iar modul în care îl tratăm ne poate duce în Rai sau în Iad. ”Pentru că cel ce nu iubește pe fatele sau, pe care l-a văzut,pe Dumnezeu,pe care nu L-a văzut,nu poate să-L iubească”(I Ioan,4,20). Dar în formă încă mai limpede ne este arătată această obligație, de a griji de aproapele, în pilda despre bogatul nemilostiv și Lazăr.

Bogatul cel nemilostiv nu a băgat de seama că la ușa lui era Lazăr, bolnav, flămând, fără ajutor. Trebuie reținut că bogatul nu a făcut nimic rău împotriva lui Lazăr, pur și simplu nu l-a băgat în seamă, a dovedit crasa nesimțire. Iar această nebăgare de seamă, această nesimțire suficientă, a fost îndeajuns că să îl așeze în Iad. Aici ar trebui să băgăm în seama încă un lucru.

Pildele din Evanghelii nu sunt “povești”, literatura inventată “ad hoc”, invenții pentru a demonstra ceva. Toate cele spuse s-au întâmplat în realitate. Lazăr a fost un personaj istoric, el a existat în Ierusalim și la fel și bogatul care nu l-a luat în seamă. Dar aceste pilde, crâmpeie de viață reală, sunt folosite ca modele veșnice. Este o nouă dovadă că învățătura Ortodoxă este ancorată în realitate nu în iluzie. Cei care vor acționa, cum a făcut bogatul nemilostiv, soarta lui o vor avea. Obligația față de aproapele nu este opțională, este imperativă, nenegociabilă.

Ceea ce trebuie urmat este exemplul bunului samarinean, cel care a avut milă de pelerinul căzut între tâlhari. Doar făcând ca el vom putea apropia, o clipă mai devreme, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

18 decembrie, 2018

Monah IUSTIN T.: Crăciunul sau dezdesăvârşirea lui Dumnezeu

Doar câteva zile până ne va mira Crăciunul. Sau nu. Dacă ne-am obişnuit.

            În lumea noastră repetitivă, ce se poate spune nou despre această întâmplare care se numeşte Crăciun sau Naşterea Domnului? Ce se mai poate spune dincolo de domeniul evidenţei istorice şi biblice, care este un film pe care ne-am plictisit, mental, să-l tot „rulăm”…? Căci nu putem scăpa de un anume sentiment al previzibilului, al „acomodării” cu naraţiunea: magilor li se arată Steaua, Fecioara merge în Betleem, Pruncul se naşte, îngerii cântă, Irod turbează etc. Pesemne că asta e limita raţiunii noastre, să obosească să mai depene aceeaşi naraţiune, pe care pare că a înţeles-o… Şi când povestea încetează să mai fie paradoxală, când se clasicizează în elemente concrete, când mirarea nu se mai produce… atunci şi Taina, încet-încet, devine ştire. Cu lungime de viaţă de câteva zile sau ore. Un Crăciun, deci, care nu poate să mai iasă din timp…

De unde, totuşi, ni s-ar putea aprinde mirarea în noi? Aceea care ne face un homo mirabilis, mai presus de homo sapiens. De unde începem să ieşim din timp? În mod cert, nu de la lucrurile pe care le înţelegem (sau credem că le înţelegem), ci de la lucrurile pe care nu le înţelegem. Pe care poate n-o să le înţelegem niciodată…

Iată unul, în care să ne spargem mintea!… Ne-am obişnuit deja cu faptul că Iisus S-a născut. Că Dumnezeu S-a făcut om. Dar nu ne vom obişnui niciodată cu faptul că Dumnezeu şi-a asumat gena copilăriei. Că Dumnezeu îşi poate trăi desăvârşirea în conţinutul vârstei de 1 an. Sau de 2 ani. Sau de 5 ani. Luat invers, că un trup şi o minte – omenească, până la urmă – de copil poate găzdui însuşi sufletul şi mintea lui Dumnezeu. Este de neconceput această alăturare de inocenţă şi neştiinţă naturală (la 2-3 ani) cu atotştiinţa unui Om desăvârşit şi nesfârşit de ani, în acelaşi trup. Numai un Om cu suflet necuprins poate alege să încapă într-un prunc, să-şi strângă atotştiinţa Lui în naivitatea unui copil. Este o metaforă desăvârşită de care numai Dumnezeu era în stare. Şi luăm în calcul, desigur, că copilul Iisus „creştea şi Se întărea cu duhul” (Luca 2, 40), aşadar avea limite, nu era maturizat, şi pesemne că avea şi el slăbiciunile drăgălaşe ale tuturor copiilor… (Oare-i plăceau dulciurile?). Miracolul e că acest copil care se ţinea de blana mieilor, şi se bălăcea în apă, şi care fugea la Maria, mumă-sa, să-i dea vreo dulcegărie – era desăvârşit în acelaşi timp, pentru că El crease luna, magii, stelele, noaptea şi decorul întregului scenariu. El stabilise limitele tuturor lucrurilor. Şi, acum, iată, şi pe a Lui…

Este ca şi cum ne-am uita la copiii noştri de 3 ani, dincolo de naivitatea lor neastâmpărată, şi am putea concepe că în ei locuieşte Ceva desăvârşit, veşnic şi pentru totdeauna. Mai presus de ei. Poate că este deja o Persoană desăvârşită în ei. Asta ne spune Botezul. Şi dacă s-ar duce în Cer acum, le-ar fi destul să trăiască veşnicia pentru totdeauna în cuprinsul vârstei de 3 ani. Cum a trăit-o Iisus.

Deci cum să numim această ciudată îmbrăcare a lui Dumnezeu în hainele umanităţii celei mai fragile şi mai slabe? În copilărire ar fi un concept bun, dacă nu ne-ar duce, cumva, în zona de drăgălăşenie. Iar când tainele devin „drăgălaşe”, riscul cel mai mare e să ne „acomodăm” cu ele. Şi să cădem în timp. Hai s-o numim, din perspectiva Lui… dezdesăvârşire. Pentru că lasă loc pentru ceva nou. Pentru o nouă desăvârşire, împreună cu omul! Să zicem că lui Dumnezeu i-a plăcut să trăiască câţiva ani de dezdesăvârşire. Nişte ani eterni, din punctul Lui de vedere, care rămân în El dintotdeauna, pentru că Dumnezeu trăieşte totul la prezent! N-ar fi minunat să descoperim că Dumnezeu are acolo – parcă pregătită – partea Lui de dezdesăvârşire?…

Unele concepte sunt ca un arc. Încordează mintea şi acumulează energie potenţială extraordinară. Dumnezeu născându-Se, dezdesăvârşindu-Se, a comprimat arcul. Toată Existenţa, în desăvârşirea ei, s-a comprimat odată cu El.

Ce se va-ntâmpla când îi va da drumul?…

Un Crăciun ieşit din timp, cu o nouă naraţiune!

–––––––––––

Monah Iustin T.,

15 decembrie 2018

Alexandru NEMOIANU: “…Cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”

Una dintre greșelile mari pe care le comitem este o anume tendință de ascundere în “general”. Această înseamnă a nu vedea copacii din pricina pădurii, a nu vedea pe fratele de aproape din pricina preocupării cu “omenirea”. Este aceasta și o rătăcire în imaginație, în închipuire și, nu trebuie uitat o clipă, că închipuirea este singurul lucru pe care îl poate da necuratul.

Noi, toți și fiecare, trăim în realitate, în realitate concretă. Trăim într-o lume căzută, ca și noi, din pricina păcatului, dar suntem chemați să ieșim din ea, suntem chemați să ne mântuim, noi și lumea.

În această privința Ortodoxia este nespus de răspicată. ”Materia” nu este ceva rău în sine, este ceva care a fost creat, ca toate cele create de Dumnezeu, ”bună, foarte”. Materia a căzut, în urmă păcatului, dar ea așteaptă, cu “suspinuri”, cum spune Apostolul Neamurilor, să fie scoasă din această stare. De aceea ne închinăm icoanelor, care sunt materie transfigurată și de aceea căutăm trupurile noastre să le sfințim, asa cum pline de Har s-au făcut trupurile Sfinților și din care pricina cu evlavie ne închinăm moaștelor lor. În această înțelegere se poate spune că singurii, cu adevărat “materialiști” sunt Ortodocșii.

Tot în această înțelegere trebuie să știm că noi, toți și fiecare, nu trăim în general și abstract, trăim în realități concrete și istorice, suntem parte dintr-un Neam și dintr-o Familie, suntem trăitori ai unui anume loc. Față de aceste lucruri avem datorii și datorii clare. Atunci când, din rea înțelegere sau, mai grav, din fatarie confundată cu evlavie, ne amăgim că “nu ne interesează” oamenii efemeri, pur și simplu păcătuim, spunem o minciună, ne luptăm pentru “omenire” dar ignorăm pe Lazăr cel care zace la ușa noastră. Da, oamenii, toți, sunt efemeri în lumea văzută, dar sunt pentru totdeauna în veșnicie. Și alături de ei ne mântuim sau ne osândim. ”Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele sau, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan,4:20). Iar a “iubi” pe fratele tău înseamnă să îl ajuți; cu gândul, cu vorba și cu fapta. Iar a iubi pe fratele este a îi stă în ajutor, la bine și rău și înseamnă și a spune răului pe nume și a îi atrage atenția când greșește. Iar pe cel care cu din adins păcătuiește și tulbură pe oameni avem datoria, obligația de a îl condamna și a îi spune pe nume.

Pe aproapele nostru nu vom putea să îl scoatem din temniță, dar vom putea să îl vizităm. Nu vom putea să eliminăm sărăcia, dar putem da o bucată de pâine. Nu vom putea să zdrobim pe cei care propovăduiesc sodomia, dar putem să le spunem pe nume și să-i arătăm cu degetul ca răi. Nu vom putea opri pe cei care caută să spurce Familia, dar vom putea spune că sunt răi și avem datoria să îi arătăm cu degetul și să avertizăm să nu li se dea ascultare. Aceste lucruri minimale le putem face și trebuie să le facem. Iar dacă nu le facem vom fi complici la rău și lași.

Adevărul este că ne mântuim prin fapte. Iar faptele sunt cele pe care le determină și află ca necesare locul și timpul în care trăim. Nu putem alege timpul și circumstanțele în care trăim, dar în mijlocul lor avem obligația să facem ceea ce este bine. Aceasta este frumusețea și acesta este misterul Istoriei mântuirii. Condiția omenească rămâne aceiași, circumstanțele imediate sunt mereu altele și astfel, fiecare generație și fiecare persoană are posibilitatea de a acționa, conformă cu libera sa voie, bine sau rău. Dar pentru aceste alegeri putem câștiga, sau putem pierde, și lumea asta și cea care va să vie. În chip limpede ni se spune ce trebuie să facem: ”Judecați drept pe orfan și pe sărac și faceți dreptate celui smerit, celui sărman/Mântuiți pe cel sărman și pe cel sărac;din mâna păcătosului, izbăviți-l”(Ps.82;3-4)

Aceasta înseamnă să vedem cele din jurul nostru și să spunem pe nume, fără teamă,celor care sunt rele. Să nu ne amăgim,atunci când trecem nepăsători pe lângă rău, când nu avertizăm pe fratele nostru să se ferească, nu avem scuză, nu avem justificare, suntem în fapt complici răului. Același lucru este adevărat și în privința obligației de a apăra ceea ce este drept.

“Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați avut lipsă de ceva? Iar ei au zis; De nimic. Și El le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traistă, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”(Luca,22;35-36). Aici nu sunt multe de interpretat. Celor care sunt în lume Mântuitorul le poruncește să trăiască cu grijă și să fie gata, să apere și să se apere.

Sabia poate însemna și cuvânt și sfat și argument dar, în final, va rămâne tot sabie, armă de luptă și de apărare.

În acest îndemn Mântuitorul arată că cei Bine Credincioși trăiesc în lume și într-o lume care le este ostilă. Nu este un îndemn la violență, este un îndemn la bun simt: atunci când ești atacat sau atacate sunt cele care îți sunt dragi, ”fratele” tău, ai obligația să te aperi și să îl aperi. Nu vei aștepta să fi nimicit, nu îl vei acomoda pe cel care promovează sodomia și satanismul, vei ridică pumnul, așa cum cu pumnul l-a lovit peste față Sfântul Nicolae pe Arie cel îndrăcit. Și mai este ceva.

Atunci când încercăm să ajutăm, să facem “bine”, să nu ne folosim, să nu luăm figuri “angelice”, să nu ne învăluim în “importanță” țeapănă și să nu ne luăm prea tare în serios. Nu facem nimic special, facem minimalul care trebuie și poate nici atâta. Și să nu ne temem nici de ce ar zice “lumea” și nici de ce ar putea să ne facă “lumea’. Existența noastră are preț și este în Mâinile Celui care stă deasupra vieții și a morții. În final toți vom muri și este spus, ”cel care este sortit să se înece, nu va muri spânzurat”.

“Cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”. Iar cel care are sabie va trebui să știe și cum să o mânuiască și va trebui să o și folosească, atunci când ceea ce este bun și drept o poruncesc.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

15 decembrie, 2018