Monah IUSTIN T.: Crăciunul sau dezdesăvârşirea lui Dumnezeu

Doar câteva zile până ne va mira Crăciunul. Sau nu. Dacă ne-am obişnuit.

În lumea noastră repetitivă, ce se poate spune nou despre această întâmplare care se numeşte Crăciun sau Naşterea Domnului? Ce se mai poate spune dincolo de domeniul evidenţei istorice şi biblice, care este un film pe care ne-am plictisit, mental, să-l tot „rulăm”…? Căci nu putem scăpa de un anume sentiment al previzibilului, al „acomodării” cu naraţiunea: magilor li se arată Steaua, Fecioara merge în Betleem, Pruncul se naşte, îngerii cântă, Irod turbează etc. Pesemne că asta e limita raţiunii noastre, să obosească să mai depene aceeaşi naraţiune, pe care pare că a înţeles-o… Şi când povestea încetează să mai fie paradoxală, când se clasicizează în elemente concrete, când mirarea nu se mai produce… atunci şi Taina, încet-încet, devine ştire. Cu lungime de viaţă de câteva zile sau ore. Un Crăciun, deci, care nu poate să mai iasă din timp…

De unde, totuşi, ni s-ar putea aprinde mirarea în noi? Aceea care ne face un homo mirabilis, mai presus de homo sapiens. De unde începem să ieşim din timp? În mod cert, nu de la lucrurile pe care le înţelegem (sau credem că le înţelegem), ci de la lucrurile pe care nu le înţelegem. Pe care poate n-o să le înţelegem niciodată…

Iată unul, în care să ne spargem mintea!… Ne-am obişnuit deja cu faptul că Iisus S-a născut. Că Dumnezeu S-a făcut om. Dar nu ne vom obişnui niciodată cu faptul că Dumnezeu şi-a asumat gena copilăriei. Că Dumnezeu îşi poate trăi desăvârşirea în conţinutul vârstei de 1 an. Sau de 2 ani. Sau de 5 ani. Luat invers, că un trup şi o minte – omenească, până la urmă – de copil poate găzdui însuşi sufletul şi mintea lui Dumnezeu. Este de neconceput această alăturare de inocenţă şi neştiinţă naturală (la 2-3 ani) cu atotştiinţa unui Om desăvârşit şi nesfârşit de ani, în acelaşi trup. Numai un Om cu suflet necuprins poate alege să încapă într-un prunc, să-şi strângă atotştiinţa Lui în naivitatea unui copil. Este o metaforă desăvârşită de care numai Dumnezeu era în stare. Şi luăm în calcul, desigur, că copilul Iisus „creştea şi Se întărea cu duhul” (Luca 2, 40), aşadar avea limite, nu era maturizat, şi pesemne că avea şi el slăbiciunile drăgălaşe ale tuturor copiilor… (Oare-i plăceau dulciurile?). Miracolul e că acest copil care se ţinea de blana mieilor, şi se bălăcea în apă, şi care fugea la Maria, mumă-sa, să-i dea vreo dulcegărie – era desăvârşit în acelaşi timp, pentru că El crease luna, magii, stelele, noaptea şi decorul întregului scenariu. El stabilise limitele tuturor lucrurilor. Şi, acum, iată, şi pe a Lui…

Este ca şi cum ne-am uita la copiii noştri de 3 ani, dincolo de naivitatea lor neastâmpărată, şi am putea concepe că în ei locuieşte Ceva desăvârşit, veşnic şi pentru totdeauna. Mai presus de ei. Poate că este deja o Persoană desăvârşită în ei. Asta ne spune Botezul. Şi dacă s-ar duce în Cer acum, le-ar fi destul să trăiască veşnicia pentru totdeauna în cuprinsul vârstei de 3 ani. Cum a trăit-o Iisus.

Deci cum să numim această ciudată îmbrăcare a lui Dumnezeu în hainele umanităţii celei mai fragile şi mai slabe? În copilărire ar fi un concept bun, dacă nu ne-ar duce, cumva, în zona de drăgălăşenie. Iar când tainele devin „drăgălaşe”, riscul cel mai mare e să ne „acomodăm” cu ele. Şi să cădem în timp. Hai s-o numim, din perspectiva Lui… dezdesăvârşire. Pentru că lasă loc pentru ceva nou. Pentru o nouă desăvârşire, împreună cu omul! Să zicem că lui Dumnezeu i-a plăcut să trăiască câţiva ani de dezdesăvârşire. Nişte ani eterni, din punctul Lui de vedere, care rămân în El dintotdeauna, pentru că Dumnezeu trăieşte totul la prezent! N-ar fi minunat să descoperim că Dumnezeu are acolo – parcă pregătită – partea Lui de dezdesăvârşire?…

Unele concepte sunt ca un arc. Încordează mintea şi acumulează energie potenţială extraordinară. Dumnezeu născându-Se, dezdesăvârşindu-Se, a comprimat arcul. Toată Existenţa, în desăvârşirea ei, s-a comprimat odată cu El.

Ce se va-ntâmpla când îi va da drumul?…

Un Crăciun ieşit din timp, cu o nouă naraţiune!

–––––––––––

Monah Iustin T.,

15 decembrie 2018

Alexandru NEMOIANU: “…Cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”

Una dintre greșelile mari pe care le comitem este o anume tendință de ascundere în “general”. Această înseamnă a nu vedea copacii din pricina pădurii, a nu vedea pe fratele de aproape din pricina preocupării cu “omenirea”. Este aceasta și o rătăcire în imaginație, în închipuire și, nu trebuie uitat o clipă, că închipuirea este singurul lucru pe care îl poate da necuratul.

Noi, toți și fiecare, trăim în realitate, în realitate concretă. Trăim într-o lume căzută, ca și noi, din pricina păcatului, dar suntem chemați să ieșim din ea, suntem chemați să ne mântuim, noi și lumea.

În această privința Ortodoxia este nespus de răspicată. ”Materia” nu este ceva rău în sine, este ceva care a fost creat, ca toate cele create de Dumnezeu, ”bună, foarte”. Materia a căzut, în urmă păcatului, dar ea așteaptă, cu “suspinuri”, cum spune Apostolul Neamurilor, să fie scoasă din această stare. De aceea ne închinăm icoanelor, care sunt materie transfigurată și de aceea căutăm trupurile noastre să le sfințim, asa cum pline de Har s-au făcut trupurile Sfinților și din care pricina cu evlavie ne închinăm moaștelor lor. În această înțelegere se poate spune că singurii, cu adevărat “materialiști” sunt Ortodocșii.

Tot în această înțelegere trebuie să știm că noi, toți și fiecare, nu trăim în general și abstract, trăim în realități concrete și istorice, suntem parte dintr-un Neam și dintr-o Familie, suntem trăitori ai unui anume loc. Față de aceste lucruri avem datorii și datorii clare. Atunci când, din rea înțelegere sau, mai grav, din fatarie confundată cu evlavie, ne amăgim că “nu ne interesează” oamenii efemeri, pur și simplu păcătuim, spunem o minciună, ne luptăm pentru “omenire” dar ignorăm pe Lazăr cel care zace la ușa noastră. Da, oamenii, toți, sunt efemeri în lumea văzută, dar sunt pentru totdeauna în veșnicie. Și alături de ei ne mântuim sau ne osândim. ”Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele sau, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan,4:20). Iar a “iubi” pe fratele tău înseamnă să îl ajuți; cu gândul, cu vorba și cu fapta. Iar a iubi pe fratele este a îi stă în ajutor, la bine și rău și înseamnă și a spune răului pe nume și a îi atrage atenția când greșește. Iar pe cel care cu din adins păcătuiește și tulbură pe oameni avem datoria, obligația de a îl condamna și a îi spune pe nume.

Pe aproapele nostru nu vom putea să îl scoatem din temniță, dar vom putea să îl vizităm. Nu vom putea să eliminăm sărăcia, dar putem da o bucată de pâine. Nu vom putea să zdrobim pe cei care propovăduiesc sodomia, dar putem să le spunem pe nume și să-i arătăm cu degetul ca răi. Nu vom putea opri pe cei care caută să spurce Familia, dar vom putea spune că sunt răi și avem datoria să îi arătăm cu degetul și să avertizăm să nu li se dea ascultare. Aceste lucruri minimale le putem face și trebuie să le facem. Iar dacă nu le facem vom fi complici la rău și lași.

Adevărul este că ne mântuim prin fapte. Iar faptele sunt cele pe care le determină și află ca necesare locul și timpul în care trăim. Nu putem alege timpul și circumstanțele în care trăim, dar în mijlocul lor avem obligația să facem ceea ce este bine. Aceasta este frumusețea și acesta este misterul Istoriei mântuirii. Condiția omenească rămâne aceiași, circumstanțele imediate sunt mereu altele și astfel, fiecare generație și fiecare persoană are posibilitatea de a acționa, conformă cu libera sa voie, bine sau rău. Dar pentru aceste alegeri putem câștiga, sau putem pierde, și lumea asta și cea care va să vie. În chip limpede ni se spune ce trebuie să facem: ”Judecați drept pe orfan și pe sărac și faceți dreptate celui smerit, celui sărman/Mântuiți pe cel sărman și pe cel sărac;din mâna păcătosului, izbăviți-l”(Ps.82;3-4)

Aceasta înseamnă să vedem cele din jurul nostru și să spunem pe nume, fără teamă,celor care sunt rele. Să nu ne amăgim,atunci când trecem nepăsători pe lângă rău, când nu avertizăm pe fratele nostru să se ferească, nu avem scuză, nu avem justificare, suntem în fapt complici răului. Același lucru este adevărat și în privința obligației de a apăra ceea ce este drept.

“Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați avut lipsă de ceva? Iar ei au zis; De nimic. Și El le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traistă, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”(Luca,22;35-36). Aici nu sunt multe de interpretat. Celor care sunt în lume Mântuitorul le poruncește să trăiască cu grijă și să fie gata, să apere și să se apere.

Sabia poate însemna și cuvânt și sfat și argument dar, în final, va rămâne tot sabie, armă de luptă și de apărare.

În acest îndemn Mântuitorul arată că cei Bine Credincioși trăiesc în lume și într-o lume care le este ostilă. Nu este un îndemn la violență, este un îndemn la bun simt: atunci când ești atacat sau atacate sunt cele care îți sunt dragi, ”fratele” tău, ai obligația să te aperi și să îl aperi. Nu vei aștepta să fi nimicit, nu îl vei acomoda pe cel care promovează sodomia și satanismul, vei ridică pumnul, așa cum cu pumnul l-a lovit peste față Sfântul Nicolae pe Arie cel îndrăcit. Și mai este ceva.

Atunci când încercăm să ajutăm, să facem “bine”, să nu ne folosim, să nu luăm figuri “angelice”, să nu ne învăluim în “importanță” țeapănă și să nu ne luăm prea tare în serios. Nu facem nimic special, facem minimalul care trebuie și poate nici atâta. Și să nu ne temem nici de ce ar zice “lumea” și nici de ce ar putea să ne facă “lumea’. Existența noastră are preț și este în Mâinile Celui care stă deasupra vieții și a morții. În final toți vom muri și este spus, ”cel care este sortit să se înece, nu va muri spânzurat”.

“Cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”. Iar cel care are sabie va trebui să știe și cum să o mânuiască și va trebui să o și folosească, atunci când ceea ce este bun și drept o poruncesc.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

15 decembrie, 2018

Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil

Da, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar Unul căruia, în toiul unei nopți de iarnă geroase, începând să se dezghețe, i s-a luat ceața de pe ochi și, văzând întunericul și lumina pe pământ, a zărit și un Nume!

– Ce-ar fi, și-a zis, să mă îmbrac eu în el și El în mine, să văd lumea ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea, cu spaimele de moroi și cu altele de-alde- astea…

Astfel că, îmbolnăvindu-se rău de viață, s-a născut tocmai când începea să moară. Noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua, soarele, până răsărea iarba în calea oamenilor și i se deslușea adevărata căutare despre înțelesul încheieturilor lucrurilor.

Avea însă o altă viziune a viziunii lucrurilor despre care oamenii Bulzeștilor, ca peste tot pe meleagurile oltenești, nu știau prea multe, că trăiau toți cu spaima de strigoi, de moroi, cum li se mai zicea. Ba unii mai și damblageau de spaima lor, de nu-și mai reveneau toată viața. Ca Gligore Ăl Moale al Ioanei lui Bâzdâc, de-i flencăneau mâinile în toate părțile când mergea pe șușea. I se strâmbase și gura, așa, într-o parte, de nu înțelegeai nimic din ce vorbea. Fugeau toți de el ca de Ucigă-L Toaca. Îl lăsase și muierea și nici tac-su și sătenii nu-i mai răspundeau la „Bună-ziua”. De teamă să nu se molipsească de poceală. Și nici muierile prin sat nu mai făceau copii ca lumea, că-i lăpădau de la-nceput, de cum rămâneau grele, de frică să nu facă tot moroi.

Pe-aci, prin partea Bulzeștilor însă, ca peste tot pe meleagurile oltenești, era obiceiul ca oamenii să fie cunoscuți mai mult după porecle decât după numele lor de botez, iar muierile, ce să se mai obosească ele să-și țină minte numele ? Își ziceau simplu ele-ntre ele: Daică! Fă! , Țață! Lele,Tale! , de parcă se și mândreau cu astea ca de cine știe ce titluri de noblețe și mare faimă. Pe-aci însă, prin Bulzești, bântuia rău frica de moroi cu fel de fel de întâmplări de se zbârlea părul pe oameni când le-auzeau. Parcă le-aud și acum când se întâlneau muierile ciopor la cișmele să ia apă sau la Cooperativă să-și cumpere gaz și sare pe ouă, că bani n-aveau:

– Dar cu Mărin ăsta al Nicoliței, ce-o mai fi, fă, daică, fă, că nu-i de-a bună, zău , zicea Mița lui Urlatu din capul satului, din vale, că i-auzi, când l-a născut avea deja trei dinți din față și nici nu supsese bine colastra de la mumă-sa, că a și-nceput să meargă și să vorbească. Iar când i-au pus la trei zile de Ursitori, s-a dat jos noaptea din postavă și-a mâncat toți colăceii ursitorilor, unși cu miere și cu nucă, să le-mbuneze. Și-a băut și tot vinul din sticla de pe corlată de, când au venit Ăle Trei să-i facă rânduiala și-au văzut minunea, s-au spăriat de moarte și-au rrruuupt-o la fugă prin spatele cășii, prin budidăi până-n fundul curții , de era să le hărtănească și câinii, să rămână oamenii săracii, fără ursitori.

– Da, da, daică Ioană, cu Mărin ăsta al Nicoliței, nu-i deloc de-a bună, zău, nu-i de-a bună, că n-auziți ce face? zicea Floarea lui Urâtu, merge noaptea peste tot în toiul nopții din cimitirul din Dealul Liliecilor până-n vale la cișmele și nu se teme de moroi. O fi tot de-al lor, Daică Ioană că și țața Măria lui Fleancă zicea că a aflat de la Leana lui Bâlbâitul din capul satului din vale,că ,așa e … că de cum s-a născut, avea deja trei dinți din față și a și început să meargă și să vorbească. ..

Păi îți dai seama, Daică Ioană, nu-i de-a bună ,sigur e de-al Lor… de-al Ălora..de Ăia…că și țața Marița lui Crăcănatu zicea că și ea a auzit tot așa…

– Păi asta e de-a bună, fă țață Floare, zi și tu că ești mai bătrână și știi mai multe, e de-a bună ?! N-o fi și Ăsta tot de Ăla.. de -al Ălora… că mi-e și frică să le zic pe nume, de se-ncrețește carnea pe mine numai când mă gândesc…

– Daaa, fă Ioană, daaa, ai dreptate, fă, că nu-i de-a bună , zice și Marița lui Bădălău. C-ați auzit ce-a pățit și bietul popa Niță din sat când a vrut să-l boteze, a sărit jos din cazan și l-a apucat de barbă de era să crăpe inima în el, săracu ‘ ! Bine că nu l-a apucat de altceva! Ha,ha,ha,haaa, au izbucnit cu toate în râs.

– Nu râdeți, fă, nu vă râdeți, că i s-au înmuiat mâinile, scăpând crucea și busuiocul din mână și închinându-se și scuipând în toate părțile, a ruuupt-o la fugă prin altar în spatele bisericii, de n-a mai călcat prin biserică multă vreme să facă slujbe și botezuri. Și nici sătenii n-au mai venit. Ba, i-a mai și spus preotesei, că n-a avut de lucru să-i spună, de-i pierise și somnul , săraca femeie , că visa noaptea numai moroi. Degeaba lăsa ea lamba aprinsă că zeletea din somn , trezindu-se direct în capul oaselor. Holba ochii pe preotul de lângă ea când îl vedea sforăind cu gura căscată și cu barba și părul zbârlit în cap, zgâlțâindu-l mereu: Nițăăă, mă Nițăă mă, tu ești? ca să se convingă că nu e cumva tot moroi… Moroii ăștia băgaseră toată lumea în spărieți ,că umblau noaptea de-a valma printre cășile rărite ale oamenilor din cimitirul Liliecilor din Dealul Bulzeștilor până-n vale la cișmele. Muierile nu se mai duceau nici să aducă apă decât ziua. Cum se lăsa sara până se crăpa de ziuă în cântatul cocoșilor, stăteau închise în casă și nu se culcau până când nu stropeau toate intrările cu busuiocul și agheasmă de la Bobotează.

– Auzi Tale, daică Ioană și voi, fă, zice Ana lui Beșleagă, păi e lucru curat ăsta…e lucru curat?! Sau că, nu mai departe, ați auzit fă, că și azi-noapte, de Sâmbăta Morților, când s-a dus Anica lu` Zburlitu la cimitir cu noaptea-n cap ca să-și tămâie bărbatu’ cu cădelnița cu cărbunii aprinși și tămâie, hââit , a sărit un moroi pe ea și-a vrut s-o pună jos , să-i facă felul chiar pe mormântul lui bărba-su:

– Păi, vă dați seama voi ce-ar fi fost, să-i fi făcut ăla pocinogul, că ne-ar fi umplut satu’ de moroi și-ar fi fost vai de noi…Auzind-o chirăind și ălelalte s-au spăriat și ele și -au rupt-o la fugă buluc, împiedicându-se printre morminte și cruci, țipuindu-se toate cât le ținea gura, de să scoale morții din groapă, nu alta. Au lăsat acolo și colăceii cu sarmale, și cârnații fripți pe varză călită de te luau pe sus miroasele. A treia zi când s-au dus să le adune, n-au mai găsit nimic. Păi le-0 fi mâncat chiar bărba-su și de- a sărit pe ea ,nu s-o fi săturat de ea când trăia, fă Leană daică,zice Măria lui Chiompaliu !

Eiii, a fost bărbat-su, nu cred fă țață Mărie, nu cred nici în ruptul capului că pe ăla când l-au dezgropat de l-au găsit cu curu-n sus în scriu,i-au înfipt în inimă un țăruș aprins din foc și i-au făcut și moliftă cu popa…Ei, da, cine-a a fost,parcă mai contează, s-a băgat în vorbă Aurica lui Bondoc ! Bine că a scăpat săraca ! Păi a scăpat fă,a scăpat ,că tocmai atunci se crăpa de zâuă și auzind cocoșii satului cântând,moroiul a dispărut ,că ăsta le e obiceiul ,ei bântuie numai noaptea, după miezul nopții până-n cântatul cocoșilor spre zâuă și atunci dispar…Da, da, așa e fă, așa e că tot așa mi-au spus și ăi bătrâni ai mei,așa e, zice alta dintre ele, frecându-și părul zbârlit pe mâini. Da,da nu e de glumit fă cu moroiii ăștia, nu-i deloc de glumit, zău, zice alta, păi n-ați auzit nu mai departe dăunăzi ce-a pățit și Anica lui Speriatu, că tot de la un moroi de ăsta i s-a tras,c-a visat noaptea că-i suge sângele un moroi și-a lăpădat copilul în șase luni pân’ la ziuă, săraca și-a mai rămas și cu un sughiț și-o zbicitură din ochi și din gură când merge pe uliță, apărându-se cu amândouă mâinile în toate părțile de parcă o mușcă viespile…și când se întâlnește cu câte unul pe uliță ,îl apucă de tunică și, zbicindu-l, îl întreabă: mă, tu ești om sau ești de Ăia… de fug toți din calea ei. A fugit și bărbat-su de-acasă, fă Lele Ioană. Lasă fă, că nu e rău că mai vine și la tine să doarmă, că ești tânără și dorită, că tot ți-e plecat bărbatu’ la armată și ți-o fi și ție dor, glumește alta. Taci, fă, dracu’ din gură, că ne mai aude careva și ne ies vorbe, că dacă m-ar prinde bărbatu-meu cu vreunul ne-ar omorî p-amândoi, ar băga cuțâtu-n noi, că știi cum sunt oltenii, poți să le zici orice, dar nu și de mamă și muiere, că te omoară fără milă de păcat…Păi da fă, da, zice alta, numai dacă te prinde că ce, tu ești proastă să te prindă…olele, taci fă, taci Lele Ioană, nu mă mai îndemna la rele că dau de belele…

Da’ știți ce, fă, zice Ioana lui Bâzdâc, hai fă, să schimbăm apele astea din găleți, că se încălziră de când tot pălălăim și ia uite, începu să și picure, că văzui eu purceaua când plecai de acasă că aduna paie din bătătura și le căra în coteț și știți cum e, că asta nu ne minte niciodată, că tot după semne de-astea se ia și Topor ăla când ne anunță vremea în difuzoarele de pe perete și nu greșește niciodată….Da, fă daică, da, ai dreptate,zice alta și hai să mergem că nu potolii nici orătăniile prin bătătură, se culcă nemâncate, săracele ,mâine n-o să mai ouă niciuna ! Da, îîîuuu Doamne ia-mă, ce făcui că uitai să las focul mai moale când plecai de acasă și ia uite cum miroase,mi se prinse tot făsuiul în tuci pe foc la vatră pe pirostii…Ia uite cum miroase arsura pe toată valea, ce-i pun eu pe masă desară ălui meu când vine de la muncă, mă omoară ăla, mă omoră, nu alta…Îîîuuu că și mie, sare și alta cu gura și eu uitai laptele pe foc, îmi dete tot laptele pe foc, și de la mine miroase, ce mă fac, ce dau la copii să mănânce,îmi dă ăl meu cu oala în cap de nu mă văd…

Și tot așa se olicăiau care mai de care, de parcă venea potopul pe lume și-ți era mai mare mila și râsu’ de ele, c-o rupeau toate la fugă, care-ncotro locuiau cu gălețile în cap purtate pe oblanic…Ba unele, împiedicându-se grăbite de bolovani pe ulițe le mai și scăpau pe jos ! Când ajungeau acasă, numai ele aveau să știe ce pățau !

Cam astea erau discuțiile dintre muierile satului din Bulzești când se întâlneau toate ciopor de taină ! Era singura lor distracție și preocupare să afle ce și cum se mai întâmplase prin sat în zâua și noaptea trecută…Care cu care s-a mai îmbârligat,s-au păruit și -ncăierat, ce moroi și pe unde au mai apărut și câte și mai câte de de-alde-astea….Nimic nu le scăpa de ce era la gura lor…Ce să facă, săracele și ele,să se plictisească și să moară de urât…

Dar cele mai multe discuții însă, erau despre unele femei rele de cur, care, deși aveau bărbați, nu se mai săturau, fir’ar ale Pârdalnicului… de tăvălesc toate tarlalele de porumbi cu bărbații noștri, că de atunci nici nu se mai uită la noi, se culcă cu curu’ la noi, zicând că sunt obosiți de muncă, nu de hăndrăneală cu ele… S-a dus vestea de-astea până-n satele vecine, de peste deal la Vulpeni, că nu se mai satură, fir’ar ale iaca Cui ! Vin la ele și dup-acolo, când sunt în călduri…le amușinează…

– Ei, ce să facă și ele, săracele, că li s-a dat-o ca s-o dea, nu să meargă-n Rai cu ea, zice una deocheată, care și ea se spurca la bărbații altora.

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil” →

Alexandru NEMOIANU: O precizare

Din Noiembrie 2018 Franța se află în Revoluție. Cauzele de moment au fost creșteri de impozite și creșteri disproporționate, nerezonabile, pe combustibil. Desigur aceste cauze imediate s-au așezat pe o nemulțumire națională care s-a acumulat de câteva decenii.

Este vorba de tot mai marea inegalitate economică, de dispariția clasei de mijloc, de valul opresiv al năvălirilor din afară, a “imigrației” sălbatice. Dar ceea ce este semnificativ este faptul că Națiunea Franceză a înțeles că principala cauza a răului este bestialul, demonicul sistem “globalist”. Oricum Franța este în flăcări. Probabil că această va fi o revoluție de lungă durata și cu mai multe faze. Sistemul ‘globalist” și-a pregătit forțe de represiune numeroase și fără milă și mai ales un sistem de legi, pe cercuri concentrice, pervers și având în vedere stricta apărare a “globalismului”, promotorilor și profitorilor săi. Probabil că vom asista la pași înapoi formali din partea autorităților, care ar putea să domolească vremelnic avântul revoluționar. Probabil că brutalitatea forțelor represive va înspăimântă și intimida într-o prima faza. Dar asta va fi doar un răgaz. Dacă forțele represive vor folosi violență, în faza următoare revoluționarii vor folosi tot violență. Aceste stări decurg una din altă. Dar un lucru este sigur: Națiunile s-au săturat de minciuna și opresiunea “globalistă”, de noul sistem marxisto-fascist și își cer înapoi drepturile și demnitatea.

Valul revoluționar și protestatar a cuprins toată Europa și el se manifestă în felurite forme.
În Spania, Catalanii și Bascii își cer autonomia, în Marea Britanie, Scoțienii și Irlandezii își cer libertatea, tot în Marea Britanie întreaga populație cere ieșirea din robia “globalistă” care pentru ei, specific, înseamnă ieșirea din Europa Unită. În Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croația guvernele nu mai acceptă dictatele venite de la “globaliștii” din Bruxelles. Minciuna “globalistă”, propaganda marxist-sorosistă-fascistă nu mai amăgește pe nimeni, ”globalismul” este pe dric.

În lume se petrece o enormă respingere a “globalismului. În fiecare loc în forme specific: în USA sub forma alegerii Președintelui Trump, în Marea Britanie prin “Brexit”, în Centrul Europei prin naționalism și în Franța prin baricade. În acest context trebuie să vedem o mare diferență care se petrece în România.

În România sentimentele anti “globalism” sunt clare și am putea zice unanime. Românii știu că lucrurile nu merg spre bine dar, sunt încă mințiți și din nefericire mai cred în cei care îi mint în privința cauzelor. Din nefericire propagandă globalist-sorosista-fascistă a amăgit și a inversat termenii.

Cei care sunt minimal împotriva “globalismului” dintre politicieni, au fost definiși, de o media coruptă și vândută până în măduva oaselor, drept “crypto-comuniști”, iar vermina mercenară Bruxelles-ului se declara “progresistă”. De fapt lucrurile sunt exact invers și acest lucru s-a văzut la 10 August, 2018.

La 10 August, 2018 gloata “globalistă’, abominatia #rezist și masa “imbecililor utili”, a încercat o lovitură de stat și instaurarea unui guvern subordonat total “globalismului” și “comisarilor” de la Bruxelles. În acele moment cu eroism și incredibil profesionalism Jandarmeria Română a respins încercarea de lovitura de stat.

Aici trebuie văzută deosebirea. La Paris revoluționarii sunt loviți de forțe de ordine mercenare, la 10 August, 2018 Jandarmeria Română a salvat pe Români de ocupația globalistă. Românii trebuie să respingă otrava…

Nu știm ce va aduce viitorul imediat, dar este limpede că “globalismul” este în criză mortală. Împrejurarea că aceste evenimente au loc la Nașterea Domnului are o valoare simbolică. Poate că Dumnezeu și-a întors Față spre Europa.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

11 decembrie, 2018

Sebastian Cătălin HOGEA: Mergem mai departe, România!

Pe vremea când colacii mai aveau cum să fie legați de coada câinelui, mult mai mulți stră, stră, stră, stră, străbunici de-ai noștri, s-au gândit, s-au frământat, s-au pus pe calculat, pentru a vedea cum pot șterge din istorie dictonul latin „dezbină și stăpânește”.

Tot analizând, unele calcule le-au dat cu virgulă și au înțeles că istoria poate fi înger și demon, dar nu s- au descurajat.

Nu au mers nici pe mâna hazardului. Au dorit să facă lucrurile ca pentru generații întregi. Au sperat. Au suferit. Au muncit. Au iubit. Au înghițit, dar până la urmă le- a ieșit: ROMÂNIA.

„Un copil” mult așteptat, binecuvântat de Dumnezeu, frumos la chip, sănătos la trup, băftos de avere, numai bun de înfiat de alții.

Creșterea și educarea lui, a depins de mulți factori care l- au călit, l- au făcut mai puternic, l- au învățat vrute și nevrute și, iată, că l- au împins și spre prima lui sută de ani.

A trăit într-o sută de ani, câți alții într- o mie și tot nu le- a văzut, încă, pe toate.

Una peste alta, privind în spate, înțelegem fiecare ce vrem și cât putem, din ce a fost și unde a ajuns acest „copil” și este suficient.

De fapt, este un nou început. Cu fiecare zi.

La mulți ani, România!

Atât!

––––––––––––

Sebastian Cătălin HOGEA, preot păcătos

1 Decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Suntem în vremi și nu trebuie să fim stăpâniți de duhul lor

Regimurile politice din lumea apusean-liberală, în momentul de față sunt niște improvizații și niște uzurpări. Toate valorile morale, toată tradiția creștină care le-a dăruit splendoare și prestigiu, sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii „globaliste”. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană și în momentul de față prin forță, financiară sau militară. Gândirea multor, foarte multor oameni a fost pervertită și pângărita până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți care visează la lagăre cu confort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limita de a nu mai crede că o alternativă există. Dar acestă alternativă există.

Dar acest drum mântuitor există. El există în adâncuri, în sufletele celor care cred și știu că Dumnezeu nu va lăsa lumea Lui să piară. Dumnezeu mereu va lumina mintea celor care îl caută și le va arăta „calea, adevărul și viața”, le va arată drumul care duce acasă. În momentul de față miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul, miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează.

Marea greșeală pe care o fac cei dezamăgiți și descurajați este de a se încrede în „bunătatea ” uzurpatorilor. Așa au crezut banato-ardelenii în „drăguțul ghe împărat” și așa au fost dezamăgiți și înșelați cu furie.

Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conclucrat. Cu diavolul nu se stă de vorbă. Ceea ce trebuie să facă aceia care sunt de bună credință este să spună mereu, tare și răspicat ceea ce după cunoștință și conștiința lor este adevărul. Nici un fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urmă cu două mii de ani, doisprezece pescari semianalfabeți, au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proste care se găsesc în fruntea bucatelor azi nu sunt Imperiul Roman, sunt domnia neamului prost. Lupta pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin „retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, viețuind în sate și comunități organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău.

Credința în bine și practicarea lui, individual și colectiv, are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos Românii, nu sunt proști și nu pot fi prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din pacte sunt destul de mulți, dar nu ar trebui nici băgați în seama și mai ales nu trebuie argumentat cu ei. Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe „părerea”, adică vidul pe care îl are în cap. Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească.

Lor le stă în ajutor Biserica Ortodoxă, Trupul mistic al lui Hristos, cel care schimbă comunitatea adunată în credință în forță invincibilă. Biserica Ortodoxă, care întotdeauna, în momentele istorice critice a știut să dea Românilor cel mai bun sfat și cea mai bună soluție. Aici suntem față în față cu incredibila putere a rugăciunii, a „dialogului” cu Dumnezeu, cel în Treime mărit, care nu dă greș niciodată. Legat de cele spuse stă bunul simt românesc, echilibrul și dreapta măsură românească, mereu cu grijă, răbdare și hotărâre. Aici vedem conclucrarea dintre Creator și oamenii, „pe care atâta i-a iubit încât pe Fiul Sau, unul născut, l-a dat, că tot cel ce crede întrânsul să nu moară ci să aibă viață veșnică.”Ioan 3;16)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Suntem în vremi și nu trebuie să fim stăpâniți de duhul lor” →

Violeta SECOȘAN CADAR: Omenirea încotro?!

“Gânduri negre în suflet de copil”!

La un veac distanța de la izbucnirea primului război mondial….omenirea zbuciumată ..a trecut şi trece prin frământări şi reorganizări de tot felul!
Nimic bun se pare că nu prevestesc norii cu ugerele pline de gaze toxice.!!!
Planeta toată suferă…persoană sensibilă…şi geme apăsată de ne responsabilitatea statelor …puterilor…
Mici şi mari se pare că am semnat un pact cu diavolul…pentru autodistrugere!
Am trecut prin un al doilea război mondial şi o pace formală încheiată acum şapte secole.!
Ce facem azi!?
Ce trăim azi!?
Se pare că plutim într-un plin război…
Voi simțiți siguranță…armonie!!pace.…bucurie….sau aşa ca mine o tristețe nedefinită…o neliniște continuă…nesiguranță.. încleștare.
Poate că…nu am simțit niciodată gustul dulce al libertății…şi nici binecuvântarea relaxantă a păcii.
Ci doar o dizarmonie absolut…în toate domeniile vieții …în orice loc de pe planetă acelaşi lucru!
Mişcări….triste în forma unui război nu clasic cu unul in care linia de demarcație dintre pace şi război este anapoda…confuză, fragilă.
Nici nu știm de e pace de e război!!!..
Istoria omenirii se poate reduce la rescrierea unor granițe dinainte stabilite….Omenirea se pare că nu mai are scări de valoare….
Valoarea şi frumusețea a lăsat loc urâtului hâdos valorile : non valorii.
Nu mai este “cool” să vorbești frumos să fii un om manierat…
Vocabularul…şi comportamentul lasă de dorit.!
Scara valorii nu..o mai cunoaștem. “Dă bine cu totul.” Altceva…
E valoroasă o “vedetă”. O c..vă de lux şi nu un om muncitor ce face de exemplu o invenție majoră ce poate ajuta la bunul mers al societății!
Promovează cineva un copil merituos..cu premii chiar internaționale sau mai degrabă. Bețiile unei păsari de noapte?!
Dar….dar…e cineva preocupat de muncă cinstită….sau….sau de ciupeala dulcea ciupeala ce te face” mare” peste noapte!
Omenirea e bolnava!
Pe mama Geea am îmbolnăvit-o noi copii ei!
Se cauta minut după minut la scară mondială o modalitate de supraviețuire….A supraviețui….aduprind! Dar asta nu e o noutate.. Se întâmplă asta din pruncia omenirii…Societatea nu e altceva decât o…dualitate asupriți şi asupritori….în forme din ce in ce mai sofisticate…

Politica e o armă a minorității împotriva minorității credule! Dornică să se lepede de jugul apăsător lipsită de mijloace materiale majoritatea…sărăcimea credulă…din 4 in 4 ani apleacă urechea la lupii în “blană de oaie” ce promit câte în “lună şi în stele..”…

Au pus mâna pe putere?! Haț…e a lor moșie…iar cei mulți doar niște unelte care cuvântă!.De la mic la mare se grăbesc să facă jocuri trişând.. ca partea mare să fie în oala lor…

Se poate … şi nu se poate….Pentru unii mumă pentru alții ciumă…

Partidele..un fel de a spune .!În realitate două …trei tabere în bătălia pentru ciolan!

Câștigă cel mai parşiv!
Criza politică se prelinge cu dureroase efecte pe seama celor mulți…
Popoare sătule de sărăcie vociferează….ies in stradă …strigă sărăcia şi durerea…
Sătui de sărăcie de minciună de înselătorie şi vorbă goală a la personajele din….
Caragiale cere dreptul la trai decent…la viață…
Dar nu ştiu că ei sunt orbi şi surzi…sub efectul puterii…trăiesc febra agoniselii pe spatele nostru!
România este fără lideri!
Fără curaj!
Distrusă din interior prin trădarea celor aleși ce au depus un jurământ…
Ce era pentru ei acest jurământ???
O bătaie de joc la adresa sacrului a noastră….
Cu un ochi la slănină
…au mințit ca mai apoi să fie stăpâni peste noi şi tară….
România este mama noastră pe care pruncii ei o hulesc la mai marii lumii…
Lovind-o!!!

Din interior cu ajutorul aleșilor…din exterior….cu ajutorul celor servili …gata oricând să trădeze… .!uneori primind în schimb doar plata ce o merită trădătorii

Ce se întâmplă in lume este la scară mondială ce este aici….

Cu susul în jos e totul….

Monștrii sunt priviți cu admirație….oamenii buni sunt loviți cu pietre !

Curg banii râuri negre.. în şi din societăți dubioase. Ce servesc un nume o persoană…. pe când.. sunt oameni demni ce mor de foame….neputincioși .la marginea societății împovărați de plăți şi dări umflate…

Avem un conducător?!

Voi îl ştiți?!

Agamemnon…Dandanache…Cațavenci….și alte nulități.. “..iloți..ce formează patrioții”( Mihai EMINESCU”)

Te miri cum mintea lor îngustă poate concepe planuri de înavuțire pentru umila lor persoană…

Gică contra”un copil de grădiniță bate dun picioare țopăind de furie. Tipă ca Ionică din povestea cu lupul….cine îl mai crede acum…ridicolul îl bântuie !

De vreo patru ani ei o haită de lupi flămânzi pe corpul obosit şi disperat al poporului….mușcă şi se mușcă. Scandalul e zilnic fără sens !

E poate impropriu spus lupi…Am văzut atâta ordine…ascultare…. în haită …. că mai îmi vine să plâng la gândul că omul a devenit mai rău decât orice animal!

Şi totuşi români…

Omenire încotro?!

– Va urma –

—————————————-

Violeta SECOȘAN CADAR

Timișoara

Imagine sursă internet

Vavila POPOVICI: Speranța se construiește!

„Speranța este visul omului treaz.” – Aristotel

Miturile grecești, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învățăminte morale, deoarece ele conțin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecți din lut și dându-le apoi viață, Zeus s-a simțit jignit și a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalți zei a fost Atena – zeița înțelepciunii – care a pus în cutie Speranța. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soție lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde și numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele și speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. De aceea se spune că Speranța moare ultima.

Când ne simțim slabi în luptă cu viața, speranța este cea care ne face puternici, fiindcă ea acționează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschiși”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susținea că voința omului este elementul real și esențial de a trăi, că este singura expresie a existenței însăși a universului și că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur. El susținea că voința stă la baza acțiunilor omului, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop, că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Mai susținea că voința este însoțită de inteligență și curaj, și că ele, aceste calități, se moștenesc, una de la mamă și altul de la tată. Deci, să înțelegem că voința ar fi o forță care imprimă o mișcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, și cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.

Poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți și pierde; dar nu contează, fiindcă mai poți încerca, mai poți din nou spera, mai poți pierde, dar poți câștiga. Dacă nu speri, în final ajungi să disperi.

Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ … știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Cel mai ilustru reprezentant al existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – deși are o filosofie originală, pur personală, marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea Cu ușile închise, imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși… Nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană; nici acea jumătate de măsură în credință: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Întunericul este total, fiindcă Sartre este un existențialist care respinge existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.

Scriitorul Octavian Paler propune însă altceva: să reînvățăm speranța. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem și vorbește despre poezie, deși nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea omului de a-și depăși condiția de muritor prin valorificarea virtuților sale. Și speranța este una dintre virtuți, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, cum ar fi perioada de secetă. „Ați scris undeva un vers, – spune Paler – „La ce bun poetul, în vreme de secetă?”, și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec”.

Așadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Și cere poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.

Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui poet, aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toți poeți ai anului ce vine – 2019! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică! Să spunem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și ne dor, când soarele arde și mâinile miros a îndoială…” Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui suflet de poet, aceea de „profet al ploilor în vreme de secetă”.

Să fim atunci poeți anul acesta care vine și să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Sunt de acord că speranța este un „vis” necesar sufletului nostru, dar cred, în același timp, că ea necesită să fie însoțită de voință care să pună în mișcare visul, așa cum a afirmat cândva Paler, că speranța trebuie construită. Speranța poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, și să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate și dăruire.

În viață, individul se lovește de tot felul de obstacole, de greutăți. Existența este un șir de victorii și eșecuri, iar ființa umană nu poate rezista decât dacă găsește în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaștere este tocmai speranța. Renunțarea la lupta cu viața, incapacitatea de a depăși deznădejdea amenință evoluția ființei și chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranța deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acționează salvator. Cuprins de speranță, omul alungă teama răului din viața sa. El va înțelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniștea vieții lui și că spiritul său va renaște datorită acestei lumini.

Este clar că atunci când ai o dorință, speri sau disperi. Dar și speranța, și disperarea presupun o atitudine. Există și persoane care nu sunt capabile nici să spere, și nici să dispere. Se predau platitudinii. Trăiesc într-o lume absolvită de dorințe, de idealuri. O lume falsă.

Speranța nu are unitate de măsură. Putem spera tot timpul, putem aștepta, putem răbda atingerea visului, a idealului… Răbdarea este cea care ne absolvă temporar de disperare și fără a avea motivația răbdării, omul începe să deznădăjduiască… „Cel ce deznădăjduiește își ucide singur sufletul”, spunea Sfântul Ioan Scărarul.

O dorință realizată este un efect al unei cauze, fiindcă atunci când ne propunem a spera în ceva, acel ceva are o motivație în mintea noastră, în sufletul nostru. Asemeni unei semințe, speranța este cea care încolțește și așteaptă culegerea rodului. Cu ce ai ajutat dezvoltarea? Da, „speranța se construiește”, adică omul nu trebuie să viseze și să rămână pasiv, ci trebuie să și acționeze în dobândirea dorinței sale, a idealului său. După definirea idealului, speranța fiecăruia poate fi însumată speranței colective. Un ideal colectiv, întru binele societății în care trăim, poate fi realizat cu ajutorul însumării forțelor fiecăruia dintre noi.

Să sperăm fiecare, să sperăm împreună și să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranței.

Închei această pagină cu poemul intitulat „Speranța”, din noul volum de versuri „Închin acest pahar iubirii”:

Inima zgomotos bate, / gândurile odihnă cer, / vorbele – au tăcut demult. / Ochii refuză realitatea obositoare / strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut. / Iertarea și uitarea sunt chemate / a ridica zidul înalt, / genele se unesc strângând și ascunzând / lacrimi cristaline căutătoare de libertate. / Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng, / cuminți așteptând zâmbetul zorilor / când, / harfele copacilor se vor auzi cântând. / Îngerul dimineții va veni zâmbitor, / cu speranța pusă pe-o tavă de-argint, / oferită drept – ceașcă de cafea.//

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

6 decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Unitatea de Neam, Lege și Limbă

,,Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar” Isaia 5;20

Zilele pe care le trăim sub acest semn se află și acest semn, mai mult decât orice, explică starea de confuzie în care lumea se găsește. În bună măsură această confuzie este datorată ignoranței dar în același timp forțe ale răului promovează necontenit acest dezastru.

Urmarea este cea mai dureroasă în relația dintre oameni. Confuzia de care pomeneam așează semnul egalului, sau oricum așa ar dori, între păreri, opinii și chiar credințe. Relativismul cel mai degradant a fost declarat “toleranță”. Iar fermitatea morală și bunul simț au fost declarate “fanatism”. Personal nu cred că este departe vremea când a fi “normal” va fi socotit un delict. Putem întrezări acest lucru uitându-ne la modul în care sodomia este prezentata direct “virtute”. La modul în care sectele și cultele cele mai dubioase sau direct satanismul, sunt prezentate drept căi existențiale. În cazul Românilor există însă o nădejde care nu a dezmințit niciodată și există un privilegiu special: Ortodoxia. Despre acest aspect am să încerc să vorbesc în continuare.

Frecvent este întrebuințată, uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox. ”Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globalismului” și ideologiei lui dizolvante, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.

Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.

“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă.Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată,circumstanțială dar ilustrativă.

Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cântă, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea.

Unitatea românească era de Neam,Lege și Limbă.

Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor, Slavi,Greci, Vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție.

Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc, din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat, un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almaj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “Italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “Italian” din Toscana, sau un “German” din Styria nu îl va înțelege pe un “German” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și aceasta este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba, căci limba slavonă era strict a Liturghiei, restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românescă, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă, și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea , importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr:

“Limba nu este doar un subordonat al gândirii,ci este și un stăpân al ei.Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește,dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare, asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.” Această concluzie are o importantă absolut colosală.

Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În aceasta înțelegere se poate spune ca acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor, ”genunea care pe genune cheamă”.

Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita, suntem condiționați și suntem parte din ele, fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”.

Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Această credință a produs unitatea de “Neam, lege și limbă” a Românilor și în aceste împrejurări, pentru a rămâne consecvenți cu istoria, personalitatea și identitatea lor, Românii nu au de ales căci, în fața lor, există doar doua posibilități: Ortodoxie sau Moarte.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

6 decembrie, 2018

Valenţiu Liviu MIHALCIA: Kilometrul zero

Nu pot să nu observ faptul că, pe noi, românii, nu ne-a prins acest an al Marii Uniri în cea mai bună formă. Multe situații și evenimente, de anvergură mai mică sau mai mare, de mică sau mare importanță, au fost abordate din cele mai neașteptate puncte de vedere, care au fost tratate de prea multe ori cu nerăbdare, neînțelegere, ignoranță, din păcate și cu răutate. Astfel de momente ar fi trebuit să aducă o nota pozitivă, să ne apere, să ne unească mai mult și să ne călăuzească destinele spre mândria celor ce s-au jertfit pentru țară și neam întru făurirea unui popor românesc puternic, demn și respectat. Totuși, au fost multe astfel de momente în care națiunea română a pierdut noțiunea echilibrului, ceea ce a dus la neînțelegeri, supărare, răutăți, cuvinte și priviri urâte aruncate unii către ceilalți, la dezbinare și neînțelegere. În astfel de stare ne-a prins sfânta zi de 1 DECEMBRIE 2018, ziua centenarului Marii Uniri.

Cu deosebită satisfacție și bucurie, am constatat cu toții că momentul marei celebrări a fost impresionant prin organizare și efectivul de forțe desfășurate. Cei care au fost în fruntea statului pe parcursul anilor au fost și ei prezenți, personalitățile cheie ale conducerii țării au stat unul lângă celălalt, umăr la umăr.

În acest moment de o deosebită importanță, doresc să propun ca în momentul păşirii către anul 101 al Marii Uniri a neamului, să consideram acest an anul reconcilierii naționale și singurul fir călăuzitor al românilor să fie dragostea de Dumnezeu, Țară și Neam. Sa ne spălăm întrutotul de fărădelegile și păcatele noastre și prin înțelepciune, toleranta, înțelegere și dragoste să zidim în sufletul acestui popor o inimă puternică și un duh drept, înnoitor, spre bucuria mântuirii noastre ca neam. Să ne cerem iertare unul de la celălalt, sa ne dam iertare unul celuilalt, si mergem împreună pe calea dorită și râvnită de strămoșii noștri, pentru făurirea unui popor frumos, drept, mândru, viteaz, căruia nu degeaba Dumnezeu i-a dăruit această frumoasă și binecuvântată țară, care a reușit pe parcursul a două mii de ani să reziste în fata tuturor cotropitorilor și nu a dispărut, deși a fost multă vreme înconjurată de trei mari imperii ale acelor vremuri. Să nu confundăm niciodată această țară și poporul acesta cu oamenii care o conduc și care ne conduc. Să nu ne coborâm la micimea slăbiciunilor lor, a hotărârilor și deciziilor lor nefaste, a neînţelegerilor dintre ei și să facem și noi întocmai. Dimpotrivă, să fim exemplul de urmat pentru aceștia, astfel încât conștiința și inteligenţa poporului să învingă prin pace și înțelegerile toate obstacolele apărute în calea sa. Dumnezeu să binecuvânteze Ţara și Neamul Românesc, care să dăinuiască întru veșnicie!

––––––––––––
Valenţiu Liviu MIHALCIA
1 Decembrie, 2018