(Intonaţie) Bună ziua (în 30 intonaţii). Paşte, calule, iarbă verde. A venit tramvaiul. Blindleistung. Ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot).

         Din pierdere, pe zăpadă: Mefisto, la Muntele Nebun. Fugi, Argillan! Zgomotul îl trezi pe Tripitaka. Infern, 1954, p 222 – Parpanghel sbură pe urma lui. Beowulf cu-a sa viaţă a plătit. Abdiel contra Satan. Ora Aurora.

        Andromaha, Hecuba, Elena bocesc pe Hector şi oasele nescrumite încap în aur. Down-under, erosul supravieţuirii permutat în iniţiere. Rik omeric cu Budai, nobil austru. Târgovişte-Troia(Isarâk)-Kurukshetra. Satyrikon gitan, operă bufă. Nu şi-au dat seama că e taică-meu. Skanda. Yuddha-kanda. Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor. Olimpischer Fruhling.

          Morţii zăpezii, aumbră. Indiliada. Sunase regina cealaltă, de la potop. Şagă genocidară. Iohosemprevoglia. Mihai Gramatopol: „un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai-Deleanu”. Puşi l-a văzut de mai multe ori  mâncând  la scriitori. Ţeapă Catavolinos. Bar Abbas. Zăpada-rasă-albă. Hora pe scut. Nu venişi de mladă verde?

          În filmul îngheţului, se pune în vedetă scrisul Paradise Lost. În Anatolida, Abel încercând să-şi trezească fratele, Cain, din somn: ‘Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină / Să moară tirania!’ răcneşte, se răpede, / Ia furios măciuca şi capul drept în două / Lui Abel îi despică. Tot Heliade: O, Milton, treci la rându-ţi! John Milton, scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat, la 60 de ani, Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Din Rai pierduţi, pân’ om mai ortoman / Ne-ntoarce-n locul binecuvântat. Cine să mai aibă ochi pentru Paradise Regained? I who ere while the happy Garden sung, / By  one Man’s disobedience lost, now sing / Recovever’d Paradise to all mankind.

*

          (Mache) Toarasi, pai nu vedeti ca astia nen vatza sa facem ca iei ! Pai da, ca noi ie la ordinu lor ! Cine ia adus pa malagambisti la putere, nu americanii ? Siacum nen vatza sa fim cuminti, casa nu sa sparie aia de la FMiu si sa nu le mai dea bani la malagambisti !
Toarasi, americanii astia nea pacalit de doo ori, odatan 44 si odatan 89 !
Daca vreti sa ne mai pacaleasca, odata , naveti decat, da sa stiti ca chinejii nu nea pacalit niciodata Iei ie singurii care ne mai puate scuate dinca catun care nea bagat malagambistii ! Sa stiti ! Ca daca vine 2 milioane da chineji la noi, ca sa copenseze peia dea plecat in Spania si Italia, pai noi in doi ani ne revenimim ! Sa vedeti dumneavoastra de no fi asa! Traiasca poporu chinez frate cu poporu roman !Asa sa nea jute Hu Jintao ! Semneaza: Mache Psderie Abasador Estraordinar si Plindapotential al Republicii Populare Chineze la ziare.com

          Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

*

          (Îngheţ) A vărsat pe piept şi a îngheţat. Caldă baliga viţeilor. Carne congelată în cârlige. Ciorapii se deslipesc de talpă. Renunţ la oameni îngheţaţi, la arbori şi societăţi, pentru pojghiţele prinse pe tot ce întâlnesc. Nimic viu şi uscat, în spatele uşii înţepenite a grajdului. Porcul orb l-aş fi făcut să se culce în noroi îngheţat, la gâdilăturile mele.

          Pe casă, şiţele se lipiseră sub zăpadă. Tata-mare s-a mai uitat o dată în grajd. Fără să spună ceva, a mărit pasul după ce a ieşit pe poartă. Nu-şi aminteşte cine a trecut pe lângă el, dacă a trecut cineva. Eu credeam că s-a petrecut vara, ar fi mai sigur, că oile nu fug iarna la poalele pădurii, şi nici lupii nu se aud cu foşnet şi jaf, bănuiesc. N-au cum să se împartă pe dreapta şi pe stânga drumului, unii – spre fosta podină  a bătrânului, căci nu se mai cunoaşte nimic în marginile adevărate pe îngheţ. Şi când i s-a ridicat părul, văd asta tot pe vară, decât sub căciulă, care i-ar fi diminuat poate chiar teama. Nu ştiu nici de ce vorbea despre lumină a serii sau a lunii. Seara, sau a doua zi seara, precis că n-a gustat din carnea de oaie salvată. Nu ştiu dacă era iarnă, dar drumu-l cunosc.

          Privesc şiţele strânse, gata să se sfărâme sub un deget. Îmi închipui că plec pe zi, altfel m-aş poticni în coasta cu bolovani imobilizaţi de huma încleiată. Aş dezveli, virtual sau cu vârful bocancului, pământul, să-l simt galben. Pe deal, am în faţă vreo doi kilometri netezi, cu un contur etern, pe care şi-l aminteşte poate şi un copil de trei ani, de când l-am adus de mână pe drumul câmpului. Atunci se dezgheţaseră multe bălţi şi el se muia prin toate, inconştient, faţă cu limpezimea prin care iarba putredă renăştea. Să fi fost mai furios pentru bălăcirea lui, gândindu-mă cum erau cu un timp în urmă, trăgându-l de mâini aş fi crezut că aud pârâitul din care-l smulgeam inutil.

*

          (Scena) Copacii îmi sunt fericirile. În foşnetul snopilor, pe Calea Robilor. Sunt o umbră de porumbel. O iarbă-nfiptă-n vânt. Goleam dovleacul de seminţe, îi făceam două găuri pentru ochi, un nas, o gură, apoi mişeleşte aprindeam un foc în el, cineva să se sperie. Am mai vărsat din palmă un chip de argint viu, şi câţi înecaţi în Olt, temelii argilei, păsări, flăcări în vatră. Soarele a răsărit pentru ciocârlie. Puteai trece din camera rece în globul soarelui, să îţi topeşti durerile naşterii. Tristeţe fiecărui în fredonare stărui. Cumpără-mi pomul de la faţa cu semn de cuţit, nu cea mai frumoasă din hainele vechi, nu zările vânzătorului de minuni.

          Capra-Dionysos, Berbecul-Apollo, Calul-Chiron. Atmosfera imperiului turc de odinioară. Dame, văluret. Băieţii îşi îngroaşă vocea. Strigături inocent pornografice, negare (a mioritismului?), nu că baciul ar fi Zamolxe, iar ucigaşii Titanii. Zamolxe se joacă pe Gugu/Cogaion, cu Prometeu spectator pe alt munte. Drumul de la dramaturg la piesa lui are formă de cerc, de zero, şi numai într-un miraj această aureolă luminează prologul în proscenium. Succes la public, celălalt autor. Tăcere înainte de trecerea la fapte. Compară-te cu pleava alchimiştilor. Ruda creatoare făptuieşte un paradis pentru nerude. Stradă-bodegă, stradă-grajd, stradă-casă, în Şacote, păi asemenea Turn-stradă-palat în Richard al III-lea.Ce face taică-meu, i-a putrezit şi părul? Peste fata din barcă se surpă malul. Teatrul lecuieşte incoerenţa.

          Scena, cum vezi, e foarte largă. Masele corale şi figuraţia pot, prin urmare, circula în culise cu înlesnire. Această imensă lărgime a scenei se motivează prin faptul că podeala ei (platoul) e, în realitate, compusă din cinci podele identice, culisând una după alta, pe şine îngropate în parchetul de sub ele pot fi înlocuite una prin alta, rulând pe bile. Pe toate podelele (afară de una, al cărei loc gol va fi totdeauna la dreapta podelei pe care joacă actorii) se montează decorurile cerute de piesa care se prezintă. Pe când, pe o podea, joacă actorii în decorul actului în curs de reprezentare, maşinişti, în culise, demontează decorul utilizat şi montează alt decor, dacă mai e nevoie. Cu modul acesta se pot face iute schimbările de decoruri şi se pot reprezenta capodopere nejucate pentru că spectacolul ar fi prea lung. Astfel scăpăm şi de exigenţele scenei turnante (maşinării complicate, decoruri greu de montat etc.), o vechitură nepractică.

*

          (Străin) Seara avem să aud, pe motiv că vorbisem despre străinătate, cum eu n-aş vorbi româneşte pe înţeles. L-am repezit pe cel atât de scrupulos fără a fi român. Dar nici românii nu aveau întotdeauna chef să mă asculte. M-am gândit că pot însă irita limbajul şi să-l accept doar eu în devenirea lui spre inexpresivitate sau logică sau ce s-o cere – poate coruptibilitate.

          Ce se întâmplase cu străinul din grupul nostru românesc nici n-avea nevoie de vreo exprimare în genul: nu pot să-mi închipui cum este când ai mâncat, dormi, nu te trezeşte nimeni… Şi tot astfel. Nici n-o să povestesc sau să vorbesc despre întâmplarea aceasta. Doar încăpăţânarea străinului susţinând într-o românească perfectă: o să-i scoată ochiul – atâta merită să spun.

          Când ne împărţisem în două, iar cei care plecaseră se despărţiseră şi ei, în grupul care trebuia să fie urmărit se afla şi alt străin, care nu voia s-o recunoască, din cine ştie ce mentalitate familială. Se hotărâse să-l lege, iar noi să râdem. Străinul nostru a spus într-o doară şi n-a fost luat în seamă: o să-i scoată ochiul.

          De sus, zăpada strălucea prea tare şi dădea culorii închise a siluetelor din vale ceva orbitor. Se distingea, deşi violent, că ultimul era cel urmărit. Toţi se înghesuiseră pe marginea dinspre vale. În urmă, străinul părea să se conformeze silit.

          Au tăbărât unii asupra altora, în vale.

          Numai pe unul, care se culcase singur nebănuind nimic, l-au legat cu sfoară subţire, i-au pus în gură un şervet, iar când îl urcau pe coastă a căzut docil şi poate că-şi scosese ochiul în vreo cută de pământ îngheţat.

*

          (Pedepse) S-au bătut, am auzit şi parcă am şi văzut, fraţii între ei, dar şi surorile au stricat ce aveau fraţii. Cred că şi merii de la soră se înghesuiau la un timp cu ai fraţilor şi celorlalte surori.

          La partea opusă, a treia, nu a doua, a fost unul care a trăit cu fiica lui, pe o uliţă de care uitasem, adică ocolisem fără voie tot satul care începea cu casa incestuoasă. Tot acolo se mai şi tăiaseră cu toporul câţiva pentru avere şi poate nu era chiar aşa, dar satului străin nu-i ştiam decât crimele, când eram copil, satului meu doar miracolele, când eram copil. Acum, să se fi schimbat?

          Să stau doar la scena de sub cireşul amar, cu bărbatul gol şi cu femeia goală, plus alte femei îmbrăcate. Continue reading „George ANCA: A pierde” →

(pribeag) Nansi, la Sighișoara, plecată de noapte. Cele șase zile împreună, cu ea bolnavă – eu? Șora, Mateescu, Stratilat. Catharina Blum de Heinrich Boll. Legitățile trecerii la socialism, de Kolescov – irespect românității. Viața romanțată a lui Dickens, la tv, și Frank Sinatra, duminică, Sorin Titel. Miu: „Ți-ai făcut mai mult decât datoria.”

          Melancolia de odinioară nu s-ar recunoaște. Nana a bătut la mașină. Mesele parșive – dacă nu Șive – ale scriitorilor  –  să nu mai înțeleg naționalismul de cafenea? Caste comunicante – mi-a zis Clipici: cel mai mare reclamagiu. Raportul dactilografiat. Mircea Martin: „umbli, domnule!” Gramatica fanteziei, în tipografie, de mai an.

          Perfectarea contractului. Bun, foarte bun (Jurconi – cui?). Pupat, București – Ion Iuga spre zilele Pushkin. Umblu prin patrie, patria umblă prin mine. Versuri de o muzică închisă și zăvor adjectiv. Precis ceva nu mă iartă. Îmi sugerez dușmani ziditori? Mai bine-aș scrie un articol. „Șapte anotimpuri în India”.

          După zece zile. Voi rezista. Romulus Vulcănescu are presentimentul „tragic” că mă voi întoarce acolo. Aș cunoaște ce să aștept și ce mă așteaptă. S-a pus ploaia nemusonică. Simt și o liniște, jinduind la fericirea Nanei. Am dactilografiat articolul. Am reînceput să scriu în caiet. Iuga pleacă la noapte, cu trenul, în Rusia. Ploaia se mântuie.

          M-am întors acasă din India – și-am zis floare de salcâm peste garduri – prieteni de sărbătoare în mai de Sfântul Constantin Brâncuși. Nevasta și fata se întorseseră acasă din India pe vifor una intrase în spital pe nicio amintire din copilărie de-am plâns și m-am întors acasă din India înainte de Sfântul Constantin Brâncoveanu.

          Vaal se retrage un pas: unde e dosarul, n-am avut un dosar? Nu. Dosarul cu diploma mea honoris causa din Nisa, explică. Nu, niciun dosar. Să ne întoarcem. Norii s-au îndepărtat. Îl așteptăm respirând mulțumiți. Apare cu o cutie roșie garanță din care scoate Apprentisages și recită patru poeme în franceză, după, „Timp și vreme” în românește, la capătul străzii vorbind de condițiile epigramatice ale cunoștinței – ceea ce chiar nu era cazul – drept care mai citește una, iar apoi, pe traversă, recităm în sanscrită și latină, Rgveda și Vergiliu.

          Spusesem, într-o doară, la început, o, e cineva Vaal care a grăit: Jeane Duval, Parisul și India înseamnă poezia baudelaireană. „Eu sunt”, gemuse el. Cei care nu l-ar fi înțeles: nimeni. „Visages de Paris”. Poezie modernă. Academică? Decadentă? Ocazională? „Sunt eu”. Bineînțeles. Ginerele domnului Eminescu. Teii grei. La Voie Lactee…

          Apare șansa unor întâlniri de o pasionantă intimitate, las India în sine și mă dedic vechii glorii pensionare a desantului parizian în Vatra Luminoasă. Rămân la șahul bătrânilor culturii moderne – ei au îndemnuri de o adâncă provocativitate. Irealizabilă. Pedanterie? Tristețe? Revelație? Viață în reverența stilului? Intervocație? Flică aruncă povestea lui Georgică, nepotul lui Paulică, aia cu alămitul holenderului.

          Ce voi face cu caietele? Cărțile de indologie? Mi-aș multiplica de grabă cursul. Plus literatura. Plus moartea. Joia primește S.G. Se pare că o văd. Cu alți ochi? Mithu e cam pustnic, interoghează. Nu există fericire, câte-o bucurie în absența tristeții. Îmi zice M.F. „Ce faci Eliade junior?” Aș datora scrieri? Ce nu se publică? Imobilizarea gândirii și recăderea în lirism. Neșansă. Pisici pe dinainte. Orientalistică occidentalizantă.

          Nicu Filip, important. Puiu Velcescu, același, poate sublim. Ioana Diaconescu scrie poezie cu șerpi. Rachici a tradus din Iqbal. Icoanei, cu N. Zberea – harta în față, să străbatem pe jos pădurile dintre Comana și Prundu. Seara îi citesc „schița” „În căutarea absolutului. Pe urmele unui moldovean plecat în India la mijlocul sec. 19”. Întrerupsesem lectura pentru a conversa cu Nansi și cu Gabi despre venirea tatălui meu, mâine. Măriuca se supără pe Nana că râde privind, la televizor, un jongleur.

          Din nou spre India. Doba de câlți (mme Fodor) bate zobios. „Nu conta pe noi” (G. Macovescu). „Nu ți-a plăcut?… Viața e grea oriunde” (M. Malița). Mamutul literar mă dinosaurizează. Un oaspete de mare valoare va fi aici în 14 iunie, MM vrea să mă angajeze pentru el – voi vedea în 11 ce vrea. Care scriu, scrie-mi-s-ar scrumul în India. Iar în ieslea secției de poezie, nu s-ar găsi destul fân de semănat de editurile papugiilor. Și dacă supraviețuiesc?

1. Mateescu vrea să mă viziteze în India. Vom fi vâlceni răzbunați. „A fulgerat”, spune Nana, aproape într-una. Nu-i e frică. „În India fulgeră tot așa?” Să fi uitat. Fulgerele nu-și amintesc nimic, vor străbate, cât lumea, întunericul norilor spre pământul nostru de acum și de totdeauna, misterioase, dezvăluitoare.

          Ieri, Marin Preda prefera, oare, dodiilor bobotele? Ne vedeam pentru India (Mulk, Sahitya), a se traduce  Întâlnirea din Pământuri (mi-a scris pe un bilețel că e nume propriu). Traducerea lui Mișu l-ar fi făcut pe Moromete, din șmecher, „imbecil”. Mă întrebase Malița, cum nu mă disciplinase India? L-am vizitat și pe Paul Niculescu-Mizil în cabinetul său de ministru al finanțelor – familiar, surâzător, încurajând. Continue reading „George ANCA: Nostalgii…” →

(dodii) Te culege de dimineaţă, te înşiră pe aţă, al poamei pom în har de om. Om cu ochi de zale scăpăraţi la jale. Te mărită, mă termită. Dă-mi-l viu sau mort, să-l învăţ în cort. Da’ ce dodie ţi-e tragodie. Rumeguş de piatră în fumul din şatră, gălbenuş de mort ‘n al oului cort, lavă de fiertură năruită-n gură, stâlp de os bărbat ce m-a dodiat. Cine să-l alelui mut în noul felu-i, fără ocol duhul gol, direct erect, pe moale cu bale, în flori cu zori.

          Ei se cer de morţi, eu îi ţin în sorţi cu o pană fiartă în zeamă de moară. Tristul prunc de tristă păsări îl există. Bogată în rod recelui norod, o ling miere o vărs fiere, susure năduşeala gudure pricopseala, nemişcată de pradă retezată iscoadă. Cu aripi cu naut umerii mi-i caut. Lasă-te pe brânci groapa s-o adânci. Nimeni cu pedeapsa  de pe lumea asta, mie cum mi-or da-o lor şi-o ar lua-o, mie de mi-o iau lor nu le-o mai dau, privind către cer pasăre mă-nşel, zburând în pământ pasăre mă zvânt, în apa opusă leşie de spuză.

          Tatăl mai râde şi mâine mama se frământă în pâine cu pâinea se frământă şi tatăl şi mama sfântă. Mai bun e frate-meu ca Bartolomeu. Nu te lăsa şi trage cu arcul în desage, unii vorbesc ingliş eu învârtesc igliţi, nu te duce să te spurce, de nu-i dai un sfanţ îţi arde-un găinaţ, dacă eşti gorilă dă foc la şindrilă, dacă dormi pe tine te dă la albine, bunicului pasărea să i-o dăm c-aşailea. Aţi văzut ceva mai frumos ca furtuna mai rotund ca luna, mai dulce ca zahărul e aurul, mai urât ca dracul este bărbatul.

          Mai urcată-n semn ramură de lemn lunecată-n bronz pentru vărul bonz, sumbră din oţel pentru Nansi Bel, suptă din colastră pasăre măiastră, trezită s-adormi şi să n-o mai torni. Somn de clopoţel îţi bat în oţel, vis de lamură sar balaură fierbinte de-a pururi te desfac din şnururi. Cu dolii orgolii cu bătrâneţe înţeleaptă o aripă în cer tot te aşteaptă, numai ea numai tu aţi oprit în loc sufletu aţi oprit zborul cu piciorul. Copil îmi dau start eu să vă despart, n-o mai fi pe vale flăcăul în zale, nu s-o mai dunga fecioarei frunza. În alt zbor mi-l ştiu părintele viu, niciun zbor nu ştiu de părinte viu.

          (Marcus). Marcus il Buono, dieci crimini sulla pagina. Mandalo a noi, ufficio fondo corte, condotto di uno piccolo vecchio senza una mano e zoppo. Quella donna mi sentiva tutto che dicevo, adesso e morta. Anche la morte del polziotto non e la mia opera. Ucido altre bestie, piu familiari, stranni, stranieri.

          Mi dispiace il morto. L’oddio piu che vivo. Cerco appena una penna. Non la trovo. Vedo la stessa casa con granda, sinuosa corte. Nuove forme di halucinazioni. Cerco la mia stessa morte, nel uno monde senza cadaveri reali. La mia ragione di nonessere. Parlo con te, morto.

          Vedo il diavolo, lo capisco. Uomini senza diavolo, morite, mi dica. Amico mio, non credi che c’e tragico il  tuo destino, anche se ti lo dico io? Sono il tuo diavolo nuovo, Marco il Buono, si, buono per l’inferno.

          Le forme sono morte. Adio alle arte. Non le cerca. Hai rasso la verita del mistero suprastorico. Omicidio per amore c’e piu forte che il suicido. Eccolo cosi interdetto a me, ancora, sempre.

          Perche desideravi parlare delle torture riservate a te? Credi che la sapevo? Hai uciso tutte le sfumature della gelosia. Oggi ho uciso uno piu socratico di te. Mi e piaciuta la sua sagezza quando ti liquido. Vorrei negare anche il pessimismo onesto degli morti per la patria.

          Il mio crimine c’e tua felicita. Ciao, turco.

          (întâlniri)Vremuri demne de ultimul dispreţ. Ochi terifiaţi a ne numi că am rezistat. După naştere, se sinucid senza zucchero, cu mintea în dodii. A mânat măgăriţa să ajungă acasă neştiind că o să plece iar pe la Georgică şi mai ales că o s-o facă cu plăcere după ce va mai fi plâns o dată că tot nu se îmbrăca. Se mai iartă din soartă, se mai dă câte-o raită de ruşine sau de necaz însă mai pe la amiaz ca în somn fără vise calea sfârşindu-mi-se.

          Am retranscris dodiile ascultând Bucureşti IV. Să le las cum sunt, pe unde se află, să le despart şi să le adun totalitarist, să-le părăsesc pentru totdeauna (adică să mor şi nimeni să le editeze?) Nu avem secrete, suntem oameni morţi. Ni se cunoaşte totul, ştim dictatura, ne consolăm cu autodistrugerea şi sfărâmarea valorilor – necesară. Toate gândurile au replici în coşmar. N-am văzut icoana adevărată asupra căreia am plâns. Detestăm creierul ca pe orice comandament ultracentral şi dăm mâinii, ochiului, picioarelor, sexului, urechilor autonomie.

          Era odată nasul Vandei. Şi într-o zi s-a răsmirosit să mai fie al Vandei şi a vrut să fie al Dianei. Diana, mică, avea un nas uite atâtica. Nasul Dianei îi spune nasului mamei ei, care odată se strâmbă. Nasurile mamelor vecine îi sar în ajutor. Vanda, nemaisimţindu-şi nasul, se repede încoace plângând, ca şi Diana. E al meu, şi l-a luat, l-a pus la locul lui, dar scăzuse, nu chiar cât al Dianei.

          Asud când pun la cale chiar o fantezie. Dictând mă transform în manuscris, Creangă mi-l concurează pe Ezra Pound în dodia cibernetică. Bucureşti IV îl declarase ultimul năist şi cartea îi şi fusese retrasă din editură.

          Îl văzusem pe Şora, mă sunaseră azi Cândea şi Ghelmez, avusesem de a face cu doi miniştri şi un viceprimministru, repezisem un secretar general de redacţie de la TV, refuzasem contacte şi telefoane, mă bălăbănisem printre directori şi inspectori, printre propriile mele priviri deodată întortocheate – că dacă visezi că nu poţi alerga şi vrei şi nu mai poţi şi nu alergi înseamnă că inima în curând te va lăsa. Pornisem după zahăr şi ulei, când l-am întâlnit pe George Alboiu şi am stat câteva ore de m-a durut capul. Primesc telefon de la Paul Tutungiu să scriu ce doresc în stagiunea viitoare şi încerc să bat la maşină o variantă a brâncuşiadei noastre – Velceştii şi cu mine. La kefir, Al. G.şi Damian N. se văicăreau că le-au picat cărţile.

          Semne de altă întâlnire, la ieşire din aprozar. Mă întreabă, nu ştiu cine e, vorbim de Brâncuşi. Ne despărţim. Continue reading „George ANCA: RĂSPUNSURI la întrebarea ce ne rămâne” →

Noica – Vezovie – Serafima – Zany – La costum – Nestor – Tunuri – infinituri – Lac 1 – Mirei – Pateuri – Șosele lungi – d-na – agendar –  Destul –  En parapante – Didgeridoo – Foi de rupere – Peștera Urșilor – Take – Zalomit – microsferule – de noicar – matca sleită – Macaroane albastre – Cherry – Roluri principale – Onisifor – Tovissi – Mircea Eliade profanat

          (Noica) mi-a teoretizat facerea poeziei prin altceva. Caietele se stivuiesc. La 50 de ani, mi-am văzut versuri recente – isterie, de ochi, religiozitate tropicalizată. Ţinte mişcătoare şi fixe se tot desprind din propria-mi umbră în chipuri terapeutic poetice, dicteuri şi dodii, ciclice-enciclice. Te poţi împotmoli în tezaure şi bucoavne.

          ( Vezovie) Două pătrăţele, şi scriem data de astăzi, 18 februarie (credeam că 17), ce aşa târziu, hai, Nataşa, repejor, toţi ochii la mine, dictare matematică, nu valoarea expresiei, numai expresia. Şi ultima expresie, diferenţa numerelor 45 şi 15. Pagina 107, exerciţiul 565, găsim toţi, deci, acuma singurei, scriem în coloniţă, lucrăm, numa nu ne încurcăm. Eu tot am terminat. Şi a terminat de grabă şi drept. Aiastea. 562, şi mai important. Aşa, hai, hai. Aicea-i greşit, tu ai făcut scăderea, da’ e adunare. Bravo, adăugător, da? Ochişorii la mine.

          (Serafima)  Mai este şi busuiocul (numai sufletul). Tonul – de aflat, de nepierdut, tristeţe ascunsă. Ne-om lua fiecare cu ale lui, alt nord, cazul sudiştilor. Expresie orală, scrisul merge melc. Îmi pare rău de trupuri profanate. Femeile astea nu povestesc de ele. Serafima ne arătase poza unui bărbos în alb. Patru ani de puşcărie pentru România, acum businessman în Ural. Nu-i trebuie traducere la Dostoievschi, citeşte în original. Predase ieri complementul, pronumele de agent şi încă două subiecte de gramatică română – “puţine circulă sâmbăta” – şi alte calcuri comentate de stilistul nostru foarte nervos, uneori ursachios, la povestirea vameşă. Ne-a petrecut Eminescu pe suprafaţa ghicitului în neantul palmelor de spectre.

  

          (Zany)  Vărsaţi în bivuac. A nu deschide fereastra. Operă bufă cu genocid. Nu tătari, turci creştinaţi. Studii dramaturgice. Nu poţi pune paiantă fără să faci fundaţie. Acoperişul, pe urmă. Spectatorul n-are timp, dacă n-ai relaţie cu el – piese de citit, rog să nu fie jucate. Ori e piesă, ori e revolver. Onicescoism. Nu bea, şi atunci se plictiseşte. Ce înseamnă o piesă proastă. Elitiştii ne împărtăşesc mediocritatea genunchilor.

          N-ai făcut teatru deloc, de ce nu rămâi numai cântăreţ? Dacă sunt subţire, nu pot să spun că e o şcoală bună. Subţirime la prostime. Dacă mă înjuri n-am să mă supăr, te înţeleg, ai să te cureţi din cauza asta. Pe unii i-a trimis în puşcărie. Cine se pune cu artiştii nu mai e prim ministru în mai mult de trei săptămâni. Cine s-a pus a zburat.  O veni lume, o ploua? O operă întreagă de Donizzetti se va cânta la Brăila. Comedia suntem chiar noi, canalizarea şi canalizaţii, canaliile şi canelele. Adeverinţă că e ateu. Comedia resemnării.

          Poate fi Caţavencu criminal? Ţoapele tale decriminalizate de Gelu. Consultă agenda de religiologie, da, văd 26.6.09, ia, actor pentru Macbeth, tragudie-cântec-operă, să fi cerut, ucigându-l, autograf, asasinului meu, porneşti de la un conflict, piesa asta are în mijloc o singură ceartă, două feluri de dezvoltare – dramatică şi epică, Futikan, comedii antiamericane.

          C-aş zice a treia zi din acest necunoscut august. A, comedie din caiete şi forumuri, din viaţă şi zile, din memorie şi – nu autosacramentală, bufă dell’arte, pehlivănie, iroadă, Vasilcă, măritantă, târâşul viselor urinale. Regată, nu fregată. Piesa necunoaşterea mării. Două chestii, o întâlnire şi o ceartă. Zoe lui Caţavencu – nu e ultima cameră, şi s-au întâlnit, relaţia cu Tipătescu e pe ducă, Trahanache s-a prins, ăsta tânăr, frumuşel ca Ştefan Bănică, grupul tinerimii independente, ea nu e prea tânără – deşi era bună ca doamna Udrea. Scrie tu o piesă care să se cheme Hârtia. Aveam putere să arunc hârtie. Dacă notarea e suflet, ca să poată fi înţeleasă, trebuie un scenariu, ca pentru un dicţionar. Ce-ai spus tu cu paginile lui Manolescu e treabă reală. Trăia odată în oraşul Bucureşti un sacagiu ce avea o nevastă şi o fată, şi, deodată, vine cineva, e prietenul meu, o să stăm la voi, s-a creat o problemă, el se ocupă şi cu drogurile, ăsta e om moral, ca George Anca, trecut nepătat, conflict. Pe Jack Nicholson îl compar cu Mastroiani. The Postman Always Rings Twice.

          Ruşine, lichea spurcată. Ruşine, dezumanizatule îmbuibat, devenit sclavul banului câştigat pe urma căţărării pe cadavre. Diavolul tasmanian, ginere de popă scopit. Vreau să donez 322 shekeli. Curve ca-n Manasia, proşti ca-n Gârbovi şi noroaie ca-n Goala nu întâlneşti nicăiere.

          Trupă de zece, il Capitano Zanni, Arlechino, Pantalone, Colombina, Pedrolino, Pierrot, Pedro, Innamorati. Despedida que non despide. Kyogen – comedii clasice japoneze, Hikkukuri/prins în sac, Futari Bakama / Doi într-o Hakama, Kane no ne / Inelul clopotelor.

          Ben Jonson, The Alchemist. I have a piece o Jason’s fleece, too, / which was no other than a book of alchemy / Writ in large sheep-skin, a good fat ram-vellum. Antic (clown, buffon), Bethlehem Gabor (Transylvanian hero), clown (countryman, clodhopper), dol of faces (distribution of grimaces), dor (beetle, buzzing insect, dron, idler), dor (buzz, “give the -”, make a fool of), fox (sword), happy (rich), larum (alarum, call to arms), mother (histerica passio), phrenetic (madman), poesie (posy, motto inside a ring), Trivia ( three-faced goddess / Hecate), virginal (old form of piano), Zany (an inferior clown).

        (La costum) Înecul lângă Praga al fiului lui Robinson Dimofte (rege, potrivit E.S. Dokladal) din Jiblea, acoperit masiv de presa şi tv (Sârbu) din Cehia, aproape zero în România. Tema ţiganilor pentru toţi ambasadorii. Întrerupţi de avioane la cinci minute. Orez, chapati, curry, vegetables, chicken, salad. Cea mai picantă mâncare, în China, apoi India, Pak, arabii. Nu există porci în Pak (doar sălbatici). Toţi fiind ambasadori şi în Moldova (Salem în vreo 5-6 ţări, inclusiv Polonia), dacă ei văd posibilă reunirea României cu Moldova – toţi în cor: nu. Nu se mişcă în UE graniţele. Slovacia şi Cehia s-au despărţit prin înţelegere din interior (mai ştim). Moldova o să intre în UE în 50 de ani. România e subdezvoltată pentru UE, mai ales agricultura. Ei au venit îmbrăcaţi casual (ca în invitaţie), eu la costum şi cravată (socrel).

          (Nestor)  Murind Nae Ionescu, Nestor şi-a dat licenţa cu Mircea Florian, Logică şi metafizică (pentru doctorat cu Heidegger)  la Platon, Aristotel, Hegel – logică statică-dinamică. Îl opriseră nişte tipi cu maşină în Piaţa Universităţii, lângă metrou, n-aveţi rude la Sibiu, am, suntem din Canada şi v-am adus de la rude şapte mii de dolari, depuşi la bancă, m-au convins să mă urc în maşină, de unde, închiriată (furată), să vină până acasă, că au nevoie de bani să poată să-i ridice, cheia e la fiu-meu, trebuie să vină, au văzut că nu e rost.

          Mon cher, n-am stat nciodată la masă cu atâţia fascişti, i-ar fi spus Cioculescu lui lui Crainic, la UZ, unde mai erau Gyr, Streinu, Eftimiu ş.a. Se făcea că nu-l cunoaşte pe Noica.

          Şi în America e cenzură. Nelson Rockefeler a murit la amantă. N-au chemat salvarea. Ferpare grozave. S-a aflat la negru.

          Stalin: … Câte universități sunt în România? … Sunt teatre în Romania?  Sunt școli maghiare?  Armata Roșie a provocat dezordine în România?…  În Polonia mi s-au plâns, în Iugoslavia la fel. Nu se poate ca în România lucrurile să fie clare. Trebuie să știți că avem 11 milioane de oameni sub arme și că nu toți sunt sfinți… Nu totul este ideal la noi. E destul de rău. E departe de a fi ideal (zâmbește).

          (Tunuri) Ce-mi trebuia iar India? Nu s-o fi putând fără. Ca viaţa, sau ca moartea. Universitarii au pus gabja pe Eliade. Toladot. Nu s-a mai întors în India, nu în România. Crumey, ca ultima licornă, Orwell, Micromegas. Tot vopseşte legionari şi sinagogi. Acum 30 de ani, cu fiu-său David, de 13 ani, acum cu nepotul, tot de 13. Iar Roboam, Florine, măria ta. Pun punct şi paragrafe nu fac. Toate tunurile pe Eliade.  Îi spusese Maytreyiei că e indian. Încenuşare hindusă. Preda istoria religiilor şi studii indiene. Chicago, nu Târgovişte. Român-mămăligă, european-pepene, american-dovleac, indian-bhang. Inimi răsfirate planetar. Duduia se prefăcuse pe moarte ca să o ia de nevastă, la Rio. Mă uitam la ceas. Tone de delir în spate, bătăioşenia incoerenţei, beregatiera. Manuscrise în exces, nepunctuate, ilizibile, ininteligibile, nu numai de lene, nu numai de frică. Mierlim kosovo. Doar vorbisem. Chinul se călătoreşte. Olivia, descrie-mi pe Viorica-Navamalika. Marta nemoarta. Cum era să iubească România?

          Rupendra, teme pentru România: Indian epics, Jains’ culture, Indian art, Folk and classical art, Indian and universal drama, Virgil – the Aeneid. Cartea lui, Central Man / The Paradox of Heroism in Modern American Drama. Ar scrie şi un roman, experienţa personală. Şi-ar deschide mintea. Ar picta. După America, vrea să stea şi în Europa. La schituri atunci, la Rohia.

          Amartya Sen vorbeşte la universitate, eu la Guest House. Aprinderea lămpii. Saraswati Vandana (grup de la Facultatea de muzică). Oferirea de buchete şi pentru Indranath Chaudhuri, K.G. Dutta, M.K. Julka, S.P. Singh, Murari Lal Tyagi, Vinod Seth. Pratibha Batacharia, Leela Shivaramaya, Kumar Anupam, Rupendra Guha Majumdar, Olivia Bălănescu. Conferinţa mea, lunch pentru suta de participanţi. Vinod, cu frezii şi trandafiri, c-am scris mai mult decât Eliade despre India şi n-aş fi făcut ce-a făcut el cu fata, ba încă.

          I will speak on Mircea Eliade, at his centenary, in praise of India. I dedicate my speech to the memory of professor Sisir Kumar Das and of professor Shivaramaya. O oră. Alhuwalia mă pomenea apreciativ. Krishna Srinivas murise cu câteva zile înainte, Vinod tocmai trimisese condoleanţe. Poemul lui, Kashar-Mitaakshar (akshar – alfabet/nemuritor, mitakshar – brevitate). Ne-am scăldat în toate oceanele.

          (Infinituri) Cinci infinituri jaine. Codreanu gandhian? Jeremy fără sinagogă în Seul. Ajunul Crăciunului. Id a trecut. Thomas a citat jainii, eu pe Brâncuşi. Tu, din Ravenna, te voiai Beatrice.

          În câte bucăţi tăiaţi sexul porumbeilor? Foame neîmbătrânită. Hai, bre, prea te lovesc toţi. Mahapranam cu stânga pe chelie. Când să se mai umple cortul de-o evanghelie.

          Peste-al nostru acharya / cântecul jain colindul / scrie-l mă pe englezeşte / să-l citeşti chiar de Crăciun.

          Dharma samaj. Listă mare pe talent. Mână atinsă yoga în Crăciun jain. Ne dăm drumul din lanţul trupesc. Mahavira nud, în haina sfinţeniei.

          Statuia sub ghearele porumbelului. Arde-l pe tătar. Sadhi, să ne fie drag de tine. Total identity. Negrul laudei din albul paginii. Mai frumoasă se vede lumea din prezidiu.

          Identitate Gandhi. Christos jain, cirac lui Mahavir. Mahavir, creştin prin Iisus. Un jain din Rajsamand. O trestie vegetariană în cruce cu sine. Mai fertili în Haryana. Gandhi sionist.

          Antitalent de nu ne-am împrieteni. Ape seacă stârvuri. Agonii vorbite-auzite. Una grande lezione. Cancroli – Rajnagar = Rajsamand. (Hiland 223)

          (Lac 1) Cu S.D. Sharma, Lac 1, marţi 1 iunie, 17.30-19. Prezentarea romanului The Buddha. Recipiendarul a elogiat pe lord Buddha. Eminescu în sanscrită – Luceafărul şi Jayadeva în româneşte – Gitagovinda au fost oferite. Dr. Sharma a evocat frumuseţea baletului inspirat de poem şi muzică, multe spectacole, cum a adus cu Excelenţa Sa casete; cândva, am replicat noi, şi românii vor dansa, vor face balet după Gitagovinda. Am fost poftiţi, cei cinci, plus doi ambasadori, în fotolii. Fata de la Agra ar fi trebuit să se exprime în hindi, măcar namaskar, nimic, doar ji,ji, la declanşatul discurs în hindi, colocvial şi clencios, al amfitrionului, abia că să  vină profesor nu numai de lingvistică, dar şi de literatură. Despre lingvistică, dintru început, se înregistrase absenţa rectorului de la Timişoara, acolo a început… spusese preşedintele Indiei, da, revoluţia, n-am găsit alt cuvânt, a luat avionul acasă, dar ştiu ce voia să vă spună, universitatea lui e a patra din ţară, după Bucureşti, Iaşi, Cluj, este umanistă, deci şi prima, au fost (re)introduse cursuri de diplomă în greacă şi latină, dar adevărata bază a studiilor clasice e sanscrita, deci vă roagă să sprijiniţi venirea unui tânăr, singur, căruia i se va oferi o garsonieră, hrană, ca şi gratis, la cantină, salariu, tânăr a zis, da. Cât despre literatură, eu am predat în ultimii ani kavya şi alamkara, a repetat subiectele, şi dr. Becescu cunoaşte interesul nostru pentru Abhinavagupta, filosofii au pregătit lucrări de licenţă despre Sankaracharya, eu sunt cu literaţii, brahman-atman, mitul şarpelui, al cui? al şarpelui, a, da, upanişadele renunţării, dl. Bercea a tradus cele mai vechi upanishade (s-a dus şi i le-a dat, spunându-i la ureche dacă urseşte ceva), preşedintele Shankar a vorbit despre Vedas, Gita, cărţi şi casete, mult despre Tirukural (tamil, am zis, tamil, a răspuns) ce s-ar întâlni cu metrul doha din hindi, bogăţia epicului tamil, vechi de două mii de ani, apoi urdu (Ghalib, Ghalib, el – cel cu astrahan, Maulana Azad, alţii), povestiri scurte despre Zakar Hussein, istoria universităţii Jamia Milia Islamia. Aici avem un filosof şi un antropolog (se roşise, îmi făcuse semne să vorbească, adevărat că planul din curte, după percheziţie şi trecerea soldaţilor ceremoniali, ambasadorul Tripathi îmi spusese că mă introduce pe mine la preşedinte, iar eu să-i introduc pe ceilalţi, zis şi făcut, dar cu el erau doi miniştri şi spre douăzeci de parlamentari, numai tăcere şi ţinută, am schimbat mai apoi cărţi de vizită), iar nea Romică a luat-o fix cu natural law, omul nostru (Dayal) e jurist, s-a referit la mulţimea de comunităţi, cu legile şi obiceiurile lor, nimic impus, doar când vin împotriva unor lucruri de bază, la adivasis, în Madhya Pradesh o combinaţie etnică, evreii au venit înainte de Christos, nu există antisemitism în India, arabii au plutit pe mări în secolele 7-8 până-n Tamil-Nadu şi Karnataka. A vorbit şi despre castele paria. Nea R. s-a interesat de studii indo-europene şi euro-indiene (era roşu, preşedintele Shanker îl întrebase retoric, aţi fost la un congres?) da, la al zecelea ICAES, de antropologie şi etnologie, în ’78, anul acesta în decembrie se ţine al treilea congres mondial de arheologie în India, fratele celuilalt, sau sora, preferase preşedintele ştiinţele congreselor. Enric reiterase necesitatea unui departament de indologie în universitatea bucureşteană (vizaviul meu, mi-a dat cartea, îmi sugerase că universitatea din Sofia are – de acolo veneau) – dar deja trecusem la masă, cinci plus doi, de-o parte, triplu de partea omului mare, în haine deschise, galben închis, 76, cu ochii vioi, locvace, stimulator, de câte ori cita din Vedas, dumneata ştii sanscrită, la o consideraţie literară, am exclamat wa-wa şi, în fine, toată compania indiană a râs, ai fost la vreo mushaira, da, la Talkatora. Harta ceaiului indian s-a trasat cu ceaiul în faţă trecând prin cel verde şi exuberând  Darjeeling din care şi beam. Am introdus şi subiectul piper, de se plătea, şi-n Alexandria, greutatea în aur, vapoare-ntregi de condimente din India străbat şi acum Marea Neagră, vizualizează dr. SDS / Shanker Dayal Sharma. Becescu o făcuse a cincea pe cea din Timişoara, poate prima, se retranşase cancelarul universităţilor indiene (SDS). Subiect preferat, pe moment, despre secularism (ca toleranţă) religios, cum a vorbit la Shantiniketan despre ethosul indian, ca al treilea preşedinte – respectul pentru toate religiile, cu citate din Vivekananda şi evocarea conferinţei mondiale de la Chicago, acum 102 ani. Încă o dată, democraţie în afacerile internaţionale, pe temeiuri brahmanice, din Gita, o sloka despre unicitate, advaitam, adevărul real, unitatea în diversitate, armonia nu numai muzicală, conceptul de infinit şi de shunya, ahimsa, shantipath, awarness, Shankaracharya, numele diferă, Dumnezeu e unul, şi-n Islam, Gandhi, dincolo de un singur -ism, cum e România, frumoasă. (Am transcris pagina a patra, ultima, a cuvintelor-cheie notate în timpul discuţiei cu preşedintele SDS – de la Shantiniketan -, mai înainte a fost vorba despre următoarele). Literatura indiană antică este compatibilă cu înţelesurile matematice. Ştiinţa, filosofia şi poezia merg împreună. I-a sloka din Rig Veda. Churning ocean, mitul otrăvii înghiţite de Shiva şi rămase-n gât, tratatele de medicină himalaiană sunt în versuri, un prieten, Vasir, medic, fireşte alopat, în inimă şi sida, Vasir se exprimă în versuri şi el. Vechiul – mai ales Vedele şi Upanishadele – absoarbe curiozitatea tinerilor, am spus, în timp ce rămân izolaţi de India modernă, vechi şi nou tot una, bănuisem răspunsul rigvedic, adevărul nobil, metoda recitării în sanscrită (continuitate întru alamkara) – cea mai veche din lume, democraţie parlamentară de aplicare universală.

          (Mirei) Mele/Mira/1978. Tu continueras d’etre la (Eugene Ionesco) – la poesie qui ne sert a rien se revele utile et secourable (E. M. Cioran) – neste grao de cafe en contro Mira pensando no Brasil (Carlos Drumond de Andrade) – Santa Rita de Cascia/Attirait Mira plus que tous les bouquins (Jean Charlot) – o vioară oarbă/deasupra oceanelor (Alexandru Lungu) – poveştile tale/ din Râmnicul Vâlcea (N. Petra) – porţi cu tine Oltul în Hawaii (George Ciorănescu) – Mira Unica (E. L. Costello Branco) – les eclats de ton rire / qui cachait tes angoisses (Ionel Jianu) – la sacrificada de / todos les tiempos (Santa Cruz de la Sierra) – Mira Simian / y Romania (Umberto Barbera Flores) – where Adonais never dies (Yao Shen) – nous n’arrivons pas au port (Jean Orizet) – un sueno de Rumania (E. Grannet) – Mira ha muerto en el lehano paisaje de Hawaii (Renato Ozores) – Braşov şi Râmnic (Ştefan Baciu) – tes mots sont invaincus (Rene Tavernier) – el nino del poema (Josefina Pla) – Fille inspiree de Hawaii, / Du Bresil et de Roumanie (Paul Vernon) – la surrealista nube (Matias Montes Huidobro) – scria încă de copil, dintr-un instinct premonitoriu (N. Carandino) – Ţesătoarele cereşti / în urzeli nemărginite / învelesc ce nu mai eşti (Horia Stamatu) – cucoană frumoasă (Edgar C. Knowlton) – sunt sigur, o voi reîntâlni (Ion D. Sârbu) – Prevăd un timp când grupuri de oameni se vor duce în pelerinaj pe insula Oahu ca să depună peste mormântul înstrăinat buchete de imortele culese de prin grădinile caselor româneşti (Pericle Martinescu).

          (Pateuri) Dante şi Ţepeş. Contrastaţi comedia peste podul Mihai Viteazu. Crima de a fi oraş istoric. Regiuni de antiromânism sovietic. Când îţi spune omul bătrân să nu bei apă rece că faci gâlci. Cronica de familie din Petreşti, ce Ursula, ce Davida. Nu mai ai cu ce-ţi întreţine copiii mari. Asta e singura naţie lăsată de dumnezeu fără niciun drept la viaţă. E inutilă. De-aia ne termină. Mahavira. Sprijinindu-ţi bătrâneţea pe braţul unui nemernic şudra. Rebreanu.

          Spre Piteşti mergeţi. Bastonbills. Neam dialect. Ceferistul a murit de doi ani, Oancea şi ăla, cu Oiţă m-am întâlnit, Nicu Croitoru a murit demult, avea o fată şi vine s-o ia conductorul, Pielelungă trăieşte, Codreanu e mort, a murit o sumă de oameni din Prăduleşti. Baciu s-a dus cu ciocăneala lui. Dugos om era până-n revoluţie. Nu mă dau la vorbă, vine triajul, a trecut. Vorbitul serios pe orice subiect. Profitabilă stanţă găsindu-mă şi subiecţii cum voi nota în biblie. Socoteală cu perlele. Ce-o mai fi făcând p-aicea blocuri. Staţii, aşteptări prin moleculele vitezei nedilatabile. Urâtă caligrafie pe imnificare. Ierarhi în oaste. Nu mai poţi să mănânci găină. Nu se restrictează clauza întârzierii. Oi fi aşteptat anume ziua altor carabine întomnate. Pleacă omu’ de-acasă spre ţăranii lui îngropaţi. Destinul nu te duce oriunde, te pomeneşti, doamnă, fără sine. Şi Parisul tău e o tarla.

          Acum în brânci, datoria mea să stau în capul mesei, să mă distrez, nu să mă pun la lucru. Vă sporovăiţi situaţii aproape rituale, amănunte împărtăşite. Să-i fi cumpărat scrisul. N-am decât să capitulez. Morţi de-am fi, ne-ai duce mai repede. Vorbeşte româneşte, fonfule. Mă privează gerul de gânduri explicite. Şi ce dacă se moare în fiecare zi? Nu prea văd bine cu ochelari. Iapa verde miez de foc ploaie-n cozoroc. Chişiţă jumate strop jumate fum. Aşa e neamul cabalin nu se deprinde cu puţin. Vedeam cu ochii acel gherghef din Ghergheşti. Acolo am copilărit, am adolescentit. Să ieşim din acest impas. Bun augur a fost revista. Prima şi ultima greşeală. Poertret scris pe galbene frunze.Om din care pasărea o să cânte. Să nu ne miroase gura şi literatura. Smuls din peisaj cârlovian, în lumea lui Mercur, frate pur. Parsec.

          Te aprinseşi şi dumneata. Ziua iepei cu fătul. Ne-am decupat două cărămizi. Prin parc, pe frunze, ţi se cască gura. Şi vocea din scrisul de noapte. Tot la maşină vechii scriitori. Căţeaua de doi ani Salomeea. Neagră mai ca lumina Kali. Refuzasem votca. Casa descuiată, nu pentru moarte. Singur te-ai recunoscut (nu alţii). Veniţi cu replicile, gen terminat, găsindu-mă cu scrisul în aşternere, şi l-aş mai ţine de sine, orele întorsului, revers necurentat şi becul. Cum să fi dat Jeni Găeştiul pe Târgovişte. A dat foc la coceni. Tu cu poc mănâncă foc. Lasă centrul comunităţii, fost orfelinat. N-am mai ajuns nici la faliment. Uite, el e Alecu, pocăitul, nu e pocăit, zice el. Vă temperaţi verbozitatea. Coboară multă lume. Voi vă vizitaţi platforma. Chirăi tu tentativ. Cum m-aş fi dat cui te-am pus copiator de bipuri, ie-te câtă lume e aicea, ce mai fum când pleacă, mai mergem acum, lasă-le dracu’ de ţigări, păi ne face-n ciudă, să-mi rupă poalele Salomeea. Şi-a luat medical c-a murit unchiul ei. Spune că e jumătate creştin. Că pe ce timp a plecat fata la moartea tatălui. Canibalism. M-au speriat nişte frunze dacă n-am luat pomul la bătaie. Trecere repede, mii de expresii. Unde să pleci grabnicei petreceri. Săriţi, mă, la ţigară. Abia fumuri şi înapoi. Un concubinaj fumătoresc. N-ai pe nimeni să te filmeze, o pun pe Alysa, îţi plac evreicele, replicile de ieri cu Astalos.

          Alte picturi de Paris, şi tu Pacea, şi mai ce, ori că plecasem, şi de nu i s-ar întâmpla nimic. Plecare nefumului d-aicea. Mă incomodează tăietura asta, nu e tăietură, câte ce scrii, nu-mi mai spui bătăi şi pas de nu-ţi căzu în cap orchestra literelor mele, tren încolo, tren încolo, orice mişcare se transformă în replică. Nu mai am draci de nicio culoare. Noapte înghiţitoare de umbre. Am vorbit în picioare. Nu suntem în oraş, poate liceul, tradiţie răsturnată, am fi trecut atunci de Titu cu fumata voastră şi tragem a Bucureşti aromâneşte, nu poţi spune de perseide în Iaşi, cel mai cultural oraş românesc. O să conversăm întâmplător, apoi om concluziona pe linia procurorului, niciun tabiet, ambientalitate relaţională. Pică fisa, cad ele capete dacă nu se scarpină. Decât pulpe, în rest n-am avut altceva, poate la servici nişte pateuri, el e mai sensibil la stomac, nu-i plac cartofii de nicio culoare.  

          (Șosele lungi)  (nu) apelaţi la vechi comunişti  Va fi creat un iad special pentru tine.  Ioan îşi începe evanghelia cu un citat din vede: la început a fost cuvântul / Prajapatir vai idam asit / la început a fost Brahma / tasia vag-dvitya asit / cu care era vak sau cuvântul / vag vai paranam Brahma / şi cuvântul este Brahma.

           S-o fi simţit jignit Găeştiul de comparaţia cu Florenţa. Îţi pare rău ce-ai scris de băiatul popii din Hotin, că te iubeşte fiu-său, ambasadorul, care n-ar şti, da’ i-ai dat cartea. Când a fost Tolstoi în Bucureşti şi dacă a luat sculament. Cine umplea sălile Gildei Radner? Detestarea lui Băsescu pe neînţelegere şi invidie, sub diferenţă şi stimulare carismatică a abjecţiei potrivnice reflexe. Cum n-ai mai fi văzut un sfârşit al singurătăţii de gang contra haitei halucinate. Martorii nenumărului canibalizându-se, cum am dispărea în nenaştere.

          Fiii de cominternişti vin să-i condamne pe români că s-au lăsat cotropiţi de comunişti. Noi suntem acum ca la război. Nişte sifilitici şi exmatriculaţi. Abia acum, şi de aici înainte, va curge sânge. Băse păţeşte ca Piaţa Universităţii. Şi noi părinţii să ieşim în stradă. Adică nu Băse e autorul jafului din munţii Gutâi? Mirodan cu porecle naziste. Merle în Courrier: “Ce ne fut qu’un reve”.

          Şosele lungi, una din alta, plăci tectonice zburate la suprafaţă, tăind orizontul în sus, lăsându-ne aşezărilor dezlânate în oţel şi beton învechite, magnetice, răpitoare, adormitoare. Dreapta da să zburătăcească parkinsonian, pe dinăuntru, ca de la cafea în loc de apă. Ne separase filmica descindere, pe rău de înălţime, ori de rătăcire – partea asta rărită – de mă fixasem într-un mare apartament, cu tot mai mulţi nou-veniţi, cunoscându-se între ei sau căutând pe altcineva, ataşându-se. Se urca şi se cobora pe o scară de ciment dreaptă, nu se vedeau treptele până jos. Probabil te căutam pe tine, priveam familiar preajama, de foarte sus, totuşi obişnuit, mai urcase o femeie, s-o fi dus în marele, breaking-ul nostru apartament, mai suie un bărbat, ca un cercetător, de nu contabil. Trebuie să fie some rest-room la mine în apartament. Ne internam nedrept spre o amenajare cu pământul, el chiar a zis, am găsit, şi se repezise în parcul, nu de copii, ca de metamorfoze păsări-cameleoni metalici – cum verificam la disperare mai apoi, tiribombeală tangenţială, el se tot proteiza, nu.l mai ştiam, geaba degetele se spărgeau de formele în roată, mă dădeam înapoi, tu, că dacă nu citeşti romane sf, tocmai.

          Noi gândim aşa cum ne-au educat comuniştii. De ce ne mândrim cu cei plecaţi dintre noi? Această doamnă nu cred că este mândră de noi. Românul acela de care vorbiţi d-stră e ascuns. Nu e nevoie să ne împodobim cu pene străine. Suntem un subiect interesant pentru cercetători şi scriitori. Continuă să fie urmărită de reminiscenţa fostei securităţi rămasă intactă în SRI. Tu eşti holocaustul României, megamafiotule iresponsabil.

          Goma este pentru mine un medicament. A spus adevărul despre holocaust. Mai răi decât stafiile sunt copiii stafiilor. Ce ai vorbit cu Yelena Baturina şi cu Lujkov? Un mincinos născut din minciuni. Şi tatăl lui, ca şi tatăl meu, a fost general securist. Nu ştiu de ce nu prea pot să-i privesc faţa. Să dăm ceasul din biserică înapoi. Secu şi-a infiltrat oamenii chiar şi în rândul simplilor călugări. Un orologiu în biserică îmi aminteşte deopotrivă chipul lui Dumnezeu. Dictatura m-a determinat să scriu. Ţara dispare şi rămâne numai statul. Recunoaştere intelectuală a opresiunii petrecute în România. Au reactivat grupul de la Moscova.

          Dictatura ni s-a lăsat în picioare. Ce dracu’, bre, scriem ca să ne aflăm în treabă? Să fim deştepţi, nu aşa veniţi cu pluta. Cine face legea este criminal. De 20 de ani cetăţenii o tot iau cu 5 – 0 de la mafioţi. 20 de ani de victorii pe culmile autodistrugerii naţionale. Pierzălăi, greu de noi, evită asasinatul politic.

          (d-na) Bătrânii şi-ar umple virtualitatea cu scriitoarele şi scriitorii plecaţi. Tinerii şi-ar excepta închiderea în sine. Ambasadorii care se apucă de literatură în România, şi ei. La un loc, continente de români, vârste de poeţi în compoziţii de colecţie aruncată în apele oceanului. Obol talentului regăsit în conştiinţa literară, peste teme şi molime. Arheologie foc-Dunăre-Carpaţi. Constrângerile şi le stabileşte fiecare, alegerea o face frumuseţea intrinsecă. Să ne invităm la o redescoperire de sine estetică sub ghilotină.. Call for papers, cal literar, tot Pegas. Genii şi fraţi, d-na Karnabatt e cu noi. Mă simt ca la revoluţie. La mare căutare pumnalele de samurai.  Aici odihneşte remaşiţele mortuare ale reposatului Adolf Hittler încetat din viaţă la 24 octombrie 1892 în etate de 90 de ani.

            Brucanieni primăvăratici, erupţii purulente, am scăpat de bolşevici şi am dat de voi. Am râs cu lacrimi, auzi, religii monogamice. Şi mozaicii şi musulmanii se botează cu briciul. Întunericul verde este mic copil faţă de întunericul roşu.. Ce pagină lugubră a istoriei intelectuale româneşti. I s-a făcut injecţie cu abjecţie, iese mereu cu câte o nouă matrioşkă bolşevică râjind la poporul român şi dându-i peste bot. Cu cât capul sună a gol mai adânc atunci când este lovit, cu atât limba are în ea mai mult lemn.

          (agendar) Dodii Părinte, roman-dicteu decodabil într-o mie de ani. Prelingvism metaforic – nunta salamandrei – vâltoarea unui scob – a rosti talak – pianele asat – tălpi misionare – fascicol de tangenţe – părinţi fractali – leagănul Pelinei – fiinţa de nămol – govinda pe govii  – Muntele Triund – litanie nonsensul – ale fumului amprente – să nu mă credeţi neg – tăcere nalandică – borangic postum.

          Poemul e scris în 1987, la 3 ani (de director Bibl IPB), după India. Ermetismul indianist-politehnic va fi acoperind terapeutica în faţa spaimei de securişti, a fatalităţii comuniste. Evadez zilnic în dicteu, în dodii, ca o compensaţie testamentar-sinucigaşă estetic (altfel decât monomania terţină). Nu mi-a fost inteligibil nicicând, mai ales când l-am scris. Ce l-o fi apucat pe Leu să vrea să-l pună în selecţia lui editorială? Şi ce limpezi sunt oracolele din Dodona. Vreun calculator va prinde frecvenţe interpretabile.

           Signora Statera, Ringraziando per la sua amabilita, ecco l’antica intervista (p.9). Complimenti al Professore Lombardi, chi mi a risposto alle lettere, ed a prof. Sabbattini, che l’ho legetto con passione.

          Introducere în prelucrarea automată a datelor, vol I (Şora). Presa aşteaptă multe de la minister (inclusiv atestarea). Morbul formalismului în atelierele şcolare. De la filologie la tarabă (1971). Tejghetari la catedră. Nişte profesori întunecaţi (1970). Diploma de ţăran (Flacăra, ’73). Nota 5, pâinea elevului. Elevii despre ei înşişi, 22 grupaje în ’73, 11 în ’74, 3 în ’75. Acces la studii, camera 36. Centrul Naţional de Chimie (S. Gâdea). Ziua învăţătorului, 30 iunie. Birex, 18.VI.’75. Rolul şcolii în educaţia ateistă a tineretului, generalizarea experienţei ateiste, contrariul educaţiei ateiste, metodele propagandei ateiste. Dodii. Amfibologiile intelectului. Patologie infecţioasă. Liceul Basarab are de 5 ani aprobare pentru revistă şcolară. Nicio revistă şcolară nu se difuzează decât în şcoala proprie. Integrarea. Renunţarea la probele orale. Paul Niculescu-Mizil. Inundaţii, învăţământul în acest domeniu. Mulţi exmatriculaţi, mulţi repetenţi.

          (Paleo) Nu docţie, paleologie. Mai rău. N-a înţeles de ce cântă. A căzut pe mâna unor folclorişti până a pierdut şi simţul că el e floclor, însuşi, de la Livezile. I-am şi spus, dragă, păzeşt-ţi ţărănia. Da’ şi-a lăsat mustaţă, umblă cu copilul, într-o şubă lungă. Pe stradă nu se umblă scenic. Ce să-mi belesc pielea. Vai de mine, să-mi dau capul pe mâna bărbierilor.

          Suntem două şubrezenii care, susţinute una de alta, facem o validitate.

          Am adus de la Paris lemnele astea ale lui Brâncuşi, căruţa de lemne putrede. Nu mi-au dat voie nici să mă apăr. Nici Brâncuşi, mort, nu le recunoştea, fiindcă erau văruite, lăcuite, ‘57-’72. Deldebio. L-a furat pe Brâncuşi cât a vrut. Brâncuşi plătea chirie la municipiu.

          Toate lucrurile astea vin de aici de la noi, şi Grecia şi Sicilia. Am mâncat şi eu cu Coandă, colonelul, baiatul generalului, de-a condus compania Bristol, de avioane. M-am cunoscut împreună cu Paul Popovăţ, şi ăla un propulsorist nemaipomenit. A dus o luptă contra elicei – că e ăl mai mizer mijloc de propulsare. Nici roata de cauciuc. Vorbea de explozie. N-a reuşit. I-a murit şi copilul, Mircea. A luat cu cheie vasul “România” în exploatare. L-au furat chelnerii, focarii, cărbunarii. A vrut să moară şi s-a sinucis. S-a dus în arierul vasului, unde era elicea – s-a aruncat, şi ea l-a sfârtecat. În testamentul lui: “Eliceo, m-ai învins, m-ai omorât” (55 ani). Aveam o carieră în Corlate şi el: eu sunt geolog – cum te cheamă? – Mircea Popovăţ  – oi fi băiatul lui Paul – da. Ăla mi-a fost şeful meu (mobilizat la Paris). Materiale de război furnizate de Franţa. Şi le doborau nemţii unul după altul. Vasele în convoi. Am fost şi eu silit să intru, în urma unei greve în 1917. Troţki fusese expulzat la Marsilia. Nu plecăm, să vie şi unul de pe terenul vacilor cu noi – dacă ne scufundă submarinul. M-au trimis. M-am dus. Am văzut cel mai mare spectacol din viaţa mea. Cum un vas iese din port fără să ştie unde se duce. Un comandant francez, pe jumătate nebun, nu făcea decât să se uite la ceas.

          “Lăutarii cam băuţi cântau în dodii spre supărarea ginerelui, şi el puţin afanisit” (Eugen Barbu, Miresele). Măsuri pentru traducerea în viaţă a indicaţiilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Tezele să nu mai fie hazard, barem comunicat elevilor dinainte.  Hepatită epidemică (morbiditatea). A răspândi în rândul poporului român cât mai multe meserii. “Ţărâna lui ne va fi doar nouă grea până la aducerea ei în ţară, făcând alături tot una cu sufletul lui adunat în Trilogia Nesfârşitului de el însuşi sieşi înălţată şi pentru nesfârşita lui amintire dată lumii întregi” (p.23, V. G. Paleolog)

          (Kairos) Opreşte-mă, mamă, la vamă, cu paznic Tolstoi, pe strada Jean Racine, vânzând rachiu lui Nicu  Steinhardt. Ţuica soldaţilor, napoleonilor, sibienilor, patrimonienilor, din femeile muzeelor, colecţiilor. Mama e Elisaveta, paznicul controlorul. Tavi Ghibu îşi pierduse vocea, mă chemase să-i citesc. Vă dau şi d-stră ziarul Tolstoi. Vedeam oraşul ca pe război. Paznicul scormoneşte cu ochii un kairos de când nu voi mai fi. Toţi ne ocupăm cu acelaşi lucru. Paznicul cur în cur cu Tolstoi. Cinci fabrici am pus în funcţie. Vorbim de frumuseţea patrimoniului. Ţi-o fi părut o scrisoare fără amintirile tale. Tocmai nu-ţi răspundeam şi te transcriu peste cartuşiera controlorului. Nu eşti drumul spre Bergen. De când nu mai invidiasem copacii. Paznicul în centrul ţăranilor. Cunoscându-i, îi manipulează cu oraşul.

De unde-mi scad zilele de Sibiu, nonsaşi, acolo primarul de dame, l-ar alege şi preşedinte, soro. Omenirea aşteaptă binecuvântare şi primeşte blestem, mi-ar fi spus mie mama asta venită în Piaţa Mare din Sibiu, via Tălmaciu, adevărul despre viaţa veşnică într-o Lume Nouă fără sfârşit şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii limpede cum e cristalul. Soţul meu a murit, ştiu, mamă, tu murisei înainte. Veta la Iehova. Umor franţuzesc în săsime. Vorbind frumos despre morţi, drumul ne-o cunoaşte, noi agnostici, discuţii despre accelerat, îmi ard fălcile, mamă iehovistă, mă interesează mama, ea mi-e Sibiul şi Iehova, zăpada uite-o, nici ei nu-i păsa de saşi, pe mine mă adusese pe la Tălmaciu, care eşti mamă din munţii ăştia, a, că erau dinaintea ta.

          Ce viitor are ortodoxia în Sibiu? Trecut evanghelic, catolic. Nu-mi auzeam înţelese sunetele, respirate aerele pe altar, conubiam neînţelegerea cu abstracta amorului damnaţie. Requiem, Mozart, Hărăşteanu, a te apăra şi de Dumnezeu ştiindu-te înconjurat zid. De pace cu psalmi interiorizaţi şi preoţime. Pe urmă coama, tropic de lumit, animalele ni se întrupează în piaţa mare mărginime urmându-mă. Paznicul din Sibiu n-a jignit-o pe mama, i-a fost client la ţuică. Paznicul Tolstoi rachiu buduroi calul la căruţă Ilaşcu nu Druţă.  Ca i ros, kairos. Mama iehovista cu sovietista. Petale pe hududoi să vă faceţi trei din doi moara pe mălai de botez alai cântaseră laseră milimetri de nisetri la galop interlop haos în Taos pendinte pe dinte floare închisoare Marie reverie ochi mari indorari.

Ce-om rearanja din caiete, din edite, bisericile cât le-am contemplat, ne pare umanitate dumnezeirea, abia de ne-am despărţie vecie, de-am şi întortocheat claritatea nimicniciei să ieşim la liman, lemn ud, grămadă de prăbuşite monumente, morţi pe povârnişuri. Oi fi ratat Sibiul, nu paznicul, m-am gândit la mama fără nebună. Conrad Haas Sibiu 1555 lanseză racheta spaţială cu trei etaje pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia radioactivitatea Mărăcineanu depolarizarea luminii Herman Oberth Werner von Braun tratamentul cu lumină Petrică Ionescu regizor de operă după Zefirelli Sibiu la purtare

2007

(Attila) E ciobanul violent? Mai violentă e mioriţa, că-l bate la cap, să ia şi câine. În zorii morţii raze şi păsări. Unii cu Nostradamus, unii cu Eminescu. Blestemele cresc. Tema agoniei perpetue şi a căderii spre centru. De-aş găsi, pentru astă-seară, vreo intrare în Nirvana. Aglaia voia s-ajungă-ntâi la cimitir, o interesa coroana academiei, nu găsise România literară.

Pân’ a venit o femeie pentru care uşa nu există, m-am strecurat, ea s-a aşezat în a doua bancă-n faţă, eu în ultima din fund. Ianoş evanghelistul, Ieşuş Criştuş, replici de la credincioşi nevăzuţi , dispuşi în altar, femeia din faţă s-a ridica, m-am ridicat şi eu, a mai intrat una, s-a dus tot în faţă, pe dreapta, padre a băut dintr-o cupă, un anteriu negru a ieşit din absidă, am deschis să ies, n-am închis, că mai intra o născută catolică. Două poezii scurte de Joseph Attila, bătute la maşină, le adusese pe soare în academie, am citit literele, versurile, în timp ce închinarea îi venea de jos în sus, lipită, pe o ascultare ce nu-mi spunea, îi spunea, canapeaua de piele se vaporizase, pătura din păr de capră îi rodea şalele, şi-a pornit şi ea părul spre spulberarea literelor-sunetelor, obosisem de confuzie şi patetism religios cumva, de-a nu te opri, ca din soartă, mai târziu asta i-a fost amintirea, cât că-şi dorea noaptea, o apăsau zilele, vezi, se întărise odată pe întuneric, femeile-ţi cer până la urmă o noapte, rugăciunile pe zi prelungindu-se aşa probabil, cum e aşezarea asta, cântă cocoşii, liturghia abia începea, ungureşte, rozele-şi mai desfăceau din bătrâneţe o petală, dans încet, ai cunoscut încăpătoare scene cu gesturi până la isterie ce nu s-ar admite în felul cuminţit-cuminţitor din partea asta, cine ştie, un şofer accidentase mortal o fată, era-n cercetări, ieri s-a spânzurat pe malul Crişului.

          (Iancu) Plouă de-aseară. Pe zi, pe drum, numai Iancu, în casă, numai Creangă. De la un mormânt la altul. Cum mai doinea şi Iancu nebun până râsetelor lui Creangă li se înnădeau, ca de pupăză, strigăte epsilon-epsilon-pedepsie. Cum e de mută drama pe din trei, Creangă, Eminescu, Iancu, lipsindu-şi-prisosindu-şi fiecare, exprimându-le ori lăsând speranţele tuturor să urle întru câte unul din ei ori în toţi. Fata hâdă, betocă, de se năpustise-n pat la nonagenara naşă, fugise de lângă maică-sa paralizată-n spital. Se-mbătase la crâşmă şi se credea înapoi unde nimerise, vârându-se în culcuş, iar scoasă-n ploaie, lângă obelisc, urlase mai jalnică decât o lupoaică rănită şi cu puii împuşcaţi, măcar spre Căraci, fata cu nişte copii, răpită, ea găsită, ei nu, violată, nu, or convins-o cu vorbele păpuşarilor. Florile şi spiritele inocente n-au pudoare. Se puse în căutarea proştilor şi a nevinovaţilor. Iar eu, culcat pe cuptor, nu puteam să adorm ceasuri întregi.

Un glas îi striga vorbele şi el le scria, ştergea şi recompunea frazele ca un Flaubert al Humuleştilor. Făcea parte mai întotdeauna din opoziţie. Peste zi, o veselie nemaipomenită, boala mai totdeauna noaptea-l apuca. Tare mi-i deşanţ. Strâmbii mănâncă ţara şi drepţii n-o lasă..

Şed voinici îngânduraţi / gândurile mi-i fac fraţi. Stă să mi se desfâşie inima. Nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai bun ca moţul, , nu sunt femei mai frumoase ca buciumanele, soldaţi mai voinici ca vidrenii şi scărişorenii şi peşti ca păstrăvii (Iancu în “salon” la Axente Sever).

          (Destul)  Sunt supărată pe tine, toată noaptea ai mâncat, în capul mesei, cu multă lume, gagici, iar eu n-aveam unde să stau şi nici nu m-ai băgat în seamă. – Aia că tot aşa şi tu (în visul meu), mergeam la film, cu noi un puşti, îţi putea fi ginere, nu mă deranja întâi, apoi nu-mi dădeaţi nicio atenţie, am luat-o înainte, începuse filmul, v-am aşteptat şi i-am dat destul de încet puştiului un pumn în nas. Ţie-ţi aruncasem înainte „începi să suferi tinerii”. –  Aşa e, te obsedează că te înşel, iar pe mine că-mi ceri de mâncare. –  Să ne împăcăm (chiar sărut). Treci, traversându-l, pe drumul pe care străbătusei în lung, du-te-vino, şi uită-te, poate te regăseşti. –  Cu aceleaşi scandaluri. – Cu ce cuvinte s-or fi făcând gândurile-n vis aşa şi-n amintire ori în fantome, poate vorbesc şi ele. – Oricum, eu nu-ţi mai adresez cuvântul. – Asta mi-ai spus-o demult. – Îţi dau voie să zici tot ce n-am zis. –  Asta ar lipsi, să spun ceva, orice. – Numai eu îţi pot face favoarea asta. –  Confidenţa roşie, context spontan, taie-mi capul. – Era jurnal. – Tema? – Aceeaşi. – Era jurnal.Ce trebuia să te înfurii şi-n realitate? Destul că mâncai singur în visul meu şi-mi băteai gagicii în visul tău.

          (En parapante) Venise pe la minister, unde lucram. Îl însoţea un neam sau securist. Era slab. Vorbea de o carte a mea. Niscai funcţionari făceau repetiţie într-o cameră apropiată. S-a dus careva să-i facă să tacă, degeaba. Iar s-a supărat slăbănogul. Încă unul să-i oprească, nimic. Mă duc eu, a zis. Am mers cu el – se vor şoca văzându-vă şi nu se vor opri, să nu vă supăraţi. Am intrat, se risipeau, terminaseră corul, ieşeau prin altă uşă. Am intrat în altă aripă, grăunţe pentru pisici pe jos, ele mâncau. A vrut să ies cu el, am mers pe trotuar incognito, tot îi dădeam cu şocatul, dar îl pupincuream că eu am venit la minister pentru el, părea să aprecieze. L-am dus ce l-am dus, m-am întors, am dat de el prăvălit spre un şanţ mare, sub cârje, l-am ridicat, le-am luat, spusese rezolut – ce să-l mai sprijine altcineva, da’ uite că-l dărâmaseră şi ele. Ne întorsesem la minister, unde aghiotantul iar îi dădea tonul să-mi laude cartea, ca pe Clarel. Clarel pelerinând Palestina, după revelarea ermetică a păcii ierusalime.

          Mostre de măduvă. Im Herzen waren wir Riesen – în inimi au fost uriaşi. Poetul falnic ştiutor de multă carte. Democratizarea democraţiei, viaţa existenţei. Căpitanul filosofic. Fatalitatea etnică. Lăsaţi pleava să se autoeduce. Murire lămurire. There’s no free lunch. Scutecul rusesc pe scutul american. Filosofia naţional-ortodoxă e un nonsens. Rol.

          Capacele de pe gurile de canalizare au fost sudate. Nu vise umede de cancer, ci Boeing 707 (1974). Închisoare pentru provocare de avalanşe. Unbotanium, totem, thanator, wiper wolves. Imaginarium. The Damned United. Crane shot. Final cut. Vidu lunecă şi se prăbuşeşte din cupolă. En parapante.

          (Didgeridoo) Înainte de a pleca în Australia, mi-a venit în minte Costache Popa, ginere al lui Sadoveanu, pregătindu-se, pe strada Delavrancea, de dimineaţă, să ajungă seara la Viena la concertul lui Celibidache, lăsând-o pe Profira acasă, dânsa chiar dându-mi mie un interviu. M-o fi aşteptând, evident, nu ca pe el, Melbourne Symphony Orchestre? Ori, mai degrabă un didgeridoo, confundabil pentru tot românul cu buciumul, când colo, Dingo însuşi se aude astfel ca din Hadesul de sub deşert, tronând – muzical? – peste alte fiinţe ancestrale, chiar peste şarpele curcubeu.

          Afişe din belşug. Vieneze. Melbourniene. The Band Who Knew Too Much. Schubertiade. Songs of Travel. Last Waltz (including Brahms and Haydn). Swan Lake (a new ice age). The Soul of Genius Requiem Mass in D Minor Wolfang Amadeus Mozart. Schumann Panorama. Haendel’s Messiah. Romantic Symphony. Mikelangelo and the Black Sea Gentlemen. La Sonnambula. Shen Yun. Grungada („gathering”. Conceived, performed and composed by Mark Atkins – one of Australia finest didgeridoo players and member of the Black Arm Band). 2010 Melbourne International Festival.

          Românii au coruri la bisericile ortodoxe, iar la cele protestante cântă toţi, ori vorbesc în limbi. Tudor Gheorghe le-a furat inima în două rânduri. Hip „n” body rock poţi prinde, patriotic stoker-ean, la Dracula’s, pe Victoria Street. Pe cine să întrebi de un concert de vioară al Deliei Diaconescu?

          Interpretul la didgeridoo respiră circular, pentru a obţine un sunet continuu, întrebuinţează tehnici pentru inducerea unor multiple rezonanţe armonice. Faimoşi sunt Djalu Guruwiwi, Mark Atkins, William Borton, David Hudson, Jol Geia şi un virtuoso alb, Charlie McMahon. Didgeridoo este cel mai vechi instrument din istoria muzicii. Dezavantajarea aborigenilor în Australia urbană se vede şi aude, eufemistic, în filmul „Wrong Side of the Road”, pe muzică interpretată de Us Mob sau  No Fixed Address. Cântecele Clanului, în anume ordine, ajută la deplasarea în deşert. Visul şi cerul nopţii sunt sursele poveştilor, legilor, muzicii.

          Cum ar şterge băştinaşii visele noilor veniţi, între terra nullius şi black transnationalism. Ca la schimb cu generaţiile de copii – 1869 – 1969 – furate de guvern şi misionari (scuze atât de recente, pe când şi 21% din puşcăriaşii Australiei sunt indigeni, adică 2% din populaţie). Măcar kava ar fi o alternativă mai sigură la alcool şi tot înainte cu inhalarea petrolului „opal”.

          La plecare, comutasem succesul barzilor australinazaţi de pe Waltzing Matilda – am citit-o în taducere românească la un festival de la Australian Poetry Centre – cu The Band Played Waltzing Matilda. Cum să mai valsezi fără picioare lăsate la Gallipoli? Dar fără didgeridoo?

          Campioni şi campioane, Lionel Rose (box), Evonne Goulagong (tenis), rugby, atletism, Indigenous All Stars, Flying boomerangs. Pe bancnota de 50 de dolari: Polimath David Unaipon.

          O întâlnire ceremonială, corroborre, vis-cântec: balga, wangga, linga, jurba, ilma. Digeridoo e doar o onomatopee sunând aborigen (cf. emu, goanna-iguana). Cuvinte englezeşti de origine australiană aborigenă: boobook, coolibah, dingo, gang-gang, gidgee, kangaroo, koala, kookaburra, kurrajong, wonga-wonga, boomerang. Cooee (vino aici) dă cheia crimei, muzical, cocainomanului violonist între raţionamente Holmes.

          Vis-cangur, vis-rechin, vis furnică de miere, vis-totem, vis-lege tribală. A mişcat copilul, spiritul-vis intră el în luna a cincea a sarcinii. Timp-vis-alcheringa. Şarpele curcubeu coboară din Calea Lactee şuierând luminos din întunecat prin ploaie. Spre a deveni adulţi, copiii sunt înghiţiţi de fiinţa ancestrală. Visul ordonează cosmosul prin cântece tingarri. Timp fără timp, creaţie necreată, tjukurpa, wapar. Bibliografie: Sandra McDonald, The Outback Stars, The Stars Down Under, Startrek, John Constantine in the Dreamtime, albume „Dreamtime” – formaţiile The Strangles sau The Cult, Daryl Hall.

          Din didgeridoo, vocalic peste lătratul acela monosilabic, se aud chiar numele-vis ale lui canis lupus dingo antarcticus: Tingo, Joogong, Mirigung, Noggum, Boolomo, Papa-Inura, Wantibirri, Maliki, Kal, Dwer-da, Kurpani, Aringka, Palanganwari, Repeti, Warigal.

          Didgeridoo. And the Band Played Waltzing Matilda.

          Citind în Ţara Kangurilor de Mihail Sadoveanu despre „Australia stutterilor” te afli în miezul mioriţei coloniale, aceştia sunt cei cărora nevrând să se dea viu, swagman-ul (fratele ciobanului) se sinucide şi, strigoi, mai cântă din bulboană acompaniat din dreamtime-vis-eon de didgeridoo. Poţi auzi chiar şi cele şapte porta-voci noi trimise de doamna Petrescu-Makakis din Sydney şi folosite în Piaţa Universităţii din Bucureşti, 1990.

          (Foi de rupere) Te uiţi în aer curat. Numai religie, numai sat, numai negare. Răsfoită dezbrăcare, dezgropare am vrut să scriu, nu de haine, trupuri de când pământul flăcărilor. Strivitu-te-ai de-o parte prin vorbele grele, cum venise vorba de postumitatea crabilor. Hămesită contemplare de plimbări verticale. Ţi-e somnul inexistenţei cafelei măcinându-te. Te deosebeşti prea puţin de Moira.

          Povestire iradiată pe graniţa închisă. Meteoritul a spart geamul. Copilul s-a abţinut de la vomă. Am dactilografiat încă un capitol al copilei. Strămoşii, pentru clasa a patra, şi Blandiana. Băiatul o găsise frumoasă. Patru idei. Va scrie două pagini de-a ce se joacă. Afişul de pace. Trei muceniţe cu Nimfodora. Cu cât te duci mai târziu, îţi creşte prestigiul. În loc să te văd, prefer să miros o floare.

          A nu-i telegrafia lui Samuel Beckett discuţia despre ardei la Ellora. Cum nu-i era lui Ruggero ruşine să fie italian. Religiozitate chestionată de inginerul Popescu. Trece vremea, (nu) vine timpul. Te trezeşti printre halucinaţii de onestitate, şi copilul tău în uşa reanimării, de-a pălăria, târziu adaos Indiei înainte de ieşirea din pubertate, terminaţii de reîncarnări muzicale. La Baia de Criş a nins. A luat-o o vecină şi în loc s-o găsim acasă era la spital. Zadarnic, vorba fetei, ai îngenunchea înaintea urâţeniei. Jurnalul tău de spital adolescent.

          A treia oară flămânzit copilul pentru masa de operaţie.  Bonz rotund, doctorul. Ieri nu mai era câmp operator, azi se terminase oxigenul. Toncescu a fost de acord cu operaţia, anestezista vrea scris. Mira-m-aş. Soare peste apendice inflamat. Copaci tăiaţi, oxigen întors. Prin fereastra închisă, tot se aud copiii în pauza de două, crezusem că e mai târziu. Uşă-n uşă cu camera de reanimare. Ciopleşte miezul viermănos sămânţa. Ai rezolvat cu anestezista. Amândouă-n spital.

          Copacii tăiaţi se redimensionează sufixând tumori. Teoantropoetica feminină a părului blond, schimbată pe traducători indieni ai lui Eminescu. Studentul se uitase la pansament dacă e curat. Centimetrii de fum ai ficatului. Să ţi-o facă uşoară, să nu-ţi mai ceară halterofilul înzecit pentru a o căra din sala de operaţie.

          O invitasem din instinct şi invidie pentru fiul ei însurat cu una tot aşa de înaltă. S-a auzit cum doi omoară pe al treilea. Să fim optimişti. Nu se simte bine fie-mea după operaţia de apendicită. L-am introdus unde era nevoie, a ieşit imediat, că erau numai fete la coadă. După veşti mai liniştitoare, am găsit şi coniacul. Tatăl găteşte mâncarea flăcăilor. Garvăn s-a otrăvit azi-noapte la urgenţă. Coadă la pulpe. Buze de iepure, sifilis, albuşuri coralifere prin Caraibe. Mi.au crescut unghiile brusc. Am trezit papagalul. Copilul protetase, că o fac să râdă cu operaţia.

          (Peştera Urşilor)  Ne depanăm, tu ai tot timpul, al nostru se contractă şi apasă de nebun. Contemplămu-ne în tinereţea părinţilor duşi, umplându-ne rămânerea cu ce se nimereşte, deşertic, nemisterios, uituc, numai brazi ţin minte, copiii şi maşinile se aud pe sub fum, azi-noapte liniştea nu te lăsa să dormi, în loc de greieri, ţânţari, printre şobolani, marţi noaptea toacă aplauda să ucidă unul, auzi, în decembrie, se mutase şi la mine, Danubiana, o fermă, dobânzile nu ţi se întorc, merg la stat, aşa şi cu amenzile pe cărţi pierdute, nici n-am cerut hârtie, grăbiţi, luni, împrumutul internaţional, cât de cât ăsta mi-e, la grădină, te văd eu de unde dai 2000 de lei, mi-ai dat două scrisori atât de grele, măcar ai felicitat toţi copiii din compound-ul D29/31 de pe Chhatra Marg,

          Mai mult ne gândim la cei cu care nu mai comunicăm, a ajuns comunicarea o supragândire, delir de comitere, strigăt de neprohibit ori întâmplare familială compensatoare, ce-or mai fi făcând atâţia prieteni, morţi sau vii, părinţi şi disperaţi, ca şi noi, le-om mai fi trecând prin minte cum ni se întâmplă şi nouă? Din cultul părinţilor, mulţi din neamul electronistului nici nu s-au căsătorit, mai ales femei, o mătuşă de optzeci şi şase de ani îngrijeşte pe o prietenă de optzeci şi opt, paralizată, hârbul şi oala spartă, el le duce mâncare, ce găseşte. Videocasetofonul îl avea şi se bucura de televizorul color, e în vrie încă, a insistat să vedem şi ce mai are el, pe lângă This is London, Songs alive şi celelalte de la British Council, moralisme de-o viaţă, alternate colonial cu salto-uri, de-au deschis albanezii scorul la spanioli, învingători în minutul 84. Ce personaj ne-am mai adânci balcanic? O luăm din loc într-o vizită la un aproape. Biblioteca nesigură, mă (re)scriu. Mai ai timp să zici yes şi să mergi cu noi, nu nu, abia aştept să plecaţi, că e frig afară şi vânt, cu tot soarele, de nu-l mai vorbeşti, obvious.

          (Take)  Am întrebat-o, când intrasem în vorbă, dacă suntem vecini. Câinii au suflet mai mare ca noi, zice Ion Sofia Manolescu. Încă o dată hump-back whales, cazul terapiei muzicale. Ai luat nouă şi la teză. Doctorul, ziaristul şi scriitorul cărau scaunele bărbăteşte. Lăpuşneanu, nepotul lui Blaga. Nu mă mai ridic în picioare, parcă văd cu spatele. Pietre, nevastă, pălărie, panglici, cuc. Am început cu treizeci şi cinci de minute mai târziu. Centuri în loc de Centurii, Transtevere în loc de Trastevere. Transe-tranşe de tranşee Trilussa. A înnebunit Gigi, mi-a dat un şut. Merci de găluşti, câinele abia a gustat şi e pe jos. O duc fără comentariul câinelui.

          Subconştient, cutremurat de tătăroaică, vene pe muntele lui Venus, fiinţe din prohibiţie, udătură masturbată, uşuraţi soldaţii (inexistenţei pe din afara zăpezii). N-avea motive de pistoale. De mâine seară, arse cărţi. Ziceam să stingem aragazul şi dăm drumul papagalului. Citeşte şi tu cartea asta. Moisil, că-i e cald, în talie, preferă pe Julien lui Graham Green. Nu se găseau ziare de dimineaţă, nu apăruseră. M-am referit la culorile ramurilor de plop, zarzăr, cafea. Insistenţa pe Take Ionescu a doua zi după începerea războiului, ruperea totală, reabilitată prin pleavă chiar o femeie, despre bărbaţi şi o principesă în faţa bărbaţilor.

          (Zalomit) Pe strada Braziliei 15, amazoanele ucid bărbaţii. În Anglia, fiecare băiat poate să înoate. N-am mai avut timp de română, abia matematică. Biscuiţi, două pachete, nimeni nu mănâncă nimic întreg în clasă, unii buni ca nişte sărăţele, Bucur, cu înveliş alb. Injecţia în aripi, cîinelui, sunetul papagalului. Văl devenit înger. Adenocarcinom. Altfel, linii şi munţi cumsecade. Poimâine-seară, cucii, twelweth night. Dacă am avea şi carne, pe întuneric şi frig, ar fi ca în război. Nu mai citi regii blestemaţi. Respir pachetul de ţigări, câştig spioni.

          Mi-a fost ruşine c-am râs la dimineaţa Gabrielei. Ştefăniţă adormise în strană cu glasul portativ. Agenda c-o s-o ţină ca pe-un odor. Pictorul ne portretizase, puţin după reexpedierea impromptu-ului. Trecusem prin depozite, am fumat golful, plicurile. Popa va cere pe cineva de categoria a doua, spăl o biserică, trec la a doua, sunt mulţi, a treia. Ioanid e de-a-ntâia, la pensie. Ce-ai mai veni la Londra, plăcerea englezoaicelor, babe svelte pe spumă linsă între interstiţii, extaz la vitrina anticariatului de artă, Newton nipon. Vila de pe Zalomit, spre Cişmigiu, nicio grijă. Te năpădiseră englezoaiece spălate, ba încă, pe mine mă aşteptau.

          Fiinţa generală a lui Heidegger plus fizicalitatea bătrânului Kant, ţipate de Marin Ţurlea. Fald înviat şi spaima întregii morţi revenind la viaţă. De partea cealaltă, o schemă de reparat soba. Numai furnici albe în casă, vă mai Continue reading „George ANCA: Matca sleită” →

(Kumarasambhava de Kalidasa, apud M. R. Kale) Uma – U ma (O, nu) – , una cu Parvati, fiica muntelui Himalaia, în floare, cu sâni grei şi coapse elefantine, are voce melodioasă, frumuseţe nepământeană. Narada o (pre)vede mireasă lui Shiva. Cu încă două fecioare, se face preoteasă pustnicului. În ceruri, zeii îl slăvesc pe Brahma, trimorf, nenăscut născător, logos vedic început cu Om, îl ascultă numindu-le posomorârea pe rând, iar Vorbzeu-Vachaspati, desemnat de Indra, numără relele demonului Taraka, arestator de plăcere al soarelui, lunii, vântului, anotimpurilor, râurilor, riturilor şi virtuţilor: o, Atotputernice, dă fiinţă celui ce va distruge demonul. Dorinţa vă va fi împlinită, nu acum, nu de mine, ce l-am nutrit a nu muri aici şi-n altă parte are a fi distrus. Căutaţi a abate mintea lui Shiva de la pustnicie la nuntă cu Uma şi fiul lor, în fruntea voastră va libera fecioarele captive ale cerului.

 

Nedoritul de cel cu o mie de ochi – Indra/Akhandala – îşi caută cărarea salvării în frica de renaştere. Pe el îl întreabă Kama cui să insufle patima, val între maluri, ce castă sub jurământ să-te încolăcească, a-l doborâ pe însuşi Shiva din nevoinţă. Prietene, trăznetul mi-e neputincios contra celui sorbit în Brahman, numai tu, cu săgeată, cearcă să îndrăgeşti pe Shiva cu fiica Himalaiei, numai ea a-i purta sămânţa cum Brahma rostit-a.. Zânele-mi şoptesc de fata Muntelui aşteptându-l pe cel Etern, din asceză, acolo sus, în Himalaia, împreună, el în asceză. Kama porni în tărâm himalaic, spre Shiva, cu primăvara – Madhu – şi a lui soaţă Rathi. Săgeţi înflorite scriseră cu albine numele lui Kama, transpirară frumuseţi, cutremurară asceţi, înfiorară perechi. Al albinei bău miere cu ea din unic potir înflorit.

 

Al antelopei negre o împunse blând şi ea închise ochii. A elefantului şi-l adăpă din gura ei şi cu polen de lotuşi. Copacii  muguri soţiilor liane, sân de floare. Shiva şi auzind corul zânelor cereşti, tot adânc medita. Atunci bos-ul Nandi le făcu semn de astâmpăr cu toiagul de aur, pădurea parcă se pictă, nemişcate ramuri, roiuri de albine mute, păsări nemaiciripind, fiare nemairăgind. Ferindu-i privirea, Kama intră în pustia lui Shiva împrejmuită de arbori nameru – şedea pe un altar de lemn de devadaru, coperit cu o piele de tigru. Drept, în virasana, umerii abătuţi, lotusul palmelor înflorit pe coapsele încrucişate. Pletele în aer, cu şarpe. Pupile imobile, gene groase în jos. Nerespirând, nor neudând, jar nevântuit. Capu-i răsare raze. A ajuns eternul. Amorul Smara uitându-se la cel cu trei ochi nu mai văzu că-i lunecase din mâna tremurândă arcul cu săgeata.

 

Păli atunci la vederea frumuseţii fiicei Muntelui, între surate silvane, în flori de primăvară decolorând rubine, aur, perle, liană însorit înveşmântată, cu sâni de floare grea, petale pe coapsă, al doilea arc, cu lotus alungând albina a-i sorbi respiraţia de pe buze. Mădulare fără cusur, însăşi soaţa lui Rati s-ar fi ruşinat. Uma s-a apropiat de altarul lui Shiva, domnul ei vrut, ce tocmai prinzând în sine lumina eternă numită paramatman ieşea din contemplaţie, rerespirând, înlesnind virasana. Nandi, cu plecăciune, crăiniceşte sosirea fiicei Muntelui stăpân din dorul de a-l sluji şi, la un semn din sprânceană, o lasă să intre la el. Uma plecându-şi capul, pică o frunză şi flori luciră printre slăbitele-i cosiţe negre. Adevăr grăitu-i-a Shiva, ia-ţi bărbat ce nu va umbla cu altă femeie. Kama, fluture în foc, tot ciupea coarda arcului, cu ochii la Shiva, în faţă cu Uma.

 

Atunci Parvati îi dăruie lui Shiva, răpit în asceză, un şirag de seminţe de lotus crescut în Mandakini şi uscate de razele soarelui, cu mâna ei trandafirie. Cel cu trei ochi, din iubire pentru credincioşii săi, fu gata să ia şiragul şi tocmai atunci zeul cu arc înflorat potrivi săgeata pe nume sammohana prinzătoarea. Shiva, clătinat, mare la lună crescătoare, puse ochii pe faţa Umei, buză de bimba. Şi fata Muntelui înflorea, cu faţa jumătate răpită, cu ochii clipă, mai drăgăstoşi.. Atunci Shiva, ţinându-şi simţurile şi vrând să afle cauza tulburării inimii sale, privi împrejur. Văzu pe născutul cu mintea, Amor, pumn la colţul ochiului drept,umeri încovoiaţi înainte şi piciorul stâng  strâns, gata să lovească din frumosul cerc al arcului său. Dintr-odată, un foc pustiitor ţâşni din cel de-al treilea ochi al său, a cărui mânie se iscase la tulburarea nevoinţelor, şi pe a cărei faţă sprâncenele erau năprasnice la vedere. Strigătele zeilor din cer, ţine-ţi furia, ţine-ţi furia, Doamne, ci focul născut din ochiul lui Shiva lăsă din Madana numai cenuşa.

 

Rati nu şi-a dat seama de moartea soţului ei. Disturgându-şi fulgerător piedica nevoinţelor, ca trăznetul lui Indra un copac, marele ascet, Stăpânul fiinţelor, împreună cu  ai lui, dispăru din privire spre a fi departe de femei.. Fiica Muntelui, ştiind că dorinţa exaltată a tatălui ei, ca şi a propriului drag trup, s-a arătat a fi în van, şi prearuşinată, cum se petrecuse de faţă cu cele două surate ale ei, cumva s-a dus spre casă. Muntele a luat-o în braţe, închizându-i ochii de frica furiei lui Shiva, şi mergând pe calea lui ca un elefant cu un lotus în trompă. Atunci soţia lui Kama a fost trezită din transă de Soartă, a se învăţa cu văduvia. Se uita în neştire. O, stăpân al vieţii mele, eşti în viaţă? Văzu doar un om de cenuşă, din focul furiei lui Shiva. Jelea despletită, încenuşată. Trupul tău, amoruri, dus-iubire-mi, lotus sub val dezdiguit, mie-ţie pe plac, nu arunci o privire spre Rati a ta bocindu-te?

 

Cum te legam în cingătoare de mă porecleai, cum mă băteai cu lotuşi picurându-ţi polen în ochi. Ce-n inima-ţi, de eşti fără trup, iar Rati neatinsă? Te-oi urma pe calea spre lumea cealaltă, dar aceasta e înşelată de soartă, doar în tine stă fericirea fiinţelor întrupate. Cine altul, iubite, o mai purta iubitele prin trăznet de nor şi întuneric la iubiţii lor? O, fără trup, tu, lună, prietenul tău-trup acum poveste, arată-i faţa întunecată. Roiul de albine, strună arcului tău, zumzet de mila-mi. Răsari iar, chip de graţie, pune cucul dulce a revesti iubirea. N-am pace, o, Amor, mai tremurând cu capul plecat vechi, ascunse mângâieri dintre noi. Meşter amorului, port florile-ţi, iar tu nevăzut. Vino să-mi termini culoarea piciorului. O să-ţi vin pe genunchi în cer, lăcustă pe rug. O, vrutule, c-aş fi rămas reproşându-mi-se. Cum să te împodobesc, plecatule în altă lume, din trup, din viaţă?

 

Unde ţi-e prietenul Madhu, încântarea inimii tale, înfloritorul de arc? O, vai şi el să fi fost trimis la drum de Shiva? Cu inima sfâşiată de strigătele ei de jale, săgeţi înveninate, Madhu  se arătă dinaintea atotîndureratei Rati, a o alina. Zărindu-l, ea plânse amar şi-şi izbi pieptul să-l spargă, spunând, Uite, o, Vasanta, ce a rămas din prietenul tău. Cenuşa asta, pestriţă porumbiţă, fir cu fir o suflă vântul. Acum revelează-ni-te, o, Amor. Acestui Vasanta îi e dor să te vadă. Iubirea bărbaţilor o slăbi către femei, nu pentru un prieten. Prin ăst fârtat al tău, lumea toată, zei şi demoni, a arcului tău împărăţie, coardă tulpina lutusului, florile săgeţi. Dus ţi-e prietenul, nu se întoarce, lampă suflată de vânt. Cum eu aş fi mucul învelit în mizer fum. Lăsându-mă, pe Kama ucigând, soarta a făcut doar jumătate măcelul, când falnicul arbor e frânt de un elefant, liana lui se prăvăleşte.

 

Astfel, datoria asta către un prieten  împlineşte-o, rogu-te, trimite-mă, de sunt sfârşită, soţului meu, punându-mă pe rug. Lumina lunii trece cu luna şi fulgerul se stinge cu norii. Femeia are de mers pe calea pe care a plecat bărbatul, şi lucrurile fără fiinţă o fac. Ungându-mi ţâţele cu cenuşa trupului iubitului meu, îmi voi da trupul focului ca pe un pat de frunze tinere. O, blândule, ne-ai ajutat ades să ne facem pat de flori, acum ridică-mi iute un rug, pentru asta îmi împreun mâinile în rugă. Apoi, prin fluturări ca ale vânturilor de miazăzi, iuţeşte focul pus mie, să ardă la repezeală: îţi e, în adevăr, ştiut că Amor fără mine nu poate o clipă trăi. După ce ai făcut-o, dăruie-ne o mână de apă la amândoi; prietenul tău, împreună cu mine, vom bea-o neîmpărţită în lumea venitoare.

 

O, Vasanta, la privegiul lui Kama, dă un fir de floare de mango, frunze tremurătoare, drag prietenului tău. O vorbă, în cer spusă, o alină pe Rati, astfel pregătită să-şi lase viaţa, precum primii stropi peştele din balta seacă: O, tu, soaţa zeului cu armă floare, soţul nu-ţi va mai fi mult de neatins, ascultă cum veni lăcustă în para din ochiul lui Shiva. Prajapati pofti la fie sa , aprins de Kama; curmându-şi pornirea, îl blestemă pe Kama ce astfel roada şi-o culese. Când Shiva, cu ochi buni văzându-i nevoinţele, pe Parvati o va duce la altar, iar binecuvântat, chipul lui Amor va reîntruchipa. Astfel grăit-a Brahma, întru Dharma, slăbind blestemul lui Amor: nevoire şi norii dau şi fulger şi apă. Astfel, femeie dulce, păstrează-ţi corpul, cu soţul iar a se uni: la vremea ploilor iar curge râul băut de soare. Astfel o nevăzută fiinţă întoarse pe Rati din gândul morţii, iar Primăvara Vasanta o alină cu vorbă bună. Atunci soţia lui Amor aştepta sfârşitul nenorocirii ca luna împălezită de zi aşteptând noaptea.

 

Parvati, speriată cum Shiva arse pe Amor de faţă cu ea, îşi blestemă frumuseţea, răsplată de noroc iubitului. Vru să-i rodească frumuseţea prin nevoinţe, intră în samadhi, potrivă iubirii şi soţului. Muma sa, Mena, grăi: floarea de shirisha poate ţine o albină, nu o pasăre. Tatăl o lăsă pe un vârf plin de păuni. S-a înveşmântat în scoarţă şi iarbă, de-ar fi durut-o înainte  şi o floare picurându-i din plete. Puii de căprioară îi mâncau din palmă, ochi în ochi, înţelepţi veniră s-o vadă în rugăciuni, dumbrava se făcu sfântă, cu poame pentru oaspeţi şi focuri rituale în colibe noi din frunză. A intrat în şi mai grea ispăşire, arsă de soare şi focuri sacrale, hrănită de lună. Picătură pe geană, pe buză. Noaptea, în pat de piatră sub fulgere. Vîntul viscolea zăpada despărţind perechea de păsări chemându-se. Mânca frunză, ispăşind tapas ca aspri anahoreţi.

 

 În pădurea ispăşirii ei, se ivi un ascet în piele de antelopă, cu toiag şi voce plină: Lemnul de jertfă şi iarba kuşa pentru sfintele rituri sunt de găsit pe aici? Apa ţi-e bună pentru baie?De tine udate înfrunziră lianele purpurii ca buza ta nemaidată cu alaktaka? Ţi-e mintea la puii de căprioară cu ochii ca ai tăi? O, Doamnă din Munte născută, frumuseţea nu duce în păcat dacă pe tine şi asceţii te imită. Ai ales Dharma, fără gând la Artha şi Kama. Prieteni după şase vorbe, ori şase paşi, te întreb, născută în familia lui Brahma, în frumuseţe şi belşug, trup fraged, ce altceva ţi-o răsplăti ispăşirea? Ţi-ai lăsat podoabele tinereţii şi ai îmbrăcat scoarţa bătrânilor. În van ai căuta cerul, doar tărâmurile tatălui tău sunt ţara zeilor. De vrei să afli soţ, opreşte-ţi nevoirea, o nestemată e căutată, nu ea caută.

 

Vrutul tânăr ţi-o fi văzând cu inimă grea pletele plecate pe obraz, pe cine n-ai durea astfel arsă, ca luna pe zi, prea mândru de frumuseţea-i să nu-ţi vină iubitul dinaintea ochilor cu sprâncene arcate, o, Gauri, cât te vei mai schingiui, cine e acela? Sfiită, ascultându-l, ea se uita la prietena de alături, cu ochii fără colir, iar aceasta grăi: o, înţelepte, doamna voieşte soţ de nefermecat, de-a străpuns-o pe ea săgeata căutându-l, îndrăgostită în lacrimi, aiurând: unde te duci, gât de azur, înconjurându-l în închipuire, îl pictează, i se roagă: ştii tot, nu şi pe roaba iubirii tale, şi astfel veni cu noi în pădurea nevoirilor. Pomi sădi, roadele martore fură ispăşirilor ei departe de rod. Nu ştiu când de prietena noastră nevoitoare  s-o îndura acela ca Indra plouând pământul.

 

Ascultând-o pe aceea şi ştiind secretele inimii lui Parvati, frumosul brahmacharin o întrebă de-i aşa pe Uma. Din greu vorbi a muntelui fiică:  O, tu, măestru întru Vede, adevăr auzit-ai. Ascetul: Maheşvara iubeşte piaza rea, cum de-l vei fi dorind, cu braţ încolăcit de şerpi, mătasea ta cu lebede lângă un elefant de sânge, piciorul tău pictat cu alaktaka a păşi  prin palat ori prin cimitir cu păr de hoit, de neagonisit cenuşa de pe rug, şi te-or râde oamenii după nuntă. Ochi monştri, fără obârşie, îmbrăcat în pustie, o, tu cu ochii de gazelă, ce, dintr-un soţ, poţi afla la cel cu trei ochi? Întoace-ţi inima de la ăst rău dor, nu irosi vedice rituri pe un ţăruş din cimitir. Ea-şi tremură încruntată răspunsul: Nu-l ştii aume pe Shiva; îl greşeşti nici ghicindu-i măreţia, piaza bună e a neliniştitului de prăpăd şi avere, el ţine lumea şi nimic nu-şi doreşte, sărac – izvor al bogăţiei, sălaş având în locul morţilor – stăpâneşte cele trei lumi, grozavă înfăţişare – chemându-se Shiva-blând-chip, nimeni nu-l cunoaşte în adevăr pe purtătorul de trident.

 

Nu-i poţi pricepe chipul, ce-i al universului, cu podoabe îngemănat ori cu şerpi, în valtrapuri de elefant ori mătăsuri, pe creştet cu un ciob de ţeastă ori cu luna. Firul cenuşii de pe rugul morţilor se sfinţeşte în atingere cu trupul său, cei din cer le dansează peste capete. Indra, călărind elefant în călduri, atinge cu creştetul piciorul celui fără avere mergând pe bivol. Tu, cu suflet pierdut, ponegrindu-l pe Domnul, încă ai spus un lucru bun – cum i s-ar şti obârşia de-i e părinte însuşi lui Brahma cel-în-sine. Destulă vorbă, fie ce-ai auzit, inima cu iubire i-o dărui. O, prietenă, nu-l mai lăsa să vorbească, păcătos e şi cine-l ascultă, altfel mă duc de aici. Şi cu scoarţa lunecându-i de pe piept o porni – ci Dumnezeu cel cu bivol, arătându-şi chipul de adevăr, o ţinu cu un surâs. Ea cu piciorul ridicat să calce nu ştia să meargă ori să stea, râu întrerupt de un munte. O, tu, cu svelte mădulare, rob îţi sunt, dobândit de ale tale nevoiri. – cum Dumnezeu-cu-luna-pe-creştet grăi astfel, ea-şi uită de ostoirea de la nevoiri, oboseala şi o învigora a rod.

 

Pe urmă Gauri trimise prin surată  vorbă lui Shiva: Stăpânul munţilor m-o da, lui cere-mă. Promiţând – aşa va fi -, pedepsitorul lui Amor cheamă, în gând, pe cei şapte înţelepţi  luminând cu aurele lor cerul. Cu ei se vădeşte şi Arundhati – ochii la picioarele soţului ei: şi mai mult îşi dori Shiva de soţie pe Parvati, bine augural religiei – mintea lui Amor prinse a spera. Ce încântare să-ţi fi amintit de noi, tu, cea mai binecuvântată dintre fiinţe, suflet tuturor creaturilor întrupate, ce avem de făcut?  Zeul cel mare răspuns-a, prin raze: zeii copleşiţi de duşmanii lor mi-au cerut să am un fiu, ca un nor însetatelor păsări. Astfel doresc să-mi fie soaţă Parvati, pentru un fiu, precum jertfitorul strânge lemne arani pentru focul sfânt. Voi să o cereţi muntelui Himalaia pentru nunta cu mine. Să meargă şi reverata Arundhati.

 

Bine, spuseră, şi ajunseră în capitala Oshadhiprastha, răsădită Alaka, pe Gange, bijuterie fortificată, cu elefanţi şi lei şi cai Bila, cu Yakshas şi Kimpurushas pereche zânelor silvane, unde tamburinele bat între trăznete, copacii flutură steaguri, cristele înfloresc stele, amorezii nu ştiu de întunericul nopţii, tinereţea e ultima vârstă, nici un distrugător decât Amor. Ajunşi în palatul Muntelui, înţelepţii semănau reflexelor solare în apă. Cu buze minerale, braţe brazi, piept de stâncă se vădea a fi Himalaia, care, împreunându-şi mâinile, le vorbi înţelepţilor aşezaţi în scaune de trestie: vederea voastră bună îmi este ca o ploaie fără nor, un rod fără floare, mă simt luminat din neştiutor, aur din fier, or ca suit în cer de pe pământ, de-acum creaturile mă pot căută a se curăţi, ca pe un sfânt – doar Gangele şi spălătura picioarelor voastre mă sfinţesc, trupul ce mi se mişcă vă e servitor, cel nemişcat vă stă sub picioare.

 

Întinsele-mi mădulare nu ajung bucuriei că mă onoraţi, văzându-vă mi se spulberă întunericul din peşteri şi din suflet, n-aveaţi la ce veni, decât să mă purificaţi, vă ascult orice poruncă, eu, soaţa, fiica – viaţa familiei noastre. De două ori acestea se auziră, cu ecoul de prin caverne. Înţelepţii îndemnară pe Angiras să vorbească: mintea şi vârfurile îţi sunt asemenea, nemişcat Vishnu, Ganga, Hari, Meru – iată ce ne-a adus la tine. Al lunii pline domn, numit şi animan, ce ţine lumea, trăind în inimă, neînfricat de altă naştere, Şhiva însuşi îţi cere, prin cuvintele noastre, fiica. Continue reading „George ANCA: Parvati” →