Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu

În numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866 din cel de-al patrulea său an de apariție, revista „Umoristul” publica, pe prima pagină, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”. Autor: Mihaiu Eminescu, un nume care nu spunea prea multe cititorilor la acea dată.

 

Este adevărat, însă, că autorului îi mai apăruseră câteva poezii în revista „Familia” („De-aş avea”, nr. 6 din 25 februarie/9 martie1866, „O călărire în zori” (nr. 14 din 15/27 mai 1866), „Din străinătate”, nr. 21 din 17/29 iulie 1866, „La Bucovina”, nr. 25 din 14/26 august 1866 și „Speranţa”, nr. 29 din 11/23 septembrie 1866), ba chiar (cel puțin) una și în volumul „Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de`n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, în care semnase, ca privatist, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” (ianuarie 1866).

Ironie a sorții, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !” a rămas vreme de mai bine de un secol „în afara atenției editorilor, biografilor și a istoricilor literaturii lui Eminescu”, până când, în anul 1979, cercetătorii Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc o descoperă într-un exemplar aflat în colecția lui Mihai Bacociu. Imediat cei doi o prezintă lumii literare, articolul semnat de aceștia, „Mihai Eminescu – o poezie uitată din 1866 – Asta vreu dragul meu”, apărând în numerele 29 și 30 din 19 și, respectiv, 26 iulie 1979, ale revistei clujene „Tribuna”.

 

Dar ce era „Umoristul”? Subintitulată „foaie glumeață”, revista apărea în limba română la Pesta cu începere de la 1/13 octombrie 1863, de trei ori pe lună, având ca proprietar, editor și redactor responsabil pe Gheorghe Ardeleanu (jurist timișorean și „poet în ceasurile sale libere”, cum îl considera Nicolae Iorga), iar ca și „colucrător primar” pe Iosif Vulcan. „Umoristul” se număra, așadar, printre primele reviste umoristico-satirice românești, apărute în jurul anului 1860 („Țînțarul”, „Spiridușul”, „Nichipercea”, „Păcală”, „Bondarul”, toate la București, „Tutti frutti” și „Strigoiul” la Budapesta, pe atunci un important centru pentru presa românilor transilvăneni).

 

Așa cum își propusese încă de la apariție, „Umoristul” se dorea o revistă de satiră pusă în slujba servirii intereselor românești, în primul rând transilvănene, pentru „combaterea șarlataniei, a bigotismului, a ciocoismului și a tuturor celor vrednici de satiră”. „Pornind de la un program înaintat, revista lui I. Vulcan biciuiește tot ce e învechit și reacționar de pe pozițiile burgheziei și uneori chiar ale întregului popor roman din Transilvania”, aprecia Livia Grămadă, o autorizată cercetătoare în domeniul presei românești transilvănene. „Receptivă la fenomenul contemporan, afirmă aceasta, ea dezbate problemele economice, sociale, politice și culturale cele mai actuale. Criza economică a imperiului, moravurile sociale și familiar, lipsa libertăților democratice, demagogia vieții politice, tendința de deznaționalizare a cercurilor conducătoare maghiare și germane, frământările electorale, problemele culturii (școala, presa, literatura, limba) stau în centrul atenției Umoristului”.

 

La 1/13 ianuarie 1865, Gheorghe Ardeleanu va părăsi „Umoristul”, proprietar, editor și redactor responsabil devenind Iosif Vulcan, care o va edita până la 25 iunie/7 iulie 1870. În același an, la 1/13 mai, având în vedere experiența acumulată la „Umoristul”, colaborarea cu diverse lucrări literare, articole, informații și note la mai multe publicații periodice, dar și modelul revistei maghiare „Nefelejts” („Nu mă uita”), Iosif Vulcan publică numărul de probă al noii reviste „Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, pentru ca numai peste cinci săptămâni, la 5/17 iunie 1865, să apară și primul număr. Astfel că, timp de aproape cinci ani de zile, Iosif Vulcan se va afla concomitent la conducerea celor două reviste al căror nume se leagă incontestabil de cel al marelui nostru poet national, Mihai Eminescu.

 

Revenind la „Umoristul”, la mijlocul anului 1870 (25 iunie/7 iulie) revista a trecut într-o nouă proprietate și conducere, a amicului său Emeric B. Stănescu. De menționat și că, începând cu numărul 1 din 5/17 ianuarie 1867, Iosif Vulcan schimbase numele „Umoristului” în „Gura satului”, probabil fiindcă umorul devenise o preocupare secundară în paginile revistei. „Gura satului” va continua să apară, neregulat, până în decembrie 1880, când își va înceta definitiv apariția.

Așadar, în numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866, „Umoristul” publică poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, o poezie satirică (un cuplet?) care se înscria în linia tematică a revistei. În ordinea cronologică a apariției, poezia se intercalează între „Speranţa”, publicată în „Familia” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii”, apărută în aceeași revistă (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866), fiind a șaptea poezie antumă a lui Mihai Eminescu.

Rămâne însă o întrebare, rămasă fără răspuns până în zilele noastre, de ce Iosif Vulcan, la acea vreme conducătorul ambelor reviste, nu lasă, nici în paginile „Umoristului”, nici în publicistica sau amintirile sale, vreun comentariu sau o mărturie despre această poezie, așa cum făcuse la debutul poetului în paginile „Familiei”.

Pentru frumusețea și ineditul ei, redăm poezia așa cum a fost ea republicată, în revista „Tribuna”, de către cei doi eminenți cercetători clujeni, Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc:

 

                      Asta vre’u dragulu meu !

 

Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vînturi zbor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate roza cea tăcută,

Care dulce se sărută

Cu fluturii rîzători?

Ba nu, nu cununa-n laur;

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

Asta vreu,

Dragulu meu!

 

Iubeşti dulce drăgulină

Doina mea de tainic dor,

Ca pe lira mea suspină

Dulce, blînd, încetişor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă, tu?

Poate cîntul de-armonie,

Care Eol îl adie

Pintre frunze, pintre flori?

Ah! Când aurul suspină,

În punguţa plină, plină,

C-o cîntare metalină!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

 

Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Cînd cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surîzînd?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mîndrul soare

Peste câmpul înflorind?

Ah! cînd aurul dulce sună

În punguţa mea nebună,

Nu-mi mai trebe alba lună!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

 

Iubeşti patria-ţi măreaţă,

Ce de glorii duce dor,

Cînd în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate visul mare, mare,

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează-a ei popor?

Cînd în loc de glorii, laur,

Mi-ar da aur, aur, aur.

Atunci fi-mi-ar un tezaur,

Ast’a vreu,

Dragul meu !

 

Ulterior apariției în revista „Tribuna” (19 iulie 1979), poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, preluată pe diferite bloguri, a fost inclusă pentru prima dată în volum de către renumitul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, în ediția de lux „Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VII” (apărută sub egida Academiei Române la Editurile Academiei Române și Univers Enciclopedic, București, între 1999 și 2003).

Continue reading „Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu” →

Ionel NOVAC: „Cântec Caracudesc” o poezie comună scrisă de Mihai Eminescu și Miron Pompiliu

După cum se știe, gluma, persiflarea, zeflemeaua, chiar și farsele erau la ordinea zilei la „Junimea”, mai ales atunci când directorul societății, Titu Maiorescu, prins cu alte treburi sau fiind plecat din Iași, lipsea de la ședințele acesteia. Întâlnirile se desfășurau după un program bine stabilit, dar după ce se susțineau prelegerile, se ascultau și se dezbăteau, adeseori destul de aprig, noile creații literare și se făceau propuneri pentru temele viitoare, „venea rândul anecdotelor și povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Când acestea se deosebeau numai prin felul lor hazliu, ne întreceam care de care în povestirea lor, dar când, pe lângă sare, mai cuprindeau și o doză bună de indecență, când adică erau corozive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior și mai ales Creangă, erau eroii serii” (I. Negruzzi).

Aproape niciunul dintre cei care frecventau ședințele „Junimei” nu a scăpat fără o poreclă, „ceea ce a contribuit la animarea și entuziasmul veselelor și spiritualelor ședințe și banchete aniversare ale „Junimii”, pe lângă zeflemelele, șarjele, poantele, snoavele și anecdotele care aveau prioritate față de discuțiunile cele mai serioase, au fost scoase și diferitele epitete și porecle cu care membrii, glumind între ei, pe socoteala lor, uneori fără cruțare și menajamente, se cinsteau… cu porecle în cea mai sinceră și prietenească bonhomie”. „De asemenea calificări n-au scăpat nici iluștrii corifei ai cenaclului, continuă C. Săteanu în amintirile sale, chiar dacă sentimentul de admirațiune a fost unanim – cazul specific pentru Alecsandri, Carp, Maiorescu, adorați și respectați, sau considerațiunea distinctă pentru adânca melancolie a lui Eminescu… Nici chiar dânșii n-au fost dispersați de asemenea onoruri!”.

Poreclele se atribuiau fie individual (Alecsandri – Rege al poesiei, Carp – Șef, Maiorescu – Centrala, Eminescu – Minunescu, Pogor – Biblioteca Contemporană, Creangă – Bărdăhănosul, I. Negruzzi – Carul cu minciunile, Burlă – Rață, Pompiliu – Keșkemet, Xenopol – Factotum ș.a.), fie colective (Cei trei români – Panu, Tasu și Lambrior, Caracuda – al cărei lider era bihoreanul Miron Pompiliu, Cei opt – Gane, Vârgolici, Naum etc., Clefăitorii ș.a.), iar „Hotel” era porecla ce desemna revista „Convorbiri Literare”.

Nelipsite erau și criticile, adeseori prelegerile fiind brusc întrerupte de cei din sală cu imperative de genul „faul”, „porco”, „anecdota primează” și altele.

„Cei mai sensibili la critică erau N. Gane și Eminescu. Cel dintâi zicea câteodată lui Pogor la vreo întrerupere, chiar vorbe tari și amenința că nu va mai ceti nimic în „Junimea”. Negeșit că supărarea îi trecea foarte repede și el revenea întotdeauna zâmbitor în societate și cu un nou manuscript în buzunar, iar Eminescu de mai multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii și abia cu mari greutăți l-am putut îndupleca să urmeze” (I. Negruzzi).

„Eminescu a suportat, ca junimist, și vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau cu mai puțină supărare, a încercat pe ici, pe colo, câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputația unei insensibilități la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate și convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine”, afirma și criticul literar George Călinescu.

Revenind la atmosfera care domnea la „Junimea”, subliniem că „junimiștii obișnuiau să-și scrie între ei scrisori în versuri la diferite împrejurări – așa cum a făcut Slavici către Gane, Pogor către Negruzzi, Ivanov către Alecsandri, Miron Pompiliu către Bodnărescu etc. –, Eminescu a utilizat și el acest gen, trimițând scrisori în versuri către prietenii săi buni”. În aceeași notă se înscriu telegramele rimate trimise între junimiști (Bodnărescu lui N. Gane, Ioan Ivanov lui Bodnărescu, Slavici lui N. Gane, I. Negruzzi lui Bodnărescu ș.a.) sau cele pregătite special pentru „faimoasele aniversări junimiste, la cererea stăruitoare și persistentă a lui Iacob Negruzi, care pretindea tuturor membrilor să scrie ceva pentru aceste mult așteptate aniversări”.

Mihai Eminescu, care „era și el în momentele lui bune vorbăreț și glumeț, deși întotdeauna cu o umbrelă de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credințelor și convingerilor sale” (G. Panu), s-a conformat cerințelor „secretarului perpetuu”, improvizând rime ușoare, cu caracter glumeț.

În acest context se înscriu poezia dedicată celei de-a zecea aniversări a „Convorbirilor Literare”, dar, mai ales, cea intitulată „Cântec Caracudesc”, o glumă versificată în colaborare cu Miron Pompiliu, bunul său prieten bihorean. Conturată în ambianța cunoscută a „Junimii” și considerată ca fiind „singura creație scrisă în duet de Eminescu” (D. T. Dulciu), o redăm în continuare:

CÂNTEC CARACUDESC

I.

Era odat΄ – abia-i un an,

Când Tit era puternic,

Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan

Era smerit, cucernic.

Dar, ah! acum sărmanul Tit

La Văcărești el e menit,

O jerum, jerum, jerum,

O quae mutatio rerum!

II.

Și΄atunci când mare Tit era,

Slăvita caracudă

La Trei-Sfetite conăcea

Lipsită de-orice trudă.

Sărmana Caracud´acum

Cu traista calicește-n drum.

O! jerum, jerum, jerum,

O! quae mutatio rerum!

III.

Porunca de surghiun ș-aman

Samson nu vra s´asculte,

Dar iată vine Petrovan

Din Bolgard cu insulte

Și lui Samson i-a zis: sictir!

Căci eu am fost sub Tit martir

O, jerum, etc.

IV.

Iar Bodnarachi desperat

Luat-a traista-n spete

Și-n lumea larg´a alergat

Pân´a dat de Sirete.

Dar pentru el loc de popas

În lumea asta n-a remas.

O, jerum, etc.

V.

Ca jidovul rătăcitor

A dat de mii de chinuri

Și pe la Chiț alergător

Cu lirice suspinuri;

Dar vai de el cum au remas!

Vau, Vau, și Chiț și toți l-au ras.

O, jerum, etc.

VI.

Atunci Samson în jamantan

La Iași se-ntoarse iară,

Să-și facă traiul cel serman

Cu vai și cu ocară

Și iată, lucru neauzit,

El într-o zi ce ne-a grăit:

O, jerum, etc.

VII.

Cei de pe urmă pantaloni

I-am dusu-i la răcoare

Și-mi zise Ițic Solomon

Că-s rupți între picioare,

Dar eu i-am declarat formal

Că asta-i lucru natural.

O, jerum, etc.

Textul poeziei se regăsește în manuscrisele lui Mihai Eminescu aflate în păstrare la Academia Română, pe paginile purtând ștampila „Muzeul Literaturii Romîne”, sub care este menționată cifra 23. Poezia poate fi consultată și în manuscrisele facsimilate și tipărite în 38 de volume, sub conducerea academicianului Eugen Simion, directorul de atunci al Academiei.

Continue reading „Ionel NOVAC: „Cântec Caracudesc” o poezie comună scrisă de Mihai Eminescu și Miron Pompiliu” →

Liliana DEREVICI: Bucurie în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca prin prezența părintelui lector univ. dr. RĂZVAN PERŞA și lansarea de carte a domnului cercetător șt. MIRCEA ABRUDAN

Comunitatea Parohiei „Adormirea Maicii Domnului”, „primitoare, care împărtășește căldură, bucurie și harul lui Hristos”, alături de “soborul extraordinar de preoți ai parohiei”, așa cum a afirmat părintele univ. dr. RĂZVAN PERŞA , invitatul special de astăzi 20 ianuarie, a primit cu entuziasm și deschidere sufletească în cadrul Sfintei Liturghii pe cucernicia sa care a slujit, ținut cuvântul de învățătură și lansat ultima carte a domnului cercetător științific dr. MIRCEA ABRUDAN.

Părintele este un absolvent al Facultății de Teologie dar și al Facultății de Litere, secția de limbi clasice, cu un master în teologie. A fost 7 ani bursier al facultății, obținând premiul „Dumitru Stăniloaie” al Academiei Române, având studii și burse în străinătate, fiind cadru didactic al Facultății de Teologie şi cunoscând 6 limbi străine.

În cuvântul său de învățătură, plecând de la Evanghelia citită astăzi la Sfânta Liturghie părintele RĂZVAN PERŞA a meditat asupra a două aspecte: însemnătatea Împărăției lui Dumnezeu și însemnătatea pocăinței. În acest sens s-a evidențiat că pentru salvarea sufletului trebuie pentru a fi primii să fim cei din urmă, pentru a fi bogat trebuie să ne vindem averile și să ne cumpărăm averi în Ceruri iar pentru a deveni înțelepți trebuie să devenim precum copiii. Apoi domnia sa a explicat termenul de Împărăția Cerurilor care se găsește în inima noastră și a arătat cum se poate ajunge acolo, prin cunoașterea lui Dumnezeu din toată inima noastră. Apoi părintele a vorbit despre pocăință, care este schimbarea minții, întoarcerea la Dumnezeu și a prezentat  treptele pocăinței: orientarea vieții noastre, a gândirii noastre, transformarea viziunii pe care o avem despre Dumnezeu; recunoașterea păcatelor, asumarea greșelilor, diferențierea dintre bine și rău; iertarea față de noi, de aproapele și de vrăjmași; căința; trăirea în Hristos, unirea cu Hristos prin sfintele taine.

A urmat lansarea cărții: „Ortodoxia românească în istorie și contemporaneitate”, scrisă de domnul cercetător științific MIRCEA ABRUDAN, enoriaș și intelectual al parohiei noastre, prezentare făcută tot de părintele lector univ. dr. RĂZVAN PERŞA. Aparent o carte de istorie, cartea este prin stilul său o biografie beletristică prin care cunoaștem trecutul, rădăcinile noastre. Prin seriozitate și profesionalism domnul cercetător științific, cronicar desăvârșit al vremurilor noastre  a evidențiat ortodoxia ca element definitoriu al neamului nostru, fiind aplicată atât la noi cât şi în străinătate. Continue reading „Liliana DEREVICI: Bucurie în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca prin prezența părintelui lector univ. dr. RĂZVAN PERŞA și lansarea de carte a domnului cercetător șt. MIRCEA ABRUDAN” →

Constanța Abalașei-Donosă: Mărite EMINESCU

                       Motto:
                                      „Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele,   în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi.”


Mihai Eminescu  

 

          Anul acesta, pe 15 ianuarie, s-au împlinit 169 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, iar pe data de 15 iunie 2019, se împlinesc 130 de ani de la moartea sa.

Oricare artist care are îndrăzneala de a se apropia de poetica lui Eminescu prin scris ori pictură, cu siguranță este pus în situația unor dificultăți datorită operei eminesciene atât de vaste și profunde. Dar frumusețea și armonia perfectă a chipului său? Plasticianul, mai mult decât ceilalți, se va simți invitat la contemplare, aproape ca în fața chipurilor sfinte din icoane! Când l-a văzut întâia oară pe Eminescu, Caragiale, care avea doar 16 ani, cu uimire a spus despre el: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată cu niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat  durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. “

       Fiecare scriitor are valoarea sa! Pentru mine, Eminescu, este singurul scriitor român de faimă universală. Deși opera lui este tradusă în peste 20 de limbi ale pământului, Eminescu rămâne în mintea mea un desăvârșit mesager al limbii române, al dragostei pentru natura care ne înconjoară, al murmurului de ape și al clinchetului de păsări, al pământului natal. Eminescu este un simbol al umanității încercate de suferință și un înfocat cuvântător în stele și luceferi. Mă voi bucura să aflu că există cineva, un artist cu har, care se va ambiționa să realizeze câte o ilustrație la fiecare poezie a lui Eminescu, editată sau inedită, la proza sa atât de diversă. Și cum opera de artă este expresia unei emoții analizate și trecute prin filtrul gândirii astfel încât să creezi un concept pe care să-l stăpânești și să-l dezvolți, înseamnă că tu, ca artist, trebuie să ai darul și harul de a-ți transpune trăirile în forma de artă pe care o practici. Nostalgiile tale trebuie să se încorporeze în grafica de alb/negru, ori acuarelă, ulei pe pânză, bronz sau marmură; astfel spus – trebuie să fii creator de frumos.

       De-a lungul timpului, îndrăgostită de frumusețea poeziei eminesciene și a chipului său frumos, de dragostea lui pentru femeia iubită dar și pentru tot ce-l înconjura, de călătoria sa, ca un mag, printre stele și aștri, i-am închinat numeroase expoziții organizate în țară și străinătate; i-am dedicat și două cărți. Toate acestea le-am făcut dintr-un preaplin al sufletului, pe care i l-am dăruit, și m-am străduit să exprim aceasta armonios și creativ. Poezia și chipul lui Eminescu, mi-au oferit infinite posibilități de exprimare și reprezentare grafică. Expozițiile mele închinate lui Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Mărite EMINESCU” →

Emilia ȚUȚUIANU: Constanța Abalașei-Donosă fascinată de Eminescu

,,Fascinată de Eminescu, așa putem traduce atitudinea poetei și pictoriței Constanța Abalașei-Donosă din prezentul volum de poezie și grafică – ca o chintesență a celorlalte lucrări dedicate poetului nepereche – un omagiu la aniversarea a 130 de ani de la plecarea acestuia în nemurirea astrală.

Poeziile din acest volum, dens ilustrat cu grafică inspirată din creațiile Luceafărului poeziei românești, ne poartă imaginar pe urmele miturilor din poeziile eminesciene, autoarea reușind să ne transpună într-o atmosferă aproape perfectă, departe de imunda lume pământească.

Fascinația pentru Eminescu provoacă autoarei o efervescență lirică și pictorială deopotrivă. O declarație de dragoste și admirație făcută cu patos și dăruire creatoare pentru simbolul poeziei românești nu poate decât să ne facă mai buni și mai sensibili la miracolul creației.”

———————————-

Emilia ȚUȚUIANU, scriitor, editor

(Din vol.  ,,Mărite Eminescu”, Editura Mușatinia , Roman, 2019)              

George ANCA: Deconstruirea lui Eminescu

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

 

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:

 

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /…/

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume…

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

 

*

 

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

 *

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                   peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                   clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                   monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                   cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                   se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                   am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

                   lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

                   un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

         viaţa e o elicoptereală coptă

   Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

          La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Continue reading „George ANCA: Deconstruirea lui Eminescu” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: MIHAI EMINESCU UNEȘTE ETNIA ROMÂNEASCĂ DE PRETUTINDENI !

– Imaginea luminoasă a lui Mihai Eminescu este întradevăr o identificare naturală a Neamul său românesc. EL reprezintă însăși Limba maternă, melodioasa ei rostire, curățenia expresivității limbii române în creația poetică!

    ”…Eminescu pentru români este un exponent de neegalat și care se pătrunde cu sacralitate deplină  idealului  Neamului românesc-dacic, pe care la iubit și cântat și pentru a cărui libertate și-a sacrificat întreaga lui viață.

Mihai Eminescu se naște la 15 Ianuarie 1850, la Ipotești – Botoșani, împlinindu-se azi, 170 de ani de la nașterea lui.

      Părinții săi, Raluca și Gheorghe  Eminovici erau cu bună cultură, fiindcă tatăl poetului nu era numai un administrator, ci și un căminar, aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”. Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale Raluca, și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași, nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația sa. Frumusețea și duioșenia expresiei receptate deja din familie, punea amprenta lor din primele sale încercări de versificare. Raluca, mama lui Eminescu avea mai mulți copii, frații și surorile lui Mihai Eminescu sunt cunoscuți după numele lor, astfel: Șerban, Nicu, Iorgu, Aglae, Harieta, Matei cel mai tânăr.

     Pentru Eminescu veni apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și durerile aferente în care scriitorimea vremii respective, înota în fel și chip după vitregiile vremilor și imperiilor. Lui Eminescu soarta i-a fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le observa geniul său a fi procupări principale la statele moderne europene, atunci de ce neamul acesta românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național Mihai Eminescu.

Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!

      Românii din lumea întreagă sărbătoresc această fericită zi de Naștere a viitorului Luceafăr al poeziei noastre românești! EL a reînviat, înfrumusețat și înveșnicit limba românească!

     Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a înfrumuseța și  a înveșnicii poezia neamului său.

    Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – în aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.

   Titu Maiorescu: ”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de forme, sub a cărui farmec limba română pare a primi o nouă viață”.

   Iosif Vulcan: ”Înainte cu douăzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română”.

   George Călinescu: ”Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și conservator prin structura, prin cultura, prin cercul literar căruia îi aparținea”.

   Tudor Arghezi: ”Poetul nepereche” al ghersului românesc.

   Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: În Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.

    Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab, nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.

    Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu, lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui sfânt al omenirii. Și, totuși, plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului lor, dar și în atenția conducerii unei societăți. Se știe că Eminescu a crescut într-o oarecare rigurozitate din partea tatălui său, căci căminarul din Ipotești era sever în creșterea copiilor săi, dar asta nu la oprit pe tânărul poet ca la maturitatea sa să nu dedice cele mai frumoase versuri închinate Bucovinei și locurilor sale natale, amintindu-și de copilăria sa fericită de la Ipotești. Patriotismul pân la sacrificiu al Poetului geniu se reflectă în versurile sale din poezia CE-ȚI DORESC EU ȚIE DULCE ROMÂNIE!

Înțelepciunea maturității sale ne-o transmite prin acele adânci și filosofice versuri din poezia GLOSSA. Iubirea folclorului nostru românesc ne-o arată Poetul național în acele minunate versuri, de o aleasă frumusețe a graiului românesc, CĂLIN, FILE DIN POVESTE!

Lupta lui Mihai Eminescu pentru emanciparea Românilor, eliberarea idenntității lor din opresiunilor imperiale austro-ungare rămâne partea cea ma valoroasă a muncii sale de ziarist la TIMPUL al cărui redactor era. El a fost și rămâne  însăși arhetipul ființei noastre naționale, asemenea unui Hristos arhetip al iubirii universale! Să-l cinstim pe Eminescu în veci vecilor, cât această planetă/stea/ va dăinui, iar în grădina Maicii Domnului românii își vor vorbi Limba existenței, ”comoara pe câmpie revărsată” cum o numea și Alexandru Mateevici la vremea sa! În cei 170 de ani, intelectualitatea românească din România și de pretutindeni nu au încetat a aduce omagiul lor, iubirea și respectul binemeritate Poetului și Luceafărului  poeziei românești Mihai Eminescu.

 

CRĂIASA DIN POVEȘTI

 

Neguri albe, strălucite

Naște luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

 

S-adun flori în șezătoare

Din paianjen tort să rumpă,

Și anină-n haina nopții

Boabe mari de piatră scumpă.

 

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mișcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

 

Dându-și trestia într-o parte

Sta copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roșii

Peste unda fermecată.

 

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n ceruci,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Mercuri.

 

Ca să iasă chipu-n față,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiți sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

 

Ea se uită…Păru-i galben,

Fața ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaștri

Toate basmele s-adună.

                Mihai Eminescu

                (1876, 1 septembrie)

 

 

CU MÂINE ZILELE-ȚI ADAOGI…

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: MIHAI EMINESCU UNEȘTE ETNIA ROMÂNEASCĂ DE PRETUTINDENI !” →

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

        În fiecare an ziua nașterii poetului nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

          Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului  în toate clasele  au  loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă,  despre viața și opera marelui nostru clasic.

          În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Desenele aparțin școlarilor noștri. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

Elevii claselor mari privesc și  filme la calculator  despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

Un recital poetic  susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.

 

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

 

Răsfoind a vieții carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul –

Doină, viață și alin.

 

Colindând prin constelații

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul –

Veșnicie, cânt și dor.

 

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul –

Crez, duminică și leac.

 

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrățindu-ne-destin,

Eminescu e Poetul –

Codru, stea și dulce chin.

 

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul –

Un Luceafăr dalb și sfânt.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Ianuarie 2020

George ANCA: Deportări în Transnistria

     Afişul conferinţei din 13 mai a dr. Viorel Achim, la Arhivele Naţionale, sub egida Asociaţiei Romanian Fulbright Alumni suna: “Deportările în Transnistiria ca parte a politicii de omogenizare etnică promovată de guvernul Antonescu”. Directorul Arhivelor, dl. Dobrincu, l-a introdus pe preşedintele Asociaţiei, dl. Bălaşa, care l-a introdus pe dl. Florian, preşedintele Comisiei “Elie Wiesel”, care l-a introdus pe dl. Viorel Achim, conferenţiarul.

          Primisem invitaţie, pe e-mail, împreună cu, printre alţii, Gh. Sarău, Luminiţa Cioabă, Delia Grigore, Ioan Ciofu, Julieta Rotaru, Mircea Itu, Vasile Andru, Angela Bilcea. Am şi adus câteva exemplare din Roboam, microroman rom, Trivium, 2007, înţelegând că va fi vorba despre deportarea romilor, în studiul căreia dr. Achim este o autoritate.

          Surprinzător, introducerea lui Al. Florian a teoretizat holocaustul în România, iar conferinţa s-a referit exclusiv la deportarea evreilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria, în 1941 şi 1942, cu motivaţia, pe lângă antisemitism şi rasism, mai ales a “politicii de populaţie” a guvernului Antonescu, după proiectul demografic al lui Sabin Manuilă. Expertul a vorbit despre “simplificarea peisajului etnic” în favoarea românilor, extinderea “României imperiale”etc.

          A urmat, pe neanunţate, o contra-conferinţă a d-lui Alexandru Florian, pe tema antisemitismului ca politică de stat, a holocaustului din România, o diatribă ce părea să se lase cu deportări chiar fără întoarcere. Să nu te fi speriat? Depinde şi de ce venisei în sala “Alexandru Sacerdoţeanu”. Şi nici nu era prea clar ce se întâmpla, în faţa unei audienţe de vreo douăzeci de persoane.

          Am primit, ca spre liniştire, un mesja oarecum lămutritor:” imi pare rau ca aseara, la Arhive, putin ne-am dezimformat cu totii.

Conferentiarul a mentionat initial ca va fi vorba de deportarea rromilor, apoi a aranjat sosirea colegului Al.Florea (inst. Holocaustului) si probabil din cauza asta a accentuat pe evrei. Elementul rom a disparut de pe afis tot in ultimul moment.
Oricum, la final i-am cerut sa zica ceva si despre specificul si motivatia deportarii rromilor si daca ati fi putut ramane pana la acest final v-as fi invitat si pe dvs. sa vorbiti despre initiativele de care mi-ati pomenit la sosire. ramane sa gasim alte oportunitati,
Marin MB”.

          Ori ar fi trebuit o a treia conferinţă, ori nimic (vezi afişul). Eu veneam, eventual, cu “Les Bohemiens” de Jacques Callot/ Charles Baudelaire: “ces voyageurs, pour lesquels est ouvert / L’empire familier des tenebres Continue reading „George ANCA: Deportări în Transnistria” →

CONCURS Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ“ Ediția a III-a / 2020

Scriitorul ION NĂLBITORU împreună cu Primăria localității ZĂTRENI, jud. Vâlcea, organizează concursul literar de proză scurtă „Zătreni- filă de legendă”, ediția a III-a, 2020

 La acest concurs pot participa românii de pretutindeni, cât și cetățeni străini cu condiția ca textele lor să fie traduse în limba română. Tema să fie inspirată din viața oamenilor de la țară, din legende, mituri, fapte istorice, întâmplări etc.

Textele pentru concurs vor fi scrise în format A4, Times New Roman, caracter 12, obligatoriu cu diacritice, spațiere la un rând și se vor trimite doar în Doc sau Docx.

Fiecare concurent va participa doar cu un singur text de minim 3 pag și maxim 5 pag.

Se pune condiția ca lucrările participante la concurs să nu fi fost publicate în volum, în reviste online sau pe hârtie și să nu se facă publice pe durata concursului sau a jurizării.

Textele care nu îndeplinesc condițiile de mai sus vor fi descalificate.

Concurenții vor trimite personal în același e-mail două documente: unul cu textul pentru concurs și altul cu numele autorului și al prozei participante la concurs, adresa de e-mail, adresa de domicilu, nr. de telefon și o poză jpj pe adresa: nalbitoru_ion@ymail.com cu specificarea: Pentru Concursul literar „Zătreni- filă de legendă”.

Concursul se va desfășura în perioada 10 ianuarie – 10 februarie 2020

Etapa jurizării va va avea loc în perioada 15 februarie – 15 aprilie 2020

Continue reading „CONCURS Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ“ Ediția a III-a / 2020” →