Veronica BALAJ: Domnule Apostolos Patelakis, sunteți cunoscut ca un fervent susținător al celor două culturi din cele două țări de care sunteți legat, România, unde v-ați născut, (la Craiova, 16 iulie, 1951, urmând apoi și o specializare profesor de istorie și geografie), și Grecia, unde ați plecat împreună cu familia. Și aici ați profesat ca dascăl și, tot în limba română. O poveste frumoasă. Perfect adaptabilă conceptului de intreculturalitate. Vă propun să purtăm această convorbire pe ideea impresiilor trăite în cele două patrii. Adică viața văzută din mai multe unghiuri. Așadar, ați fost afectat la plecarea din mediul unde ați copilărit și v-ați format? La Craiova lăsați prieteni, o profesie, locuri, vremile nu erau prea bune și nu știați cu ce o să vă confruntați în Grecia.
Apostolos PATELAKIS: Pentru a mă face mai bine înțeles de cititorii români, doresc să menționez că m-am născut la Craiova într-o familie de emigranți politici greci, refugiați acolo după războiul civil din Grecia (1946-1949). Prin urmare am fost bilingv de mic. Bunicii mei acasă vorbeau doar limba greacă. Eu am învățat limba română la cămin și la școală. După liceu am studiat istoria, iar în perioada 1973-1979 am predat la diferite școli, până când am hotărât să ne repatriem. Despre Grecia aflasem multe lucruri, dar ca să fiu sincer nu muream de dorul ei. Acest dor îl resimțeau cei care au trăit o perioadă acolo și erau legați de acele locuri, așa cum erau bunicii și părinții noștri. Eu eram legat mai mult de România. În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am stabilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Desigur înrăutățirea situației economice în România a jucat un oarecare rol în a grăbi plecarea noastră. Nivelul de viață era așa de scăzut încât cu greu puteai să o scoți la capăt. Cum să le vorbesc elevilor despre superioritatea sistemului socialist când pentru un kilogram de carne trebuia să mă scol de la ora 4 dimineața și să stau la o coadă interminabilă. Poporul român a suferit mult în ultima perioadă a regimului comunist.
Veronica BALAJ: Ajungând în Salonic, ați avut sentimentul că aparțineți acelui spațiu? Nu vi se părea străin? Vi se părea că reluați un fir întrerupt odată cu plecarea strămoșilor din cauza războiului civil din Grecia?
Apostolos PATELAKIS: Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Noi nu știam ce înseamnă regimul capitalist. A trebuit să ne acomodăm din mers pentru că trebuia să supraviețuim. Desigur că la început ne simțeam ca niște străini. Totul era nou pentru noi. Norocul nostru a fost că am găsit foarte repede locuri de muncă, lucru foarte important pentru un nou început de drum. Eu am fost angajat pe post de profesor la Școala de limbi balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (IMXA), unde până acum am predat limba română tuturor celor care doreau să învețe limba română în diferite scopuri, mai ales științifice. La școala de Limbi Balcanice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”. În paralel, am predat limba română și la unele școli private, care pregăteau sute de absolvenți de liceu care doreau să studieze în România. Soția mea fiind asistentă medicală s-a încadrat imediat la un mare spital din oraș, așa că din punct de vedere economic eram pe drumul cel bun.
Veronica BALAJ: Cum era viața cu normele ei, oamenii de aici comparativ cu cei din România, Craiova? Ce era diferit în relaționarea cotidiană? Deși ne aflăm în același areal, mă refer la zona balcanică, tot există diferențe.
Apostolos PATELAKIS: Ceea ce m-a frapat la început a fost că grecii nu știau nimic despre viața emigranților greci din țările socialiste. Aveau o imagine deformată, ca urmare a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, îndepărtată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine, etc. Când le explicam care era realitatea rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă. Deci ei nu cunoșteau realitățile din țările socialiste, iar noi nu cunoșteam realitățile din țările capitaliste. Apoi, ne-a surprins plăcut abundența și varietatea produselor din magazine și piețe. Găseai tot ce doreai. Erai liber să faci orice dacă aveai bani. Puteai să cumperi, să construiești, să călătorești, să te stabilești oriunde fără nicio îngrădire. Diferențele între cele două sisteme și cele două țări erau foarte mari.
Veronica BALAJ: În câtă vreme v-ați făcut prieteni noi? Mai aveți și azi prieteni din vremea când ați sosit?
Apostolos PATELAKIS: De la început, am constatat că în comparație cu românii, grecii erau mai reci, nu erau așa de prietenoși. Greu să te invite cineva acasă la el. Trebuia să te cunoască foarte bine ca să se deschidă față de tine. Te invitau la cafea, la restaurant, dar nu acasă. Treptat, ne-am făcut prieteni printre colegii de serviciu, dar și din rândul celor care au studiat cu mine limba română. Azi, există foarte mulți medici care au studiat în România, cu mulți dintre ei avem relații strânse.
Veronica BALAJ: De obicei, la o strămutare, oamenii duc în suflet sau în subconștient, involuntar, anumite elemente specifice locului unde s-au născut. Care ar fi acestea?
Apostolos PATELAKIS: La început ne comportam ca în România. Soția gătea așa cum știa, adică mâncăruri în stil românesc, iar mintea ne era mereu în România. Cu timpul am început să ne adaptăm la tradițiile și obiceiurile locului, la mâncărurile cu specific grecesc și mai ales la pește și fructele de mare, care ne erau necunoscute. O altă mare deosebire consta în faptul că noi eram atei, pe când în Grecia religia era la loc de cinste, se preda în școli și elevii mergeau la biserică cu profesorii. Sărbătorile religioase se sărbătoreau cu mare fast și existau multe zile libere, fenomen necunoscut nouă. Trebuie să menționez că noi, în comparație cu alți emigranți politici greci, ne-am adaptat mai repede întrucât nu am întâmpinat greutăți în găsirea unui loc de muncă.
Veronica BALAJ: După câtă vreme ați revenit în România? În perioada cât ați absentat, v-a încercat dorul? Și dacă da, de ce anume vă era dor?
Apostolos PATELAKIS: Noi ne-am repatriat, dar părinții mei au rămas la Craiova, cu gândul că după ce ne vom stabili noi mai bine, se vor repatria și ei. Prin urmare veneam aproape în fiecare an ca să-i văd. În tot acest interval de timp (1980-1989) vedeam tot mai clar marile diferențe dintre cele două țări. În România situația era așa cum o lăsasem, adică nicio schimbare, totul era static, în timp ce nemulțumirea poporului față de conducere creștea. Prietenii mă întrebau mereu de situația din Grecia, dar eu nu puteam să vorbesc. Le spuneam că și acolo sunt probleme și nu e cum vă imaginați. Desigur vedeau că sunt altfel îmbrăcat, că am dolari în buzunar, că pot călători oricând, că aduc părinților diverse bunuri de consum, dar eu mă eschivam de la tot felul de discuții. În Grecia mi-era dor de mici, de cozonaci, de covrigi, de biscuiții „Eugenia” și de vinurile românești. Continue reading „Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis”
Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.
Beethoven este fără îndoială cel mai cunoscut compozitor de muzică clasică și autorul unei singure opera.Nu e de mirare, aşadar, că în 2020, când se împlinesc 250 de ani de la naşterea sa, marele muzician va fi sărbătorit în întreaga lume. Acesta fiind unul din cei din mai mari titani ai muzicii sinfonice este Ludwig van Beethoven, botezat pe 17 decembrie 1770, este considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi mai influenţi compozitori ai tuturor timpurilor.Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine flamandă, pe nume Lodewijk van Beethoven, care a trait între anii 1712-1773, şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk fiind similarul olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru, în termini actuali director muzical. El a avut un fiu, Johann van Beethoven, născut în 1740 și decedat în 1792, care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta veniturile. Johann s-a căsătorit în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, fiica lui Johann Heinrich Keverich, bucătar-şef la curtea arhiepiscopiei din Trier.
Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.
Nu toate biografiile scrise de Tatiana Niculescu sunt reuşite. Cea despre viaţa lui Arsenie Boca musteşte de ideologica propagandă futilă a vremurilor noastre. Totuşi, în recenta carte publicată, de fapt o isagogie, Tatiana Niculescu îşi recapătă echilibru intelectual şi ne oferă o biografie sentimentală a filosofului Nae Ionescu, acest teolog mefistofelic reprodus în pictura iadului într-o biserică ortodoxă de către patriarhul Miron Cristea – „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu” (Ed. Humanitas). Nae Ionescu a fost un profesor şi filosof complicat şi complex, care a creat şcoala trăirismului sau existenţialismului interbelic, de la care şi-au tras sevele telurice un Cioran, Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu. Să scrii despre brăileanul Nae Ionescu nu este uşor. „Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.” Personajul s-a dublat mefistofelic sub fascinaţia faustiană a lui Goehte. Născut dintr-o familie săracă şi rămas de foarte tânăr orfan, Nae Ionescu şi-a direcţionat inteligenţa sclipitoare spre o ambiţie de a parveni în marea cultură şi în elitele societăţii. Cu o studenţie sub semnul modestiei materiale, dar atins de marea cultură germană Nae Ionescu sprijinit de C. Rădulescu Motru obţine o bursă în Germania, la Göttingen. Aici învaţă cu sârguinţă, dar nu este neapărat sclipitor. Caracterul sentimental i se oţeleşte în dragostea pentru Elena Margareta, o fată dintr-o familie distinsă, care refuză alianţa cu un scăpătat. Elena Margareta fuge de acasă şi i se dăruieşte ca logodnică lui „Domn Nae”, care după un periplu complicat sentimental prin Germania belică, prin lagăre şi restrişti, se căsătoresc ortodox. Prin căsătorie, Nae Ionescu devine un mic moşier, chiar dacă mai mult sentimental, ridicându-se în scara socială. Nae Ionescu devine un admirator al culturii germane, dar şi un reprezentant al firmelor din Republica de la Weimar sau Reich în România, situaţie care îi aduce bani şi un Mercedes. El înţelege repede că politica şi femeile din înalta societate îl pot duce pe culmile succesului în Bucureşti. Se reîntoarce în ţară, unde devine profesor la Mănăstirea Dealu. Sub influenţa unui autor englez impune cercetăşia la tinerii aleşi pentru a urma acest liceu al viitoarelor elite româneşti. Din carte aflăm o informaţie interesantă. Nae Ionescu i-a fost profesor de liceu lui Corneliu Zelea Codreanu, viitorul căpitan al Mişcării Legionare. Poate de la Nae, liderul Legiunii să fi învăţat metodele cercetăşiei care le-a aplicat în cuiburi? Ajuns profesor la facultatea de Litere din Bucureşti, Nae Ionescu devine idolul noii generaţii naţionaliste din România. El a folosit maieutica, metoda socratică de a fascina auditoriul tânăr. Era spontan şi teatral la cursuri. Unii îl acuzau că îl preda pe Oswald Spengler ad litteram.
,,Nimeni nu e mai îndreptățit decât mine să vorbească despre România. E țara în care m-am născut. Nu mi-a fost niciodată rușine de acest lucru. Am fost adesea mâhnit pentru felul în care este guvernată. Dar n-am încetat să-mi iubesc țara de origine, limba ei, oamenii ei, folclorul, tradițiile, munții, râurile, văile ei”. Konrad Bercovici
Aflându-se a doua oară în Anglia, compozitorul Joseph Haydn, ce ajunsese în Londra în 4 februarie 1794, fiind primit cu onoruri, ca și prima oară, într-o după amiază a fost vizitat la hotelul unde era găzduit, de un tânăr ofițer de marină, blond și cu ochii albaștri.
„Zadarnicele chinuri ale dragostei” de Shakespeare la Teatrul Bulandra BULANDRA din București
În aceste vremuri marcate de conflicte subtile ale lumii noastre și cu amenințări în tot ceea ce poate defini educația prin pierderea culturii, a identității și a tradițiilor ca identificare a etniei, cădem de acord, cei care am promis pe întreg totul că vom apăra adevărul și vom muri pentru adevăr, să aducem în fața iubitorilor de cultură și literatură, antologii care se doresc a păstra spre neuitare autorii incluși, creațiile și darurile lor către orice percepție. „Regal Literar” reprezintă ultimul curent de creație pe care românii îl abordează din anii 2000.
Frace BENULE,