Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (34)

GARĂ PENTRU DOI – 34

– Marin !
bună să-ţi fie inima, iubirea mea
-ai miloane de săruturi,
până ce te-ai deveni toată un sărut
-sunt toată stacojie de văpaie …
de-atâtea săruturi …
le-am simţit instant !
-nu ai uitat nimic ?
-?!
-dă-mi înapoi 1mil de săruturi, atunci,
dac-ai uitat
-ah, iertare !
-ceva intempestiv !
-mi-am amintit instant,
dar săruturile tot ţi le-aş da…
uite, și pentru ceva intempestiv:
fuior, ocean, portativ, stindard
-20,10
-go !
-20.15
-5 minute !
-postez ceva intempestiv !
… fuior de gânduri s-au năpustit
în inima mea,
speriat !
sângele a dat peste răscoale,
și iată-mă-s:
lat !!
ceva mișcă totuși,
ceea ce înseamnă că un colț de iubire
încă se mai zbate în mine,
știu că te ești acolo,
știu !!
simt un sfâșiu,
dar lacrima tace,
nu-mi vrea tulbur !!
lunecă prin viscere îndemnând
îngenunchele la plexul solar,
totu-mi sunt o rugă !!
ceva murmur văd cum urcă
iar în frunte simt ars cu fier înroșit,
nu curge nimic !
nu doare !
semn că mi se vrea să mă rămân,
da,
viul este semnul iubirii,
iar iubirea se desțelenește dintr-un păienjeniș
alcătuit din toate dorurile mele,
cred că și plâng un pic,
un pic !!
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (34)” →

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (9)

Perechea nr. 09

Marea vuia în nemărginirea-i surdă ecouri de amintiri de purtat printre unde. Eram printre ele, cândva eram…
Pe ţărmuri se-mpărţea ciocolată cu duiumul, soarele, îmbrăcat în şorţ de foc, ghemotoc, umplea cu ciocolată forme goale…nisipul era plin de clepsidre de paşi, da, da !… curgeau paşi peste timp şi-atâtea dorinţe de îngheţată polară pe-atunci…
Mă mai împrăştii şi-acum în dor visând la asfinţitul din zenit, sângele-mi prelinge amintire, dând gândului culoarea celor 360° în plutire, ca mai apoi, în scobor, punga soarelui să se frângă-n dinţi de undă şi să se-mprăştie-n incendiu pe ape…ce spectacol !
Deschid ochii şi-nchid amintirea, pleoapa se zbate-n alb…de sub macraméul mării mă trezesc sub aşternutul iernii, în crustă de omăt, de soare – nici umbră- vine-un frig de la Poli !! şi-am decis: fac din suflet igloo !…ne-om hiberna, iubire, dar vom fi treji în vis… jarul inimii ne-a ţine-n cald !!…
***
… interesantă chestiunea cu forme goale !
și câtă vâlvă-n gândire fondul …
vuietul mării este același din sâmbure,
că și-a mai întins-restrâns oglinda,
pustiile ei întreceau nisipurile, prin talaz,
vânturile însă spulberau la fel,
timpul lua-n trup forma clepsidrei
numai că-și dorea de moarte ciocolata
și la cât s-a petrecut, încă nu s-a descoperit
să aibe o dimensiune a înfulecării,
dar pe noi ne înghite ca viață,
altfel, habar n-am ce ne-am face
de ne-ar cere plata trecerii în carne
și produsele cărnii …
timpului nu-i e frică la pol !
nu-i e la ecuator,
mi-a spus un cosmonaut că sus
imponderabilul întinerește ființa,
deci, dă viața înapoi !
acum am înțeles fricile timpului,
iar în problema constantei,
puțin se va mai trece până s-ar
recunoaște eroarea …
în plutire, cercul capătă 360 de culori,
diferite ca amprentă
și de aici s-a demonstrat și că există
incedii de apă,
dar peștillor le e frică să-și dezvăluie
cheia tăcerilor …
doar ieri am pomenit durerea albă,
curcubeele s-au sufocat sub crusta de omăt,
sufletul mi-a cerut să-l împart în camere de frig,
marea și-a tras un igloo în macrame
și chiar ne-ar hiberna iubirea …
dar duceți naiba freonul de aici,
vreți să-mi însloiți jarul inimii ?

——————————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

14 aprilie, 2018

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (8)

Perechea nr. 08

Economia de piaţă ne-nghite. Valori răsturnate rânjesc a satisfacţie, iar noi ne lăsăm mestecaţi, care mai printre dinţi, care mai printre gingii, ne lăsăm daţi pe gât în duşcă, aidoma unei băuturi ieftine…eheiii !… unde e tăria de altrădată?! Suflete analfabete care abia de mai ştiu respira româneşte vin cu aere de Apus să ne înveţe răsăritul şi cum se bea divin vinul vinei de a nu mai fi noi înşine. Iaca gând !… până şi gradele sunt astăzi contrafăcute, literele ies din tipare, parcă bete şi ele, dintr-o filozofie tare…moale !… Stau cu un pahar de apă în faţă, e singurul lucru limpede încă…atâta timp cât nu s-a depus smogul, ar trebui sa-l dau pe gât, dar mai întâi să ciocnim, s-a ivit un nou an, şi el cumva băgat pe gât…AUGURIIIII !!!
***
… sunt o grămadă de lucruri care nu-mi convin,
oare cum de să-ți convină ție ?!
sau ție ?!
anii se dau unul după altul,
filă peste filă și n-ai habar
de viața se poate ridica într-o carte …
la vreo câțiva le-am rezolvat extemporalul !
a mai dat Ștefan câte-ceva,
dar tot am reușit,
și tot Ștefan știe cum economia de piață ne-nghite !
și tot Ștefan,
dar imediat se va fi 15 de april.
mai bine tac,
economia de piață ne-nghite !
dușcă după dușcă …
analfabeții din suflete sunt ca musculițele
din borhotul de țuică,
totul ne suntem un ferment
și sunt atâtea musculițe,
cum Schengen ?
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (8)” →

Mariana Gurza: Vasilica Grigoraș în croazieră lirică (prefață)

,,Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal”.

G. Călinescu

Se spune că doar un poet îşi poate înţelege poezia timpului său. Iată că pentru Vasilica Grigoraş, prin volumul de faţă, ,,O corabie la timp potrivit”, Iaşi, Editura PIM, 2018, regăsim poezia ca mod de a fi, ca strigăt între tăceri.

Prolifică în creaţii, abordând genuri diferite, scriitoarea Vasilica Grigoraş ne surprinde din nou cu o poezie modernă, bine ancorată în realitate. Poeta, parafrazând un clasic, nu se teme de furtuni, învăţând să-şi conducă corabia. De data aceasta, prin titlul deosebit de sugestiv al cărţii, am remarcat dragostea poetei pentru vers. ,,Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT”. Concluzionând, poezia este însăşi viaţa!

George Călinescu afirma că prin poezie, există o nevoie fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Încă din atichitate, menirea poetică a fost descifrată şi pusă la loc de cinste. Poezia modernă a Vasilicăi Grigoraş tinde spre o textură conotativ-denotativă, în care limbajul direct, univoc, precis, se împleteşte cu cel indirect, încifrat, plurivoc, intuitiv, tendinţa fiind ca poezia să fie filozofie, putând constata o filozofie a poeziei. Aşa cum se cunoaşte, primii filozofi greci au fost poeţi. ,,Diferenţa dintre istorici şi poeţi nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalţi versuri. Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalţi faptele care pot deveni. Din această cauză, poezia este mult mai filozofică şi mai importantă decât istoria, întrucât afirmaţiile ei sunt de o natură mai curând universală, faţă de cele predilect singulare ale istoriei.” (Aristotel)

Versurile poetei Vasilica Grigoraş au o profunzime aparte. Ele pornesc din inimă şi trebuie să descifrezi dincolo de cuvinte înţelesul tainic al trăirii. Putem vorbi de o poezie exitenţială, de simboluri metafizice, făcându-ne trimitere la Kant, versurile reprezentând un mod particular de cunoaştere a omului şi a lumii în deschiderea suprasensibilului, care, în esenţă, substituie conceptual prin imaginea simbolică.

Continue reading „Mariana Gurza: Vasilica Grigoraș în croazieră lirică (prefață)” →

Vavila POPOVICI: Pieta

… Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă (The Metropolitan Museum of Art), situat într-o enclavă a Parcului Central. Muzeele sunt locuri în care operele din vremurile trecute au devenit mituri, iar artiștii care le-au produs reușesc să bulverseze, cu adevărat, sufletele noastre.

Pe frontispiciul clădirii vedem scris: „De la Cezanne la Picasso”. Începând cu data de 14 septembrie a acestui an și până la data de 7 ianuarie 2007, pot fi văzute aici și alte lucrări aduse din alte muzee. Expoziția este dedicată personalității lui Ambroise Vollard, de origine franceză, colecționar, scriitor și susținător al artiștilor tineri din vremea sa, sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX.

Muzeul este deschis din 1872, are o colecție de două milioane de piese, ele datând din Antichitate, din perioadele următoare și ajungând până în zilele noastre. Forma muzeului este rectangulară, cu o cale de acces în trepte, situată la mijlocul clădirii.

După urcarea treptelor exterioare pătrundem printre coloane, în Sala Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând bilete, se odihnesc cei care au parcurs tot muzeul.

Ne dăm seama că nu vom putea vedea totul într-o zi. Cu prospectul în mână, ne propunem să fim selectivi. Sunt două intrări în sălile muzeului, una în partea dreaptă și alta în partea stângă. Intrăm și vizităm primul etaj. Primele săli, de aici, care se deschid ochilor noștri sunt cele ale Artei grecești și romane. […]

Sculpturi din perioada Renașterii italiene – secolele XV-XVI: Michelangelo!

Îmi amintesc de îndată cum după ce am citit „Agonie și extaz“ a lui Irving Stone, biograf al acestei personalități renascentiste, dorința de a vedea Italia a crescut. Cu ocazia lecturii cărții, l-am reîntâlnit pe Michelangelo și l-am iubit. L-am iubit pentru personalitatea sa faustiană, în sensul căutării adevărului și a dragostei, dar și pentru sonetele și madrigalurile scrise. În Capela Sixtină, printre chipurile pictate în „Judecata de Apoi“, a fost descifrată și fizionomia lui Michelangelo, în figura Sfântului Bartolomeu; acest chip este jupuit de piele, semnificând destinul artistului genial, detașat și înălțat din mediocritatea timpului, suflet furtunos, sensibil și frământat. Le reproduc copiilor un pasaj dintr-o carte: „În clipa morții, privind la uimitoarea operă lăsată în urmă, Michelangelo ar fi putut șopti: «Oprește-te clipă, ești atât de frumoasă!»

Pieta, sculptură în marmură, realizată în anul 1499, când Michelangelo avea doar 24 de ani, este impresionantă prin gestică: Maria ține în brațe trupul fiului său, după crucificare.

Despre sculptura și poezia sa, s-a spus că au fost scăldate în sinceritate. Într-un sonet scria: „…trebuie să suferi, pentru a pricepe moartea mai înainte.” Mi-a plăcut nespus de mult sonetul în care gândirea este concentrată: „Când focul mă va părăsi, înaltul,/ muri-voi! El, salvarea și dulceața!/ Căci mă hrănesc din flăcări și-mi iau viața/ din ceea ce e moartea pentru altul…” Într-o scrisoare îi scria unui prieten: „…nu vă mărturisiți nimănui, decât lui Dumnezeu!” Poate că avea multă dreptate!

Și totuși, întoarsă acasă, în țară, m-am așezat și am mărturisit multe… Impresionată de statuia sculptată de Michelangelo, am scris poemul „Pieta”:

„Trebuie să suferi,

pentru a pricepe moartea înainte.”

Michelangelo

Fecioara Maria ține în brațe

trupul fiului său după crucificare

și parcă-i aud plânsul…

Marmura celor două trupuri strălucește,

o lumină coboară din ceruri,

alta vine din interiorul materiei,

învăluind sufletele chinuite:

unul plecat spre ceruri, altul rămas pe pământ…

Clipa prezentă pare ombilical legată

de cea din trecut!

Strâng pumnii de parcă-aș strânge

durerea clipei; ca pe un ghem o strâng,

despletesc apoi ghemul și-ncep să-nțeleg

tristețea mută de pe chipul Fecioarei.

Cu puterea gândului măsor

durerea profundă a mamei,

la pierderea vieții Fiului mult iubit

și mă tulbură geniul lui Michelangelo,

explozia lui de spiritualitate, de idee,

transformând materia,

dându-i, din întreg sufletul lui,

forma de grație, de stare divină,

dăinuitoare peste veacuri,

mărturie a celor întâmplate…

Știu, „Statuia nu transcende lumea!”

și totuși, cât de aproape îmi pare acum,

statuia de icoană!

(Fragment din „Jurnal American”, ed. Carminis, 2008)

————————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

8 aprilie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste

„Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la lupta cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale?”

(+ MIRCEA VULCĂNESCU)

Comunismul s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului.

Această ură iniţiatică, viscerală acţionează ca un asediu continuu pe două planuri strategice, ce par diferite, dar de fapt se întregesc în obiectivele distrugerii.

Planul distrugerii Credinţei în care discipolii lucifericii învârtoşaţi în armura de atei se năpustesc asupra sufletului curat al creştinului-homo religiosus prin excelenţă, să nimicescă din fiinţa, inima, fibra, mentalul, persoana acestuia Icoana lui Dumnezeu.

Comunismul de sorginte iudaic prin, profeţii răstignirii-fariseii şi saducheii, poartă pe umerii săi ura şi crima împotriva lui Iisus Hristos şi a urmaşilor Lui de 2000 de ani.

Aşadar, discipolii marxişti au bătătorit drumul deicidului în cadenţa ideologică încercând să smulgă din rădăcini creştinismul din om, din comunitatea ortodoxă, prin prigoana diabolică îndreptată împotriva ei, prin eliminarea fizică, psihică, religioasă a credincioşilor şi a păstorilor lor din toate ţările ortodoxe, dar mai abitir în România.

Planul distrugerii Cetăţii credinţei-Biserica, călcând în picioare temeiul legalităţii confesionale, legitatea raportului Biserică-Stat, anularea Tradiţiei, reducerea la figuraţie a Cultului deposedat de Simbol, de Taine, de cultură, de şcoală, de avere.

Secolul al XX-lea a rostogolit cu repeziciune înspăimântătoare peste România cea frumoasă, credincioasă, harnică, eroică, martirică, sfântă, miraculoasă, tăvălugul totalitar al regimului comunist care şi-a luat licenţa cu brio în terorismul de stat.

Întreaga comunitate spiritual creştină română devenise o Biserică întemniţată.

Fiecare neam este legat sufleteşte de propria tradiţie, pe care o asumă, o trăieşte, o reflectă seminţiei sale prin individ şi societate, care trebuie să răspundă permanent chemării lui Dumnezeu pentru a fi ales/ aleasă.

Naţionalismul creştin care este expresia Bisericii Ortodoxe în plan naţional, nu se substitue ei, ci se însumă, se întrupează spiritual desăvârşindu-se prin comuniune.

Viaţa creştinului român ortodox se desfăşoară axiologic conform crucii sale: fie în ascendent pe verticală, fie în descendent pe orizontală. Predominantă este axa verticală, care prin dăruirea de sine, totală a omului întru Domnul, trece în veşnicie.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste” →

Valentina BECART: Cu sufletul la vedere – romanul Celesta – o poveste de dragoste

Doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu aduce în fața cititorilor un nou volum de proză, de data aceasta romanul Celesta (o poveste de dragoste), roman apărut la editura Mirton, Timișoara, 2018. Dragoste? Cum altfel?! Dragostea este esența divină din noi. Este lucrul cel mai minunat care ni se poate întâmpla. Dacă ni se întâmplă… ” Ce este viața fără stropul de dragoste, fără acest balsam pentru sufletul rătăcitor printre semeni? Iubirea este „farul” care te aduce la liman, care îți luminează calea. Protagonista romanului, Arina, visează la această stare edenică, înălțătoare. Și, cum toate au un ecou…, divinitatea i l-a adus în cale pe Teodoru. Și povestea de iubire se dezvoltă, cu misterioasele ei furtuni interioare, cu arderi dureroase, dar și cu îmbrățișări catifelate, toate „rupte” dintr-o realitate ce și-a „aruncat” vălurile inutile…

În romanul Punctul interior (2010), „Personajele erau fictive. Cel puțin așa crdeam la ora aceea”. Apoi, autoarea vine cu o mărturisire: „Corina eram eu”; „Literatura e neapărat autentică”. Cu pași ușori, mergem pe urmele celor „implicați” – în roman, dar și în viața de zi cu zi… Cine era Teodoru? „Îl mai văzusem de câteva ori, împreună cu fosta soție, dar nu-i reținusem trăsăturile chipului. Nici vocea.” Așa trebuia să se întâmple. Nu venise timpul. Destinul avea nevoie de semne, de confirmări…

Prezentă fiind la o lansare de carte a lui Teodoru, atunci când Poetul „a turnat apă minerală într-un pahar și s-a aplecat peste masă, pentru a i-l oferi EI”…, cu un gest atât de tandru, Arina nu mai credea în dragoste și nici nu mai spera că se mai poate întâmpla acest lucru. „Nu-mi vine să cred că există oameni care, după decenii de căsnicie, se mai pot iubi.” În acel moment, autoarea era convinsă că totul e un „fals”, obișnuință, plafonare și nimic altceva.

Asta până într-o zi. Trecuseră mai mult de doi ani de când partenera de viață a lui Teodoru (despre el este vorba) a părăsit această existență. „EA fusese filolog, scrisese cărți, ca și mine. Fusese brunetă, cu ochi căprui, ca și mine. Copilăroasă, ca și mine. Privindu-mă, și-o amintea.” Nimic fără asemănare!

Destinul lucra silențios, dar hotărât. Astfel că, Teodoru, „bărbat matur, de mare succes profesional și artistic, cu lecturi vaste și profunde”, într-o bună zi, o caută pe Arina. „Nu mă așteptam să caute – și să găsească – în mine cea mai potrivită persoană pentru vindecarea rănilor lui sufletești”. Totul trebuie să înceapă de undeva, cu „O ciudată durere de inimă”. Cel care umbla „singur pe străzile orașului” și repeta în șoaptă „M-a părăsit” (și aici este vorba de EA, cea care i-a fost alături o viață), deznădăjduit… o caută pe Arina. „Era atât de delicat să concepi o relație, de orice fel, cu un om zdruncinat din temeliile sale”. A fost o întâlnire… apoi, următoarea revedere a fost amânată, atât cât s-a putut. După o vreme, ne spune autoarea, Teodoru a revenit la Universitate. Obișnuia să aducă flori şi cărţi. Au urmat luni de tatonări, fiecare încercând să-l descopere pe celălalt, potrivind, de multe ori, „cuvinte pe jar”. Orice dragoste își are neliniștile și frământările ei. Și o infinitate de incertitudini…

„Sunt aproape sigur că EA te-a adus acolo, ca să te cunosc și să știu pe cine să caut apoi”.

Continue reading „Valentina BECART: Cu sufletul la vedere – romanul Celesta – o poveste de dragoste” →

Anişoara-Violeta CÎRA: Celesta – Filosofia iubirii

„În loc să trag

Ușa

În urma mea,

Am tras o linie

În aer…”

(Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu)

Aceste versuri existenţiale mărturisesc, pe de o parte, o despărţire de trecut, pe de altă parte, o aşteptare, reprezentând condiţia iniţială a protagonistei romanului „Celesta”. Visul ei de libertate este dragostea. Romanul „Punctul interior” (2010) al doamnei Mirela-Ioana Borchin se termină cu propoziția „Pe mine mă caut”. Ce înseamnă, în acel context, „pe mine?” Un secret al propriei ființe? Eroina „Apei” (carte publicată în 2016) se teme că nu va avea timp destul pentru a-l găsi, fiindcă „Apa” se încheie cu enunţul: „Doar timpul vine ca un glonț spre inima mea”. Ambele sunt finaluri tulburătoare…, anticipând starea de spirit cu care debutează „Celesta”, recentul roman al Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018).

În „Celesta”, eroina nu se mai caută pe o cale incertă, precum protagonistele prozelor anterioare. De data aceasta, căutarea de sine nu se mai desfăşoară în solitudine, în absenţa iubitului, ci în relaţie cu acesta, fiind asistată, în permanenţă, de el. Văzându-l pe Teodoru, privindu-se în ochii lui ca într-o oglindă, Arina Sălceanu îşi dă seama că el este cel pe care îl proiectase, în imaginaţie, pentru Corina, alter-ego-ul ei din „Punctul interior”… Simte că, în spațiul și în clipa întâlnirii lor, se întâmplă ceva cu totul miraculos, de parcă cei doi au fost trimişi în lumina incertă de la etajul al patrulea de însuşi „Marele Creator”. Se pare că de acum încolo, din preaplinul sufletului Arinei, va curge o singură poveste, după o confluenţă decisivă, precum cea din „Apa”.

Roman autobiografic, cu inserții ce te învăluie într-un torent, într-un vârtej de lumină, „Celesta” fascinează prin complexitatea sa, care se susţine atât din punct de vedere compozițional, cât și din prisma prin care este privită dragostea. Cei doi protagoniști se iubesc de când se văd prima oară („la noi a fost coup de foudre”), chiar dacă iniţial nu sunt conștienți de acest lucru. Dar mâna destinului nu se lasă dată deoparte.

Înainte de a-l cunoaşte pe Teodoru, întreaga existență a Arinei se împărţea între studenți, propriii copii, pasiunea de a scrie şi munca solicitantă de la facultate, care implica negreșit dorința de a face totul perfect, de a-şi demonstra valoarea profesională. În această privinţă, Arina o continuă pe Corina, din romanul „Punctul interior”, recomandată ca o „femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei” etc. Dar, treptat, Arina se desprinde de acel portret-model, iar „Celesta” devine cu totul altceva decât „Punctul interior”.

În viața Arinei, Teodoru este o prezenţă puternică. Totul se clădeşte în prezenţa lui şi se întâmplă cu un scop, pe o singură cale din Universul „de dincolo de negură”. Povestea celor doi se preschimbă în simbol. Un simbol plurivalent şi criptic, ce provoacă multe întrebări. Întru interpretarea acestuia se lansează, mai întâi, naratoarea însăși, implicată, ca personaj, în tot ce se întâmplă. Naratoarea intră, în calitate de „interpret”, în propria-i viaţă, cu gândul la răspunsul pe care i l-ar putea da unei studente interesate de cum vorbeşte ea cu soţul său, un renumit scriitor timişorean: „Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc?” Sunt întrebări fireşti, de tatonare, preliminare unei analize. Decizia: Arina începe să-i povestească studentei despre ceea ce a primit în acel an – „ceva ce, de fapt, i se cuvenea de mult, dar pentru care niciodată nu este prea târziu”. Ni se livrează astfel o povestire interpretativă. În labirintul textual, se reliefează şi se asociază numeroase simboluri: Casa scărilor, Poarta, Liftul, Cabinetul, Ziua de luni, Ochii plini de lacrimi, EA, Scripturile, Mesagerul, încă din expoziţiune. De exemplu, Teodoru nu lasă cartea promisă, aşa cum s-au înţeles, la Poartă. El trece de Poartă şi urcă până la Arina. Poarta desparte lumea de afară de lumea de dinăuntru, trecutul, de prezent, convenţia, de intimitate. Etajul al patrulea are, de asemenea, o semnificație aparte: marchează treapta înaltă de pe care pornesc cei doi într-un drum ascensional. Patru e şi simbolul răscrucii de drumuri la care se aflau cele două personaje, puse să aleagă încotro o iau, împreună sau separat.

Titlul romanului însuşi admite o interpretare simbolică. Mulţi ar crede că „Celesta” este EA, prima soţie a Poetului, încredinţată de el Domnului, după ce a părăsit lumea aceasta. Dar simbolistica „celestului” lasă gândul să zboare liber spre locul tuturor promisiunilor pentru suflet. Celestă ar putea fi dragostea spirituală. Simbolul dragostei s-ar înnobila prin altitudinea şi amploarea celestă. Continue reading „Anişoara-Violeta CÎRA: Celesta – Filosofia iubirii” →

Gheorghe PĂUN: Din dragoste pentru Andaluzia

Titlul anterior este uşor pleonastic: cine a trăit măcar o zi în Andaluzia, olé, se îndrăgosteşte deplin şi iremediabil de mirificul ţinut azuriu, de istoria, oamenii, obiceiurile şi cântecele lui.

Spania este o lume aparte – ţara în care nu se poate muri, se spune că a spus Hemingway, refuzând invitaţia de a se stabili acolo. Andaluzia este o chintesenţă a Spaniei, iar Sevilla… Mă grăbesc să amintesc, simplu şi oarecum vanitos: et in Sevilla ego!… punând cap la cap, mai mulţi ani la rând, în Guadalquiviria.

Nu ştiu dacă într-o viaţă anterioară (să plecăm de la premisa că aşa ceva se poate) autoarea acestei cărţi a trăit în Spania, prin sudul ei chiar, dar e ca şi când aşa ar fi fost. Cele trei cercuri concentrice sunt vizibile: Spania – Andaluzia – Sevilla.

Le-a văzut, le-a simţit, le-a îndrăgit – şi ni le descrie-povestește şi nouă, spre a le îndrăgi. De la munţi şi plaje la festivităţile catalane şi de aici la flamenco şi corida, de la Don Quijote la gastronomie, de la bunurile materiale sau imateriale înscrise în patrimoniul UNESCO la subtilităţile limbii spaniole. Istorie, literatură, turism. Din cărţi şi, mai ales, de la faţa locului. Documentat, dar fără pedanterie, ca într-un jurnal de călătorie, dar trecând mult dincolo de aparenţe.

A scris mult, și ficţiune (inclusiv un roman), colaborează la multe reviste din România şi din lume, are „la bază” un doctorat (în economie), a tradus din spaniolă în română şi invers. Totdeauna bine primită. Scrie privindu-l pe cititor drept în ochi – şi astfel cititorul o urmează.

Nu este prima carte despre Spania a Gabrielei Căluţiu Sonnenberg. Cu siguranţă, nici ultima – spre bucuria cititorului român.

Să-i mulţumim şi, să pornim la drum, însoţind-o!

——————————-

Acad. Gheorghe PĂUN

Curtea de Argeş, august 2017

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: De ce Bolero?

„Bolero”,

Căluțiu-Sonnenberg, Gabriela

București, Editura România Pitorească 2017, Colecția Verde,

ISBN 978-606-93923-9-3

Dau curs pentru a doua oară imboldului de a scrie o carte despre Spania, nu pentru că prima ar fi fost incompletă, ci pentru că subiectele legate de acest minunat ținut au continuat să se acumuleze pe parcursul incursiunilor mele. Între coperțile acestei cărți am adunat imagini dragi, dintr-o lume care prinde contur doar în mișcare ̶ în timp, dinspre antichitate spre viitor; și în spațiu, de la o zonă la alta ̶ prin unghere prin care poate mulți încă n-au ajuns. Instantaneele din mers pot fi asemuite cu un dans ezitant, cu pași în căutare; pe scurt, cu un bolero.

Despre cuvântul „bolero” se spune că ar proveni de la un joc de îndemânare (boliche) ce constă în aruncarea și prinderea ununi ghem legat cu-o sfoară (bola = bilă). Scriitorul Estébanez Calderón îl descria pe la 1926 ca «dans săltăreț și ca în zbor». Textele care compun această carte imită acele mișcări ale boleroului, jonglatul cu bilele, încercarea de a le imprima un sens.

Așa cum dansatorul își caută echilibrul, executând o succesiune de pași precauți, eu am explorat treptat spațiul iberic, oprindu-mă mai ales asupra punctelor care-i surprind armonia și ritmul natural. Îmi invit cititorii să salte cu mine de la o zonă la alta, lărgind perspectiva dincolo de limitele abordărilor turistice și, bineînțeles, dincolo de Andaluzia, pe care o folosesc doar ca pretext, eufemism al întregului teritoriu al Spaniei. De ce? Pentru că Andaluzia este quintesența Spaniei și pentru că ea reprezintă sâmburele care i-a dus faima peste tot în lume, dar, din păcate, a dat naștere și multor clișee. Încerc, așadar, să deschid cititorilor apetitul pentru dedesubturile unei lumi mai speciale, care nu se distinge la prima vedere, dar și pentru un mod de viață complex, solar, deschis, peren.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: De ce Bolero?” →