Leg indiana de rocada rajei, ca un memento vizirului. Partenerii mei indieni o folosesc de predilecție. A Game at Chess de Thomas Middleton, liber de alb-negrul anglo-spaniol. Văd episoadele de ex-șah, mutările alegorice. Dincolo totuși de simultaneitățile vieții cu șahul, mă simt în singura realitate simbolică posibilă, indiferent la conflictul retoric. Animarea dinăuntru a unor fantoșe solide consumă toată viața la îndemână. Un șah-înviere, derutant și înstrăinător, care modelează nu conștiința, nici plăcerea, cât teroarea unei sorți fantasmagorice.

Drama nu e în piesele aparent vii, nici în singura întruchipare, de prolog – Loyla -, poate nici încă vreun participant oarecare: nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. Eroarea – maya – regizează, e partea ei, încet-încet singularizată. Psihanaliza șahului e și a coroanelor. Teatrul șahului nu există, cavalerul negru intră ori iese de formă, el își rezervă un avatar emfatic, fără răgaz – piesele zac în eternitate unele contra altora determinând mișcarea lumii: doar nu apar jucători și oricum ei nu sunt Ignatius și Eroarea.

A juca după A Game at Chess pare periculos psihologic, cum fiecare epocă își are deschiderile ei, iar generalizarea lor la Middleton scoate șahul din realitate: dar ar însemna prea mult pretext de prea puțină dramă, și, în a fapt, „masca”, „auto”-ul, play-ul au ceva pentru omul de pretutindeni și oricând, de nicăieri și niciodată. Sunt opere în care, cu autorii chiar, nu poți vorbi de metafore, de alegorii, de produse și principii, oricât acestea ar evoca perfecțiunea, dar față de eternitatea formelor, ai deodată parte de a trăi într-o viață nouă, personală, a lor, odată cu artistul ce le-a refăcut: pionița reginei albe, suspectată de extremă naivitate, putea avea și paranoia, chemându-l, nu numai în oglinda egipteană, dar în stil direct în vreun local improvizat în palat, de nu chiar foarte departe în vecinătatea junglelor tropicale, pe însuși pionul iezuit devenit bărbatul predestinării ei, ghicite fie și din complot, din conspirația împotriva viitorilor ei copii, eventual înainte de a se naște, aneantizată înainte de a fi umbrit, necum convertit în negru, imacularea casei albe, în care cavalerii și episcopii mai aveau loc de duci și de cuplul regal, cât că oamenii de dincolo dacă mai existau ca tâmplari și masoni ai iadului, neînsuflețiți de mult.

Middleton face mai mult decât literatură, ori politică, ori mister. Sub-conflictelor anglo-spaniole, precum și mereu imprevizibilelor combinații șahistice li se adaugă supracon-flicte admițând, până la providență, conflictualitatea pură. Separate, bucuria ori firescul popular alcătuiesc un dublu perfect față de soarta ermetică a pieselor. Un spectacol ultradublu. Model utopic și de știință. Dar parcă umanitatea preferă șahul nemetaforic, până în infern, pentru puterea gloriei de a juca. Ignia-Agnia al lui Middleton trimite la Vede.

Albele-engleze, ale lui Sudeep, eu cu spaniolele. În cartea asta, dragă prietene, jocul are doar deschidere – gambitul damei declinat (îl pornim  și noi fără fasoane) – și final – mat prin descoperire, mai mult parabolic. Altfel teatrul are legi de intrare și ie]ire de mai multe ori, și poate fiecare mutare i le echivalează – machiavelicul cal negru pierde cel mai spectaculos. Mi-l aduc aminte într-o combinație de intrigi cu episcopul iezuit, grasul și mâncăul. Așa, să mișcăm pionii femei ai celor două regine, cu vraja de amor înscenată de partea neagră și dincolo naivitatea scandalizând editorul, în fine, onoarea lui Middleton, albele câștigă. Sudeep n-are decât să se bucure cu adevărat de cărticica de culoarea focului, elizabethană.

Rândul următor m-am declarat indian cu albele, el tot englez, cu o cucerire temporară, și chiar am norocul a merge în iadul jocului următor neînfrânt. Încă două jocuri mi-au revenit, egalând situația din întâlnirea precedentă, dar de-a lungul acestora nu-mi mai era gândul la Middleton ci numai la șah, fie și la șahul lui – jucase înnebunit, Greco îl putuse inhiba, trăise o dramț de jucător, până la obsesie, avusese insomnii, își refăcuse cronica după refulări nebănuit de adânci, astfel încât, ireperesibil, s-a răpus ultimul, trăind într-un joc fără jucători, în personaje fără nume dar cu identități de șah.

Mai suferea o dată, cât Platon, și se trezea scriindu-și mutări în timp, pe nisipuri asurzitoare și întunecoase înghițind flota de diplomați și curteni. Thomas jucase zilele acelea destul de multe jocuri, absolut, din ce în ce mai absent, parcă ațipit, cât să se trezească în pușcărie cu Galileu și o scrisorică, nici Anglica, nici Germanica, nici Hispanica, deodată nici Șahica – orice joc avea să reînceapă, n-o putea face după gratii, știu că a mai trăit, Globus mai trăiește.

Iar colomba violetă cu sariul de pene mulat ca un costum de gimnastic nu de dans, acum înzorzonat, îmi aruncă o privire și parcă-mi spune de Revana: ai visat-o numai tu, Thomas; tot Lesbosul pălește la o ocheadă incașă; doarme răpus și Kirhasivala; o să te caute sfântul din altă lume, aici toți sunteți unul, acolo el singur umple poienile unui munte împreună cu fânul și poamele sălbatice, asta e să peregrineze el, în zadar am porni-o noi după avatarul lui de odinioară, nicio urmă nu ni se va ivi, dar el o are în sân și o să te vadă surâzând și povestindu-ți de Revana.

Era la Tomi, mai mult răpită de jucătorii de cărți strecurați pe ascuns din polițiile de la apus – nu se mai plătea în grâu, în neveste, în tablouri. Kirhasivala se spune că se îndrăgostise nebunește de femeia aia în ultima vreme, cobora din munte, călătorea cu trenul, se apucase și de jocuri, doar asista în tăcere, ceea ce se cheamă că le juca. Colomba o fi fost o mesageră a Revanei, bine, dar ce se întâmpla cu Sisvala, cu părăsitul lui pian și lăcomia de un ceai necunoscut, de un fum, de o carne. Să fi răzbătut încoace, dar dincotro?

Cu iluzia raționalității pe care ne-o dă șahul, ne facem rocada mică în mare grabă. De data asta, parcă pentru prima oară în India, mi-am sacrificat un nebun pentru pionul fostei ture acum strămutate în rocadă. Frontul gol al regelui, ea l-a acoperit cu un cal apărat de un nebun, celălalt cal lăsându-l să umble pe partea dimpotrivă. Sunt la mutare de vreo cinci ore, de când a venit Mina, aparent să se împace cu soțul, e a doua zi, va dura luni, nu îndrăznește să meargă în propriul ei cămin, ci s-a abătut pe la noi – totdeauna nebunii au fost atrași de unul dintre noi, nu mai trebuie să fie a noastră lumea, e destul să fim judecați după companie.

Traduc, schițez prospectul cărții de poetică, un imn ceaiului, iar traduc, pot avansa pionul și cum regina mea e pe linie cu regele lui Nansi și voi lua calul neputându-l muta pentru a fi rămânând în șah, astfel îmi recuperez din pierdere, poate și bat, când vom juca însă, Nana întârzie la școală, cuplul regăsit discută alături în hindi, Nansi a plecat în întîmpinarea Nanei, sunt numai cu piesele, așa cum se găseau când ne-am întrerupt, eu în pierdere, acum gata de recuperare, dacă jucăm.

Deschiderile, finalul și chiar filmul jocului nu epuizează șahul. Fanteziile lui sunt momente extra-raționale, ale hazardului vieții, numai aluziv ordonate prin șah. În fiecare joc se strâng situații cu durată de mii de ani, așteptări imposibil de observat într-o singură existență. Mă simt exclus și din propria fantezie și suferință până nu avansez, fiindu-mi rândul, pionul, în semn că lucrurile s-au mai liniștit, cei doi s-au apropiat, Nana și-a scurtat întârzierea, eu am vizitat iar pentru un tratament superkafkian Health Centre. Aș putea dărâma piesele, dar pot? Aș încerca o rațiune fără joc. Dar singura rațiune îmi apare jocul. Piesele astea pocite respiră certitudini – cuvântul nu-mi place, poate nici lor, cine știe care le e lumea, cu ce vorbe. Ne amestecăm temerile cu necunoscutul din ele. Ceaiul joacă. În a cui pierdere? Interlocutorii de dincolo beau din același ceai. Cel mai fericit voi fi când voi auzi ușa trântită de Nana, în genul ei – ea joacă șah cu copii mai mari și adulți și se face nelămurită de ce obișnuiesc indienii să ia și regele.

O pocnitură. Tăcere. 1.2.3.4.5. or 6. (7.) (8.) Cei de alături nu mai vorbesc. Jos, voci. O fi venit. S-o fi întâmplat ceva. Nu se mai întâmplă odată. Aștept. Nu mai număr cioara (). S-a și oprit. Ciripituri de vrăbii împânzesc zidurile. De-ar curge firesc ziua asta către știuta mare, pe sub munții cei mai înalți care nu sunt și cei mai bătrâni. Un scaun scârțâie, s-o fi ridicat careva – mă gândesc și mai mult să vină Nana, cu nițică magie să se împace iar toată lumea, doar la Holika s-a întors roata și se vede că suntem buni prieteni, de-am ajuns unii să ne înțelegem și să nu ne mai vorbim. Ușa se zguduie. Nansi se scuză la musafiri că plecase. E numai Nansi, n-a venit nici Radha.

Esha și Nansi se vor duce la școală, unde telefonul e defect. Apatie, rămân cu piesele. Nansi nu va mai juca – n-am schițat doar mai nici un gest, chiar dacă mi-e frică, frică de eterna ei frică. Nana e în formă bună, are opt ani peste o lună, am dormit în balcon, sub cer și țânțari, aseară a mâncat mai bine, de dimineață a condus-o Nansi, șoferul e bun – Nana spune că sardarul lor ce-i mai ferește și pe alții de accidente. Samuel le-a plecat la Bombay – dacă se apucă de film acolo nu-l mai recunoaște nimeni la întoarcere, zisese Nana. Poate doamna Elisabeth, autoritară cum e, să fi reținut copiii pentru sfârșitul anului, vreo nouă dramă cu Christos. M-aș îmbrăca, dar nu știu unde să ies. Și dovedesc astfel cel puțin lui Nansi că nu sunt bun de nimic – se va revolta cumplit pe toată India ăi viața și șahul nostru. Vin ore și zile aiurea. Nana, ca și Radha, și toți copiii sunt la școală. Cei de alături au amuțit.  Cu ei ce-am vorbit și eu ieri, altfel numai cu Nansi și Nana.

Școala e departe. Nansi n-a fost niciodată acolo. E cu Esha că altfel n-are experiență nici cât Nana, Nana are multă, să se deplaseze prin Delhi. Nu pot să mă mișc, dar simt că Nana o să vină prima și o să-i ducem amândoi grija lui Nansi Aud claxoanele din tot Mallroadul.

Iar ușa – se zguduie, scârțâie, s-a deschis. Să fi plecat careva din cei doi și atât? Atât, că Nana nu-și face apariția, nu salută. Aud poarta de jos, s-au despărțit. Plec oriîncotro. Dar nu știu cu cine am rămas în casă. Am gânduri negre, joc cu albele, mi se ascute auzul, mă asurzește o tingire bătută jos cu ciocanul – femeia trebuie să fie aceea care a rămas alături. Radha a pictat ieri cu Nana. Nansi va sfărâma șahul, n-are decât să-mi crape și capul tot de lemn. Nana e sigur în formă. Piesele de șah îmi apar din prăpastia tablei pline de cruzime. Tingirea bate jos. Un zgomot și alături. Aceeași neîntrebuințare a oamenilor în folosul ieșirii din panică. Ușa? Care? A început cioara. Tăcere. Sahib, apă. Iar scârțîie ușa la plecarea celui care a băut apă.

Iar ușa. S-a întors.

          Apoi poarta de jos – cuplul s-a reunit în propria lor casă – de-ar fi un pretext întârzierea Nanei pentru împăcarea lor.

Ușa, pleacă Lal, ușa, doi scuteriști, ușa, uua, Nana: ni s-a stricat spătarul taxiului și a venit alt sardar la 3 în loc de 1.

Îi explică în hindi lui Lal, probabil și femeii. Le-au făcut acolo și sirop. Femeia râde. O s-o rog pe Nansi să continuăm partida de șah, niciodată nu vom fi în stare să renunțăm la joc. Iar piesele astea într-o partidă puerilă se închipuie ceea ce nimeni nu e cu adevărat poate niciodată. Ciocanele bat nervos în tingire, întru o nouă formă de energie. Nana conversează alături cu femeia. Venind acasă a făcut cruce cu Nansi. Văd regii, reginele, elefanții, caii și soldații care pe unde sunt. Reîncep să traduc. E miercuri, nu marți. Toată ziua, cu ușile închise. Jur că am dărâmat din greșeală piesele albe, ale mele, singurele cărora nu le învățasem exacat poziția. Le închipui la loc, le judec, dar Nansi nu va fi încântată de povestea asta. Puidepuf-Kanika, precizează Nana, a spus și public când a întrebat-o doamna Elisabeth, a dat pe jos telefonul școlii acum vreo două zile și l-a stricat, chiar dacă Baloo (îl cheamă pe hindi și vorbe]te hindi) a spus că nu l-a stricat. Azi-dimineață Nana n-a citit anunțul pentru că nu era în hindi. Le-a făcut bătrâna doamnă niscai sirop și le-a dat și câte-o feliuță de pepene. Nansi cu Esha au găsit-o la masă cu cumnatul ei și a dat vina pe copii, că și anunțase, iar dacă le dă bilețele, ei tot le pierd.

După masă, pe care o luăm împreună cu Mina, pe tăcute, Nana stă  de vorbă cu mine, Nansi, alături, cu Mina. Fata ar vrea să jucăm șah, dar e de acord să termin cu mama partida întreruptă.

Îmi povesteăte de prin școală, iar la un timp, cu gândul la Dharamsala, vrea să urce la Triund, să-și pună schiuri și să vorbească de acolo de sus la programul unu’ al televiziunii române – schiurile erau concurența  Măriucăi, televiziunea. Invitația lui Nawiug. Îmi cere să-i povestesc din copilăria mea. Un copil a suflat într-un foc. Prietenii lui puseseră în foc o grenadă. Ne-am întâlnit la spital, unde    ne-am distrat, la film, când o femeie turna unuia o găleată cu apă în cap. De la spital m-am întors acasă cu căruța. Îmi dai voie să-ți povestesc de câte ori am mers eu în viața mea cu căruța? – Eu n-am mers niciodată. – Voi, în ziua de azi, mergeți cu taxiul. – Nu, spune cum te-ai întors de la spital, da, cu căruța. – Păi cu căruța îmi plăcea si mă ia și pe mine la oraș, 13 kilometri, de la 1 noaptea, de ziceam bună  seara în loc de bună  dimineața la toată lumea și la boierii de la oraș, care văzându-mă copil serios îmi și răspundeau, știind ei că unii nici în engleză nici în hindi nu prea zic, vedeam coastele și crângurile, erau și brazi într-un loc. Odată ne apucase o ploaie, trăgeau vacile la jug, nu se înțelegeau, podul de pe Sâmnic se stricase, am trecut prin vad și ne-am făcut ciciulete. Acum mă întorceam pe scut, învins, de la spital, dat tot îmi plăcea în căruță. În Punjab, când plecaseți voi în țară, am mers cu Nawiug într-o căruță trasă de boi și nambardarul îi bătea de fugeau cum fug caii și mie mi-era milă de ei, dar erau boi de curse.

Între acestea Nansi vine, ca de obicei, si-mi spună că Mina vrea numai să-și ia la revedere. Mă înființez luând partea bărbaților, ca-n Ramayana, otravă pentru ea. Femeile sunt și nebune: uite, Nana a întârziat două ore, un fleac, mai dureros însă pentru noi decât toată povestea lor. În scurt timp reluăm partida, recuperez, Nansi e impasibilă, Nana asistă și ea. Piese isterice. Începem alte jocuri. Mina a fost totdeauna alungată, n-a plecat ea, copilului i s-a interzis să stea măcar o dată numai cu ea, a fost bătută dacă totuși a venit și nu e de mirare că nu știe cine îi e mamă. Lakshmi e la mijloc, nu Sita.

Continue reading „George ANCA: Indiana la șah” →