Vasile FILIP: Dialoguri sprinţare

– Ai văzut vreodată o aramă amară?

– De mai multe ori: am mutat căciula!

– În ce sens poţi traversa un teren tasat?

– În ambele sensuri!

– Cum poţi îmbrăca un cojoc?

– Şi pe faţă şi pe dos!

– Ai fost vreodată tapat?

– De mai multe ori!

– Şi?

– Şi am tapat şi eu!

– Cum ai procedat?

– Le-am… întors cuvântul!

– Tu te-ai tăiat vreodată?

– Oho!

– Cum s-a întâmplat?

– Am mutat căciula pe un a pe altul!

– Cum ai reuşit să-ţi faci un nou sălaş?

– Foarte bine şi frumos: m-am priceput!

– E un secret?

– Nici un secret: am schimbat locul căciulii şi virgulei!

– Ce poţi face dintr-un scrâşnet de topor?

– Un ropot de ploaie!

– Ce poţi să faci din doi cai şi un ac?

– Un caiac!

– Dacă vrei să te scalzi în Ciric, de pe ce mal intri în apă?

– De pe amândouă!

– Dintr-un cric poţi face circ?

– Pot, dacă o iau mai pe dindos!

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

25 august,2018

Dunia PĂLĂNGEANU: La Vălenii de Munte

La Vălenii de Munte

Poezie și patriotism sub aura lui Iorga…

În patria lui Iorga
la Vălenii de Munte
istoria se deschide
cu filele sfinte.
De dor și credință
mărețele fapte
luminează prin veacuri,
din pagini de carte.
E aerul dulce
la Vălenii de Munte,
făclie e ziua
și nopțile scurte.
Te-așteaptă istorii
și roi de zidiri,
plutind prin noianul
etern de-amintiri.
Fluturând ca stindardul
cel mare și sfânt,
trece umbra lui Iorga
între cer și pământ.

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Vălenii de Munte, august 2018

Foto: Donaris Giurgiu

Victor RAVINI: Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?

Cum este posibil ca tocmai una dintre marile creații clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa țară? Unde s-a mai pomenit așa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei? Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa dezbină pentru că a fost răstălmăcită și folosită ca armă în tot felul de tertipuri politice, în rivalități dintre savanți și mai cu seamă în scopul denigrării poporului român, care a creat-o și păstrat-o. Cea mai parșivă și nocivă teorie este aceea că ciobanul se lasă omorât, că ar fi laș, iar asta ar fi ceva tipic pentru toți românii, care iubesc moartea mai mult decât viața. Ca la noi, la nimeni. Cine are interes să ne îndoctrineze cu așa aberație și în ce scop? Pe cine deranjează ciobanul din Miorița? Nu Miorița să fie scoasă din școli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somități orbite de propria lor strălucire, care și-au pus frustrările personale și propriile lor deficiențele sufletești sau de caracter pe seama ciobanului și a întregii țări. N-au vrut să vadă sensul figurat și luminos al cuvintelor din Miorița și ne-au băgat pe gât propriul lor pesimism și fatalism. Orice om normal și de bună credință vede Miorița ca pe un imn închinat omului și naturii, ce arată înalta măsură a capacității omului de a se putea minuna de frumusețea și măreția naturii. Oricare dintre noi ne putem minuna de măreția naturii și a Mioriței după măsura capacității fiecăruia. Totul în Miorița este altfel decât pare unor ochi neatenți. Totul este simbol. Toate câte par să fie concrete sunt abstracțiuni. Străbunii ne-au vorbit cântând și formulând imagini poetice pline de filozofie practică a vieții, așa că nu putem veni noi acum să citim asemenea poezie ca pe un fapt divers din ziar, cum ne învață unii savanți, oricât i-am respecta. Fiecare vers are un bogat înțeles metaforic, tainic. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Intenția mea este de a repune Miorița în discuție pe baze teoretice și metodologice noi. Este firesc că știința evoluează de la o generație la alta și că noi avem azi premise mai bune pentru a înțelege ceea ce nu au înțeles înaintașii noștri. Noi putem să reașezăm Miorița pe piedestalul de pe care au doborât-o unii din cercetătorii anteriori, poate fără să își dea seama ce făceau. Unii dintr-ai noștri, dintre cei mai respectabili, n-au acceptat să o lase acolo unde o puseseră marile puteri europene încă de la început, când au hotărât că un popor, care a creat o asemenea capodoperă de valoare universală, are dreptul să aibă un stat național. Desigur că formarea statului național România i-a deranjat pe unii sau pe alții, care nu știm în ce măsură se mai turbură și acum de nostalgia trecutului lor imperialist, iar Eminescu și Miorița le stau ca ghimpi în ochi. N-au decât să le stea, steaua lor. Ei pot să ne fure pădurile, pot să ne fure Carpații cu totul, dar nu vor putea să ne fure Miorița.

Miorița este tot ce am luat eu cu mine, pribeag din țară. Am datoria să o restitui. Am vrut să aflu de ce Mioriţa este considerată de către unii dintre noi ca fiind dăunătoare. Analiza mea arată că nu Miorița e dăunătoare, ci interpretările ei greșite de până acum. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, cum credea unul din cei mai mari poeți contemporani, îndurerat de ceea ce spunea, ci procedura adesea defectuoasă cu care a fost cercetată de către unii cărturari, și care a dus la concluzii greșite, dăunătoare nouă ca indivizi și ca națiune. Cum bine ziceau bunicii noștri: Unde este carte multă, e și prostie multă.

Eu nu mă consider cărturar, ci simplu țăran get-bi-get, adică get și după mamă și după tată, așa că scopul analizei mele este lipsit de orice pretenție și se limitează la cercetarea unui număr restrâns de elemente în variantele Mioriţei. M-am limitat la rituri și credințe în legătură cu moartea ciobanului și nunta lui cosmică, în 973 de variante, atâtea câte am găsit, nici măcar jumătate din cele existente. În cadrul analizei, am citat și am tradus în limba suedeză circa 1500 de versuri din variante. Nu vin cu vreo exegeză hermeneutică, ca a somităților, care, de la înălțimea unor catedre universitare, pe care și le-au apărat, și-au dat unii altora note la purtare. Abordez cercetarea Mioriței fără polemici, cu tot respectul pentru deficiențele firești din cercetarea anterioară, mai mult polemică decât științifică, și mă sprijin pe teoriile unor specialiști de renume mondial, neimplicați în disputele noastre fratricide. S-au făcut multe și jalnice erori din cercetarea Mioriței, desigur nu din rea intenție, ci scuzabile sau de la caz la caz iertabile. Rezum aici câteva erori principale, printre multe altele prezentate în analiza de peste trei sute de pagini din carte, și cum am încercat să le îndrept. Las altora mai tineri și mai competenți să ducă mai departe ștafeta datoriei noastre față de strămoșii care ne-au lăsat Miorița și față de cultura universală. Să nu le pese de niște cozi de topor și ignoranți năimiți să denigreze Miorița, care, nemaiștiind cum să-și îndeplinească misiunea, îi vor ataca la persoană. Cum bine zicea Voltaire: Cel mai rău critic este cel ce denigrează pentru a-și ascunde ignoranța (Le pire critique est celui qui dénigre pour cacher son ignorance).

° Cuvântul lege apare în peste două sute de variante ale Mioriței. Cei mai mulți cercetători anteriori sunt siguri că este vorba de o lege juridică: Ovid Densusianu, academicianul Pavel Apostol fost Pál Erdös, Adrian Fochi, Romulus Vulcănescu, ba chiar și Mircea Eliade, care aprobă fără rezerve concluziile marxist-leniniștilor Erdös și Fochi. Orientarea juridică a împins cercetarea pe un făgaș greșit, ne-a împiedicat să știm care este cauza și scopul uciderii, despre ce este vorba în text și ne-au mințit că atitudinea ciobanului ar fi așa cum au priceput-o ei: exact de-a-ndoaselea. Unii din noi ne-am lăsat impresionați de autoritățile științifice și am luat de bune aberațiile lor. Alții ne-am dat seama de erorile din gândirea lor și ne-am indignat.

Cum a fost posibil ca niciun savant să nu fi verificat în dicționar cuvântul lege? În toate dicționarele românești cuvântul lege are două înțelesuri, unul juridic și unul religios, după cum e domeniul de folosință și contextul. Dicționarele mai ample arată că sensul juridic este relativ recent, pe când înțelesul religios este mai vechi, e singurul cunoscut în cultura populară orală și continuă să fie dominant până chiar și la scriitori contemporani cu noi, când vor să redea o atmosferă țărănească. Este necesar să știm dacă poeții populari, autori ai variantelor Mioriței, folosesc cuvântul lege în sens juridic sau religios, adică dacă contextul e juridic sau religios. Trebuie să știm dacă uciderea ciobanului pornește de la o motivare juridică sau religioasă, să știm dacă poezia înfățișează o acțiune juridică sau religioasă. Mesajul literar este juridic sau religios? Concluzia mea este că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ordinea din cosmos, așa cum au arătat Dumitru Caracostea și Constantin Noica, dar nu au fost luați în serios. Sensul religios al cuvântului lege implică un omor cu o cauză religioasă și un scop religios. Acțiunea ciobanilor nu are un temei juridic, ci religios. Ei practică un ritual arhaic, de inițiere, așa cum a afirmat Alexandru Amzulescu. Ciobanul nu este un condamnat, ci un ales pentru un ritual înălțător, cum a arătat cercetătorul Ion Filipciuc.

° Sunt mai multe cuvinte și expresii ce par nefirești. Cercetarea anterioară nu le-a dat nicio atenție sau le-a înțeles cum le-a înțeles. Fochi exprimă părerea unanimă că expresia tras printr-un inel este o comparație ca să știm că ciobanul e subțirel. Nimeni nu s-a întrebat ce înseamnă expresiile din variante: străinel ca un inel, străinel ca o lună de inel, sprintenel ca o lume de inel și altele. Acestea și multe alte versuri sunt relicve ale unor metafore deteriorate. Întreg portretul ciobanului prezintă nu înfățișarea lui exterioară, ci profilul moral și spiritual. Enigmaticul cuvânt ortoman nu poate însemna bogat în turme, voinic, viteaz sau bogat, cum s-a presupus, ceea ce ar fi o informație redundantă, pe când în Miorița nimic nu este redundant. Ortoman poate exprima o însușire lăuntrică. Însușirile aparent concrete ale ciobanului sunt simboluri pentru ceva abstract, legat de procedurile de inițiere. Metaforele reconstituite dezvăluie că ciobanul a trecut printr-un rit de inițiere, care îl califică pentru ritualul de pasaj spre cea mai înaltă treaptă inițiatică, o moarte rituală simbolică și o nuntă cosmică, nunta sfântă, bine-cunoscuta hierogamie. Din mai multe versuri rezultă că el poate juca rolul unui erou mitologic, care reînnoiește lumea.

° S-a tot spus că poemul național înfățișează lupta de clasă, conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului. Nimeni nu s-a întrebat:

– Cum pot ciobanii să fie din trei regiuni diferite și totuși sunt frați? Eu consider că ciobanii, proveniți din diferite regiuni, sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră. Cine a mai pomenit să existe clase sociale între frați sau într-o frăție profesională?

– Cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul este străin? Consider că personajul principal este văzut ca un înstrăinat, fiindcă el este individualist și se simte mai acasă în sfera muzicii, poeziei și stelelor.

° S-a afirmat că Mioriţa este un bocet, un program de înmormântare pentru bărbații tineri neînsurați, ca să nu se facă morții strigoi și să-i sperie pe cei vii (Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi, Mircea Eliade). S-a tot zis că moartea ciobanului are cauze economice, juridice, sentimentale și că prezintă o realitate documentată istoric (Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, George Călinescu, Erdös, Fochi, Gheorghe Vrabie, Liviu Rusu, Vulcănescu, Eliade). Unii văd cauze multiple ale omorului și îi văd pe cei doi ciobani ca judecători și totodată exploatați revoltați, bandiți sau rivali amoroși, iar personajul principal al poemului național e condamnat la moarte pentru fapte rele, pe drept sau pe nedrept (Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Orientarea juridică a cercetării consideră că totul corespunde cu realitatea etnografică și juridică, ciobanii fiind cunoscuți de autorități ca hoți și criminali. Această generalizare nu se bazează pe vreo statistică, ci pe prejudecăți de orășeni. Cu atât mai condamnabilă este afirmația că hoții și criminalii din Miorița ar reprezenta întreg poporul român. Nu pot ști de ce articolul Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon, bazat pe o bibliografie ce cuprinde treisprezece cercetători, nu menționează orientarea juridică și nici contribuția lui Mircea Eliade la studiul Mioriței.

Este necesar să știm ce fel de acțiune este în Miorița, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație este și despre ce e vorba. Altminteri, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Trebuie să știm dacă Miorița prezintă un omor ritual adevărat, o reprezentare teatrală repetabilă sau ceva ce se petrece în imaginația ciobanului. Prea mulți au scăpat din vedere că poemul se încheie fără ca ciobanul să fie ucis.

Scriitoarea Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, fugită la Londra când Revoluția franceză era să o decapiteze, a devenit activă la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona la Moscova. Talleyrand a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a răspuns: „A-și începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe ciobanul testamentul. Probabil că Jules Michelet și toți ceilalți întristați nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist.

Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când una teatrală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care cer o alegere rațională. Modul conjunctiv și optativ, în toate limbile, exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită, iar în gramatica română se amplifică cu modul condițional. Gramatica Academiei le cuprinde în modul prezumtiv. Pornind de la Victor Turner, eu clasific variantele Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

– mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie, cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor, și cu Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani. Analiza mea duce la concluzia că moartea și îngroparea sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic. În unele variante uciderea este planificată să se facă odată la răsăritul soarelui, a doua oară la amiază și a treia oară la asfințit, în al treilea loc. Evident este vorba de un simulacru de ucideri, mimesis, ca la teatru. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul sau ortaci loiali, au o etică ireproșabilă și fac așa cum le spune baciul, șeful lor. Când omorul este la indicativ trecut, ciobanul e un erou mitologic, reînviat de mama lui. Cercetătorii care au făcut comparații cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați.

° Mai mulți spun că episodul cu mama ciobanului nu poate fi autentic, ci e un adaos târziu și nesemnificativ sau chiar unul din falsurile lui Vasile Alecsandri și trebuie scos din poezie fără să mai fie analizat (Fochi, Vrabie, O. Densusianu). O cercetare care cenzurează materialul cercetat… Cine a mai pomenit așa ceva? Profesorii mei suedezi nu m-au crezut. Mi-a fost rușine în ochii universitarilor suedezi cu iluștrii mei compatrioți. Mama ciobanului este un personaj important în multe variante și este de mirare cum unii, ca Vulcănescu sau Eliade și atâția alții, pot trece peste acest episod ca peste ceva ce nu merită atenție. Perspectiva genului personajelor nu s-a mai discutat până acum. Trebuie să studiem rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția religioasă sau despre univers a bărbaților și a femeilor, cât și urmările ritualului cu omorul simbolic asupra raportului de forțe sociale.

Eu ajung la concluzia că mama ciobanului se oglindește în divinitățile naturii cu care vorbește și este o „matriarhă”. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Cu referire la Louis Bouyer, textul prezintă o societate arhaică, în care nu există vreun patriarh, ci doar o „matriarhă”. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat.

° Se crede că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Unde s-a mai pomenit vreun text în care animale fabuloase se amestecă cu cele reale? Întrucât oaia vorbește, trebuie să citim tot textul din perspectivă mitologică, ceea ce Fochi și Eliade nu admit. Limbajul în Miorița e figurativ, toate cuvintele (excepție unele adaosuri târzii) sunt poezie de cea mai înaltă calitate, sunt termeni concreți în metafore și alegorii cu sensuri mitologice, ce se regăsesc atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare.

Eliade spune că mioara năzdrăvană este un oracol ce prezice soarta. Dialogul ciobanului cu mioara nu prezintă caracteristicile discuției cu un oracol, ci este un monolog interior. Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (C. G. Jung).

Cercetarea anterioară crede că mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câine care să-l apere. Oricine știe că un singur câine, oricât de viteaz, nu poate reuși să-și apere stăpânul împotriva a doi ucigași. Unde este logica să își cheme în apărare un singur câine, când are mai mulți? Înseamnă că nu e vorba de apărare și nici de uciderea lui. Nu există nicio operă literară în care animale fabuloase să vorbească cu sau despre animale reale. Naratologia nu permite așa amestec. O mioară fabuloasă nu poate vorbi despre un câine adevărat, ci numai de un câine la fel de fabulos. Câinele poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului (C. G. Jung).

° Concepția dominantă este că nunta cosmică cu sora soarelui, mândra crăiasă sau mireasa lumii e o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni. Cercetarea anterioară decretează astfel că absolut toate femeile măritate își înșală bărbații. Cercetătorii care au avut o altă perspectivă asupra femeilor și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost excomunicați din viața culturală.

S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, iar moartea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei, la fel cum se știe de la tribunal că s-a mai întâmplat prin Carpați (O. Densusianu, Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Amzulescu & Fochi, Chițimia, Vrabie afirmă că ea era la început o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Analiza sinoptică a variantelor arată că evoluția a fost invers, variantele cu fata de maior sunt mai noi și deteriorate, față de cele cu divinități solare, mai bine păstrate și mai vechi.

Cercetarea anterioară a Mioriței este viciată de erori metodologice și de definiții defectuoase sau defectuos aplicate. Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, face o mirabilă eroare de raționament atunci când definește metafora pornind de la o explicație deja existentă a Mioriței și folosește această definiție pentru a explica Miorița. Această greșeală de logică știm că se numește cerc vicios.

Interpretările anterioare, cum că „alegoria morții și nunții” ciobanului are scopul să înfrumusețeze realitatea, contravine definiției alegoriei, așa cum o precizează toți, de două secole încoace, în diferite țări, de la Pierre Fontanier până la Richard H. Jones, Joseph Campbell, Victor Turner, Hans-Erik Johannesson, Birger Gerhardsson, Ingemar Algulin și orice dicționar. Explicația de până acum, care susține că ciobanul înlocuiește moartea concretă cu o nuntă abstractă, nu se încadrează în definiția alegoriei, fiindcă nu înlocuiește un termen abstract cu unul concret, ci invers.

Eliade explică alegoria morții și nunții în sensul că ciobanul transcrie moartea ca o nuntă pentru a o înfrumuseța și a învălui tragismul situației. Această explicație nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului:

„Eufemism – transcriere care înfrumusețează sau învăluie un cuvânt respingător sau neplăcut. (…) Folosirea de eufemisme pentru ceva care o anumită societate consideră că e neplăcut, scârbos sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, (…) este universal răspândită.” (Nationalencyklopedin)

Cercetarea anterioară înțelege că ar fi vorba de o înfrumusețare, un eufemism, dar îi zice alegorie. Asta e la fel ca o falsă declarație vamală. Eroarea a fost făcută din nebăgare de seamă, întrucât acest eufemism are structura unei antifraze și a fost confundat cu o alegorie. Încurcătura poate fi lămurită cu ajutorul lui Pavel Ruxăndoiu, care spune clar:

„Când eufemismul ajunge să exprime exact contrariul a ceea ce trebuie înțeles, atunci i se rezervă numele de antifrază.”

„Antifrază. Mod de exprimare care constă în folosirea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei fraze etc. într-un sens contrar semnificației sale adevărate.”

Eu constat că interpretarea cercetătorilor anteriori, a ceea ce ei numesc „alegoria morții și nunții”, contravine definițiilor date alegoriei de Fontanier și de cei numiți mai sus. Înțelegerea cum că ciobanul își înfrumusețează moartea ca o nuntă, corespunde cu definiția eufemismului, dată de enciclopedia suedeză și de Ruxăndoiu, sau mai exact cu eufemismul numit antifrază. Cercetarea anterioară a luat eufemismul și antifraza drept alegorie. Nu putem suspecta cercetătorii anteriori de o greșeală cognitivă. Este doar o regretabilă greșeală de neatenție. De aici vine necazul înțelegerii Mioriței pe dos. Definițiile date de lucrări de referință din afara României și de Ruxăndoiu nu pornesc de la o înțelegere grăbită a Mioriței, ca a lui Lucian Blaga, Margareta Iordan, Mircea Eliade sau alții, ci sunt independente de Miorița și deci pot fi o bază mai sigură pentru a studia variantele în mod adecvat.

În concluzie, este exclus ca moartea și nunta ciobanului să fie cei doi termeni ai unei alegorii. Înțelegerea acestor două episoade distincte ca un eufemism, peste care s-a pus eticheta de alegorie, este o amarnică greșeală universitară. Asta nu putea duce exegeza pe un drum drept, ci a derapat pe alunecușul nesocotinței și a dus la o dezastruoasă confuzie, de unde ni se trage răstălmăcirea Mioriței și năstrușnica acuzare a românilor de pasivism, pesimism și fatalism sau dragoste de moarte.

Continue reading „Victor RAVINI: Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?” →

Melania CUC: Jenița Naidin – Lucian Blaga la Bistrița (1938 – 1940)

Cred în întâlnirile astrale dintre oameni, locuri și ideile ce urmează să se întrupeze în monumente de mai mare sau mai modestă anvergură, dar care toate sunt menite să scoată la lumină coordonatele pe care se plasează o operă, una cu valențe cosmice, magice. Puțini dintre noi știm, că celebra lucrare filosofică „Diferențialele divine” din cadrul „Trilogiei Cosmologice” (tom cu sute de pagini înțesate de idei elitiste si avangardiste) a fost scrisă de Lucian Blaga în splendoarea colinelor bistrițene, într-o casă țărănească, pe care o cumpărase laolaltă cu moșia de câteva jugăre din jur, pometuri roditoare, lanuri de cereale, fânețuri cu izvoare în anul 1938.

Rareori realizăm că spațiul în care trăim este de-a dreptul fascinant, că deține comori culturale care ar merita să fie puse în ecuația potrivită, și când acest miracol chiar se întâmplă prin strădania unuia dintre prietenii noștri, suntem uimiți mai întâi, apoi ne bucurăm, ne mândrim ca și cum am fi fost părtași la acest eveniment, am avea și noi un merit. Asta simt eu, acum, când citesc cartea scrisă de Jenița Naidin, și descopăr o lume care era chiar lângă mine și eu nu o vedeam. Sunt fragmentele unui segment de destin, un fel de artefacte, pe care autoarea le-a adunat cu atenție, le-a prelucrat și le-a așezat în pagini de carte.

Cartea „Lucian Blaga, la Bistrița ( 1938-1940)” a apărut la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2018, în condiții grafice de calitate, iar personalitatea care o girează este Prof. Zenovie Cârlugea, erudit și binecunoscut cercetător al vieții și operei lui Lucian Blaga. Tot domnia sa întregește volumul Jeniței Naidin, cu Anddenda.

Jenița Naidin, ea însăși un personaj cu nimb literar, autoarea cărții „Lucian Blaga, la Bistrița” este jurist de profesie, dar este și împătimită de mișcarea spirituală specifică omului modern, asta în condițiile în care omul de azi se respectă și trăiește prin reverberația religiei strămoșești. Jenița Naidin are privilegiul să beneficieze de acea combustie interioară pe care o numim: curaj, hărnicie, tenacitate, bunătate, inteligență, cultură… Este alcătuită mai mult din sentimente și idei constructive decât materie, așa se face că își dedică viața celor văzute, dar mai ales, celor nevăzute.

Printre altele, a fost fascinată de opera și viața poetului și filosofului Lucian Blaga încă din adolescență. A studiat ani în șir, a lucrat pe cont propriu, adunând date și documente din arhive dar și de pe teren. S-a implicat în acest proiect de cercetare cu devotament și seriozitate.

Odată ce și-a mutat domiciliul, de la București, la Bistrița, nimic nu a mai împiedicat-o pentru ca în aproape patru ani, să definitiveze o lucrare monografică complexă, fascinantă, care scoate din colbul uitării nu doar un imobil, odăile în care a visat, a scris, poetul Lucian Blaga. Jenița a urcat Dealul Dumitrei în aproape toate anotimpurile din perioada în care s-a documentat, a privit peisajul prin „ochii” Poetului care a locuit vremelnic aici, apoi, ca un detectiv de profesie, dar cu metode personale, a scotocit și prin amintirile actualilor proprietari ai imobilului cu pricina. A pus cap la cap datele extrase din jurnale, însemnări, din studii biografice deja publicate în cărțile de specialitate. Jenița Naidin a inserat în cartea sa și o seamă de materiale jurnalistice semnate de autori bistrițeni. Nu i-a scăpat nimic din vedere pentru a reconstitui o lume așa cum va fi fost ea în perioada în care familia Blaga se bucura de viața (aparent) simplă, dar atât de complexă, la Bistrița.

Textele sunt bine conturate și structurate în capitole distincte, aici, Jenița Naidin nu lasă loc pentru confuzii, pentru a da culoare specială cărții, „Poveștii de Iubire” în sine, autoarea vine cu o serie de fotografii interesante nu doar pentru biografia unui mare scriitor și filosof (Lucian Blaga), ci și pentru istoria locului.

Continue reading „Melania CUC: Jenița Naidin – Lucian Blaga la Bistrița (1938 – 1940)” →

Ecaterina CHIFU: Taina scrisului (67) – Misiunea de scriitor

A fi scriitor/scriitoare este o mare onoare pentru care niciun sacrificiu nu mi se pare prea mare. Creatorul de literatură este un ales, el, dacă pune suflet în ceea ce scrie, mult suflet, acea scânteie divină ce-l face unic, va crea o operă deosebită.

Când apari pe lume în „Ţara Luanei”, te pătrunzi de luminile şi culorile ei, le porţi în suflet toată viaţa, vrei să le faci cunoscute şi altora, ca pe o bucurie a unui paradis ce doar pădurile copilăriei îl pot oferi. Ele mi-au inspirat prima compunere frumoasă, apreciată de d-na profesoară de limba română, Aurica Mocanu. Apoi, fiind elevă la liceul „Mihai Eminescu” din Buzău, în revista „Năzuinţe”, d-l prof. Petre Ştefan mi-a publicat drama familiei Doamnei Neaga, legenda ce circula pe plaiurile natale. În revista facultăţii de filologie, mi-au apărut câteva poeme, scrise în efervescenţa vârstei tinere.

Am pătruns pe cărările literaturii şi-mi făcea plăcere să repet în gând pasaje din lecturile mele. De aceea, am decis să ofer şi altora, mai ales copiilor şi tinerilor, şansa de a citi, oferindu-le cărţi create de mine pentru ei, după ce am publicat auxiliare didactice, să-i fac să înveţe repede şi bine limba română şi limba franceză, ca să aibă mai mult timp pentru studierea literaturii.

Formarea mea ca profesoară m-a influenţat şi am scris cărţi de călătorie, combinând informaţia cu romanul de ficţiune, ca: „Jurnal de vacanţă”, „Prin luminile din Ţara Luanei”, „Paris, mon amour”, „Croazieră pe Mediterana”, „Bucureşti, dragostea mea”, „Imigranta”, „Felicia”, „Orfeu pentru eternitate” şi altele, aflate în manuscris. Am vrut mai ales să descriu starea de fericire pe care o simte orice călător prin miraculoasa „Ţară a Luanei”, pe străzile Parisului, prin frumosul Bucureşti, locuri în care converg energii telurice şi astrale ce dau o stare spirituală aparte.

Despre cartea „Bucureşti, dragostea mea” au scris favorabil în diferite reviste mai mulţi scriitori: Florentin Popescu („Convorbiri literar-artistice”, „Bucureştiul literar şi artistic”), Doina Bârcă („Independenţa Română”), Veronica Balaj („Melidonium”), Crina Bucşan Descuseară („Mesaj literar„). Au creat aceste ghiduri sentimentale, ca cititorii să iubească mult locurile evocate, să dorească a face călătorii în acele spaţii ce formează un univers cultural unic (monumentele Parisului, obiective din patrimoniul UNESCO din jurul Mediteranei, un itinerar cultural-artistic prin Bucureşti) un miracol al naturii din Ţara Luanei, la care pot participa chiar ei, real sau prin jocul imaginaţiei.

Când nu mi se primeau cărţile în librării, sub pretext că sunt publicate de edituri mici, au fost momente când am renunţat să scriu, deşi jocul ideilor, al cuvintelor mi se părea mereu fascinant.

Am reluat scrisul, la îndemnul marelui om de cultură Artur Silvestri. Premiile literare la concursuri naţionale şi internaţionale din Japonia (pentru roman şi haiku) Liban (aforisme), Franţa (poeziile: „Liberté”, „Mon patrimoine”) nu m-au făcut mai vanitoasă, ci mai responsabilă faţă de cuvântul scris.

Consider că orice scriitor are misiunea lui Orfeu, el, prin creaţia sa, poate juca un mare rol în viaţa cetăţii, poate mişca suflete, înflori inimi. Nu am să uit niciodată lumina de pe chipurile tinerilor care mi-au citit primul volum de poezie: „Toi-Moi, une éternité”/„Tu-Eu, o eternitate” (ediţie franceză-română) care se încheia cu versurile: „Numai sufletele pure/ unite-n iubire/ Ştiu că, lumina ce izvorăşte din ele /poartă esenţa divină// ea transfigurează totul/ iluminând la infinit, tot ce însemnă iubire”. Atunci, am înţeles ce înseamnă creaţia literară. Poezia este respiraţia creatorului său, raţiunea lui de a trăi, este ardere la cele mai înalte tensiuni ale sufletului, este ideal greau de atins, o misiunea asumată, aceea de a schimba mentalităţi.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Taina scrisului (67) – Misiunea de scriitor” →

Ioan Nicolae MUȘAT: Aproape de ASCIOR, pentru bucuriile omului!

Și prezentul dar și viitorul asociației ASCIOR sunt în mâinile Domnului!

Viața m-a tras pe roată în toate felurile și am învățat că doar râvna, nădejdea, strădania și dorul sunt ale noastre, ridicările și căderile noastre, ca oameni și popoare, sunt în mâinile Domnului!

Dar ce te faci atunci când neputințele îți acoperă toate puterile?? Ce trebuie să facem și nu facem atunci când avem încă puterea de a le face, se răzbună crunt…

După ce fixăm data Conferinței Naționale pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință”, probabil după 15 oct.2018, trebuie să fixăm și data Adunării generale ASCIOR (între 20 și 30 octombrie) unde trebuie să luăm decizii foarte importante privind și prezentul dar și viitorul asociației ASCIOR!
Prin Statutul asociației trebuie să rămân două mandate (2X4 ani) la președinția asociației pentru a pune asociația pe un anumit făgaș al atitudinii, credinței, culturii și al abordării acelui unic naționalism corect și binefăcător, cel adus de Hristos Domnul, pe un făgaș clar și veșnic al culturii naționale autentice!

Avem obligația să luptăm pentru viața ÎN ROMÂNIA a copiilor și nepoților noștri, avem obligația să luptăm cu toate armele ințelepciunii și inspirației pentru a ne aduce acasă românii plecați de generații, dar mai cu seamă, a celor plecați în ultimii 30 de ani!

Avem obligația să refacem Nădejdea Națională, avem obligația să stopăm distrugerea, dezmembrarea și vinderea țării, avem obligația de a trăi și de a muri pentru adevăratul Dumnezeu și pentru România!

Încercăm să facem multe, programe avem și încă foarte ambițioase, începem un amplu program de reorganizare a asociației, un amplu program de finanțare, un amplu program de extindere, dar, ce ne facem cu implicarea membrilor fondatori?

Ce ne facem că 60-70 % din membri fondatori ASCIOR nu vin la manifestările asociației nici măcar în Buzău, ce să mai vorbim de manifestările în București, Tulcea, Orhei, Chișinău, Cernăuți? Ce ne facem când 60-70% din aceștia nu-și plătesc nici măcar cotizația? Îi anunț pe toți membri ASCIOR (pe această cale statutară) că la Adunarea generală ASCIOR vor fi suspendați sau excluși toți membri care nu-și plătesc până atunci cotizația, căci este mai bine să rămânem cu 50-60 de membri ASCIOR conștiincioși decât să avem 200 de membri ASCIOR pe hârtie, care nu sprijină în niciun fel asociația.
Prezentul și viitorul ASCIOR stau în implicarea noastră pentru a împlini sarcinile ce ni le-am asumat. N-o facem, atunci în zadar avem 10-20 de filiale în țară și peste hotarele țării, în zadar strângem 10-20 de sponsori, în zadar primim titlul de asociație de interes public! Sunt foarte mulți care nu înțeleg faptul că nu se poate să vinzi o sută de reviste din opt sute, toate, toate costă, roll-up-uri, reviste, activități, sonorizări, afișe… toate costă iar aceste costuri trebuie acoperite de undeva!

Pentru revigorarea asociației este nevoie în primul rând de implicarea tinerilor în fiecare zonă sau filială, dar mai cu seamă a tinerilor din Buzău, care să poată prelua funcțiile începând chiar de la cea de Președinte ASCIOR sau cea de Director General ASCIOR. Pentru aceasta avem mare nevoie ca tinerii să se implice, să descopere ce am făcut și ce avem a face, să-și asume responsabilitatea implicării cu tot sufletul și toată nădejdea în reformarea societății românești nu oricum, ci prin dreapta și sfânta credință!

Acești tineri sunt cei care vor duce asociația ASCIOR și revista Orizonturile Bucuriei mai departe, aceștia vor gestiona tot ce încercăm noi să le lăsăm, aceștia vor da în continuare premii elevilor și studenților, aceștia vor organiza activitățile ASCIOR în țară și-n afara granițelor!

Așteptăm tinerii să se implice, așteptăm membrii fondatori și membri ASCIOR să se implice pentru ca Buzăul să-și poată împlini misiunea ce-o are de împlinit prin toate, dar și prin asociația ASCIOR!
Mulțumesc și acum dar și cu alte ocazii tuturor membrilor și simpatizanților ASCIOR care au contribuit cu ce au putut pentru ca asociația să poată avea o așa creștere deosebită! Reverență tuturor acestor oameni de suflet datorită cărora asociația ASCIOR încă funcționază și încă mai poate deschide filiale!

Este timpul să dăm deoparte atitudinile de grup pentru a acționa împreună pe o platformă națională a credinței și românismului, pe platforma culturii strămoșești, autentice, situația națională și internațională ne obligă să acționăm și URGENT dar și EFICIENT!

Îi rog pe toți membrii și simpatizanții asociației ASCIOR să distribuie acest anunț pentru a reuși să strângem fondurile de la cei întârziați dar, mai ales, ca să mobilizăm tineretul în aceste activități pentru credință și neamul românesc!

ASCIOR pentru bucuriile omului!

———————————

Președinte fondator ASCIOR

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT

15 august, 2018

George ANCA: Colonelul și Kamanita

Canon în trei acte

I Tranșeu

II Mila

III Testament

TRANȘEU

EU: Cenușa ți se încruntă, colonele.

ZENAIDA ANDREEVNA: Bibliotecarul e o ființă-carte. Politicienii și criminalii citesc cel mai puțin. Se citește mai mult la munte decât la câmpie.

EU: (18 august, Ostankino.) Scăpat din arest în numele colonelului.

VALIA: Gorbaciov odhihnește în Krim.

EU: (19 august.) Mari ciori în parcul 1905. Coadă la cvas.

ARDELEANCA: Nu fac dragoste din cauza tancurilor.

GALIA: Umnaia jenscina, Galia Lvovna, aștept de doi ani asta. E dracul. EU: Sunt în Moscova, aș coborâ în Berlin să văd roua de pe tancuri. Mâine invitații chiar în Kremlin, salamurile pentru miile de bibliotecari, la Rossia, cu sticle dintr-o băcănie. Iazov înjurând pentru batalioane scoase din porția de front pe-o seară, norocul celor două pâini, în toată lumea s-o fi urlând, pas cu pas, aici nu se comunică niciodată, nicăieri

GALIA: De-aia ascult eu numai svoboda. Cel mai ușor s-or face revoluțiile în Moscova.Sunt sătulă de țațele de la cozi sau din autobuze.

MARIE CLAIRE: Numai rușii, americanii și evreii vorbesc doklade-papers.

VOLODEA: Gorbaciov ar fi arestat la domiciliu.

ZIARISTA: (văzându-mă scriind) Ești corespondent? Iubesc românii pe ruși?

EU: Dar rușii pe români?

ZIARISTA: Niet.

VALIA: Stalin a făcut metroul, acum ne nujno.

EU: (către indieni) Nehru a citat pe Buddha în discursul său din Kremlin. Cât să-ți dai cu părerea că Mihail Sergheevici o fi aducând cu un Buddha rusesc în drum spre Nirvana.

GALIA: (la telefon) Mă culcasem. Nu vin mâine la Academia Eminescu, am lecție la slujba mea.

COLONELUL: (virtual) Mă tot tot mir cum de-o fi acceptat Buddha reîncarnările din upanishade.

EU: Îmi vine să le aduc la cunoștință fetelor de 18 ani că loviturile de stat nu produc frigiditate (colonelul mă contrazice scârbit) (Indranath îl vedea președinte al României în plin ceaușism).

Spre demascarea buddhistă a dumitale am venit în Moscova, la sammelan-ul bibliotecarilor să te văd ca pe un rus, cu patima lingvistic-leninistă, ascunsă de efortul filogerman. România e o picătură de ploaie în neant, te aud zicând prin ploaia asta din Ostankino.

Nu-ți închipui că ești pierdut într-o Moscovă asediată, de care duduie lumea. Ba zaci oblomovist, cât să-l mai superi pe Lenin, într-un pat, cu geamul deschis, să audă ploaia. Te faci că scrii. Acuzi buddhistologi că nu-l știu pe Schopenhauer, iar pe schopenhauerologi că n-au idee de filosofia orientală.

Câți buddhiști sunt în Moscova, acum, în infernul bibliotecarelor? Pe afișul IFLA mai multe anunțuri politice decât în metrou. Englezii-și spurcă ambasada că n-a mișcat la neprimirea vizei cuiva. Americani, canadieni, finlandezi ofensați au și plecat.

Da, colonele, voin e război. O viață de colonel, ateism de Buddha, puțină libertate. Da, Valentina Ivanovna, păcat că Gheorghi Ivanovici v-a uitat telefonul primit în Chișinău. Elțân spunea pe ecran că Buddha se află în Crimeea la odihnă.

SAȘA: (la telefon): Tamara, mă duc la miting, la Casa Albă, koneț socialism. Coniac bun, armean. (Iar coniac, spre Kremlin) Dalee komunizm (jos comunismul.)

EU: Unde ești Piața Universității?

SAȘA: Kaganovici vrusese să distrugă și biserica Vasile Blajenii, arhitectul că se sinucide, Stalin că să mai vedem.

EU: Proust, l’assassination des églises.

UN ARMEAN (vociferează către Sașa, când luase pepene): De ce cumpără rușii?

EU: Să mă fi văzut, colonele, plecase, află că s-au potolit, am împiedicat un război civil.

SAȘA: Mergem în Medvedkovo. Am mai fost la cinci mitinguri pentru Elțân, contra Gorbaciov, acum pentru amândoi. Scurtez, Trufaldino, el Brighella. Porno niet problem. Uite harta capitalelor unde am cântat. Liubovnița mi-a fost măritată de cinci ori, din bogat în mai bogat. Colonelul de acum e bătrân. Gorbaciov e un mare actor, el a aranjat și puciul.

EU: (ca pentru Gorbaciov): Vâ niet Buddha.

OLIA: (mie) Îți dau în dar versuri de Grigori Krujkov.

GALIA: N-am auzit de el.

BISWAGI: Promit o vreme pașnică la anul în New Delhi.

PERSIENELE DIN HAFIZ: Nu poți fi liber dacă faci rău.

GEH: Din Tolstoi, binele e să nu faci rău.

EU: Îmi pare rău, Meri, că n-am cumpărat sacoșica aia de mi-ai zis tu, da’ noi să fim sănătoși. Ce mai faceți, vă bronzați? De-acum of course za rabota. Pozând iranienilor în rolul lui Rushdie.

KIEVSKAYA: Mai gata hordismul tribalist bibliotecar.

EU: Colonele, cred că n-ai scris un vers în viața ta. Ai despre literatură o părere negativă, chiar buddhismul și e schopenhauerian-comunist, până la grad. L-a cunoscut, totuși, mai bine pe Buddha decât pe Gorbaciov, ceea ce nu i se întâmpla lui Gorbaciov, nici cu Siddharta, nici cu Eminescu.

pe țandăra ca la la la întinde-ți corzile în șa pleznește coapse pași așa în coasta vidrei vinerea pe țandăra ca la la la

sar șobolani ca decorați ca arși incinerați gradați ca blonde perse și-ați băut în India a tați sar șobolani ca decorați

Colea-colea (colonelul e Colea, Nicolae).Colonelul din valea Ruzii, colonelul din Bacău, colonelul de la ambasada română (am auzit că ați publicat Doina, în 1983).

Pe mine, „Pelerinul Kamanita” m-a fascinat încă din prima tinerețe și de atunci mi-a rămas o carte de căpătâi. Când îmi făceam preparativele pentru plecarea pe front, privirea mea căzu peste „Kamanita”, alegerea a și fost făcută.

Eram pe frontul ceho-slovac. Războiul se apropia de sfârșit. Primăvara anului 1945 începea să mijească, iar noi căutam să profităm de razele încă timide ale soarelui. Ca acțiuni de luptă, începând din toamna anului 1944, continuam să ducem un război de mișcare.

De data aceasta părea că am intrat într-o fază ceva mai lungă de război static. În această situație, întâlnirile dintre ofițerii subunităților alăturate erau foarte obișnuite. Într-una din zilele mai însorite, m-am pomenit vizitat de comandantul plutonului de pușcași ai companiei de mitraliere batalionare. Slt. Stanca era un tânăr ofițer, cu înfățișare plăcută, cu ochii mari, albaștri. Dintr-o discuție anterioară, aflasem că era student la conservator și că își adora mama. Altădată mi-a spus că are presentimentul morții și că cel mai mult îl îngrijorează soarta mamei sale. De data aceasta, am stat de vorbă aproape o oră. Am discutat situația noastră tactică, starea morală a trupei și problema asigurării joncțiunii dintre subunitățile noastre. Dând cu ochii de „Kamanita”, care era pe parapetul gropii, tânărul ofițer a rămas extaziat:

SLT. STANCA: „Pelerinul Kamanita”? Aici, pe front? Ce lucru minunat. Eram foarte dornic s-o citesc, dar n-am mai apucat. A venit mobilizarea…

LT ZBEREA: Într-adevăr, „Kamanita” e o carte excepțională. Merită să i se ridice altare. A fost prietenul meu bun în tot timpul campaniei. L-am avut mereu în port-hart. Citirea câtorva pagini din această carte admirabilă m-a ajutat să mai uit de mizeriile războiului și să-mi mențin moralul.

Deodată, ofițerul foarte tulburat, sub impulsul unui gând spontan, luând poziție solemnă (eram locotenent), mi se adresă prompt:

SLT. STANCA: Poate că e o îndrăzneală prea mare, dar vă rog să mi-o împrumutați pentru un timp cât de scurt. În răgazul pe care-l avem acum, aș citi-o repede. Am s-o păstrez ca ochii din cap. Am cultul cărții.

LT: ZBEREA: Ți-o dau cu plăcere. Iată… Îți încredințez o comoară. Poți s-o reții două-trei zile. După ce o citești, o s-o discutăm. Cred că se pretează foarte bine pentru ecranizare. Gândește-te și la acest lucru. Vreau să-ți cunosc părerea.

Ofițerul, bucuros, luă cartea, o băgă cu multă grijă în port-hart, salută și plecă.

A doua zi pe la prânz, inamicul a dezlănțuit un bombardament ucigător de artilerie și aruncătoare grele. Spre seară, după ce s-a instalat calmul și trupa a început să se redreseze, l-am zărit pe slt. Stanca printre brazi, venind spre mine. Când s-a apropiat, l-am văzut ținând în mână un cotor și resturi de carte, arse, carbonizate. Era consternat.

LT: ZBEREA: S-a întâmplat ceva?

SLT. STANCA: Am plecat să-mi inspectez pușcașii, lăsând cartea pe fundul gropii mele individuale. Între timp s-a dezlănțuit bombardamentul. M-am adăpostit, unde m-a surprins uraganul. Când a încetat focul inamic, am rămas să văd de ostași și de materiale. Mai târziu, m-am întors la punctul meu de comandă dar n-am găsit decât o groapă adâncă de obuz, o „pâlnie” sinistră. Am căutat port-hartul, am răscolit țărâna, dar l-am găsit sfârtecat de schije, rupt ferfeniță, împreună cu resturile cărții. Totul – numai cărbune. Sunt într-o situație foarte neplăcută. Vă cer iertare!

ZBEREA: D-ta n-ai nicio vină, fii pe pace! Ce pretenții mai poți avea, când proiectilul a nimerit drept în groapă? Noroc că n-ai fost d-ta acolo. Faptul că ai scăpat cu viață denotă că presentimentele d-tale sunt înșelătoare. Nu-ți mai băga lucruri negative în cap! Ne vom întoarce cu toții teferi în țară. Acasă îl am pe „Kamanita” în original. Nici de mama dumitale nu te îngrijora. O se se descurce ea. Mâine-poimâine războiul se termină. Ce a fost greu a trecut. Faptul că am scăpat de iarnă e un lucru mare. Când ne întoarcem acasă, am să vin s-o cunosc pe mama d-tale ca să-i povestesc cât de mult te gândeai la dânsa. Cât despre carte, fii pe pace!

Aceasta a fost povestea tristă a „Pelerinului Kamanita”.

După două zile am reluat înaintarea. Trebuia să facem cap de pod pe malul opus al râului Gron și apoi să-l forțăm. Între timp, însă, inamicul se fortificase și, cu tot sprijinul de artilerie și aviație, înaintarea noastră a fost zădărnicită în mai multe rânduri. Într-una din încercările de a neutraliza cazemata inamică care împiedica cu foc puternic de flanc progresiunea batalionului nostru, slt. Stanca, împreună cu câțiva ostași, a nimerit într-un snop de mitralieră. Tot corpul i-a fost ciuruit de gloanțe. A murit rostind un singur cuvânt, o singură invocare: „Mama!”

COLONELUL: (De dimineață, cu insp. și exp.) Absorb forța vitală, fluidul magnetic, solaritatea. Se trezește uriașul din mine. Absorb forța intelectuală. Conducătorul meu lăuntric e treaz și-mi șoptește ce atitudine trebuie să iau. Absorb liniștea.

Îmi imaginez că sunt acoperit de o coajă mentală, de care, ca de o cazemată de beton, se lovesc și ricoșează toate gândurile rele, ura și dorința de a mă vătăma a cuiva.

Prima virtute de practicat pentru mine e desrobirea de slăbiciunea de a plăcea, de a produce efect, de a-mi arăta calitățile, de a apărea „strașnic”, cuceritor, perfect, de a -„risovatsia” – arăta calități pe care de cele mai multe ori nu le am. Aceasta mai ales față de femei. E suprema slăbiciune și biruirea ei e suprema virtute. Aceasta înseamnă pentru mine lupta cu iluziile „eului”.

De la ocuparea Basarabiei și până la plecarea la București (sf. lui Iulie) nu cunoșteam încotro înclină sufletul meu – lucru care mi-a atras regrete și poate că a cauzat facerea unui pas greșit.

Svetlaia lucinosci, svetlaia dușa, ideal samvo…

Astăzi (29 decembrie 1940) am înțeles chemarea vieții mele, misiunea mea și deci scopul și rostul vieții mele: de a aduce o nouă religie omenirii social-materialiste (socialiste și comuniste), anume religia idealismului pesimist schopen-hauerian-hartmannian. Scopul vieții și al socialismului nu este fericirea, ci crearea condițiunilor necesare în cari oamenii pot să vadă conținutul gol al iluziei și să se elibereze.

„Sei du selbst” este o știință care mi se adresează mie mai mult decât oricui altuia: eu am o mulțime de însușiri frumoase, un fel de a privi lucrurile ideal, o linie de conduită în viață sublimă, și totuși parcă mă jenez să mă manifest adecvat cu ființa mea și cu tot ce are ea mai original și mai frumos și caut să mă adaptez atmosferei mediului și felului comun de a fi al celorlalți oameni, cari îmi sunt inferiori mie în toate privințele, niște nulități și niște sclavi ai vieții și animalității lor. Fii tu însuți și… „einmal kommt doch der Tag, der die Früchte die schenkt!”

Grigore intenționează să ia singur cuvântul de apărare, în locul avocatului. Ne-am bucura să auzim că a obținut rezultate bune. Noi cunoaștem talentul de povestitor al lui Grigore, dar avem convingerea că dânsul este meșter și în cântărirea și prezentarea faptelor. Mai ales când e vorba de dreptate, nu-l întrece niciun avocat.

În vremurile cele mai vechi, pe vremea grecilor și romanilor, obiceiul era ca fiecare cetățean să se apere singur în fața instanțelor judecătorești. Tagma avocaților a apărut abia în vremurile de pe urmă…

Am fost la procuratura Generală ca să înregistrez memoriul Mărioarei, dar mi s-a explicat că o asemenea înregistrare o poate face numai persoana care semnează cererea sau rudele de gradul I. Totodată, mi s-a spus că cetățenii care nu intră în aceste două categorii trebuie să trimită plângerile rudelor sau prietenilor prin poștă, recomandat, cu răspuns plătit.

În acest plic, îți trimit o schiță = povestire scurtă – în care descriu o întâmplare, pe care am trăit-o pe frontul de vest. Deci este o povestire din război. Sper că o să-ți placă, căci D-ta ai fost un ostaș vrednic și viteaz, cu care s-au mîndrit toți comandanții D-tale. Afară de aceasta, D-ta ai reușit să observi multe din rosturile cele mai ascunse ale războiului.

În această schiță sunt unele cuvinte mai cărturărești care ar putea să-ți îngreuieze înțelegerea ei. Ar fi greu să ți le explic pe toate aici. Poate că găsești pe acolo, pe aproape, vre-un cap luminat (învățător, preot), care ar putea să ți le tălmăcească. Le lămuresc numai pe cele mai importante.

Pelerin – aici – înseamnă ascet (călugăr) pribeag, rătăcitor. Kamanita este nume bărbătesc. Deci în loc de pelerinul Kamanita, mai românește am putea spune Kamanita cel pribeag, sau Kamanita pribeagul. În această schiță, “Pelerinul Kamanita” este o carte, mai bine zis titlul unei cărți. Autorul acestei cărți este Karl Gjellerup. Premiul Nobel este cea mai înaltă distincție care se acordă unei cărți scrise cu cea mai mare măestrie. Cât prive]te termenii militari, D-ta îi cunoști din practica D-tale militară.

Dina este încântată de felul cum D-ta ai descris munca ei de pictoriță în sălbăticia munților și-și aduce aminte cu plăcere de ospitalitatea D-tale și a prietenei noastre Ileana.

Aș vrea să-mi scrii cum ți-a plăcut schița. Scrie-mi și de sănătate. Notă: Dacă nu, să-mi trimiți mie o listă de cuvinte neînțelese și am să ți le explic eu.

Îmi imaginez că sunt acoperit de o coajă mentală, de care, ca de o cazemată de beton, se lovesc și ricoșează toate gândurile rele, ura și dorința de a mă vătăma a cuiva.

Svetlaia lucinosci, svetlaia dușa, ideal samvo…

MILA

MARIA: Casa e mică, oamenii mari, parcă satul ăsta e mare așa?

ONICĂ: Ia dumneata de bea, ăilalți pe urmă. Ascultă, mă, când îmi dai cartea aia?

NAE: Care, de aventuri? Tu ai multe, cartea aia pe care o ai doar tu.

ONICĂ: N-o am numai eu.

NAE: Știu eu cine zici că o are, dar n-o are, l-am întrebat. Și mie mi-o dă, dacă o are.

ONICĂ: Faci și dumneata cum făcea cu pământurile ăla din Cremenari.

TELĂ: Câți erau?

ONICĂ: Doi erau. Popa fuma și bea după slujbă. Înjura femeile. V-ați tăvălit toată noaptea și vreți să vă spovedesc eu acum? Duceți-vă dracului.

NICĂ: Eram pe front și, într-o zi, muream de foame.

ONICĂ: Știu, știu, ai furat slănina, aia cu putina și cu cățeaua.

TELĂ: Spune-o, tată, o știu și eu. Cum ai furat-o?

NICĂ: Să vezi. Muream de foame, adică nu prea aveam ce mânca. Noaptea făceam de gardă. Ziua am trecut pe la niște oameni, un bătrân și nevastă-sa, să cerem. Nu ne-au dat. N-aveau. Așa au zis. N-am crezut. În fața casei am văzut cățeaua pe ușa beciului.

ONICĂ: Bine. Și ai venit noaptea, ai deschis ușa…

NICĂ: Dar n-am îmblânzit întâi cățeaua?

GRIGORE: Mai multe zile?

ONICĂ: Lasă, mă Grigore, spune mai bine cum te împaci cu popa. Și cu președintele.

GRIGORE: E calic, popa e calic.

ONICĂ: Și cu tine e, mă, calic?

GRIGORE: Cu toți, și cu Ion. Eu mă duceam nu să-l ascult pe popa, dă-l în mă-sa, dar să-l aud pe Ion. Se scria în legile lor să ia popa două părți și dascălul una. Dar ce făcea popa?

MARIA: Nu mai spune.

GRIGORE: Cu sora nevesti-si, auzi dumneata. Ei aveau pământurile alături și când s-au certat nu i-a mai lăsat să umble pe potecă.

TELĂ: I-am ascuțit azi o secure pe degeaba. Așa, nu-l las eu.

GRIGORE: Eu spun să ne dai și nouă să bem, nene Onică. Nu bem mult, dar să nu ne mai uităm.

ONICĂ: Pentru voi am vin.

NAE: Mai ai vin?

NAE: Mai am, dar de vândut am numai rachiu. Vinul nici nu e așa bun.

NAE: Adă vin.

ONICĂ: Hm, ieșii după vin și nu știu cine e la poartă. Parcă vine dinspre colonel. ia să mai ies o dată. E și întuneric.

PETRE: Ei, aici stă unul ONICĂ? E acasă? Am treabă cu el.

ONICĂ: Cum, mă, ce să fie asta? Ce ai tu cu el, mă? Spune-mi mie, îl cauți, ai? Cine ești?

PETRE: Nu ți-am spus. Am să-i spun ceva, am venit pentru el.

ONICĂ: Da’ eu de ce nu te cunosc? Ia stai mai bine, să-ți iau seama. Nu fugi, dacă tot ai venit după mine. Stai, frate, că poate nu te omor.

MARIA: Onică, cine e?

ONICĂ: Păi cine e?

PETRE: Aici stă Grigore Colăcel?

ONICĂ: Ăsta e frate-meu.

PETRE: Fratele tău? Cui îi spui tu? Ia uită-te mai bine. Ia-o și tu prin noroi și uită-te.

ONICĂ: Mă, nu ești, mă, tu? Tu ești, mă, cumnate.

PETRE: Haaau, eu sunt. Nu mă cunoști.

ONICĂ: Aaa, acum te văd eu . Ți-ai pus masca pe față. De unde ai luat-o?

PETRE: E veche, nea Onică, am găsit-o în pod. Am speriat-o pe mămica și pe fi-mea. Am speriat pe toți din vale, de la colonel, de pe lângă mine. Râd de se prăpădesc.

ONICĂ: Și mă speriași și pe mine. Eu îți dădeam una.

PETRE: Mă speriasem și eu de dumneata. Ce mă făceam?

ONICĂ: Ia s-o mai văd, mă, la întuneric, că la lumină mă învățai cu ea. Urâtă. Și mare. Fugi cu budagaia de-aici.

PETRE: Am glumit și eu.

ONICĂ: Știu că ai glumit, te primesc în casa mea. E ea mică, dar mai încapi și tu. Vino cu mine să scoatem niște vin. Așteptă la ușă, că n-am luat felinarul.

PETRE: Și cum vezi?

ONICĂ: Nu trebuie să vezi. Dacă vezi, ce? Când o să intri în casă cu masca în cap, nimeni n-o să se mai sperie dacă o văd. Și masca pentru asta e făcută. E făcută să râzi de ea.

ONICĂ: Am luat într-o cană. Le-o ajunge. Și e târziu, mă.

GRIGORE: Plecă ăla cu masca. Te căută și nu voiai să ieși la poartă. Ce, mă, ți-era frică?

ONICĂ: Bău ceva afară și plecă. Să dusă. Poate îți iese dumitale înainte, să te văd.

GRIGORE: Și cu tine. Dacă îmi iese înainte, râd de mă prăpădesc. Și cum să-mi iasă, mă, dacă era cumnată-to și se duce în vale, la colonel. Eu mă duc în dealul ălălalt.

ONICĂ: Păi credeam că nu te duci. Mai dai pe la proorocul din coastă?

GRIGORE: Pe la Ilie nu mai dau.

ONICĂ: Nebun ești și tu. Auziți, când a divorțat Ilie de muiere, în tribunal ținea capul într-o parte, să n-o vadă pe nevastă-sa. Și ăsta… Bine, măi nene Ilie, de ce să faci așa? Păi eu mă duceam la ea și uite așa o pupam și pe partea astalaltă. Fugi, că ești dracul, piei, așa i-a zis bietul Ilie. Eu aș pupa-o, măi nea Ilie.

MARIA: Mai are planeta, sau a pierdut-o și el?

GRIGORE. O are. În istorie mă pricep, nene.

ONICĂ: Eu în istorie și-n scripturi, dar tu cum te pricepi în istorie? Nu știi istoria. Cât mai are lumea de trăit?

GRIGORE: Mult mai are, nene.

ONICĂ: Până în anul 2000 mai are. De câte mii de ani e lumea?

GRIGOR: De sute de mii de ani.

ONICĂ: Sunt două mii de la Adam până la… Până la cine, spune dacă știi.

GRIGORE: Nu știu. Știam, dar acum știu altfel. Și n-o să mai știu nici așa. Dumneata ce mai știi ceva și niciodată nu uiți cum e.

NAE: Purtau oamenii sticla cu apă-n buzunar. De secetă, așa e. Și au pierit prin apă, la Potop, pe urmă, peste două mii de ani… Sodoma.

ONIC_: Lasă, frate. Gomora mai pe urmă.

NAE: Purtau foc toți, și-n gură, ca acum, și-au pierit prin foc.

TELĂ: Dar de la Noe ce-a venit?

MARIA: Babel.

ONICĂ: Uite, vezi că ea știe. Voi nu știți, voi de unde să știți, vă mai și lăudați. Istoria o știu, o știu.

NICĂ: Știi istoria?

ONICĂ: Cred că o știu.

NICĂ: Când a domnit Ion…

ONICĂ: Cunosc domniile și cunosc și frontul, așa cum știi tu Biblia.

NICĂ: Biblia pentru tine e țuica, pentru nevastă-ta ești tu când te-ai întors de pe front.

TELĂ: Da’ pentru tine, Gică?

GICĂ: Mi-e gândul în altă parte.

NAE: Ți-e gândul la muieri, hoțule, ți-o fi la vreo comoară. Cine-a găsit comoara colonelului?

ONICĂ:Îți spun eu cine a găsit-o, sluga lui. Adică boul a dat cu cornul în deal, ca boul. A sărit pământ și n-a sărit numai pămînt. A sărit și un ban. Au luat toți oamenii, că prostu’ i-a pus într-o copaie și până acasă i-a vărsat pe drum. Erau bani vechi, austrieci, rămași de la Rudeni.

GRIGORESCU: De la Rudeni? Cam țineau cu hoții, cu zavragiii, și se adăposteau să împartă banii. Trecuse unul pe la conacul lor și se temuse, fugise spre Turnul Roșu cu calul și cu doi saci plini. Argint. O fi fost și aur, mai știi?. I-au ieșit înainte, l-au omorât, au ascuns banii și i-a găsit Prostu’.

ONICĂ: Biblia ta cum e?

NAE: Voiam să nu sufăr. Nu l-am văzut pe tatăl lui tata niciodată. Dumneata l-ai cunoscut. Era om priceput. O mai bătea el pe Gherghina, dar știa multe. Era tâmplar mare. Dar și ție îți pot trece prin cap toate câte sunt și nu sunt. dar pe sub nas mai puține. Și alea mă interesează pe mine. Nu pe mine. Eu am ce face, eu stau acasă și citesc.

TELĂ: Am văzut în oraș, pe case înalte, araci înșirați pe acoperiș. Cine culege viile alea și cine le îngroapă toamna? Viile din Argeș, de pe acoperiș, aveau vin, must prea dulce pentru a mai putea fi pe gustul meu. ONICĂ: Adevărat, dacă pricep bine, nu e posibil să mai trăiești după ce ți-ai întrerupt viața dintr-un loc și ți-ai continuat-o în altul. Ca via de pe dealuri pe acoperișuri de case. Ceea ce era bun la ieșirea în lume nu va mai fi la întoarcere. Și între ziduri de locuri… Credem că un al treilea loc, asemănător cu cele de obârșie, o să mă liniștească. Și când colo? Nu liniștea ne lipsește nouă în secolul douăzeci.

GRIGORE: Eu n-o duc rău și trebuie să înjur pe mulți. I-am spus și femeii. Trupul trăit al tău nu mai tânjește după vreo iubire. Dacă vrei să mă iubești tu, dar mai bine potolește-te. O să te depărtezi și n-o să-mi fie bine. fie-ți milă de femeile celelalte. De femeia pe care n-o s-o mai iubesc. Pentru că nu m-ai iubit tu.

NICĂ: Cât joacă ei “armașul”, vino să căutăm nuci și prune, că nu sunt așa dulci ca zahărul. Și bucățile astea colțuroase îmi rup buzunarele. Tata avea o pușcă veche, care te dădea jos când trăgeai. Un ZB cehoslovac.

TELĂ: Asta e modernă, hai la ea. Lasă nucile și prunele uscate acolo în pivniță.

MARTOR:Curtea Veche se clatină din zidurile peticite. Manu ia în brațe coloana pierzându-se în aer spre cer. Strânge stâlpul înconjurat de pulbere ca într-o biblie. Ruina crește ca-n timpurile dintâi, înăuntru se află domnul.

ALT MARTOR: Manu descleștează brațele de stâlp și se prosternează, apoi coboară scara, începe să cânte, să urle peste orgiile țigănești cu băutură la copii, printre jefuitori de cadavre care se sinucid cu pistoale austriece, la câte un ceas. Se zbate într-o criză de epilepsie până se stinge felinarul de deasupra lui.

MARTOR: O trăsură îi frânsese mâna dreaptă întinsă moale spre Pod. S-a împins depănând cu degetele de la picior și s-a prăvălit printre șobolani, spre apă, ros la răni de praful roșu închegat printre seuri. Dedesubt, roaba aruncată în golf, din tinerețele uitate, se lipise de fierul de sub gleznele lui și mișuna în sus, prin os, spre ramurile vinelor, mișcându-și genele și limba.

ALT MARTOR: Manu se descheie și la piept, se simte departe, fugit, fără amenințare și ajutor, dă să facă o mărturisire, dar femeia îi astupă gura păroasă, pătrunși unul în altul până sus, la ghilotină. Lumea chiuie excitată la vederea bucilor și buzelor bărbătești și ale femeii aceleia ce a înnebunit tot Orientul nostru. Manu acostează, se îmbarcă, sporește în munții de metal, peste lună, se îmbogățește în știință, împarte pedepse, lansează slogane practice, piese de seră. Cu viață să fii, Manu, ține minte pe Avram Iancu pe ogrinji și lasă pe anticriștii năpustiți asupra stâlpului să-i cojească, cu subsorile lor urât mirositoare, frescele cu arborele vieții. Negustorii au și pus în circulație prin dughene un chip de bătrân. Femeile pot depune mărturie și din mormânt asupra bunătății din ochii mei, căci sunt un păcătos.

MARTOR: În golf a pătruns nava printre ambarcații dulci și sigure, să te rătăcești încolăcit de grații, până în depărtări neînchipuite. Putred iertat lemnul de talpă se spiralează sub cuțitoaie înroșind marea cu șpan de algă artificială – uraniu sau tutun de pipă, piper sau însuși Orientul. Mâinile strâng stâlpul din Curtea Veche. Cerul luminat de lună. Lespezile se crapă sub picioare. Ciobanii bat cu bâtele în pietrele de dinantea turmelor. Copiii se îmbulzesc în odăile unite, se tăvălesc pe iarbă risipind un păr de aur până sub malurile inundate. Vezi că în țara asta cetățile se dărâmă la fiece minciună și nu mai spune tu povestea, ascult-o înainte de culcare pe cealaltă, antifonic ori din drâmb.

GICĂ: … Dacă afișele sunt coarne de draci, copacii atunci ce mai sunt? Și strada are clopote agățate de gât, ce, eu sunt sunet? Prințul își găsise o mască de ceară. Cismele îl chinuiau, le aruncă într-un câmp și-și puse altele. Mâncă și i se făcu foame iar, dar omul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prințul, o picătură de ceară se scurse în creștetul său și el n-a mai fost – au căzut până la urmă din masca de ceară 1000 de picături, chiar dacă, subțire, parcă n-ar fi încăput nici 100, prințul nu s-ar fi gândit nici la 10, în timp ce nici n-are habar că din mască picură ceară.

Continue reading „George ANCA: Colonelul și Kamanita” →

Florica GHEORGHESCU: La mulți ani Magdalena Popa!

Magdalena –Victoria Popa, celebra noastră balerină, a împlinit o frumoasă vârstă și 36 de de ani de când lucrează, non stop, ca maestra coregraf la Compania Naționala de balet a Canadei .

Cine este Magdalena Popa ?

Prin mama ei este urmașa a pașoptistului Axente Sever, colaboratorul lui Nicolae Bălcescu. Prin tatăl ei este nepoata prof. Șerban Popa care a făcut parte din grupul celor care s-au ocupat de construirea Ateneului Român și apoi de activitățile artistice din cadrul acestei instituții. Mama ei a fost pianistă iar tatăl doctor în științe fizico- chimice având diploma la Universitatea din București și apoi la Sorbona –Paris.

Uluitoarele ei calități artistice s-au manifestat din frageda copilărie atrăgând atenția profesorilor coregrafi: Elena Penescu –Liciu și apoi Anton Romanovski care o considerau “ un bulgăre de aur “.

Despre performanțele ei a început să se scrie în ziare încă de când avea 7 ani, mai ales în “Universul”. Datorită insistențelor balerinei [ venită din St.Petersburg ] Olga Lepesinskaia care vizitând școala de balet, a rămas uluită de talentul ei, a ajuns la Academia de dans Vaganova, una dintre cele mai faimoase școli de balet din lume.
În istoria acestei școli au fost consemnate două eleve care și-au făcut debutul pe scena teatrului Kirov încă din timpul studiilor: Galina Ulanova și 5o de ani mai târziu românca Magdalena Popa.

Începând din 1959 a fost premiată la Concursurile Internaționale de la Viena, apoi la Varna culminând cu marele premiu “Steaua de aur “ la al III-lea Festival și Concurs Internațional de la Paris în 1965. Avea 22 de ani când a învins toate balerinele celor mai renumite trupe din Europa și America. La concurs au participat ansamblurile de balet din Paris, Londra, St. Petersburg, Moscova, New-York, Scala din Milano, Munchen, Copenhaga și București. Atunci românii au intrat ca niște necunoscuți și au plecat învingători datorită Magdalenei Popa. Ca să se înțeleagă mai bine valoarea premiului trebuie să știți ca la concursul respectiv se acordau numai 6 premii:
Cea mai bună balerină, Cel mai bun balerin, Cel mai bun ansamblu, Scenografia [decor și costume ] Coregrafia si Muzica. Din juriu au făcut parte mari personalități din lumea dansului: Andre Jolivet, Serge Lifar, Ivette Chauvire, Rene Claire, Marcel Achard și alții.

Începând cu acel an [1965 ] numele ei s-a răspândit în toată lumea .
Cronicarii se întreceau în a-i aduce elogii, iar publicul o aștepta cu emoție pe frumoasa și talentata româncă, socotită cea mai buna Giselle a timpului sau…Natalia Makarova obținând doar premiul criticilor și ziariștilor.

Pentru Magdealena Popa dansul a fost o” patimă”. Nu ambiția, ci talentul, a condus-o zi de zi și cu cât avea mai mult succes cu atât muncea mai mult. Era convinsă că, dacă muncește cu pasiune, ”dansul devine un fluid al grației, siguranței și poeziei.
– Știu ca am calități deosebite,.. că m-am născut cu ele, spunea Magdalena, dar asta nu face decât să ma oblige să muncesc din ce în ce mai mult. Sunt convinsă ca atunci când ești interesat numai de succes, stările psihice se alterează iar talentul dispare.

Magdalena Popa a dansat pe toate marile scene ale lumii. A fost invitată și a făcut parte din multe Jurii Internaționale din Japonia până în America.

Alături de soțul ei Amatto Checiulescu a dezvăluit lumii frumusețile artei dansului, dar niciodată nu l-a confundat pe Amatto soțul, cu partenerul balerin și coregraful Amatto Checiulescu.
În acest fel s-a păstrat între ei o armonie deplină…
Nu greșesc dacă afirm că ea a fost sclava profesiei sale pentru că mă gândesc la exercițiile sale zilnice.

O superba caracterizare i-a făcut colega mea Marcela Popescu spunând: ”A fost minunea albă imponderabilă care plutea de parca ar fi uriât pământul și se înălța, se lungea, se mladia ca o zâna fermecată, dar când rolul i-o cerea se transforma într-o salbatecă, era voluptoasa și tentantă ca însăși viața “.

Nici dupa ce a născut-o pe Ama, fata lor, (acum mama a patru copii) nu a stat în concediul maternal. A uluit pe toată lumea când a revenit pentru, a pregăti premiera baletului:”Esmeralda “( din l4 martie l976).

Continue reading „Florica GHEORGHESCU: La mulți ani Magdalena Popa!” →

Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU (2)

… cum și-n Fata lunii(p36) la fel de hotărât poetul ”Ridică-te pe mine !/ Hrănește-mă cu foc !/ Respiră-mă fum !/ Stinge-mi ochii de foc/ dacă mai mint vreodată” și și mai hotărât în Fratele din stea(p39) ”Distruge-te piatră ce am devenit!” cum
de ce acest accent învinuitor? … simplu, ne spune Victor ”Aruncat în groapă,/ am distrus scara,/ și pulbere-am rămas” pentru ca, în Înger(p41) tonul să mustească pofta de spoved ”Adu-ți aminte că există un om/ pentru care/ tu ești primăvara lui”

Dar e timpul de o evadare, Școala din pădure(p43) ”Am săpat adânc/ printre rădăcini,/amintiri vechi/ am îngropat,/ iar peste ele am făcut focul” ba și-n, Sunt și ard(p44), ca să aflăm ce ?… mda ”Femeia a cărei inimă e/ scrisă-n/ necuvintele iubirii” pentru că și la Victor Nicolaie CIOBANU, iubirea este și curge, cum altfel, dacă nu poetic, iată, în Ușa inimii mele(p48) ”Am emis promulgând/ în locul liniștii/ crezând că sunt eu” și ”Mă trezeam noaptea/ cu mirosul morții” , ”Neputând vorbi”
dar izbucnește ”Proclam nebunia/ și ne poartă, ne poartă, Aerul din jurul tău(p51) deschizându-ni-se ceva mai mult ”În fiecare spațiu/ aerul e altfel” și el ”va lua forma/ cântecului iubirii” pentru că, ”viața e bogăție” și-n Vedenia din noapte(p55) poetul își continuă curgerea ”aprind negrul nopții/ și în baldahin/ înfășurat în cașmir/ stă însuși chipul/ râului lăuntric” deci învață, pare să ne îndemne ”Să nu te lupți niciodată/ cu gândurile tale,/ căci vei crea/ un monstru”
care ”cândva îți va bate la ușă” și vei afla ceea ce ar spune orice muritor, ”murind, am retrăit fiecare clipă” ba chiar ar face haz, Sirene și un steag(p62) ”m-am spălat ocazional/ de porcăria zilei” dar, în Zburam și povesteam prin cer(p64) ”Pune-le o luminiță/ să le astâmperi/ neastâmpăratul” prin ”dorul permanent/ de ceva absolut” însă ești atenționat ”dar precum /un munte/stai/în fața/ Iubirii” dar așa, M-am regăsit în tine(p67) ai afla, sec ”piciorul universului purta toc” și, vrei nu vrei, treci cu poetul ”peștera ochilor cusuți” ori, când Motanul calcă tabla încinsă(p71) îl simți ”Fug pentru a mă păstra/ prin vasul de lut/ al trupului” dar să-ți consfințești că o ”clipă incertă/ neexplicată în „dex”-ul/ gândirii de rutină/ distruge toate/ zidurile groase”. Ha-ha, ”Iată sfoara vieții!” ne
pregătește poetul în Marinarul înainte de a porni în călătoria de peste ape(p76) convins de sine ”Leg un nod pentru Pământ !/ Așa cum copacul crește,/ așa să crească iarba nevăzută/ prin tălpile mele/ aducând crengile deschise/ în ochii mei roditori,/ iar vântul frunzelor/ s-aducă gândurile/ păsărilor ce-mi cântă inima” ori, de ce nu, ”firul cascadei/ ce străpunge/ stânca gândurilor de piatră” iar după ce în Șamanul(p80) aflăm că ”Rinichii nu au apă/ iar cine le dă bere/ piere câte puțin/ în uitarea vorbelor/ aruncate”. Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU (2)” →

Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU

… știu că poetului îi stă bine prin sângele de vers să-și simtă tălpile-n jarul din care culege acel mângâi de trăire ce de fapt îl transmite mai departe, îl transcende chiar, însă câteodată, îți vine să mai și sări pârleazul, câteodată, zic, și asta fac eu acum, încercând să mă desfrunzesc, pentru a prelua muguri noi, lecturând un alt poet, Victor Nicolae CIOBANU. Nu-mi e greu și nici ușor, iar cum șerpuiam într-un poem, simplul-complicat nu este chiar complicat de simplu.

Și Victor mi-a înmânat FOCUL DIN VATRĂ, o carte pe care i-am primit-o cu bucurie, mai ales că, intrat în lectură, poetul se despoaie cumva de ale lui și unde ți-ar fi mai în vână decât într-o vatră încinsă …

Da, lângă vatră ascultam basmele copilăriei și Victor Nicolae CIOBANU pleacă-n desfășurare dinspre basm ”Prințul fu cuprins de un lung oftat și își primi înțelegerea prin neînțeleasa cheie a unei poezii ce-avea sensul printre cuvinte” și cum altfel în basm, dacă nu ”navigând cu sufletul pe drumul argintiu așternut pe mare, nu s-ar fi lăsat nici cu un izbit de stâncile cuvintelor, ci ar fi luat fiecare cuvânt și ar fi construit o piramidă înălțată în cinstea Marelui Necunoscut”

Și ca să nu rămân în coadă de pește, din basm, Victor ne spune franc: ”multe poezii s-au ieșit la lumina lunii și la căldura focului ”

În fine, intrând în volum, acesta pleacă direct din Facerea focului(p9) și aflăm intenții ”Te voi hrăni cu gânduri uscate ”

”Sufla-voi duhul înspre tine” convins că doar așa ”te-ai unduit flacără/ în mâinile mele” însă, poetul e precaut ”Am aruncat cu sare/ în ochii cei răi” Ceasul de taină(p10) iar ajuns la Iubirea din deșert(p11), Victor ne cere să constatăm participativ ”urcăm vârful deșertului/ marea se află în noi” sau, în Păstorii focului(p13) ”Noi am ascultat focul din vatră,/am cântat cu el” și binențeles, ne îmbărbătăm ”am ascultat cascada/ și nu ne-am speriat de hău” și doar așa ne aplecăm mai atent în Dervish(p15) ”fruntea s-a deschis cuprinzând nemărginitul” ”Știam că nu mai e cale de întoarcere” dar ”un curaj cumplit m-a cuprins” doar așa pregătindu-ne să facem față unei axiomatice ”Ura și focul trăgeau timpul în umbră” ca apoi, să ni se destăinuie ”Am vorbit din cea mai adâncă umbră – înțelepciune”.

Și chiar înțelepciunea curge în vers ”Eram atent la vântul/ vorbelor ferind lumina felinarului” doar astfel ”căutam apa izvorului” și nu oricum, ci ”sprijinit de un copac,/ am privit cerul înstelat”,”uitând de uitare”, iar ca trimiterea spre basm să nu fie luată prea lesne, întărim ”mi-am pus un ștreang ciudat, în dungi/ ce se numea cravată”.

Mai facem un pas, Nariman(p22) să căutăm cu poetul ”acel izvor curat/ pe care-l voi căuta o viață” și-i simțim un ușor suspin ”Ochii tăi sunt două lacrimi care oftează” Frumos nu ?

Apoi, Un moment din Maestrul Medicinei(p23) prindem și nu ușor ”o lungă tăcere/ desparte râsul și plânsul/ într-un zâmbet nencetat” cât din Așteptări(p25) să simțim ”foșnet de mâini cu pene/ dans al ochilor sticloși” Ascuns la vedere(p26) poetul ni se destăinuie iar ”Mă văd în ochiul fântânii,/ scriu pe frunze/ cu lacrima formelor” și se continuă,

Zece brațe și două lentile(p27) ”merg înainte cu norii/ Pietrele cresc tot mai mari”. Trag un respir, până Notă informativă(p29) și-l aud ” exact ce știi că nu vrei să faci, aia faci” și, S-a întâmplat într-o noapte(p31) să simt o reflectare poetică ”vorbeam dar nu eram acolo” și ”sunt plin de-o veche stare/ mă bântuie ca o fantomă/ dintr-un pod părăsit/ uitat de lume” și dau de Zara(p34), ca să-l găsim pe poet ” În deșertul ochilor ei,/ văd o adâncă strălucire”,”În lumina soarelui și a lunii/ umbra ei e una cu a mea”

– va urma –

————————————————
Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

16 august, 2018