„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”
(DEMOSTENE ANDRONESCU)
În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.
Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49)
Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.
Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.
Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.
Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.
În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.
Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?
Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)
După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.” (ibid., p.12)
Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!
Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.
Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.
„Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)
Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.
Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.
Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)
La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!
Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.
Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.
Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.
În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.
Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.
I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.
Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.
Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.
„Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)
Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.
„Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)
Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)
Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.
Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.
„Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)
Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.
Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea” →
Ieri, 8 august 2018, ora 15, la Colegiul naţional ,,Dragoş Vodă”, din Câmpulung Moldovenesc, a avut loc un colocviu, o evocare a lui Vasile Andru, scriitor, personalitate charismatică spirituală şi întemeietor de şcoală a cunoaşterii.
“Cunoscându-şi patria şi neamul, numai atunci începi a pricepe ca eşti cu adevarat Român. Cine nu învaţa istoria neamului său şi cine nu cunoaşte ţara sa, acela devine nevrednic a-i purta numele. Istoria este oglinda trecutului, în care o naţie îşi vede pe strămoșii săi, vede viaţa lor, vede sufletul lor. Şi astfel din răsfoirea istoriei trecutului unei naţii, se va reversa în sufletul fiecăruia, mai mult iubirea de neam” – Pământul şi poporul românesc – Stoica Teodorescu, 1921 Tipografia M.S.Gheorghiu Câmpina
Comunicat ASCIOR
Am cunoscut-o pe Magdalena Brătescu, romancieră și critic de teatru, cu vreo doi ani în urmă, la Târgul de carte Bookfest din București. Atunci avusese amabilitatea să-mi aducă, din partea regretatului estetician Andrei Strihan, ultima apariție editorială a acestuia. Și, iată, primesc acum, de data aceasta prin poștă, un impresionant, masiv și foarte frumos volum de articole de teatru, tipărit în limba română la Editura „Familia” din Tel Aviv.
Nimic nu se compară cu scrisul, această aşezare ordonată de cuvinte şi litere în serii succesive de propoziţii, fraze sau paragrafe. Asemenea unei simfonii a gândurilor şi trăirilor felurite, îmbinarea exprimării prin intermediul simbolisticii scrierii conferă adâncime opiniilor transpuse sub forma unor linii melodice ce se întrepătrund, se sprijină reciproc sau se opun dramatic într-un joc feeric fără de egal. Iar rezultatul este de fiecare dată sublim prin orizontul pe care îl descrie, sau mai bine zis, ce se deschide înaintea cititorului, ca o privelişte de un pitoresc aparte având un farmec plin de atracţie.
Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.
De fapt, ar trebui să fi folosit pluralul și să spun, pași prin mai multe ctitorii, întrucât spațiul mirific al Văraticului asta cuprinde. Ar fi de… neignorat ambientul special susținut de misterul Pădurii de Argint numită astfel de poetul național, de dulcea, ocrotitoarea și împăciuitoarea atmosferă monahală. Ar mai fi clădirile mânăstirilor gravate cu sfințenie, adică puterea de-a învinge vremile dar, despre acestea s-a consemnat mult și pe măsura importanței lor, iar acum, a venit rândul să fie înscrisă în acest patrimoniu o altă ctitorie. Una nouă.