Ionuț ȚENE: ”Petru I al Serbiei”, un film despre eroismul tragic al armatei sârbe din primul război mondial!

Cum la televizor nu prea ai la ce te uita, în afară de certuri politice sterile și propagandă pro/anti-vaccin, prefer să vizionez filme istorice pe internet. Un film care a fost o frumoasă surpriză pentru mine este ”Petru I al Serbiei” realizat de Republica Serbia în anul 2018 și dedicat eroismului tragic al armatei sârbe în lupta cu austro-ungarii și nemții din primul război mondial. Serbia a fost în stare la centenarul Marelui Război să realizeze un film istoric sub formă de mega-producție despre marea retragere a armatei sârbe prin munții înzăpeziți ai Albaiei spre Marea Adriatică. Din păcate, cinematografia românească nu a mai fost în stare să realizeze o producție istorică de anvergură, nici măcar la o sută de ani de la Marea Unire. Ministerul Culturii este prea ocupat de poneii roz în expozițiile internaționale, de diluarea valorilor cultural-identitare sau cu eliminarea istoriei și geografiei din învățământ. Filmul ”Petru I al Serbiei” este excepțional realizat, cu fonduri substanțiale și în regia unui monstru sacru al filmului sârbesc: Petar Ristovski, care a scris și scenariul. Rolul regelui sârb Petru I este jucat magistral de actorul Lazar Ritovski, care îl interpretează pe bătrânul suveran ca un domnitor țăran ce trăia într-o casă modestă la țară ca un fermier. Petru I este surprins de regizor ca un fel de Moise al vremurilor noastre care își conduce armata și poporul sârb, cu un băț de lemn în mână, în retragerea dramatică prin Munții Albaniei spre insula Corfu unde vasele Aliaților îi aștepta să-i îmbarce. Petru Karadjordjevic a fost exilat din Serbia când era copil, de dinastia rivală Obrenovic. I-a fost negat rolul care îi aparține și i-a fost negată ocazia de a crea o legătură durabilă cu țara unde s-a născut, cu oamenii al căror rege ar fi putut fi. În circumstanțe istorice, el se întoarce în Serbia, stabilește o democrație parlamentară și începe să reconstruiască țara. Dar progresul Serbiei este oprit de izbucnirea Primului Război Mondial, precedat de asasinatul de la Sarajevo. Imperiul Austro-Ungar dorește pedepsirea poporului sârb. Pe 24 iulie 1914 armata austro-ungaria atacă Serbia. După luptele eroice de la Cer și Kolubara, guvernul sârb anunță că retragerea este singura opțiune. Din păcate, Aliații nu au trimis armamentul necesar. Regizorul sârb surprinde cu ironie un transport de obuze și arme franceze, pe care aliații sârbi trebuie să-l garanteze cu foarte mult aur. Armata sârbă, decimată și înfometată, trebuie să se retragă spre Corfu, Grecia, prin munții înzăpeziți din Albania. Filmul surprinde epocal drama unei armate în retragere printr-o țară ostilă în plină iarnă. Regatul Bulgariei a declarat război Serbiei. Cu trupele sale depășite numeric și ca armament, mareșalul sârb Radomir Putnik a ordonat o retragere completă a armatei sârbe în sud și vest prin Regatul Muntenegrului și în, pe atunci, neutrul Principat al Albaniei pe 25 noiembrie 1915. Vremea a fost groaznică, drumurile erau proaste și armata a încercat să-i ajute pe zecile de mii de civili care s-au retras împreună cu soldații și care aveau puține sau niciun bun sau aliment. Dar vremea rea și drumurile proaste au reprezentat și un avantaj pentru sârbi, deoarece germanii și bulgari nu au putut trece de munții albanezi. Astfel, mii de sârbi care au fugit din patria lor au reușit să scape de capturare. Cu toate acestea, sute de mii de oameni au pierit din cauza foametei, a bolilor, de sete, hipotermie, și din cauza atacurilor făcute de către forțele inamice și a bandelor tribale albaneze, ca răzbunare pentru conflictele militare dintre armata sârbă și gherilele separatiste albaneze petrecute între anii 1912-1913. Lupii care urlau lugubru atacau în haite soldații rătăciți. Peisajul surprins de regizor este apocaliptic. Singurul care oferă încredere și umanist este regele sârb. Albanezii îi ucideau pe soldații sârbi care rămâneau bolnavi în urmă ca să-i jefuiască. Regizorul surprinde povestea unui tânăr soldat sârb și experiențele sale dramatice în luptă și retragere, dar și despărțirea de mama sa care revenea să-l caute pe front ca să-i aducă ciorapi groși și haine de iarnă, în urma scrisorilor trimise acasă. Trama filmului ține în priză privitorul. Prietenia dintre soldatul sârb, care moare la un moment dat înghețat în munții Albaniei, cu un băiat de trupă căruia nemții i-au ucis mama, tata și cei șapte frați este înduioșătoare. Jertfa soldatului sârb care nu-l lasă pe băiatul bolnav să moară în pădurile înghețate ale Albaniei este dramatică până la lacrimi. Copilul de trupă devine simbolul supraviețuirii trupelor sârbești înfometate și zdrențuite în retragerea lor dezastruoasă ce seamăna cu fuga Marii Armate a lui Napoleon din Rusia anului 1812.

În timpul retragerii sârbilor înfometați, bolnavi și hărțuiți, aproximativ 200.000 au pierit în munții albanezi și mai multe mii au murit odată ce au ajuns pe insula grecească Corfu. Din cauza pierderilor masive de vieți omenești, retragerea armatei sârbe prin Albania este considerată de către sârbi a fi una dintre cele mai mari tragedii în istoria națiuni. Regizorul surpinde epuizarea militarilor sârbi ajunși pe plaja Adriaticii, care pur și simplu mor cu miile pe nisip datorită epuizării. Regele Petru I merge printre muribunzi pe o mare plajă devenită un vast cimitir de cruci. Încearcă să-i îmbărbăteze în ultimele clipe pe soldații fericiți că vorbesc cu Regele lor. Circa 5000 de soldați sârbi morți sunt legați cu bolovani și aruncați din bărci în mare. Marea a devenit cunoscută drept Cimitirul Albastru (Plava Grobnica). Ea se află în apropiere de insula greacă Vido. Soldatul poet sârb Milutin Bojić a scris un poem numit Plava Grobnica sau pentru a-și comemora camarazii căzuți. Poemul de paisprezece strofe, Bojić exprimă soarta tragică a Serbiei, a cărei armată a trecut prin Muntenegru și Albania în insulele grecești Corfu și Vido, câteva mii de soldați sârbi aflați pe ultima dintre acestea fiind îngropați în mare. „Clopotele bisericii noastre anunță totalul morților în loc de ora exactă”. Azi, în Corfu este un muzeu al dramei sârbești, iar în insula Vido un frumos memorial pe versurile poetului sârb.

Filmul se încheie dramatic cu imaginea regelui bătrân Petru I vâslind într-o barcă de lemn spre cuirasatele englezești și franceze și cântând o veche doină sârbească de un tragism balcanic. După război Petru I marcat de tragicele evenimente moare de inimă rea. Paradoxal, a fost regele care a cerut guvernului și statului major sârb să accepte condițiile rușinoase ale Austriei impuse în iulie 1914 pentru a se preveni războiul, știind că acesta va crea multă suferință și moarte. Petru I a luptat în 1870 la Sedan apoi împotriva turcilor în Bosnia, unde și-a văzut camarazii uciși de obuze. În urma primului război mondial Serbia a pierdut o treime din populație, cea mai mare pierdere a unei națiuni în acei ani grei. Petru I considera că ceea ce este azi rușinos poate fi mâine considerat salvator de către opinia publică. Vizionați filmul istoric ”Petru I al Serbiei”, este un film cum numai sârbii, polonezii, francezii sau rușii pot să facă, din păcate, noi, românii se pare că nu mai primim, din păcate, liber la filme despre trecutul nostru glorios sau dramatic. Filmul este o lecție de istorie, că numai prin eroism se cimentează o mare națiune dârză. Azi, Regele Petru I este considerat erou național al Serbiei, având monumente în marile orașe sârbești.

–––––––––

Ionuț Țene

Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării poate fi încetinit și cu cărți despre tradiții și obiceiuri

La începutul anului am primit de la scriitorul năsăudean Ioan Mititean o interesantă carte, intitulată”De Crăciun pe Valea Ilvelor- Festivalul ilvean de colinde și obiceiuri de iarnă-25 “, apărută la Editura Napoca Star, 2020, cu următoarea dedicație: “27 decembrie 2020, Pentru scriitorii Alex, Fl.Țene și Titina, pilde vii de slujire a culturii, o carte ce revarsă binecuvântare, ca o taină de comuniune la originele noastre. La mulți ani! ss.Ioan Mititean. “

Cartea apărut în condiții tipografice, estetice și grafice deosebite, se deschide cu o prefață semnată de Valer Avram, primarul comunei Măgura Ilvei, în cadrul căreia, subliniază că autorul acestei cărți a publicat, până acum 25 de cărți, sub genericul “În vârful peniței “ , că este iubitor de oameni, și în scrierile sale oglindește frumusețile Țării Năsăudului cu deschidere spre frumoasa Vale a Ilvelor, la care adaug eu este membru al Ligii Scriitorilor Români.

După această prefață intitulată “ Istorie, Leagăn, Destin“, distinsul istoric prof.Ioan Seni, președintele de Onoare al Desp. ASTRA Năsăud, redă amănunțit, cele 25 de festivaluri Ilvean de colijnde, obiceiuri de iarnă și port popular (1994-2020) , text ce se constituie într-un amplu reportaj, însoțit de fotografii sugestive, color.

Citind acest fotoreportaj mi-a dat imbold să fac o analiză a fenomenului globalizării. „În Biblie capitolul Geneza 22:18 se consfințește: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”. În această lumenă al acestui verset voi dezbate problema fenomenului globalizării, prin faptul că după ce-l de-al Doilea Război Mondial s-a observat că acest fenomen a devenit în zilele noastre o realitate (Napoleon POP)…

Globalizarea a devenit un fenomen studiat de economiști și sociologi din întreaga lume, fiind dictonul principal al specialiătilor în management, lozinca jurnaliștilor și politicienilor din întreaga lume. Globalizarea desemnează o gamă largă de schimbări și interdependențe economice, ideologice, tehnologice și culturale. Schimbările economice se referă în principal la internaționalizarea producției, creterea rapidă a mobilității capitalului, dezvoltarea corporațiilor transnaționale, precum și adâncirea și intensificarea interdependențelor economice la nivel mondial. Manifestările economice ale globalizării includ reorganizarea spațială a producției, dezvoltarea piețelor financiare, distribuirea de bunuri de consum fungibile în diverse țări și mișcări masive de populație. În concepția anglo – saxonă, globalizarea reflectă tendința întreprinderilor de a-i stabili unități de producție în întreaga lume, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de a se dezvolta. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăstura de bază a globalizrii rezidă în faptul că bunurile, serviciile, capitalul, munca, ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul întreprinderilor. În concepția continentală, globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale, în condițiile nivelării trebuințelor consumatorilor, standardizării produselor și dezvoltării firmelor, al comunicațiilor și al mass-mediei. Firmele interesate de fenomenul globalizrii sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și un conținut tehnologic înalt. Concurența acerbă de pe piață le pune în situația reexaminării frecvente a planurilor lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piață. Fără îndoială globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor și la fluxurile lor comerciale. Ea include și la globalizarea financiară, care a provocat schimbări semnificative în structura economiei mondiale.

Însă globalizarea este un fenomen care extompează sau anulează unele tradiții ale neamurilor, reduce folosirea limbilor vorbite până în prezent, predominând engleza, franceza și germană, limbi impuse populațiilor din teritoriile cucerite și făcute colonii. Apoi aceste limbii s-au impus prin literatură, educație și acum folosite în comunicațiile internaționale..

În acest proces, paradoxal, imigranții încearcă să-și impună religia și tradițiile populației majoritare. Nicidecum nu sunt asimilate. Avem exemplul romilor în România, a bulgarilor de la noi și a lipovenilor (ruși ), a turcilor din Germania etc. Migrația este abordată ca un proces care trebuie gestionat și nu ca o problemă care trebuie rezolvată, obiectivul principal fiind acela de a maximiza efectele pozitive și a limita efectele negative ale acestui fenomen. Migrația poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică și progres. Integrarea imigranților din state terțe constituie una dintre cele mai importante provocări la care Europa și, deci și România, trebuie să ofere răspunsuri eficiente întrucât, existența unor politici imigraționiste de succes este imposibilă în lipsa politicilor de integrare ale imigranților. Prin urmare, integrarea reprezintă un punct central al unei politici comprehensive de gestionare a fenomenului imigrației.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării poate fi încetinit și cu cărți despre tradiții și obiceiuri” →

Ioan ANDREICA: Olimpia Mureşan – Scrieri literare

Încă o carte document adusă în faţa iubitorilor de cultură maramureşeni şi nu numai de către distinsa învăţătoare, profesoară de limba şi literatura română şi italiană, Olimpia Mureşan, o personalitate formată la şcoala clujană între anii 1966 – 1971, ani de referinţă pentru generaţiile formate la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, prin calitatea şi competenţele greu de gândit în zilele noastre. OLIMPIA MUREŞAN (născută Cioica) 1946 în localitatea Câţcău – Cluj. Scriitoare din nordul transilvan, eseistă şi critic literar, membră a L.S.R -filiala Maramureş, a urmat Şcoala Pedagogică din Cluj absolvind în 1966, iar în 1971 a încheiat studiile universitare la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii clujene ,,Babeş-Bolyai” specialitatea Limba şi literatura română –italiană: a lucrat în învăţământ 43 de ani ca profesor de limba română, dar şi ca învăţătoare.

A debutat în revista Liceului Pedagogic cu un reportaj de călătorie ,,De la Ciucea la Târgu Jiu”, a activat în prestigiosul Cenaclu literar ,,Echinox” din Cluj, a publicat zeci de articole în revistele de specialitate din învăţământul primar şi gimnazial, a colaborat cu texte la revista naţională Lumea Misterelor, la Constelaţii Diamantine, Universul şcolii- Ulmeni, Informaţia zilei de Maramureş, Normaliştii Clujeni unde este printre fondatori, la revista Freamăt a L.S.R, Maramureş. În ultimii ani a semnat numeroase prefeţe, postfeţe şi recenzii de carte, multe dintre acestea fiind publicate în Antologiile Napoca Nova, unde are calitatea de colaborator permanent. În colaborare cu distinsul preot Ilie Bucur Sărmăşanul din localitatea Sărmaş de Mureş a publicat volume de cugetări cu titlul ,, 1001 Cugetări” vol. IV , IX, X, XI, şi ,,1001 Cugetări” mai mult sau mai puţin celebre: 2014, şi Asta-s Eu – culegere de articole literare, memorii, eseuri, recenzii de carte 2016.

Nu am pretenţia de a cunoaşte conţinutul cărţilor editate de către doamna profesoară, eseistă şi critic literar şi nici conţinutul zecilor de articole de specialitate, dar mă încumet să văd omul din spatele acestor activităţi având în vedere că şi eu cu voia Domnului am petrecut aproape un jumătate de veac în procesul educaţional şi în viaţa culturală legată de acesta, dar şi necesarul de energie în domeniul creaţiilor culturale şi literare. Doamna profesoară Olimpia Mureşan, ajunsă pensionară nici nu s-a gândit să pună condeiul jos şi cu o înţelegere profundă a rolului scrisului pentru generaţiile următoare, scrie şi publică volume considerate de domnia sa ca neaparat de scris pentru urmaşii noştri. Cartea ,,Scrieri literare,, apărut în anul 2019, este un tom cu mai multe componente necesare de transmis. Prioritar şi în acest volum autoarea a dorit să scrie despre: ,,Oamenii cetăţii” neprezentaţi în alte scrieri. ,,Am considerat că o prezentare succintă a vieţii autorului ar fi de folos cititorului, iar citatele selectate cu grijă din scrierile autorilor prezentaţi astfel îi vor reprezenta ca şi conştiinţă civică”.

Şirul autorilor prezentaţi cuprinde scriitori ca: Gelu Dragoş, Aurelia Velea, Cedică (Robu) Maria Georgeta, Dragomir Ignat, Elena Borcuti, Florica Bud, Oancă Aurelia, Ioan M. Lazăr, Ioan Potop, Ioan Andreica, Ioan Meteş Morar – Chelinţanu, Iacob Oniga, Milian Oros, Mariana Cristina Popan, Vasile Morar, Prea Fericitul Părinte Episcop Iustin, Vasile Bele, Olimpia Mureşan, Toma G. Rocneanu, Pamfil Bilţiu.

O altă componentă a tomului cuprinde, creaţii literare sub forma unor meditaţii: Apa, Piramida, Normal sau Paranormal?, recenzii ,,Secol de vânzare” Florica Bud, ,, Istoria înţeleaptă” Mircea Dorin Istrate, ,,Jurnalul” roman de Milian Oros, ,,Ţăran cu cravată” de Traian Duşa, ,,Pelerin printre semeni” de Ioan Andreica, ,, Priviri în împrejurimi şi spre înălţimi” de Ioan Potop, ,,Minerii Continue reading „Ioan ANDREICA: Olimpia Mureşan – Scrieri literare” →

Voichița Tulcan Macovei: Lazăr Magu -„Pași pe cupolă”, Editura Mirador, 2019, Arad

„Eu vin din veacul cel trecut/ sunt vocea unui înger mut…”

(Identitate – Lazăr Magu)

Un scriitor, indiferent de domeniul abordat, se încadrează undeva în literatura căreia îi aparține. Nu poate fi pe dinafară.

Am citit versurile a două volume scrise de poetul arădean Lazăr Magu, oprindu-mă special asupra ultimului „Pași pe cupolă”, apărut în 2019.

Te surprinde categoric tonalitatea poeziilor, structura versurilor, insolitul imaginilor artistice. Căci Lazar Magu nu scrie o poezie de tip eminescian. Prin forma textelor, construcția versurilor se încadrează în generația de poeți postmoderniști, definită destul de clar de ideologul generației, Mircea Cărtărescu: „postmodernismul nu creează, mimează, ia în derâdere, fantazează”. (Postmodernismul Românesc, Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 101.)

Dintre trăsăturile menționate de domnul Cărtărescu este important să nu uităm: ironia, decanonizarea, indeterminarea, „ Arta nu mai e axată pe operă, ci pe experiență, care nu mai este un obiect, ci un proces confuz, incontrolabil, de căutare”. (op. cit., p. 95)

Vom încerca să demonstrăm aceste trăsături asupra poeziei domnului Magu, care se regăsesc, de altfel, în opera unor foarte cunoscute nume ale postmodernismului românesc: Virgil Iaru, Traian Coșovei sau chiar Mircea Cărtărescu.

Totuși, pentru a creiona cât mai cuprinzător portretul creatorului Lazăr Magu, suntem obligați să ne întoarcem un pas înapoi în Istoria Literaturii noastre, la perioada modernistă și neomodernistă. Aceasta deoarece, vom găsi la domnia sa, elemente, idei, structuri poetice pe care le întâlnim în textele unor mari poeți, precum Tudor Arghezi (modernist) sau, mai ales, Marin Sorescu (neomodernist).

Titlul volumului ”Pași pe cupolă” este o metaforă amplă, dincolo de care îl putem găsi pe autoul-poetul Lazăr Magu în foarte multe ipostaze, „pășind (calm) pe cupola globului nostru”, căutând sensuri, explicații, metamorfozărilor prin care a trecut omenirea (planeta întreagă, inclusiv eul poetic): marinarul, căpitanul de vas, îndrăgostitul, medicul, cercetătorul, geograful, etc.

Deși în substraturile sale, este o poezie cu caracter reflexiv, totuși, nu aceasta este trăsătura fundamentală.

Până să ajungem la sensuri, care, oricum, se cer decriptate, versurile șochează, prin asocierea de cuvinte și expresii potrivite, precum la Arghezi: „oseminte vărsate, nume adunat pe o carte, ciorchini de negi”, ca să cităm doar din „Testament”.

Iată:

„Un zeu de brumă, veșnic nesătul/ a început să strângă timpul sul: lovește ploaia ca un foc de armă…” (Autumnală)

„Mestecenii ne scriu pe geam rețete” (Boală incurabilă)

„Te-am iubit …precum electricianul iubește un patent…”(Catarg rupt)

Chiar dacă versurile șochează, prin jocul de idei și de cuvinte, există totuși, substraturi grave care sunt sugerate cititorului. Pare că autorul ascunde totul într-o subtilă ironie, precum odinioară Marin Sorescu. Dincolo de cuvinte, se simte hohotul trist al poetului, poate nerecunoscut de sine, chiar și grave păreri de rău.

„Sunt locuri blestemate pe tragica planetă, / în care orice navă, silită se oprește…/Zvâcnește din adâncuri un negru cap de pește, / purtând la gât o barcă- trofeu și amuletă” (Căpitanul Grant)

Astfel de tristeți se resimt dedesubtul tuturor versurilor, care parcă nu te-ar lăsa să intri în adâncuri: Conversie, Cules de caise, Deshidratare…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Lazăr Magu -„Pași pe cupolă”, Editura Mirador, 2019, Arad” →

Cezarina ADAMESCU: Măgăritarele spiritului

Alexandrina Tulics

Boabe de grâu (Maxime)

Editura Stef, Iaşi, 2020

Puţini poeţi se încumetă să alcătuiască, din creaţiile proprii, o antologie de maxime şi aforisme proprii, pe teme religioase. Însă, acestea sunt chintesenţa gândirii spirituale care s-a perpetuat de-a lungul vremii şi ar trebui să fie luate în seamă, mai ales când sunt dăruite cu generozitate de o creatoare de Cuvânt bun şi ziditor de conştiinţe, cu o statură morală desăvârşită. Acestea constituie şi un bun prilej de relaxare şi de odihnă în spirit, în aceste vremuri tulburi şi confuze, de lepădare a valorilor şi lucrurilor esenţiale. Reîntoarcerea la aceste valori depinde doar de individ şi de dorinţa lui de a se depăşi, pentru a ajunge la ţintă.

Primul capitol se intitulează în chip semnificativ, „Calea înţeleaptă” şi este într-un fel, drumul pe care alegi să-l străbaţi întru desăvârşirea ta personală, dar şi a munci la edificarea altcuiva. Şi aici este munca mai interesantă. Dacă pe tine te cunoşti într-o oarecare măsură, cu altă persoană eşti abia la început şi trebuie s-o cunoşti, s-o cucereşti, să-i afli nevoinţele pentru a suplini, ceea ce-i lipseşte. Şi toate acestea la flacăra Duhului Sfânt, Cel care împarte darurile.

A căuta înţelepciunea precum regele Solomon în faţa lui Yahve, este cel mai bun lucru pe care omul îl poate face. Pentru că, degeaba ai de toate, dacă nu posezi măcar un dram de înţelepciune ca să ştii să alegi Binele în locul Răului, Virtutea în locul Viciului, ş.a. „Înțelepciunea este locomotiva care trage trenul vieţii” – susţine şi autoarea, care a avut-o, alegând să-şi adune, în locul averilor lumeşti, supuse ruginii şi moliilor, acele avuţii spirituale care nu pier niciodată. O dată cu formularea acestor maxime, autoarea transmite unele adevăruri care trebuie reţinute şi chiar practicate de orice creştin, pentru că: „Dacă nu este trăită, Biblia devine doar o carte lecturată”. A căuta şi a scoate la suprafaţă lumina, chiar şi în miez de întuneric este apanajul omului bun, creştinului adevărat.

Autoarea exultă virtuţile creştine: credinţa, speranţa, iubirea, smerenia, bunătatea, iertarea, evlavia, răbdarea, îngăduinţa, prietenia ş.c.l. Pentru fiecare ea are un buchet de gânduri alese, iscate direct din inimă. Unele maxime sunt definiţii pure, în câteva cuvinte sintetizând, ceea ce ele cuprind. Despre iubire, autoarea scrie: „Singurul punct de sprijin al omenirii este dragostea”. Există şi unele definiţii ale lui Dumnezeu inedite: „Dumnezeu este oxigenul sufletului”; „Sufletul are un singur vindecător-DUMNEZEU!”; „Omul fără Dumnezeu este șchiop, orb fără viață!”; „Dumnezeu este singura mamă a sufletelor noastre”; ş.a. Alte definiţii: „Bucuria este oxigenul credinței”; „Aripile rugăciunilor sunt genunchii”; „Dărnicia este aritmetica cerească! Dăruiești și devii bogat!”;„Tăcerea este terapia înţelepciunii”; „Iertarea este mâna care nu dorește să se răzbune”; „Primăvara… o sărutare a împăcării anotimpurilor!”; „Rugăciunea este bumerangul care atinge cerul și se întoarce victorios că L-a văzut pe Dumnezeu!”; „Verbul-medicament? – Iartă!”; „Gustoasă hrană este recunoștința!”; ”Omul care-L are pe Dumnezeu, are și pământul și cerul!”; „Bunătatea este pâinea ruptă în două iar tu iei bucata cea mică”; „Tăcerea este mierea creștinului înțelept”; „Coroana iubirii este smerenia”, etc.

Altele sunt de o frumuseţe, adâncime şi gingăşie negrăite: „Cheamă viorile cerului să-ți cânte dragostea de Dumnezeu”; „Prietenia este lacrima care plânge în rugă pentru tine când tu nu o mai poți face”; „Lacrimile mulțumirii sunt scara sufletului spre cer”;„Rugăciunea este singurul pod, pământ-cer”; „Dumnezeu este calendarul vieții mele pe pământ”; „Ascultarea de Dumnezeu este farmacia sufletului”; „Cerul se măsoară cu lacrimile și genunchii”; „Singura coroană care împodobește omul este smerenia în credință”; „Mama este mâna lui Dumnezeu uitată toată viața pe fața copiilor”; „Rugăciunea curăță impuritățile conștiinței”; „O singură dată s-a scris dragostea cu litere de sânge dumnezeiesc, în Golgota”.

Cartea Alexandrinei Tulics este un mic îndreptar de terapie divină. Dar şi de pedagogie şi psihologie care pot fi aplicate multor categorii de cititori. Ei se vor regăsi şi vor aprecia aceste cuvinte simple, aceste sintagme reuşite pentru viaţa lor. Dar, meritul incontestabil constă într-o sinteză veritabilă a experienţei şi înţelepciunii proprii, purtată prin enciclopedia aforistică universală. Ea a dorit să lase un semn despre viaţă, lume, univers, credinţă. Şi a reuşit un florilegiu splendid cu nestemate, cu nemuritoare păstrate la icoană laolaltă cu busuiocul şi apa sfinţită, sub ştergarele brodate de mâna măicuţei sau a bunicii, arhetipul hărniciei ţăranului român.

Scurte lecţii de viaţă, precum fulguraţiile care luminează o clipă, se aprind şi se sting, ca semnalele unui far în plină furtună care ghidează corăbiile să ajungă la ţărm şi să nu se sfărâme de stânci. Isus Cristos este stânca, de ea trebuie să ne agăţăm, la ea trebuie să ajungem să ne construim casa veşniciei pentru a nu cădea pradă vânturilor potrivnice.

Aforismul este hrana şi apa celui flămând şi însetat de lumină, de milostivire, de pace lăuntrică şi de împărtăşirea cu pâinea cuvântului şi apa vie a Duhului generos care, oricât ar fi împărţit, nu-şi împuţinează harurile. Drumul până aici a însemnat pregătire, documentare, experienţă, practicarea credinţei, lucrul cu semenii. Dar rezultatul e admirabil. Cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu, cu toţii avem un loc special în braţele Mântuitorului. În braţele Sale încape întreaga omenire. Mini tabloluri adorabile se iscă sub pana autoarei cu adieri de sfinţenie. Le reţii pentru că sunt parte din viaţă. Te regăseşti în ele şi te bucuri, aşa cum te bucuri de întâlnirea cu un vechi prieten pe uliţa copilăriei. Ex. „Cântecele copilăriei, scoase din fonoteca în forma de inimă a mamei…”

Gânditorul, filozoful, în cazul Alexandrinei Tulics este întrecut de poetul cu acelaşi nume, prin frumuseţea imaginilor pe care le creează. Nici nu se putea altfel. Orice gândire, fără un pic de poezie, devine aridă, greu de înţeles şi, în cele din urmă, e respinsă. Autoarea a găsit astfel de modalităţi de comunicare, încât a găsit un limbaj adecvat, astfel ca, aforismele să dobândească un plus de farmec, un înţeles clar şi distinct, uşor accesibil, reuşind performanţa de a-şi găsi adepţi din toate mediile. De fiecare dată când întâlneşti o mostră de gândire care ţi se potriveşte, ai tendinţa să spui: „Cum de nu m-am gândit şi eu la asta?” Adevărul e că ne gândim, dar întârziem să formulăm o expresie care conţine această idee. Oricum, formulările aforistice ale autoarei ne sunt la îndemână, ori de câte ori dorim să ne lămurim de un lucru sau de mai multe.

Cartea aceasta are darul de a ne îmbogăţi cu adevăruri desluşite poetic, structurate şi grupate astfel încât să ne facem o idee generală asupra întregii existenţe, cosmice şi umane, din care Dumnezeu este elementul omniprezent. Fără El, nimic nu ar fi de înţeles, de acceptat, de îngăduit. Autoarea a inclus în volum şi anumite poveţe, îndemnuri, fără să cadă în didacticism, după propriul principiu: „Adună cu selecție, împarte cu discreție! Judecă în dreptul tău, în rest lasă-L pe Dumnezeu”: „Stai lângă Lumină, să-ți miroase sufletul a flori și roadă coaptă!”;„Lăsați copiii să se nască! Ei sunt reflexia stelelor pe pământ! Sunt stelele pământului!”; „Să nu faci noduri omului și drumului drept!”;”Întinde mâini de pâine să se înmulțească grâul!”;„Umilește-te sufletește când dăruiești că să-ți ajungă jertfa la tronul de milă al Tatălui ceresc”;”Ai grijă de partea ta exterioară ținând cont de cea interioară”; „Nu trece pe podul care e rupt, nu merge cu calul cu piciorul frânt și nu te însoți cu omul despărțit de prima nevastă”. Ea exultă virtuţile creştine, smerenia „Smerenia este cea mai frumoasă faţă a înţelepciunii”.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Măgăritarele spiritului” →

Voichița Tulcan Macovei: Iuliu Stanciu – „Clanului interlopilor”, Editura ePublishers, București, 2020

Iuliu Stanciu este un scriitor extrem de prolific al literaturii române actuale, despre care s-a spus că este un Jules Verne al sec XXI. Are scrise peste 30 de romane, în care se dovedește un continuator serios al muncii de cercetare asupra lumii și Universului. Spunem aceasta deoarece, cu siguranță, cei peste 30 de ani în care lucrează ca cercetător fizician, descoperind și acționând pentru îmbunătățirea și funcționarea laserului la Institutul de Fizică Atomică din Turnu Măgurele, l-au determinat să continue, după ieșirea la pensie, activitatea de explorare a Universului, acum prin viziunea literaturii.

Dintre multele romane, „Clanului interlopilor”, apărut recent la cunoscuta editură ePublishers, mi-a stârnit curiozitatea. Acesta abordează o tematică vastă a României, surprinsă în ultimii ani de dictatură comunistă, cu descrierea revoluției din 1989, apoi a perioadei de tranziție, atât de bogată în schimbări, care au adus și la noi, practici, preocupări, activități necunoscute pe teritoriul țării, înainte de1989.

Naratorul este omniscient, cunoaște, prin urmare, fiecare aspect al întâmplărilor descrise. Fundalul acțiunii este construit ca un drapel tricolor fluturând în bătaia vântului, iar întâmplările sunt fixate lângă Câmpulung Muscel, unde s-au născut personajele și București, capitala țării. Sunt marcați câțiva ani din istoria poporului nostru, plecând de la sfârșitul epocii comuniste, de la 1983, 1984, 1985, 1989 și anii de tranziție, așadar, ai eliberării de sub „jugul comunist”, și descătușarea tuturor energiilor românilor către libertate. În sensul acesta, întâlnim descrieri de evenimente, de obiceiuri și tradiții ale României de dinainte și de după 1989.

Amintim doar câteva, excelente prin autenticitatea coloristică ce redă farmecul și pitorescul unor timpuri și locuri. Târgul din Sticleni, loc de întâlnire săptămânală a sătenilor, care se adunau cu mic cu mare să vândă, să cumpere sau, pur și simplu…să caște gura la alții. „Peste târg plutea o pâclâ acră și vineție, de la fumul grătarelor cu mici. Asistai la o hărmălaie generală , zgomot, freamătul mulțimii, care se adăugau dangătului tânguietor al clopotelor de la biserica satului, aflată în apropiere și la concurență cu târgul.” (pag. 36).

Cu aceeași măiestrie artistică, naratorul face ample descrieri ale Bucureștiului dinainte de 1989. Pagini întregi sunt destinate Revoluției, care este descrisă cu exactitatea unui adevărat cercetător ce cunoscuse foarte bine datele și desfășurarea evenimentelor. Ca pe o peliculă de film, cititorul poate să vadă haosul ce a stăpânit țara în vremea aceea, debusolarea românilor. Teama celor bogați pentru propriile agoniseli, fuga peste hotare, dar și libertățile fără noimă ce au pus stăpânire pe pământul patriei și care au făcut posibilă dezlănțuirea de nestăpânit a hoțiilor, a tâlhăriilor și a crimelor. Apariția și pe teritoriul țării noastre, a interlopilor, a mafiei, denumiri despre care românii au auzit, până acum, mai mult de la emisiunile TV (a „legii tăcerii” impuse de clanuri)

Dar…

Nu aceasta este esența romanului „Clanul interlopilor”!

Scopul cărții este mult mai profund și are un caracter psihologic, moralizator, sugerat chiar de motto-ul romanului: „A fi simplu, dar cinstit, e mai prețios decât a fi genial dar necinstit”. (Honore de Balzac)

Profunzimea sensurilor morale, psihologice, existențiale, surprinse pentru starea de cumpănă a României socialiste aflată în trecerea spre un capitalism sălbatic, este excepțional surprinsă de domnul Iulian Stanciu prin crearea tipologiilor a două personaje principale, Pompiliu și Babanu.

Trebuie să surprindem puterea psihologică a autorului, care se dovedește nu doar un cunoscător al realităților sociale, economice ale României și ale lumii, ci și un extraordinar analist al stărilor sufletești, psihologice ale personajelor, elemente mânuite extrem de bine prin tehnicile artei realiste și naturaliste.

Toată lupta socială, economică este ilustrată literar-artistic prin existența acestor personaje, care reprezintă embleme, simboluri ale acelor timpuri, dar și pilonii întregii acțiuni.

Apare astfel radiografiată structura socială a României din epoca comunistă, dar și imposibilitatea de a-ți depăși starea socială. În prim plan se află două familii bine cunoscute în satul Sticleni. Familia Herescu, formată din tatăl, Stelian Herescu- apreciat medic militar, soția Ioana, profesoară și fiul Pompiliu, deosebit de inteligent. Aceasta locuia într-o casă mare, tip conac, singura rămasă din averea părinților, confiscată de comuniști. Cealaltă familie, reprezentativă pentru epocă, se numea Baban. Tata era lăcătuș mecanic la Fabrica de Cherestea din comuna Sticleni, mama, croitoreasă. Familia avea doi copii, o fetiță și un fiu, Nelu Baban(u), tânăr extrem de agitat.

Copiii celor două familii vor fi protagoniștii întregii acțiuni, ei reușind să demonstreze pas cu pas, filă cu filă, scopul cărții.

Scriitorul este, nu doar un mare narator, stăpânind toate tehnicile narative pe care le folosește excelent, ci și un profund cunoscător al ființei umane. Tocmai de aceea, putem să susținem, cu drept cuvânt, că în centru romanului se află viața omului, familia, educația primită de copii, rolul mediului social în formarea personalității tinerilor.

Cei doi, Pompiliu și Nelu erau prieteni dintotdeauna. S-au născut în același an (1965), în același loc și, o vreme, au urmat aceeași școală. Deși din familii atât de diferite, copii și adolescenți, cei doi erau prieteni nedespărțiți, fiind legați de trăsături psihologice de care nici măcar nu își dădeau seama: ambiție, tendința de a se simți superior celorlalți, curajoși, dar și o abilitate de a obține tot ceea ce își doresc. Au ajuns până la a se face „frați de cruce” sub jurământul de a-și rămâne fideli și de a se ajuta toată viața! Sigur, aceste trăsături, deloc pozitive, au dat multă bătaie de cap familiilor. Hereștii l-au „tratat” pe Pompiliu cu dragoste, înțelegere și speranță. Nu o dată, mama spunea vecinilor: „E un băiat bun, dacă nu se află sub influența celor răi”. (pag. 21)

Alta era atmosfera de creștere și educare în familia Baban. Mereu nervos, tatăl nu doar îl certa pe Nelu ci, de fiecare dată când greșea, îl bătea rău, până la a -l maltrata fizic și psihic.

Cum este și normal, dezvoltarea celor doi copii, formarea caracterelor a depins mult de educația primită în familie. Nelu Baban nu termină liceul și fuge de acasă, nemaiputând îndura pedepsele tatălui. Gestul are, desigur, cauze ușor de înțeles. Traiectoria socială îl va ajuta să-și dezvolte spiritul liber, superioritatea față de cei din jur. Dar, evoluția lui, desfășurată într-o totală inconștiență, va fi una devastatoare atât pentru el, cât și pentru societate.

Cu totul altfel evoluează Pompiliu (și numele ajută la caracterizarea personajelor). Îndrumat îndeaproape de tată, ajuns medic în București, Pompiliu intră la Facultatea de Drept. Harnic, muncitor, termină Dreptul, urmând a alege între profesia de avocat, judecător sau procuror. A ales, până la urmă, profesia de procuror.

Extrem de abil, naratorul îndreaptă mereu acțiunea spre scopul vizat. Astfel, Pompiliu nu s-a schimbat întru totul, din punct de vedere moral. Din păcate, a rămas același tânăr viclean, cameleonic în relație cu ceilalți, pentru a-și atinge întotdeauna scopurile. Practic, plonjează în valurile vieții Bucureștiului dinainte și după Revoluție, absolut conștient, știind când să se avânte și când să nu intre în bătăliile vieții.

Prin aceste tactici ascunse, semenii nebănuindu-i cu adevărat gândurile, alege între femei, se folosește de bărbați, doar pentru a-și atinge scopul.

Și totuși…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Iuliu Stanciu – „Clanului interlopilor”, Editura ePublishers, București, 2020” →

Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden

De obicei, atunci când am o carte nouă în mână, îmi place să intuiesc ceea ce dorește să spună autorul, prin titlu. La denumirea subtilă, metaforică, precum „Insomnia iubirii” de Florin Gheorghiu, publicată în Iași, la Editura Doxologia, (2020) am zăbovit mai mult, cu speranța să-i dezleg complet misterul, decodificându-l aprioric, pentru a înțelege de îndată cam despre ce poate fi vorba în carte. Am încercat să descâlcesc cumva „firul Ariadnei”, însă în fața acestui titlu original, o figură de stil abil meșteșugită, trebuie să recunosc, că nu am reușit decât să-mi pun o serie de întrebări și să mă hotărăsc de îndată, să încep să citesc această carte.

Constat din primele poeme că este o scriere cu totul deosebită de lirica românească modernă, contemporană. Poetul român, adoptat și trăitor în Grecia, a devenit treptat, prin opera sa, un adevărat „aed”. Aedul are și conotația de scriitor talentat, ceea ce dovedește din plin și Florin Gheorghiu prin scrierea sa, care se apropie de poezia epică, specifică Eladei antice. Astfel, rapsodul român și-a dat mâna cu aedul elen, și împreună cântă iubirea într-un mod aparte, împletind spontaneitatea și imaginația cu „intarsii” estetice din mitologie, istorie, știință și cultură.

Prin intermediul poeziei, autorul dorește să stabilească o relație biunivocă de comunicare eficientă între autor și cititor. Mai întâi, poetul sugerează calea cea mai sigură a receptării corecte a poeziei, de către cititori. Cartea începe cu pledoaria poetică pentru cunoașterea semnelor grafice ale alfabetului în care se scrie și se citește poezia, poezia fiind „alintată” de scriitor cu sintagma încântătoare de „muzică a sufletului”: „Muzica sufletului… va fi scrisă cu un nou alfabet, numai al acestui poet?// …Poate pentru a scrie minunata poezie-simfonie,/ Sufletul și inima trebuie să fie și cuib de armonie/ Și stup de cântece, de iubire, de dor și omenie,/ Iar cititorii ar trebui să dorească și să știe,/ Să asculte melodiile scrise cu alfabetul pentru poezie,/ Acest alfabet nou, cu sunetele ciripite din inimile poeților,/ Ca înviate din cutiile de rezonanță ale viorilor,/ Corăbiile cu aer ale cântecelor, din cuibul și stupul inimilor,/ Care plutesc versurile pe aer ca trilurile privighetorilor/ Și ancorează muzica la limanul sufletelor cititorilor!” Astfel, cititorii se pot bucura din plin, de dulceața mierii stărilor și emoțiilor transmise prin vers: „În inima cititorilor, o inimă ca un cuib și stup primitor,/ Unde melodiile din sufletul și inima poeților/ Să fie aduse ca de zborul neobosit al albinelor,/ Ancorând ușor în inima lor ca în portul cel mai primitor?” (Alfabetul poetic)

Odată învățat alfabetul, autorul ne introduce în „Universul cuvintelor”. „Cuvântul Începutul Începutului,/ Izvorul cel dintâi al Luminii Soarelui,/ Al Existenței și al Universului,/ Creatorul din iubire al omului și al cuvântului lui!” Cuvântul este Dumnezeu Însuși. Demiurgul universului și al tuturor viețuitoarelor pământului, inclusiv al omului, Ființa Supremă Lumină în lumină și Iubire în iubire: „De aceea trebuie să-L adorăm,/ De aceea trebuie să-L respectăm,/ Așa cum ar trebui și trebuie să respectăm,/ Aerul, Apa, Focul și Pământul iubit,/ Să adorăm și Universul Cuvintelor mereu îmbogățit,/ Ivit din Cuvântul Lumină, Cuvântul Absolut,/ Ce cuprinde Tot Universul până la nesfârșit…” (Universul cuvintelor)

Poetica lui Florin Gheorghiu este de sorginte filosofică. În concepția despre lume și viață a filozofiului grec presocratic Empedocle (490 î.Hr. – 430 î.Hr), aerul, apa, focul și pământul sunt considerate elementele fundamentale din care este creată lumea, concepție preluată și de alți filozofi pre și postsocratici eleni, precum și de unii filosofi din Occident. În acest spirit, autorul încearcă să înțeleagă lumea naturală, pragmatică, dar și pe cea transcedentală, metafizică, să explice ființarea, dar și evoluția acesteia, adică trecerea dintr-o stare în alta, punându-și numeroase întrebări despre Cer și Pământ, viață și moarte, început și sfârșit, aer, apă, foc și pământ, virtute și păcat, iubire și ură, prietenie, pace și război, libertate și opresiune, trup și suflet, moarte și nemurire…

Aerul este considerat elementul fundamental, primul activat, necesitatea sine-qua-non pentru existența vieții aerobe. Aflat între Cer și Pământ este prielnic și luminii, sunetului și zborului; este și simbolul spiritualizării și îndumnezeirii prin înălțare și pătrundere în realități cosmice superioare, înalte. În viziunea autorului, aerul îl însoțește în mod continuu pe om în viața terestră și extraterestră. Primul contact al omului cu aerul are loc încă de la naștere, sub forma unui sărut vital, întrucât aerul oferă oxigenul absolut necesar ființelor nou născute: „Aerul inspirat cu nesaț de prunc la începutul vieții,/ Când un suflet nou ia startul în ștafeta continuității,/ Oxigenul dăruit celulelor ca supt din sânul verdeții/ Nu este și primul sărut salvator al aerului dat vieții/ Și prima alăptare cu oxigen care-i făcută existenței,/ Ca din sânii și gurile cu aer din verdele respirației?” (Aerul și sărutul) Deci, aerul este esențial pentru om, este primul constituent care ne asigură existența, oferă oxigenul pe care îl inspirăm, dar este și hrana necesară în fiecare clipă pentru trup (ca o alăptare, pentru suraviețuire); omul fiind și trup și suflet, poetul consideră că aerul asigură și hrana spirituală a sufletului. „Primul sărut dat respirației e și o primă alăptare/ Din iubire sacră din cer, luminoasă ca o fulgerare,/ Care hrănește existențele până la ultima suflare!” (Alăptarea aerului) Considerând că omul este fragil, perisabil, doar o frunză în vânt, care căutând lumina tinde spre nemurire, induce cititorilor ideea, că în viața pământeană efemeră este imperios necesar să se pregătească pentru viața de apoi, pentru a respira în lumina vie din veșnicie, oxigenul din verdele etern („din sânii și gurile cu aer din verdele respirației”), adică din verdele absolut viu și etern al Grădinii Paradisului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden” →

Daniel LUCA: Limbajul iubirii

Limbajul iubirii nu poate fi descifrat de oricine, ci doar de cei iniţiaţi, însă niciodată de unul singur şi numai atunci când apare momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.

Volumul de versuri Niciodată nu vine prea târziu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020) este rezultatul unei astfel de strădanii în doi, poemele lui Nicolae Toma aflându-și răspuns ori continuare în cele ale Mihaelei Huțanu, fiind o dovadă vie a existenței și a nemuririi acestui sentiment care este iubirea („căci era o limbă doar de noi înțeleasă” – M.H., Sanctuarul II).

Sentiment care nu se lasă ușor descoperit și se ivește în viața omului atunci când este mai abitir pus sub semnul întrebării, dar niciodată … prea târziu [„Iubirea niciodată nu vine prea târziu / (…) / așteaptă când inima este deschisă / când inima ta cheamă nemărginirea / iar și iar cum trece vremea / și nu ne mai săturăm / cântând iubire într-o mare de neiubire” – N.T., Niciodată nu vine prea târziu].

Când inima este deschisă larg, fiorii dragostei pătrund și își fac de cap, aducând un amalgam de emoții și senzații: dorință, fericire, pasiune, împlinire, puritate, dar și incertitudine, durere, suferință („Să iubești o femeie / care știe să fie mereu o femeie / O femeie care să știe timpul să-l oprească / Și să-ți dea miere și sânge și durere” – N.T., Să iubești o femeie; „acum plutesc în ecoul cuvintelor / demult uitate, de parcă / nici nu le-am trăit vreodată”; „În dimineața asta / m-am trezit curată și iubită” – M.H., Împlinirea Fedrei).

Iubirea înseamnă însă trăire intensă, dincolo de orice temere, acceptarea cu seninătate și scufundarea în adâncurile-i fără tub de oxigen, fără a mai lua în considerare riscurile („Dorul meu cu dorul tău umblă năuce / prin astă lume rece, trecătoare” – N.T., Dorul meu cu dorul tău; „Dorurile noastre sunt înlănțuite” – M.H., Dorul meu cu dorul tău II) pentru că numai ea poate înălța sufletele pe cele mai înalte culmi („e lună plină în noi, eliberați de greul din retină / așteptăm zorii ținându-ne de mână / pe cea mai înaltă stâncă” – M.H., Poveste pentru totdeauna).

Este dincolo de sentimente, stârnind patimi de nedescris („Dorința-i arzătoare și mistuie / ca lava unui munte ce erupe, / deși eu simt că într-un gând / s-a întâmplat, / că ale noastre mâini au explorat / de zeci de ori acele teritorii / de neuitat, / în gând, în vis, chiar și eu … / ochii deschiși” – M.H., Dorință), întrucât vine de dincolo de timp, de real („deși, noi ne-am atins dinainte / Continue reading „Daniel LUCA: Limbajul iubirii” →

Al. Florin ȚENE: Mircea Daroși – ,,Ardeleanul Moldovenizat“sau Gavril Istrate într-o statuie din cuvinte

Cartea, scriitorului Mircea Daroși, distins dascăl din zona Năsăudului, intitulată “Gavril Istrate-Ardeleanul moldovenizat “, mi-a sosit ca o rază de lumină în Ajunul nașterii Domnului Iisus, cu următoarea dedicație: “Stimă și prețuire pentru omul de aleasă cultură, Al.Florin Țene.ss Mircea Daroși, Nepos, 21 dec.2020.“

Volumul, apărut la editura “Ecou Transilvan”, Cluj-Napoca, 2020, este structurat în următoarele secvențe și capitole: “Argument”, “Arc peste timp “, în care sunt incluse 13 subcapitole ce marchează etape din viața profesorului universitar Gavril Istrate “, “Filologie și lingvistică “ cu alte 19 subcapitole “în care sunt dezvoltate interferențele literare ale profesorului universitar și comentarii despre opera filologică și lingvistică a acestuia,”Comori ale prieteniei “ cu 7 subcapitole, în care descoperim relațiile de prietenie cu mari personalități din domeniul filologiei, ca:Iorgu Iordan, amintiri despre Blaga, Rebreanu, Sadoveanu etc “, “ Caligrafii critice“ în care sunt incluse nouă evocări omagiale semnate de Vasile Vidican, Petronele Podovei, Ioan Buzaș, Mircea Prahase, Ioan Seni, Virginia Brănescu, Ioan Mititean și Menuț Maximinian, capitol urmat de Scrisori, lucrări de filologie și lingvistică, Studii și articole, volumul închizându-se cu Anexe.

Adevăratul studiu, apărut într-o ținută grafică și estetică deosebită, are pe “aripioarele coperților “ următoarele texte: “Pentru cei care l-au cunoscut în îndelungata lui carieră de profesor universitar, Gavril Istrate a rămas în amintirea lor pentru totdeauna: lingvistul, filologul, căutător de sensuri ale cuvintelor, scriitorul, dar mai ales omul de un profund caracter și de o rară omenie.(… )“, iar pe a doua aripioară a ultimei coperți, scriitorul Dumitru Munteanu scrie următoarele despre autorul acestui volum: “Monografist authentic, publicist ;i cercet[tor dedicate fenomenului cultural și spiritual, analist competent și fin, dar și scriitor cu vocația evocării, Mircea Daroși își construiește cu fiecare carte scrisă și publicată o identitate literară vizibilă, adevărată și original. Modest în apariții publice, împletind benefic o carieră didactică cu una litarară, Mircea Daroși este un nume de referință în realul spiritual rebreniano-coșbucian.“

Citind această carte despre o mare personalitate mi-am adus aminte ce spunea Dimitrie Gusti: “Personalitatea reprezintă cea mai înaltă sinteză sufletească. Misiunea personalității este ca prin ea să se contribuie la realizarea umanității “.Aforism ce se potrivește ca mantaua lui Gogol pentru personajul lui Mircea Daroși.

Născut în satul Vărarea, cu denumirea actuală Nepos, viitorul profesor universita Gavril Istrate este cel de-al doilea copil al familiei Istrate, având o fire retrasă în sine, dar isteț. Rămas orfan de tată-l său care era un rapsod, un mesager al etosului popular, Gavril Istrate, de mic, este dotat cu simțul versului, o ureche muzicală și iubitor al poeziilor lui Coșbuc, Alecsandri, dar și al înțelepciunii populare.Elev al Liceului din Năsăud, viitorul profesor universitar, este, în prezent o mândrie cărturărească, și o expresie a rezultatului pedagogic al profesorului său Aurel Șorobetea.de la liceul năsăudean..

Format ca profesor universitar la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza “din Iași, unde a fost studentul unor mari personalități precu:Garabet Ibrăileanu, criticul de la “Viața Românească “, Iorgu Iordan, Octav Botez, George Călinescu etc, acesta urcă treaptă cu treaptă în ierarhia universitară.

Profesorul universitar Gavril Istrate, despre care scrie cu empatie în articolele publicate de Mircea Daroși în prestigioasa revistă “Luceafărul”, este o personalitate reprezentativă ale culturii Continue reading „Al. Florin ȚENE: Mircea Daroși – ,,Ardeleanul Moldovenizat“sau Gavril Istrate într-o statuie din cuvinte” →

Prof. Dr. Constantin MIU: Cunoașterea lumii prin simțuri și culori

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).

Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri: „Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).

Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <<acel ceva>>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!

Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:

Continue reading „Prof. Dr. Constantin MIU: Cunoașterea lumii prin simțuri și culori” →