De obicei, atunci când am o carte nouă în mână, îmi place să intuiesc ceea ce dorește să spună autorul, prin titlu. La denumirea subtilă, metaforică, precum „Insomnia iubirii” de Florin Gheorghiu, publicată în Iași, la Editura Doxologia, (2020) am zăbovit mai mult, cu speranța să-i dezleg complet misterul, decodificându-l aprioric, pentru a înțelege de îndată cam despre ce poate fi vorba în carte. Am încercat să descâlcesc cumva „firul Ariadnei”, însă în fața acestui titlu original, o figură de stil abil meșteșugită, trebuie să recunosc, că nu am reușit decât să-mi pun o serie de întrebări și să mă hotărăsc de îndată, să încep să citesc această carte.

Constat din primele poeme că este o scriere cu totul deosebită de lirica românească modernă, contemporană. Poetul român, adoptat și trăitor în Grecia, a devenit treptat, prin opera sa, un adevărat „aed”. Aedul are și conotația de scriitor talentat, ceea ce dovedește din plin și Florin Gheorghiu prin scrierea sa, care se apropie de poezia epică, specifică Eladei antice. Astfel, rapsodul român și-a dat mâna cu aedul elen, și împreună cântă iubirea într-un mod aparte, împletind spontaneitatea și imaginația cu „intarsii” estetice din mitologie, istorie, știință și cultură.

Prin intermediul poeziei, autorul dorește să stabilească o relație biunivocă de comunicare eficientă între autor și cititor. Mai întâi, poetul sugerează calea cea mai sigură a receptării corecte a poeziei, de către cititori. Cartea începe cu pledoaria  poetică  pentru cunoașterea semnelor grafice ale alfabetului în care se scrie și se citește poezia, poezia fiind „alintată” de scriitor cu sintagma încântătoare de „muzică a sufletului”: „Muzica sufletului… va fi scrisă cu un nou alfabet, numai al acestui poet?// …Poate pentru a scrie minunata  poezie-simfonie,/ Sufletul și inima trebuie să fie și cuib de armonie/ Și stup de cântece, de iubire, de dor și omenie,/ Iar cititorii ar trebui să dorească și să știe,/ Să asculte melodiile scrise cu alfabetul pentru poezie,/ Acest alfabet nou, cu sunetele ciripite din inimile poeților,/ Ca înviate din cutiile de rezonanță ale viorilor,/ Corăbiile cu aer ale cântecelor, din cuibul și stupul inimilor,/ Care plutesc versurile pe aer ca trilurile privighetorilor/ Și ancorează muzica la limanul sufletelor cititorilor!” Astfel, cititorii se pot bucura din plin, de dulceața mierii stărilor și emoțiilor transmise prin vers: „În inima cititorilor, o inimă ca un cuib și stup primitor,/ Unde melodiile din sufletul și inima poeților/ Să fie aduse ca de zborul neobosit al albinelor,/ Ancorând ușor în inima lor ca în portul cel mai primitor?” (Alfabetul poetic)

Odată învățat alfabetul, autorul ne introduce în „Universul cuvintelor”. „Cuvântul Începutul Începutului,/ Izvorul cel dintâi al Luminii Soarelui,/ Al Existenței și al Universului,/ Creatorul din iubire al omului și al cuvântului lui!” Cuvântul este Dumnezeu Însuși. Demiurgul universului și al tuturor viețuitoarelor pământului, inclusiv al omului, Ființa Supremă Lumină în lumină și Iubire în iubire: „De aceea trebuie să-L adorăm,/ De aceea trebuie să-L respectăm,/ Așa cum ar trebui și trebuie să respectăm,/ Aerul, Apa, Focul și Pământul iubit,/ Să adorăm și Universul Cuvintelor mereu îmbogățit,/ Ivit din Cuvântul Lumină, Cuvântul Absolut,/ Ce cuprinde Tot Universul până la nesfârșit…” (Universul cuvintelor)

Poetica lui Florin Gheorghiu este de sorginte filosofică. În concepția despre lume și viață a filozofiului grec presocratic Empedocle (490 î.Hr. – 430 î.Hr), aerul, apa, focul și pământul sunt considerate elementele fundamentale din care este creată lumea, concepție preluată și de alți filozofi pre și postsocratici eleni, precum și de unii filosofi din Occident. În acest spirit, autorul încearcă să înțeleagă lumea naturală, pragmatică, dar și pe cea transcedentală, metafizică, să explice ființarea, dar și evoluția acesteia, adică trecerea dintr-o stare în alta, punându-și numeroase întrebări despre Cer și Pământ, viață și moarte, început și sfârșit, aer, apă, foc și pământ, virtute și păcat, iubire și ură, prietenie, pace și război, libertate și opresiune, trup și suflet, moarte și nemurire…

Aerul este considerat elementul fundamental, primul activat, necesitatea sine-qua-non pentru existența vieții aerobe. Aflat între Cer și Pământ este prielnic și luminii, sunetului și zborului; este și simbolul spiritualizării și îndumnezeirii prin înălțare și pătrundere în realități cosmice superioare, înalte. În viziunea autorului, aerul îl însoțește în mod continuu pe om în viața terestră și extraterestră. Primul contact al omului cu aerul are loc încă de la naștere, sub forma unui sărut vital, întrucât aerul oferă oxigenul absolut necesar ființelor nou născute: „Aerul inspirat cu nesaț de prunc la începutul vieții,/ Când un suflet nou ia startul în ștafeta continuității,/ Oxigenul dăruit celulelor ca supt din sânul verdeții/ Nu este și primul sărut salvator al aerului dat vieții/ Și prima alăptare cu oxigen care-i făcută existenței,/ Ca din sânii și gurile cu aer din verdele respirației?” (Aerul și sărutul) Deci, aerul este esențial pentru om, este primul constituent care ne asigură existența, oferă oxigenul pe care îl inspirăm, dar este și hrana necesară în fiecare clipă pentru trup (ca o alăptare, pentru suraviețuire); omul fiind și trup și suflet, poetul consideră că aerul asigură și hrana spirituală a sufletului. „Primul sărut dat respirației e și o primă alăptare/ Din iubire sacră din cer, luminoasă ca o fulgerare,/ Care hrănește existențele până la ultima suflare!” (Alăptarea aerului) Considerând că omul este fragil, perisabil, doar o frunză în vânt, care căutând lumina tinde spre nemurire, induce cititorilor ideea, că în viața pământeană efemeră este imperios necesar să se pregătească pentru viața de apoi, pentru a respira în lumina vie din veșnicie, oxigenul din verdele etern („din sânii și gurile cu aer  din verdele respirației”), adică din verdele absolut viu și etern al Grădinii Paradisului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden” →