Răzvan VONCU: Hoinar de suflet, hoinar prin suflet

Recent lansat la ICR Tel Aviv, volumul „Hoinar de suflet halandala”, al scriitorului și gazetarului Roni Căciularu, poate concura cu succes la titlul de cea mai bună carte a anului, publicată în limba română în Israel. Dar, mai mult decât atât, este o carte care trece fără probleme Mediterana, adresându-se cititorului din țară și integrându-se firesc în literatura română, cea, vorba lui Călinescu, indivizibilă.

Aceasta, în pofida faptului că, în chip firesc, locuind în Țara Sfântă din 1983, majoritatea „hoinărelilor” băcăuanului Roni Căciularu au loc prin realitatea israeliană. In special prin Tel Aviv, un oraș prin care scriitorul este (pe bună dreptate!) îndrăgostit, și pe care îl cunoaște în toate aspectele sale. „Hoinarul” este, de fapt, un iscusit reporter literar, un prozator care se plimbă nu numai pe străzi, în galerii de artă sau parcuri, ci și prin stări de spirit, prin amintiri și cultură.

„Hoinărelile” încep cu o „luare în posesie” a Tel Aviv-ului: poartă de intrare în Israel a noilor „olim” și, totodată, fascinantă metropolă a spiritului evreiesc, întâiul mare oraș întemeiat de poporul lui Israel din timpurile biblice încoace. Prima proză, care dă și titlul volumului, este o „mise en abîme” a întregului, căci, redactată în fragmente, punctează toate „popasurile” pe care următoarele proze le vor face prin realitatea israeliană și românească. Străzile, parcurile, forfota, arhitectura, colțurile vechi din Yaffo: toate instituie o stare, sub semnul căreia receptăm textele următoare.

Unul dintre cele mai frumoase este „Vechea stație centrală de autobuze”. Un text încărcat de nostalgie, dar și de sens, pentru că această stație a jucat un rol-cheie în viața tânărului stat israelian, asemeni unei inimi ( metafora e a lui Roni Căciularu ) care „pompează” oameni în „arterele” Israelului. Care în anii 80, când are loc prima întâlnire a scriitorului cu stația, încă se construia și își căuta un drum printre incertitudinile politice. Prozatorul simte și strecoară în pagină, cu o artă de invidiat, freamătul și mișcarea, zgomotul și mirosurile, agitația orientală și, în același timp, siguranța unor oameni care, veniți din toate colțurile lumii, se simt acasă în Țara Sfântă, pe pământul dat lor de bunul Dumnezeu. Continue reading „Răzvan VONCU: Hoinar de suflet, hoinar prin suflet” →

Radu BOTIȘ / Mircea BOTIȘ: Reflecții…

Recent ne-a atras atenția cartea ,,Reflecții templiere în Transilvania”, apărută la Editura Primus din Oradea, 2017, având autor pe Remus Barna. Ca prim impact vizual, regăsim pe coperta I imaginea impozantă a castelului păstrător de istorie și legendă alături de prezența cavalerului,a statorniciei cu care, oricând acesta veghează întru buna rânduială a curgerii vremilor. Emblematicele cuvinte ,,Non Nobis Domine, non Nobis, sed Nominii Tuo da Gloriam” vin parcă dintru începutul lecturii să reamintească faptul că Supremația Divină a fost și a rămas în permanență călăuza templierului.

Structurată pe treisprezece capitole și completată de o bogată listă bibliografică lucrarea conține o amplă incursiune în istoria (Cuvânt introductiv) Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Marelui Priorat General Magistral al României (OSMTH), reușind să scoată în evidență faptul că, iată, autorul simțea, ca o datorie de căpetenie, aducerea la lumină a unor date necunoscute suficient sau deloc cu privire la Cavalerismul Templier precum și existența lui în Transilvania.

Acesta, în capitolul al II lea, face un expozeu al Ordinului tocmai pentru ca cititorul să-și poată forma o cât mai amplă imagine pe baza datelor existente, generos oferite. Avem o prezentare cronologică a legăturilor purtate de către demnitarii medievali din Transilvania cu cavalerii templieri dar și cu monahii (călugării) cistericieni de la Igris și Carta. O simplă perspectivă a situaţiei din acea perioadă ne va dezvălui că Transilvania, se află într-o zona de frontieră, a teritoriilor creștine ,,Christianitas”, unde spre nord se desfăşoară o puternică misiune, sprijinită armat şi degenerând în cruciadă, de creştinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive proiecte și chiar realităţi misionare în rândul celor ce aparţin confesiunii răsăritene. Chiar dacă considerăm înfiinţarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei Romane, nu trebuie uitat totuşi rolul de ,,protecțio”, exercitat din umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei. Existenta pașilor acestora precum și amprenta lăsată,conform lucrării prezentate,au păstrat urme de netăgăduit precum cele descoperite la Turda, Tălmaciu, Ciceu, Cristeștii Ciceului, Cristuru Secuiesc, Geoagiu, Oradea sau Vălișoara, etc.

În castelul de la Vălișoara se află și sediul Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Templierilor, din România, condus de către un baliv (pag.157). De consemnat faptul că în anul 2003, septembrie, a fost înființat Marele Balivat al României, sub jurisdicția Marelui Priorat al Franței, în România existau patru Comanderii, pentru ca în anul 2004 să fie fondat Marele Priorat al României iar în 2006 acesta să fie ridicat la rangul de Mare Priorat General, apoi în 2008, iunie, la rangul de Mare Priorat General Magistral.
Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generație în generație învățături care se dovedesc aplicabile și astăzi, totul depinzând de liberul arbitru în alegerea căii și scopului în viață. Misiunea principală a Ordinului este de a reuși, exprima și forma grupuri de creștini care să se asocieze în dorința de a face mai responsabilă și mai eficace slujirea lor creștină pentru comunitate, colaborând în fraternitate și recunoscuți fiind totodată la justa lor valoare, totul, de dragul lui Hristos, Domnul comun (pag.194).
O carte complexă, bazată pe mărturiile unor documente expuse dau posibilitatea creionării indubitabile a prezenței cavalerilor templieri în spațiul transilvan dar și profunzimea spirituală și demnă a unui ordin care,pare-se că nu a apus și nici nu are de gând să o facă.

——————————

Continue reading „Radu BOTIȘ / Mircea BOTIȘ: Reflecții…” →

Radu BOTIȘ: Între simbol și joacă

La începutul anului 2018 am avut deosebita bucurie să lecturez un volum de teatru pentru copii și tineret „Reuniune“, autor Ana-Cristina Popescu, apărut la finalul anului 2017 la Editura InfoRapArt, Galați, 2017.
Volumul cuprinde douăzeci și șase de piese de teatru. Unele piese de teatru pornesc de la jocurile copilăriei ca de exemplu „Unde să mă ascund?“, de la jocul ascunsa, pe urmă ajunge să surprindă complexele unor personaje, traumele lor, copii fiind și încercarea lor de a le depășii. Grasu, complexat datorită aspectului său fizic, dar și pentru faptul că rămâne mereu ultimul la joc, se ascude în spatele unei sobe pentru a nu fi găsit. În spatele sobei adoarme și este căutat de personaje precum „Dragostea“, „Timpul“ și chiar „Death“, moartea, de care se ascunde, le evită, până ce „Death“ îi șoptește că a murit și el se trezește din vis datorită colegilor ce-l găsesc în spatele sobei. Visul acesta îl va ajuta să se schimbe. Alte piese de teatru au ca punct de plecare unele povești ale copilăriei ca de exemplu „Fata babei se mărită“, respectând tradițiile și obiceiurile populare de nuntă, dar totodată încercând să vindece personajul anunțat încă din titlu de lăcomie. Sunt și piese de teatru ce prezintă momente din viața unor sfinți ca de exemplu „Sfântul Mare Mucenic Mina, ocrotitorul celor păgubiți“, secvențe din Sfânta Scriptură „Cândva, în noaptea sfântă“, „Magii“, „De Paște“, „Înfricoșata judecată“, încărcate de învățături. Frumusețea limbii române este elogiată în piese de teatru precum „Să iubim limba strămoșească“, piesă în care un personaj se lovește la tot pasul de englezisme sau în „Balul verbelor“ sau chiar „Fazan“, piesă de teatru ce pornește de la un joc al copilăriei și ajunge să arate frumusețea, melodicitatea cuvintelor limbii române.
Se poate observa că piesele de teatru, cu toate că sunt destinate copiilor și tinerilor, sunt încărcate de simboluri.
Continue reading „Radu BOTIȘ: Între simbol și joacă” →

Cezarina ADAMESCU: Pelerin pe tărâmul cuvintelor – Virginia Vini Popescu

Popescu V Virginia

„Faţete de cristal”

Editura, Dandes Press

Drobeta Turnu-Severin, 2018

Cine deschide această carte, pătrunde în acele „Lumi filtrate de gând”, pe tărâmul cuvintelor potrivite, aşternute cu intenţia de a fixa în timp şi a prezenta cât mai fidel, o personalitate deosebită axată pe studiul asiduu, pe cercetarea tainelor omeneşti ale cunoaşterii, pe revărsarea unor sentimente şi întâmplări care şi-au pus amprenta pe existenţa sa. Şi nu în zadar, fiindcă Virginia Vini Popescu este profesoară, om de ştiinţă, scriitoare, cu un palmares remarcabil, cel puţin în aceste importante domenii ale existenţei. E bine de ştiut, de fiecare dată, când un om ales, se remarcă prin anumite lucrări, creaţii, printr-o vocaţie certă de dascăl, dar mai ales, printr-o suită de cercetări ştiinţifice în domeniul fizicii, atingând performanţe recunoscute în mai multe direcţii.

O serie de mărturii ale unor personalităţi, întregesc profilul profesional şi moral al acestei distinse doamne. Un parcurs profesional de excepţie, în domeniile largi ale Fizicii, în care este doctor, Chimiei, Biofizicii, Biochimiei şi Managementului Calităţii, dublat de o pasiune arzătoare pentru cultură, în special pentru literatură, sunt chezăşie a vieţii rodnice a acestei prodigioase autoare. La toate acestea se adaugă şi aprecierile privind integritatea morală, date de cei în drept, inclusiv de la ministrul învăţământului.

Pentru întreaga activitate profesională desfăşurată în învăţământul de toate gradele, Virginia Vini Popescu a primit ordine, distincţii, medalii, diplome, gradaţii. Dar, pe lângă aceste semne ale recunoaşterii aproape unanime, a primit şi recunoştinţa şi simpatia celor care i-au fost elevi, studenţi, colegi de catedră, ceea ce nu e puţin lucru într-o viaţă. Încununarea acestei activităţi de excepţie a fost primirea Ordinului „Meritul pentru Învăţământ în Grad de Cavaler”, care i-a fost conferit de Preşedintele României în anul 2004.

În domeniul literaturii s-a evidenţiat prin creaţiile sale poetice, remarcate de unii critici literari din ţară şi de peste graniţe. Autoarea a creat poezii, eseuri, proză, în antologii şi reviste care apar în ţară şi peste hotare. Dar şi volume proprii. Temele de predilecţie se regăsesc în lumea savanţilor, cercetătorilor, inovatorilor, pe care o cunoaşte atât de bine, trăind o viaţă întreagă în preajma lor. Istoriei, strămoşilor, lumii ţărăneşti din judeţul de baştină le închină poeme autoarea, dar în aceeaşi măsură, naturii, iubirii, tinereţii. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Pelerin pe tărâmul cuvintelor – Virginia Vini Popescu” →

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului” apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Continue reading „Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete” →

Ștefan Doru DĂNCUȘ: Ar trebui să fim mai atenți

Voi reveni asupra a ceea ce am spus pe una din cărțile lui Viorel Birtu-Pîrăianu: acest autor ne comunică stări, nu meșteșug poetic ce ne-ar putea îndepărta de cuvântul scris. Meșteșugul poetic nu devine o căutare stresantă, ca la alții, ci sclipește spontan, alipindu-se firesc stărilor ce ni se transmit: „ce lung este sfârșitul acestui început” (CERCUL), „am răstignit cuvântul/ pe o ușă”, „e rău că sunt aici/ între cuvinte neacordate” (LACRIMA TIMPULUI), „lacrima crudă a sărutului” (ANOTIMPURILE IUBIRII), „în jur totul e mister/ un spațiu apreciabil/ între mână și sticlă” (UN PAHAR GOL), „ gândul era violet de vânătăi/ timpul, o unghie ruptă/ în ochi” (LUMINA)

– „uneori desfac sufletul în două lacrimi” (LA POARTA DORULUI), „mă înțepasem în noapte” (ÎN NOAPTE), „aprind un sărut în spicul de grâu” (POIANA IUBIRII), „și voi vreți să trăiesc și să cânt/ în astă lume de două parale” (ÎNTR-O LUME DEȘARTĂ), „din cioburi nu poți face/ decât un pod stricat pe ape”, „mai dă, Ioane, o piatră/ să fac hotar peste ape/ pentru inimi pierdute și moarte (PODUL), „nu mai e mult/ azi e altfel decât ieri/ mâine va fi la fel” (ORBII).

Continue reading „Ștefan Doru DĂNCUȘ: Ar trebui să fim mai atenți” →

Ana URMA: Anotimpul Ottiliei

Pe tibia-n jos, autor: Ottilia Ardeleanu, editura Rafet 2017, carte premiată în cadrul Festivalul internațional de creație Titel Constantinescu, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017, premiul Mircea Micu. Postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună, ilustrație: Alina Astăluș

Cartea este structurată în două părți cu titluri distincte: umblă păsările cu vorba și timpul cu flori în sân, conține poeme în vers alb, bogat nuanțate în discursuri lirice la limita dintre confesiune și revelație târzie (Ioan-Florin Stanciu), înviind între două coperte o lume apusă. Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. Pagini intacte ale copilăriei și adolescenței par scoase anume din vechiul album pentru a reconstrui acel univers, dând senzația că fiecare întâmplare relatată este un eveniment istoric de extremă importanță: dădurăm ce dădurăm cu mâinile/ și din piatră începură să iasă toate/ istoriile (pe tibia-n jos) sau iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus (mă îndrăgostii a doua oară da nu-mi pare rău). Plecând din ținutul unde umblă păsările cu vorba călătorim alături de copila zburdalnică pe când umărul// nu-i ajungea la umăr-ul tatălui (mama ne aștepta cu sufletul la gură iar), treptat descoperim pe tânăra pasionată de învățăturile filozofilor (n.a. cioran) și ajungem în timpul cu flori în sân, când mama avea o rochie de jerse roz// mi-o dăduse mie eram la liceu (niște rude). Pentru reflecții și întrebări existențiale moartea stătea lângă mine// mă păzea și își făcea de lucru prin bătătură/ seara dădea pagina lui cioran (singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă), răspunsurile nu întârzie să vină, necruțătoare: …în straie/ ca tăciunele treceau sătenii/ cum pacea în căutarea ilincăi/ o îmbrăcară în mireasă și plânseră (pe-a lui măria din deal a petrecut-o tot satul).

Continue reading „Ana URMA: Anotimpul Ottiliei” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Mărgăritare de recunoștință, pentru poezia Corinei Ligia Pătrașcu

Înfiorat Universul declară: „Ars poetica’, sugestivei intarsieri de elemente sensibile strecurate în versurile Corinei Ligia Pătraşcu. Paradox metaforic de la alfa la omega, de la bine la rău, poezia include idei îmbrăcate într-o haină halucinant de sugestivă. Alternanţele ţâşnesc în aria strălucită. Optzecistă dar mult îmbogăţită ultramodern în linia poeţilor contemporani îmbrăţişaţi de nemuritoarea metaforă, poeta surclasează linia creaţiei actuale: „din săbii de foc se preling rubine”. Rubinele în sângeriul roşului se nasc în fiecare vers al volumului: „Vând rochie de mireasă”. Simbolul ochilor de păun devoalează impresionanta sensibilitate a poetei, fascinată de splendori.

„Aleargă zilele nopţile

…

săruta mâna Cerului îngenunchiate

însetate de roua clopotniţelor

crinilor”.

Voilà! Poveste de viaţă prinsă ca fluturii în boldurile de aur ai metaforelor, „clopotniţele crinilor”, mă poartă la George Călinescu care l-a menţionat pe Mihai Eminescu în „tăria unui crin”. Îl regăsesc pe Nichita Stănescu desfăşurând paradoxal cuvintele până ajunge la necuvinte. Că în „Bolero-ul” lui Ravel, muzica interioară a Corinei Ligia Pătraşcu desfăşoară tonul ambiental al ritmului încântător. Scorpionul din fiinţa poetei se mişcă înainte şi înapoi în oceanul lui Odin eminescian, umplut cu fantastice comori lucrate de maestra bijutieră. Noţiuni ca dorul, mirul comunică basme din universul complex, ancestral al spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Mărgăritare de recunoștință, pentru poezia Corinei Ligia Pătrașcu” →

Mircea DOREANU: Inocentul

Pentru a dobândi inocența ca atitudine în și față de ceea ce creează, artiștii muncesc pe rupte cu materia specifică artei lor: acest demers începe la Brâncuși cu ”Cap de copil” și se încheie abia cu ”Cumințenia pământului”, începând cu care vor urma numai capodopere. Nu se poate face diferența între a avea și a mima excepțional inocența: J. D. Salinger o stăpânește în ”De veghe în lanul de secară” și ”Nouă povestiri”, dar o pierde în ” Franny și Zooey”. În ce îl privește, este o problemă de măiestrie. La Emil Brumaru travaliul literar nu se vede, se bănuiește: chiar în poemele licențioase el este un artizan al inocenței.

Toth Arpad deține acest miracol în mod genuin, prin natura sa individuală și în același timp el este un artizan al inocenței.

Toth Arpad deține acest miracol în mod genuin, prin natura sa individuală și în același timp îi este dăruit de Mama Natură. Ca orice inocent, nu își cunoaște înzestrarea i-o recunosc ceilalți, prin literatură. Limba română îi este a doua limbă: o folosește cu un firesc fără cusur. (Nu numai în ce scrie, ci în conversație, nu l-am văzut să își caute, blocat, cuvintele; asta și pentru că preferă exprimarea simplă, directă.)

”If just a single seed will fall

Down on the ground it will sprout

Its own gene will pass on

To its offsporings, if seed will grow!”

( ”The Wonder of Creation”)

Dacă Dragoș Barbu, cel care rescrie excelent în engleză acest poem, ar fi articulat cuvântul seed, ultimul substantiv al poemului ar fi rămas la stadiul denominării acelui ”single seed” din primul vers citat, pe când astfel sămânța primește atât atributul de esență a ființei, primordial cât și conotațiile universalității la care se extinde, Pare un lucru de la sine înțeles. Nu este așa decât pentru nepricepători. Dragoș Barbu este un traducător atent și fidel textului, De fapt preacunoscuta sintagmă traduttore-tradittore se referă și la încercarea permanentă a bunilor traducători de a depăși originalul, de a-i da un plus valoric de frumusețe, un bonus from the house.

Continue reading „Mircea DOREANU: Inocentul” →

Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers

Se spune despre poezie că este un testament în versuri al poetului, fără clauze și timbre fiscale. Dacă un testament se adresează în mod normal unui număr limitat de persoane, poezia ca și testament se adresează umanității întregi care transcende în universalitate, pentru că este o reflexie a celor mai profunde trăiri ale omului, trăiri care sunt născătoare de înțelepciune.

Înțelepciunea este cea care face ca atât “omul” cât și cei din jurul lui, prin propriile manifestări, să se identifice cu liniștea sufletească. Când vorbim despre un poet, creația acestuia este reprezentată de neliniște în versuri care face să se scurgă aburi răzleți de cugetări, care adunați zămislesc liniștea poetului.

Vlăstarii înmuguriți ai liniștii poetului ce gravitează în propria-i creație, sunt plasați de majoritatea oamenilor ca fiind filozofie în versuri. Ce hilar! Căci filozofia este doar o urmă a unui dialog de idei din care poți trage concluzia unor fapte, apartinând vremurilor de mult timp apuse. De aceea, consider că poezia nu înseamnă neapărat filozofie, cât clarviziune pentru că acele cuvinte de duh izvorâte din cele mai profunde simțăminte și trăiri ale poetului pot reprezenta adevărate pilde, care să ghideze nestatorincul drum al ființelor înzestrate cu conștiința care își găsesc odihnă veșnică dincolo de Cenzura Trascendentală.

Continue reading „Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers” →