Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez

Adrian Botez completează dosarul său despre Dacia, un caz aparte în istorie și în viața românilor. Un nume care a frământat mințile oamenilor și care a pus probleme marilor puteri, în vechime și acum. Cartea sa Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, reprezintă o pledoarie pentru corectitudinea în istorie și pentru reconsiderarea rădăcinilor noastre. Cine are trecut are și prezent, pe acestea se poate construi viitorul cu un scop bine stabilit. Autorul ar putea fi acuzat de susținerea unui curent, în viața spirituală a oamenilor, de reconsiderare a tezelor consolidate ale doctrinelor sociale. Își asumă riscul, dosarul său se bazează pe un studiu documentat, cu trimiteri ferme și cu argumente. Pasiunea scriitorului și subiectivitatea sa sunt întrecute de principiile ferme ale cărturarului. Cultura, baza documentară, viziunea pe care și-o asumă, dau măsura unei monografii spirituale care poate convinge. Este cartea unui crez în care s-a inițiat.

Pentru Adrian Botez, traco-dacii reprezintă un neam sacru, a trăit pe acest teritoriu într-o formulă extinsă. Partea spirituală a unui popor contează enorm și asta îl determină pe autor să facă din expunerea sa o pledoarie pentru baza spirituală a societății de azi. Nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul revine în istorie sub alte cuvinte. Această bază a fost măcinată de interesele economice și de putere ale marilor imperii, începând cu Imperiul Roman și, apoi, cu toate celelalte, care s-au rostogolit pe acest pământ. Cartea este un demers evident patriotic, pentru că rădăcinile românilor probează vechimea și esența unui popor, în fața oglinzilor istoriei.

Citând surse de la Vatican, Adrian Botez, preluând o idee vehiculată în spațiul românesc, consideră că limba română este precursoarea limbii latine, o limbă practicată în fostul mare imperiu dominat de Roma.

Apelând la surse serioase, recunoscute pe plan internațional, el susține că geții au fost un popor înțelept, că au avut o concepție despre viață bazată pe valori spirituale solide. Înaintașii poporul român au stăpânit un teritoriu vast, vatra civilizației europene. Au fost bărbații care au constituit prima civilizație în istorie. Mărturiile în istorie vin de acum mai bine 12.000 ani, asta în contradicție cu mărturiile stabilite de doctrina istoricilor care descriu societatea ca fiind consolidată acum circa 5500 ani înainte de Hristos… Cu alte cuvinte, aveam o limbă, valori spirituale, organizare socială, rădăcini în vreme, iar Dacia a dat împărați curajoși Imperiului Roman, în antichitate.

Autorul se revoltă împotriva îndoctrinării copiilor, latinizarea istoriei este un aspect al victoriei celui care a cucerit fără să poată distruge integral Dacia. Autorul merge mai departe, valorile precreștine, bazate pe mișcarea spirituală a lui Zalmoxis, au anticipat valorile creștine întemeiate de Hristos.

Cartea este o continuare, prin argumente, a mentalului intuitiv al unui neam străvechi, generator de neamuri. Hermeneutica aplicată, practicată de Adrian Botez, are ca scop interpretarea textelor vechi, a altor mărturii, a artefactelor, în stilul teologic-literar consacrat, pentru punerea în valoare a lumii spirituale a Daciei. El pune în evidență semnele și simbolurile care au coagulat cultura dacilor, le interpretează din mai multe puncte de vedere, pentru a demonstra că suntem urmașii unui popor puternic, greu de urnit spiritual din istorie și compatibil cu valorile creștine, care au modelat civilizația Europei, în ansamblu. Prin analiza celor trei arhei – corbul, blajinii, oul – se pune în evidență forța spirituală a esenței fenomenelor în istorie, puterea de a dinamiza triburi, popoare, națiuni… Aceștia au fost puși în evidență de greci, latini, francezi și au format baza explicării devenirii unei societăți și a indivizilor, inclusiv, ca identitate consolidată și recunoscută. Identitatea ne face să fim ceea ce suntem și potențialul pe care îl avem în viitor. Arheii păstrează scânteia divină și rezistă în istorie prin valoarea esenței.

Continue reading „Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez” →

Galina MARTEA: „Unire în cuget și-n simțiri”, documentarul istoriei – Centenarul Unirii

O lucrare monumentală apărută recent de sub tipar la Editura Anamarol din București, coordonator și editor Rodica Elena Lupu, aceasta fiind o dedicație adevărată întru cinstirea neamului românesc – Centenarul Unirii. Este vorba de documentarul istoric „Unire în cuget și-n simțiri”, cu subtitlul „Apulum-Bălgrad-Alba Iulia – 1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”, cu un cuprins de 296 pagini, prin intermediul căruia ne reîntâlnim cu renumiți istorici, academicieni și scriitori români clasici și contemporani: Ioan Aurel Pop (președintele Academiei Române), Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Alexei Mateevici, Ștefan Octavian Iosif, Radu Brateș, Vasile Militaru, Andrei Mureșanu, Ioan S.Nenițescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Dan Bodea, Ion Brad, Elena Armenescu, Cristian Petru Bălan, Ion Dodu Bălan, Florica Bud, Ionuț Caragea, Carmen Aldea Vlad, Adrian Botez, Radu Cârneci, George Corbu, Evelyne Maria Croitoru, Nicolae Dabija, Rodica Elena Lupu, Galina Martea, Nicolae Dragoș, Sergiu Găbureac, George Roca, Gheorghița Durlan, Alexandra Gălușcă, Radu Gyr, Gabriela Hale, Ion Horea, Iustin Ilieșiu, Niculina Merceanu, Isabela Bianca Neagu, Lucia Olaru Nenati, Octavian Paler, Maria Petrescu, Paula Romanescu, Alina-Maria Stârcea, Mariana Popa, Iuliana Paloda-Popescu, Marin Pungă, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Marinela Stănescu, Silvio Sticea, Maria Ileana Tănase, Andrei Teodor Stârcea, Dona Tudor, George Țărnea.

Cu o deschidere impunătoare, începutul acestei cărți își face prezența cu o prefață cât se poate de interesantă, realizată de distinsa, neobosita și talentata scriitoare Rodica Elena Lupu (poetă de o virtute aparte, prozatoare, jurnalist, editor, academician, Doctor Honoris Causa, etc), astfel, Domnia Sa relatându-ne: „…Cuvântul entuziast şi răspicat al celor 100 000 de oameni adunaţi pe „Câmpul lui Horia” de la Alba Iulia, consfinţea şi din punct de vedere politic o unitate de viaţă, de limbă şi de cultură, care dăinuia de peste două mii de ani.

Timp de secole, cele trei ţări româneşti, Moldova, Muntenia, Transilvania, deşi despărţite politic, au cunoscut o dezvoltare în multe privinţe analogă, iar legăturile dintre ele, economice, religioase, culturale, erau dintre cele mai strânse, încât nimic nu le despărţea, afară de interesele puterilor dominante.

Era inevitabil ca aceste interese să cedeze o dată şi o dată în faţa luptei maselor şi a conducătorilor luminaţi.

Prima biruinţă pe calea unităţii naţionale se câştigă la 24 ianuarie 1859, când Ţara Românească şi Moldova devin Principatele Unite pentru ca doi ani mai târziu să se numească România şi în 1877 să-şi proclame independenţa de stat.

În aceste condiţii, devenea cu atât mai nefirească şi cu atât mai odioasă menţinerea unei însemnate părţi a poporului român sub stăpânirea chezaro – crăiască.

Numeroase semne nu mai lăsau nicio îndoială asupra faptului că, în condiţiile prielnice, românii ardeleni, reprezentând majoritatea populaţiei ţinuturilor intracarpatice, îşi vor manifesta cu fermitate hotărârea de a se uni cu fraţii lor de dincolo de munţi, realizând pe veci unirea prefigurată a lui Mihai Viteazul.

Clipa Unirii a sosit la sfârşitul primului război mondial.

Învinsă de contradicţiile care o măcinau din interior şi de loviturile din afară, monarhia austro-ungară s-a destrămat, iar masele populare n-au întârziat să-şi spună răspicat cuvântul. Venind din toate colţurile ţinuturilor româneşti din lăuntrul arcului Carpaţilor, la Alba Iulia, s-a pecetluit pe „Câmpul lui Horia”, din preajma Cetăţii pătimirii şi a triumfului românimii, actul solemn al voinţei nestrămutate şi unanime a tuturora, care glăsuia şi a glăsuit mereu peste veacuri:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie stil vechi, 1 decembrie, stil nou, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii în România…”. Visul de veacuri s-a împlinit. Ideea cea milenară a devenit o realitate.

Măreţul act, cu putere de lege şi plebiscit, de la Alba Iulia, fără seamăn în analele istoriei, este democratic prin formă şi fond.

Ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României …” (Fragment din prefața cărții, Rodica Elena Lupu).

În continuare, cu un capitol de început, Ioan Aurel Pop (Președintele Academiei Române, prof.univ., dr., renumit istoric, publicist, scriitor), vine în paginile acestuli volum cu un mesaj concret despre Unirea Transilvaniei cu România și anume: despre „Istoria Transilvaniei”, în acest context afirmând „… Prin urmare, Transilvania este parte integrantă a României, iar acesta este un dat care nu mai suportă discuții”. Aceeași idee este prezentă printr-un alt comunicat semnificativ despre „Istoria Transilvaniei, cuvânt preliminar”, aici Domnia Sa concretizând: „Istoria aceasta este o propunere de tratare a trecutului transilvan, din perspectiva tuturor comunităţilor etnice şi confesionale care au alcătuit Transilva-nia. Este şi o pledoarie de conservare – atât cât se mai poate – spirituale dintr-o regiune fascinantă, azi parte a României şi a unei lumi globalizate şi grăbite, atente mai mult la aparenţe decât la esenţe. Această istorie îndeamnă la cunoaştere în locul ignoranţei, la preţuire în locul urii sau indiferenţei şi mai ales la convieţuire egală în locul confruntării şi discriminării, într-o lume în care toţi trebuie să avem un loc demn”. Afirmații extraordinare despre spațiul românesc, care, la rândul lor, sunt mărturii autentice, cu suport documentar-istoric realizat în timp.

Cu un loc aparte, în această lucrare colectivă sau, mai bine zis, în această antologie istorică sunt prezenți marii scriitori români clasici (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Alexei Mateevici, Ștefan Octavian Iosif, Radu Brateș, Vasile Militaru, Andrei Mureșanu, Ioan S.Nenițescu) care, cu toții, au scris și au venerat prin lucrări literare tradițiile, istoria, viața românilor și, nu în ultimul timp, sentimentul de dragoste față de pământul natal-românesc și față de întreaga națiune română. Printre paginile respective ne reîntâlnim cu opera literară a poetului, dramaturgului, folcloristului, omului politic, ministru și diplomat, Vasile Alecsandri care, la rândul lui, a onorat cu multă demnitate întreg neamul românesc prin poemul HORA UNIRII, astfel exclamând: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României!…”, respectiv, cu aceeași noblețe, prin poemul ODĂ OSTAŞILOR ROMÂNI: „Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!/ Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!/ Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie,/ Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie/ Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume/ Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!…”. Cu o mândrie deosebită, recitim în această lucrare și versurile distinsului scriitor, poet, jurnalist, Mihai Eminescu, dedicate țării românești: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc” (CE-ŢI DORESC EU ŢIE DULCE ROMÂNIE). Trecând la versurile lui Lucian Blaga ne regăsim prin sentimentul sacru față de cei dragi sufletelor noastre – părinți, bunei, străbunei: „Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,/ În timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile,/ prin cari ne prelungim pe sub pământ” (PĂRINŢII). Este prezent în lucrare și Octavian Goga, fiind considerat întâiul mare poet al generației Unirii de la 1918. Pe când Alexei Mateevici, în istoria literaturii române a rămas ca un mare poet basarabean prin realizarea poeziei Limba noastră, care, în timp, a dobândit o adevărată valoare de simbol: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” (LIMBA NOASTRĂ). Însă Ioan S.Nenițescu este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G.Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul cântărețului Tudor Gheorghe: „Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc!/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii ori şi unde cresc” (PUI DE LEI). Iar George Coșbuc, cu multă demnitate pentru țărâna natală, scrie: „Patria ne-a fost pământul/ Unde ne-au trăit strămoşii,” (PATRIA ROMÂNĂ). La fel, Radu Brateș își exprimă stările sufletești prin aspirația de reîntregire a neamului românesc, cu Basarabia, bucata de pământ ruptă de la patria-mamă România: „Lângă apa Prutului,/ Cale nu-i, cărare nu-i,/ Numai mlaştină şi stuf,/ Numai trudă şi năduf./ Vânturi vin din răsărit/ Să dărâme ce-am clădit./ Vin arşiţe şi furtuni/ Peste anii noştri buni” (LÂNGĂ APA PRUTULUI).

Dintr-un context în altul revenim pe parcurs la scriitorii români contemporani care, cu același har scriitoricesc, au proslăvit și proslăvesc ținuturile natale, limba română, victoriile și obiceiurile prin intermediul cărora există poporul român. Astfel, Adrian Păunescu prin versurile sale redă sentimentul de încredere deplină pentru reîntregirea țării românești, vibrând real prin sunetul de clopot care ar putea aduce pacea și bucuria unui neam într-un viitor apropiat: „Din om în om se-aude un clopot departe,/ De dincolo de viaţă, de dincolo de moarte,/ Îl duc pe umeri Moţii din Apuseni încoace,/ Miroase-a vârf de munte și a ștergar de pace,/ Un clopot care poartă un semn divin în sine,/ Că știe să vorbească și știe să suspine,/ Un clopot ce arată şi morţii, dar şi mirii,/ Că-i clopotul nădejdii şi al reîntregirii,” (CLOPOTUL REÎNTREGIRII). Iar Grigore Vieru prin poemul Scrisoare din Basarabia deplânge vremurile negre din trecut și, în același timp, își deschide sufletul fraților de peste Prut, spunându-le cât de mult îi iubește, necătând la faptul că vorbește o limbă română deformată: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită/ Eu ştiu că te-am rănit, spunând/ Că mi-ai luat şi grai, şi pită,/ Şi-ai năvălit pe-al meu pamânt./ În vremea putredă şi goală/ Pe mine, frate, cum să-ţi spun,/ Pe mine m-au minţit la şcoală/ Că-mi eşti duşman, nu frate bun./ Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut.” (SCRISOARE DIN BASARABIA). La rândul lui, Ion Dodu Bălan ne vorbește despre marea unire/ adunarea națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918: „La Alba-Iulia-n Cetate/ Cernea zăpada pe păcate,/ În negre secole-ngropate,/ Pe umbre-n moarte, deşteptate, / În ziua sfântă de dreptate,/ Pe file de luciri de soare,/ Când brav Mihai suia călare,/ Visând o Românie Mare,/ Cerneau zăpezile din zare.” (LA 1 DECEMBRIE 1918). Sub același ton scrie și George Țărnea: „Întregul desfăcut în trei/ Prin vămi vremelnice de soartă/ Îl ţine strâns sub tâmpla ei,/ La Alba-Iulia, o poartă./ Şi dacă trupul său de lemn/ Veşminte-mpărăteşti nu are/ Păstrează-n carne primul semn/ Din prima noastră întrupare” (ALBA IULIA), dar și Dan Bodea care spune: „La Alba românii s-adună/ Întru gloria Cuvântului,/ Întru tăria Verbului,/ Întru neasfinţirea veacului./ La Alba românii/ Se urcă-n icoane-făptuire,/ Căci aici răsare Mircea cel Bătrân/ Sub cruce, la Rovine./ Gaci aici trâmbiţe de chemare face Mihai,/ Şi sub spadă românii,/ De la Nistru la Tisa/ Dau slavă Stâncii,/ Căci tăria dezvăluie iubirea.” (CANTICO). Pe când, Ion Brad cântă în versuri Ziua Națională a României: „Singur, în casa părinţilor…/ Jur-împrejur, numai icoane şi umbre…/ În fruntea lor – Brad Teodor, bunicul,/ Soldatul chezaro-crăiesc abia întors,” (DE ZIUA NAŢIONALĂ). Ulterior, prin vibrații de bucurie, Adrian Botez descrie hora bucovineană printr-o imagine clară a prezentului: „Bucovineana Horă plânge/ departe e – şi iar se strânge/ e cântec vechi – din regi uitaţi/ odat’ cu grâul semănaţi” (HORA BUCOVINEI). Însă admirabila poetă Rodica Elena Lupu ne vorbește despre viață, credință, omenie, durere umană, într-un final, toate centrându-se pe speranță, fenomen care menține existența omului în univers, nemijlocit, pe pământul natal: „Viaţă/ din viaţă,/ vis/ din visul omului,/ ţăndări/ de credinţă strămoşească,/ omenie/ din omenia românească,/ durere/ din durerea noastră milenară,/ speranţă/ din speranţă/ şi lumină/ din lumină,” (ŢARA MEA). Cu o durere, sensibilitate și responsabilitate aparte pentru poporul român din Basarabia, Nicolae Dabija, renumitul scriitor din Moldova și întreg ținutul românesc, prin poezia de stil clasic prezintă tabloul cumplit al deportărilor, care în anii 1941-1953 au dus sute de mii de români basarabeni și bucovineni în Siberia și Kazahstan: „În Taimâr, cu-o sanie cu reni/ – colo pân’ şi vara viscoleşte/ – dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii! – româneşte” (COŞMAR). Cu același sentiment de tristețe pentru propriul popor, Galina Martea reprezintă chipul Basarabiei printr-un veșmânt al durerii tricolore: „Prin haina în culori ce ard tristeţea,/ de secole-ţi sacrifici existenţa/ și anii de copil, cu tinereţea,/ parcă n-au fost, precum adolescenţa.” (BASARABIA – HAINĂ ÎN DURERE TRICOLORĂ). Continuând discursul literar despre ținutul românesc, Florica Bud se prezintă cu un fragment de proză ce are tangență cu problemele cotidiane ale societății române, în mod aparte, despre conjunctura politică/ socială existentă în cadrul țării: „Porniţi să răstoarne universul într-o rână, fie în cea stângă, fie în cea dreaptă fără să se risipească de prisos, membrii iubiţi si neiubiţi ai Parlamentului s-au grupat şi regrupat, respectând cu sfinţenie formula Combinări de N luate câte K. Propun o mică incursiune în acest labirint modern care ne garantează democraţia.” (FECIOARELE DIN PARLAMENT). Trecând prin calea trăirilor sentimentale, Ionuț Caragea își exprimă versul liric astfel: „trăiesc durerea unei patrii/ ca într-un sacru legămînt;/ printre ventricule şi atrii/ îmi curge-acelaşi sînge sfînt.” (O PATRIE ŞI UN MORMÂNT). Iar George Corbu vine cu un poem care elogiază fenomenul de apartenență: „Eu sunt Român cum clipa este vreme/ Şi nu-s dator cu taină şi cu trudă/ Tărâmului ce-ar vrea să mă includă,/ Oricine-ar sta supunerea să-mi cheme.” (APARTENENŢĂ). De asemenea, Cristian Petru Bălan oferă în versuri o atitudine firească/ umană pentru ținutul natal, considerând că cel mai drag loc în acest univers este România: „Monument de munţi albaştri,/ sfânt podiş scăldat în soare,/ Leagăn drag al românimii,/ Transilvanie străbună,/ Iată-aud din întuneric/ un vacarm de voci avare/ Care cer să fii iar smulsă/ din tulpina străromână…” (TRANSILVANIA-I ROMÂNEASCĂ!). Și, nu în ultimul rând, Alexandra Gălușcă își exprimă gândul poetic prin forma autentică a iubirii de patrie: „România, țara mea frumoasă/ Binecuvântată țară mănoasă,/ Un rai de viță strămoşească/ Duşmanii tăi să te ocolească!” (ROMÂNIE, TE IUBESC!).

Cu un conținut distins, volumul „Unire în cuget și-n simțiri”, cu subtitlul „Apulum-Bălgrad-Alba Iulia – 1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”, se prezintă ca un adevărat documentar istoric prin intermediul căruia scriitorul român relatează discursul literar pentru a elucida niște adevăruri care ne reprezintă atât identitatea fiecăruia dintre noi, cât și identitatea/ personalitatea națiunii române. Un lucru extraordinar de frumos și demn, acesta reprezentând în esență fondul de idei și caracteristici al scriitorului român, totodată, acesta întruchipând conținutul cetățeanului român de pretutindeni și, nu în ultimul timp, conținutul societății române.

––––––––––––-

Galina MARTEA

Olanda

7 iunie, 2018

Ion BRAD: O scriitoare-savant basarabeană

Am avut acest sentiment şi această convingere după lectura volumului Universul umanităţii – Evoluţie şi involuţie al doamnei GALINA MARTEA – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2017.

Talentata scriitoare şi generoasa editoare Rodica Elena Lupu îi face această prezentare:

„O carte şi o lectură ca puţine altele!

Născută în Basarabia, de origine română, distinsa scriitoare (poetă, prozatoare, publicistă) Galina MARTEA este autoare de: monografii ştiinţifice; cărţi de poezii / proză; peste 250 de articole / articole ştiinţifice în economie, învăţământ, sociologie, filosofie, literatură; dialoguri, comentarii, interviuri, critici / analize literare. Este prezentă în: antologii literare (poezie / proză); antologii pedagogice (Pedagogi români notorii din Basarabia interbelică şi postbelică); enciclopedii (Localităţile Republicii Moldova). Participă la conferinţe ştiinţifice naţionale şi internaţionale, scrie în revistele din R. Moldova, România, Diasporă. Este Laureat al Premiilor pentru poezie, publicistică, volume publicate, presa scrisă.

Ar fi necinstit să nu recunosc, fără pretenţia de a fi un critic al altora, că scriitoarea Galina MARTEA are o vocaţie particulară, aceea a lucrului bine făcut, calitatea pe care mulţi din cei pe care îi cunosc o evidenţiază doar la modul declarativ sau intenţional. Doamna Galina MARTEA, însă, o aplică sistematic, inclusiv aşteptărilor ei de la oameni. Argumentele se găsesc în toată viaţa, expusă sau neexpusă în acest volum. Inteligenţă, putere, iubire, intuiţie, imaginaţie, observaţie – iată prozatorul şi poetul, minunata scriitoare.

Scrisul îţi cere, pe lângă darul înnăscut, multă trudă, puţină îndrăzneală, enormă exigenţă şi nu de puţine ori înţelepciunea de a suporta dureroasele înfrângeri, de a înghiţi amarul propriei neputinţe de a depăşi limitele unor bariere nevăzute. Dar zidirea nu se înalţă fără jertfă.

Această carte a presupus îmbinarea armonioasă a pasiunii savantului cu răbdarea şi migala benedictină a documentaristului, cu genele încărcate de praful arhivelor. O muncă îmensă, dusă până la capăt, în stilul lăudat cândva de Lucian Blaga.

O carte monumentală, pe care o merită atât memoria umanităţii cât şi devotamentul admirabil al acestui savant, pedagog, economist, lector universitar cu titlul ştiinţific de „Doctor în ştiinţe economice” şi titlul onorific de „Academician de onoare al învăţământului universitar”, înzestrat, neobosit, plin de toate harurile. Cu stimă, cu aleasă preţuire şi felicitări!

Aşadar, mulţumiri, stimată doamnă academician Galina MARTEA, pentru noua şi aleasa carte pe care ne-aţi dăruit-o. N-aş putea spune, în încheiere, decât ce-am mai spus altădată:

„Dea, Sfântul, să editez, să primesc, să citesc şi să recomand altora, spre lectură, asemenea cărţi!”

Înainte de-a parcurge textele celor 350 de pagini ale cărţii, reproduc mai jos titlurile cuprinse în Sumar:

„Creaţia umană – conţinut spiritual în existenţa valorilor; Fiinţa umană şi sistemul de valori; Intelectul uman – între natură şi evoluţie; Mihai Eminescu – identitate literară universală cu rădăcini spirituale româneşti; Dreptul la identitatea personală corelată cu identitatea socială; Conştiinţa naţională – substanţă prioritară în existenţa unui popor; Instruirea şi educaţia – proces evolutiv în formarea omului şi a mediului social; Creaţia literară prin figura geometrică a universului; Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate; Dezvoltarea umană şi socială a Basarabiei în mileniul trei – realitate şi constatări; Aroganţa – fenomen distrugător în evoluţia unei societăţi; Personalitatea individului şi a sistemului de instruire în societate; Dezvoltarea socială şi calitatea învăţământului prin interacţiunea identităţii; Pedagogia, ştiinţă în reglarea proceselor de formare a omului; Accentul managerial în evoluţia instituţiei de învăţământ; Sistemul de instruire – coloana vertebrală a societăţii; Managerul şcolar – pondere în dezvoltarea societăţii moderne; Motivaţia – stimulent educativ pentru fiinţa umană; Şcoala – rol formator, dar, mai ales, generator de personalităţi; Demagogia – procedeu real în subjugarea unui popor; Basarabia – paradigmă a suferinţei şi nelegiuirilor sociale; Comportamentul schimbător al omului pentru funcţia în stat; Intelectualitatea basarabeană – victimă a regimului social; Basarabia între criză, putere şi mentalitate; Unitatea naţională – substanţă în salvarea societăţii basarabene; Învăţământul basarabean captiv sărăciei şi degradării sociale; Basarabia – între lumina răsăritului şi asfinţitului. Existenţă prin laboratorul întunericului; Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului; Basarabia şi destinul ei istoric. Anii de independenţă 1991 – prezent – provocări şi incertitudini; Basarabia – societatea celor oropsiţi; Corupţia – involuţie, incultură; Dornici de putere! Alegeri prezidenţiale în Basarabia!; O naţiune în două state separate; Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză; Mortalitatea prematură / forţată – pericol real în viaţa poporului basarabean; Listele electorale pentru prezidenţiale în Basarabia, arhipline de persoane decedate; Basarabia – destin sub crucea infernului!; Îndemnul unirii!; Realitatea basarabeană prin definiţia dezastrului; Jurnalismul promovat de UZPR; Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte în pragul celui de-al 40-lea Congres.” Le-am transcris pe toate pentru a se vedea că doamna Galina Martea, deşi trăieşte în Olanda, se prezintă prin substanţa cărţii ca un veritabil medic diagnostician, dar şi curativ, al bolilor din Basarabia şi nu numai.

Despre personalitatea şi prestigiul doamnei Galina Martea s-au pronunţat mai multe nume din lumea ştiinţifică şi literară basarabeană, printre care şi marele poet, eseist şi militant patriot Nicolae Dabija, care a scris printre altele:

„…Condeiul inteligent al Galinei Martea oscilează între eseu şi vers, între articol de analiză şi poem de dimensiune… Pentru ea, Basarabia e mai mult decât o ţară, e o metaforă… Ea vorbeşte simplu, ca un profesor ieşit în faţa clasei, care doreşte să se facă înţeles de auditoriu. Mesajul ei e unul ce impresionează prin sinceritatea rostirii, ea îi convinge pe alţii prin convingerea proprie, dar şi prin vigoarea limbajului…”

Iar autoarea mărturiseşte în Notă asupra ediţiei că:

„Universul umanităţii – evoluţie şi involuţie este o lucrare literară ce cuprinde articole de publicistică, eseuri, eseuri jurnalistice. În linii generale, lucrarea în cauză este consacrată fiinţei umane care de-a lungul timpului / vieţii este condiţionată să parcurgă diverse etape de dezvoltare şi existenţă, în consecinţă, totul fiind raportat şi corelat la condiţiile de dezvoltare ale propriului mediu social. Totalitatea acţiunilor descrise sunt centrate pe activitatea, existenţa, supravieţuirea omului în societate, în cele din urmă, pe fenomene ce produc evoluţia şi involuţia factorului uman în epoca modernă.

Având ca model societatea prin care există omul, conţinutul lucrărilor abordează realităţi vitale şi anume: „legătura organică şi comunicarea reciprocă dintre individ şi comunitatea acestuia, unde în procesul de existenţă, vrând-nevrând, devin parteneri în dezvoltarea materială şi spirituală cât şi în nedezvoltare. În aşa mod, individul şi societatea acestuia produc efecte atât pozitive, cât şi negative în viaţa de zi cu zi. Astfel, termenii precum „evoluţie şi involuţie” sunt utilizaţi pentru a relata o realitate vie din existenţa umană. S-ar părea că este ceva anormal să te referi la epoca modernă, dar, în acelaşi timp, vorbind despre procese regresive ale factorului uman. Este trist acest lucru, însă, epoca contemporană, la ziua de azi, este arhiplină de neajunsuri sociale, acestea, în mod special, fiind provocate de omul puterii ce administrează o ţară, o societate, respectiv, tot omul puterii provocând denaturarea proceselor civilizate în dezvoltarea umană şi socială. În aşa mod, în unele părţi ale lumii, omul din epoca contemporană devine victima proceselor evolutive, în rezultat, întreaga societate a acestuia atingând o stare de degradare morală, materială, spirituală, sau mai bine zis „intrând în procesul de regresiune socială”. Cu mare regret, o asemenea parte a lumii este societatea basarabeană care actualmente se confruntă cu mari probleme identitare şi cu modelul primitiv al administrării statale. Primitivismul instaurat in cadrul ţării, cu caracter necivilizat, plasează individul şi comunitatea pe treapta de jos a dezvoltării umane şi sociale. Iar filosofia de existenţă a omului într-o asemenea societate reflectă pe viu realitatea destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate.”.

Voi extrage din când în când unele citate din anumite capitole. Primul ar fi acesta din „Creaţia umană – conţinut spiritual în existenţa valorilor”:

„Prin relaţiile de reciprocitate dintre oameni şi fenomene anume cartea / lectura este acel fenomen intermediar şi acea substanţă care provoacă discuţii, schimb de păreri, contraziceri. Respectiv, cartea–creaţia stimulează acţiuni cu caracter cultural şi activităţi ce dezvoltă şi pun în mişcare procesul evolutiv al dezvoltării umane. Activităţile culturale, având în centrul atenţiei cartea-lectura, sunt conţinuturi spirituale ce condiţionează existenţa umană pentru obţinerea valorilor desăvârşite.”

Al doilea, din capitolul „Mihai Eminescu – identitate literară universală cu rădăcini spirituale româneşti”:

„Luând în consideraţie cuvintele lui Tudor Arghezi „Fiind foarte român, Eminescu este universal”, aş spune: „Universalitatea eminesciană şi universalitatea operei lui Mihai Eminescu sunt o realitate vie, plină de valori, ce au la bază spiritul românesc original”. Universalitatea eminesciană, cu rădăcini spirituale româneşti, este lumea cuprinsului prin care poetul a reuşit să descrie cu multă pasiune şi inteligenţă procesele afective, intelectuale, morale şi voliţionale ale omului. Respectiv, prin procesele trăirilor spirituale, Eminescu reuşeşte să atingă realitatea ce desemnează tot ceea ce există efectiv în existenţa fiinţei umane, aceasta, la rândul ei, fiind prezentă prin etapele filosofice ale dezvoltării. Eminescu, spirit din spiritul românesc, prin inteligenţa şi ideile sale originale a promovat foarte intens cultura neamului românesc, astfel devenind parte componentă a culturii universale. Deci, opera eminesciană corelată prin cultura universală şi vice-versa formează un întreg autentic care poate fi definit ca o identitate universală. În consecinţă, putem confirma încă o dată, de mii şi sute de mii de ori, că Eminescu este identitatea literară universală, având la bază opera eminesciană universală, iar identitatea română este inima prin care bate spiritul românesc al unui poet de mare valoare universală. În acest context, marele scriitor român Vladimir Streinu, critic şi istoric literar, menţiona că opera lui Eminescu este „actul de identitate universală al neamului nostru”. Cred, acestea sunt cuvinte extrem de preţioase la adresa neamului român!

Prin personalitatea omului / poetului / scriitorului / jurnalistului Mihai Eminescu s-a întemeiat un model real de creaţie literară – în mod aparte, poezia originală – care a îmbogăţit literatura română şi cea universală la cele mai înalte valori. Valori care vor fi mereu autentice atât pentru poezia şi literatura clasică, cât şi pentru poezia şi literatura contemporană. Astfel, personalitatea poetului Mihai Eminescu face parte din personalitatea omului Mihai Eminescu, ca identitate individuală şi socială. Deci, omul-poetul Eminescu este aceeaşi identitate şi personalitate. Totul se corelează prin definiţia personalităţii şi a identităţii, ca formă şi valoare în existenţa umană. De aceea, este firesc să corelăm personalitatea Eminescu cu identitatea scriitorului / poetului Eminescu.

Continue reading „Ion BRAD: O scriitoare-savant basarabeană” →

Georgeta PETRE: „O corabie la timp potrivit”, de Vasilica Grigoraș- Eveniment poetic

Într-un prezent ardent în schimbări radicale la nivel istoric, social și individual, dominat de un prozaism ofensiv și contaminant în viața cotidiană, în care domeniul cultural este adeseori ignorat și marginalizat, criteriul de rentabilitate din alte sfere de activitate fiind abuziv impus și actelor culturale, cu efecte negative în privința calității și valorii etice, evenimentele culturale de valoare, constituie o adevărată performanță.

E minunat, e benefic pentru aceste timpuri că se mai scrie poezie, că se mai citește poezie, poezia fiind o expresie profundă și elevată a sufletului omenesc. În acest context cultural, puțin generos, apariția volumelor de poezie, de cele mai multe ori cu sacrificii personale din partea autorilor, constituie prilej de bucurie spirituală.

Este și cazul volumului de poezie O corabie la timp potrivit, al autoarei Vasilica Grigoraș, apărut la editura PIM din Iași în 2018.

Prezență activă în cultura vasluiană, inițial și în principal prin profesia de bibliograf la Biblioteca Județeană Vaslui, cu o contribuție științifică consistentă la descoperirea și cunoașterea prin cercetări bibliografice și studii de specialitate a tezaurului de spiritualitate românească din spațiul moldovean și național, Vasilica Grigoraș s-a remarcat și în domeniul literaturii.

La vârsta deplinei maturități, se observă în ultimul deceniu o bogată zestre editorială, alături de lucrări bibliografice de specialitate, apar într-un crescendo valoric volumele de literatură, în specii literare diverse, cu precădere poezie.

Dacă privim cronologic volumele de literatură, observăm că autoarea debutează discret cu specii de proză și poezie pentru copii, urmează un remarcabil jurnal de călătorie cu inserții lirice evidente, varii contribuții lirice în volume colective de poezie, nu în ultimul rând experimente temerare în specii ermetice de poezie, de sorginte niponă (tanka, senryu, haiku), apreciate ca excelente, unele cu premii la concursurile de profil.

Volumul O corabie la timp potrivit (un titlu insolit și cifrat al mesajului artistic) poate fi privit ca un volum sintetic de autodefinire artistică și umană prin vocație, iubire și credință. Se regăsesc în acest volum și propriul crez artistic (De ce scriu?) la început de volum, și întrebările (și uneori, răspunsurile) despre existența umană, despre sine și sensul vieții (Sub semnul întrebării, Zădărnicie și miracol etc.), și simfonia sentimentelor de iubire pentru oameni, pentru omul iubit, pentru mamă, copii, prieteni, natură, pentru Creator, și credința în EL, în mod minunat și salvator pentru tot zbuciumul vieții interioare (De ce ?, Liberă de contract și multe altele)

Se simte parcă un joc, o întrecere cu timpul călător în exprimarea propriului univers de trăiri, sentimente delicate de nostalgie pentru copilărie, trăiri profunde de regrete, așteptări și speranță în tinerețe, de visare, reflecție și reacție la evenimentele prezentului, de luptă dar și de împăcare cu sine, de acceptare calmă și înțeleaptă a vârstei senectuții.

Demersul artistic se distinge printr-un lirism confesiv delicat, discret, fără efuziuni sentimentale ostentative, cu profunzimi sugerate, nonviolent exprimate, moderat temperate prin mijloace stilistice. Se întrevede astfel o poetă cu aleasă sensibilitate, cu trăiri nobile și aspirații spre frumusețea vieții, iubirea în toate și credința în creație.

Poezia autoarei se înscrie în sfera liricii feminine sensibile, subtile și rafinate, cu sinceritate strunită discret și elegant. Versurile sale concentrate, sintetice uneori, exprimă multă substanță poetică, de altfel, poeta și-a afirmat această calitate de exprimare concisă, plină de esență, în speciile lapidare nipone.

În peisajul poetic actual, poezia Vasilicăi Grigoraș este o demonstrație de afirmare a potențialului creativ existent latent în fiecare dintre noi, care apare rar la lumină, uneori, însă, în mod fericit se dezvăluie, chiar dacă mai târziu, spre toamna vieții, prin îndelungă căutare și cunoaștere de sine, prin trudă și vocație artistică.

–––––––––––––

Georgeta PETRE

Constanța

30 mai 2018

Constantin MARIN: Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos de Pr. stavr. Radu Botiş

Lucrarea, apărută prin binecuvântarea dată de P.S. Iustin Sigheteanul, a văzut lumina tiparului la Editura Inspirescu (Satu Mare, 2013 şi a fost premiată la secţiunea Didactică, în cadrul ,,Cărţile Anului, Baia Mare, 2012. De asemenea, se precizează faptul că aceasta a apărut sub egida Asociaţiei Cultural-Creştin-Umanitară ,,Ars Vivat”.

În ,,Cuvânt înainte”, semnat de Pr. lect. univ. Dr. Gheorghe Şanta (de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca) se menţionează: ,,Cuvântul ca mesaj duhovnicesc îşi îndeplineşte sensul înalt numai atunci când slujeşte adevăratei realităţi, când are o putere ziditoare. Cuvântul zideşte din conştiinţa răspunderii faţă de semen, atunci când omul înţelege cuvântul ca pe o realitate dialogală. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, se împlineşte o terapie duhovnicească. Cuvântul Scripurii are puterea renaşterii spirituale a vieţii integrale, fiind instrument forte în educaţie”.

,,Prefaţa” este realizată de Asist. univ. Dr. Valerian Marian, care consideră că ,,Parabolele şi pildele Mântuitorului (…) se înscriu, prin excelenţă, în categoria acelor exprimări care, sub forma cuvintelor înţelese de oameni, trimit la o realitate infinit mai profundă, inexprimabilă, inepuizabilă, ca sens, şi depăşind orice înţeles”.

Părintele Radu Botiş şi-a ,,parcelat” cartea sa în Cinci capitole: I. Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos; II. Mântuitorul Iisus Hristos – Învăţătorul prin excelenţă; III. Mântuitorul Iisus Hristos – Pedagogul şi modelatorul fiinţei umane; IV. Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul-model pentru exegetul de azi; V. Actualitatea catehetică a pildelor lui Iisus.

În ultima parte a cărţii, descoperim capitolul intitulat ,,Din suflet prin Cuvânt” – gânduri despre carte.

Din primul capitol al cărţii, suntem părtaşi la opinia şi atitudinea părintelui Radu Botiş, referitoare la Scriptură şi, implicit, la Cuvânt: ,,Lumea fizică, deşi nu este conştientă sau nu poate fi ea însăşi conştientă de iubirea lui Dumnezeu, este făcută, şi ea, ca mijloc al iubirii Lui faţă de oameni şi, ca atare, să se arate tot mai desluşit El, cu iubirea Lui prin ea sau ca oamenii să vadă în ea iubirea lui Dumnezeu, iradiind prin ea lumina dumnezeiască, de care se umplu, văzând-o coborâtă chiar în cele ale lumii fizice”. Cât priveşte ,,Lucrarea Învăţătoarească a lui Iisus”, autorul cărţii de faţă consideră că aceasta este ,,elastică şi variată, ţinând cont de vârsta, gradul de cultură, profesiunea şi preocupările ascultătorilor Săi”. Iar despre ,,Iisus Hristos – pedagogul şi modelatorul fiinţei umane”, părintele Radu Botiş consideră că ,,Activitatea publică pe care a desfăşurat-o, mai bine de trei ani, Fiul lui Dumnezeu, a fost suficientă pentru a desăvârşi Revelaţia”. În continuare, sunt desfăşurate în carte (în detaliu) principiile şi metodele pedagogice folosite de Mântuitorul: principiul psihologic; principiul intuiţiei; principiul practic-educativ; metoda dialogului; metoda analitică; metoda observaţiei; metoda exemplului personal. Păstrând modelul fundamental – Mântuitorul Iisus Hristos – autorul cărţii pe care o recenzăm aminteşte de: pilda semănătorului, a seminţelor bune şi a neghinei, parabola despre comoara ascunsă în ţarină, despre mărgăritar şi năvod, parabola nunţii fiului de împărat, pilda despre lucrătorii viei, pilda lucrătorilor celor răi, pilda cu împărţirea talanţilor, parabola smochinului neroditor, pilda samariteanului milostiv, pilda bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr, pilda celui ce datora zece mii de talanţi, pilda despre oaia şi drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, evanghelia din duminica lui Zaheu, pilda vameşului şi a fariseului, pilda bogatului ce i-a rodit ţarina.

Continue reading „Constantin MARIN: Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos de Pr. stavr. Radu Botiş” →

Valentina BECART: ”Atât de nefiresc am rămas în lucruri” (cronică – volumul de versuri „Poeme pentru mai târziu – autor Nicolae Vălăreanu Sârbu)

Poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie ”Poeme pentru mai târziu” , volum apărut la editura Lindenfeld, București (2012).

Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă și să mediteze – mult mai profund – asupra existenței, asupra efemerității lucrurilor.”Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii, / Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea. / Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce sens avu venirea? Și-acum – ce sens plecarea?” ( Omar Khayyam).

Referitor la titlul ales… n-am putut să nu mă întreb: ”Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu după volumul de versuri ”Romanțe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?”

Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ” parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înțeleagă”… Nu știu care i-au fost ( îi sunt) intențiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul ”Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare și meditație.

Cultivând versul liber, din care nu lipsește armonia și profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reușește să confere stil și sensibilitate estetică întregii expresii poetice.

Prefațatorul cărții, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmație : ” Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreața de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme și de suflet, totul începe de la el. Măștile multiple se dezbracă până la esență.”

Cunoscând, destul de bine, aș spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca și cum ar picta, ca și cum ar respira, ca și cum ar fi veșnic urmărit de ”clipa cea repede”.

Fiecare vers îți aduce în fața ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu mai variate și incitante.Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja… atunci când se naște. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simțire și ”sângele neamului”.

Conștiința poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El știe că totul vine, că totul trece… ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ” amintește-mi că sunt / un mănunchi de gânduri / în toate culorile / care se vor sfîrși.” ( Amintește-mi că sunt).

Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferință. Negăsind soluții în afară…, cu pași ușori, își caută drumul către regăsirea de sine. Și cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca și clipele care nu cunosc stăvilare. Tristețea, cu brațele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, și-o dăruie singurătății, ca pe-o ofrandă.

Imaginația are un rol important în creație. Fecundă și iscoditoare, ea ”smulge” spațiului infinit taine și semne ce-și așteaptă ”nașterea” în vers. Trasând o axă ”între două puncte imaginare” poetul ne poate spune ( cu aproximație) ” unde a rămas iubirea, / neliniștea și teama.”

Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat ”Izvor” atunci când ”adâncul meu” e gata ” să dea pe dinafară”:

” Împătimit c-o inimă de sânge / cu chei de flori să îți deschid iubirea, /

Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea.”…

Continue reading „Valentina BECART: ”Atât de nefiresc am rămas în lucruri” (cronică – volumul de versuri „Poeme pentru mai târziu – autor Nicolae Vălăreanu Sârbu)” →

Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae: Irina Lucia Mihalca în ”LITERELE CĂRȚII TALE”

IRINA LUCIA MIHALCA: În ”LITERELE CĂRȚII TALE”, toate tainele – enigmele, în fondul lor, premise providențiale de explorat se succed și o urmăresc permanent pe poeta Irina Lucia Mihalca, o conduc spre serviciul descifrarii cuvântării lor conotative, atât de bine relevat în versurile: ”În cartea ta era scris numele meu / cu litere numai de noi ştiute.”… Lărgimile și hedonismele senzualității, mai mult organice în fond, sunt prezențe lirice hiperbolizate și intens explorate, apoi relevate estetizat, chiar în starea nativă, în versurile: ” Se simte un aer nerespirat vreodată / – seva pădurii senzuale – ”. Cunoașterea vieții doar prin imagini gândite constant, nu este altceva decât recuzita poetică de bază a Irinei Lucia Mihalca, pe care aceasta înțelege să o expună la vedere și să lucreze cu ea, chiar în acest poem, în versuri diamantine, precum: ”Îmi vindeci ochii / – sărutul delicat pe pleoapele închise -,/ trezindu-i din amorţeală.”. Spre finalul acestui interesant poem se observă cu o pregnanță tensivă, nerăbdarea creatorului liric de a-și contopi creația cu cea a creatorului universal – cu cea a Providenței, spre a contribui, astfel, cu partea sa la armonia universalului leibnizian, o contribuție însemnată și interesant expusă în versurile: ” Respir adânc clipa aceasta,/ inimile noastre, cu fiecare respiraţie / sunt contopite tot mai mult, / până va fi doar una, / într-o armonie completă. ” Este un poem bine structurat și încărcat de un existențialism adânc spiritualizat, care reușeste în bună măsură să incite gândirea și îl poate transcende facil pe cititor din temporalitatea cotidianului, în esența sa, materială, în cea a logosului metafizic, pe un domeniu al universalității gnomice, predilect și dominant în arealul creator al acestei poete cu numeroase profunzimi savante în abordărie sale poetice! Felicitări!

––––

Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae

Sibiu

***

Literele cărţii tale

În cartea ta era scris numele meu

cu litere numai de noi ştiute.

Ai rămas, undeva suspendat,

într-o lume străină de tine,

nu eşti cel de aici,

acea lumină trandafirie, iubirea,

plutind ameţitor spre mine.

Dacă nu ai forţă s-o descoperi,

împărtăşind-o,

rămâi în spate, rece şi-ntunecat,

în realităţi neînţelese.

Un teatru cu actorii ce-şi uită rolurile!

Mergi cu ochii-nchişi,

uiţi că ai ochi,

ştiai că undeva există o altă viaţă,

popas între veniri şi plecări,

Continue reading „Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae: Irina Lucia Mihalca în ”LITERELE CĂRȚII TALE”” →

Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie

Poeta Vasilica Grigoraş este unul dintre cei mai conştiincioşi şi disciplinaţi arhitecţi ai versului, întâlnit de mine, până acum. Pe lângă harul primit, cred că asta se explică şi prin vasta experienţă acumulată printre cărţile Bibliotecii din Vaslui. Poeziile ei sunt bine şlefuite şi o consider un Brâncuş la începutul vieţii sale de artist, un Brâncuş al versului; citindu-l, îţi pătrunde direct în suflet şi se prelinge precum stropul de ploaie de-a lungul pielii catifelate de sub îmbrăcăminte şi absorbit de pământul însetat, ars şi crăpat de soarele dogoritor al vieţii.

Volumul “O corabie la timp potrivit” (Iaşi, Editura PIM, 2018) este un puternic sunet de clopot pentru salvarea celor care vor să mai obţină o rază de lumină spre pământul îndepărtat al grădinii promise prin poezie. Sunt primele trepte de abordare şi tratare a temei salvării necunoscătorului. Este colacul de salvare aruncat din arcă de fiica lui Noe, un Noe al poeziei.

Poeta deschide ferestre spre alte lumi tuturor genurilor de începători pentru a ne înnobila şi întregi. Toată viaţa, omul caută să se împlinească, să găsească răspuns la rezolvarea necunoaşteri. Doreşte obţinerea adevărului absolut. Autoarea oferă căi de rezolvare şi posibile răspunsuri întrebărilor noastre existenţiale, puse cu răbdare de oricare mărime ar fi ele.

Cartea este într-adevăr o corabie a lui Noe, pentru că ea conţine numeroase experienţe şi trăiri ale unei vieţi îndeajuns de bogate pentru a salva sufletele în căutare de ţărm, de refugiu de la neliniştile, frământările cauzate de valurile şi furtunile vremurilor. Vasilica este un Noe, care colecţionează suflete de orice vârstă şi sex pentru a le purta înspre cerul destinului lor.

Emoţiile omului vin ca stropii de ploaie de-a lungul vieţii şi te lovesc ca un potop în clipa grea şi aici e momentul când versul poetei îmbrăţişează, te învaţă să respiri. Pentru autoare, stropii de ploaie sunt „Stropi de dor” , şi acolo unde este „dor de dor / şi dor de zbor / dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”. Iubirea este ziditoare.

Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt ritm, sunt picăturile unei înţelepte călătorii prin oceanele pragurilor imperative şi hotărâtoare ale vieţii. Constată şi ne semnalează că „Trăim / visăm / iubim în treacăt / neglijăm sensuri şi rosturi / croşetăm scenarii închipuite / ignorăm / avertizări interioare / construim conştiincioşi / o carapace opacă / în care strivim clipe / şi ne trezim / mult prea târziu / anchilozaţi / de timpul fugar…”, dar ne îndeamnă: „Omule, Trăieşte Clipa!” (Carpe diem 2) Citindu-i versurile, eşti invitat la linişte, la cugetare, înţelegând mai uşor toate fenomenele, întâmplările…; astfel devii mai îngăduitor, mai iertător, mai iubitor, găsindu-ţi rostul vieţii, descoperind în el adevărul care ne poartă, ne învaţă să fim oameni.

Poeta e un pedagog desăvârşit, explicând prin cuvinte simple complexităţile vieţii, care ne năpădesc şi ne înlănţuie de-a lungul timpului. În fiecare cuvânt şi vers e multă energie şi forţă frăţească, părintească deosebite, ceea ce asigură şi acţionează precum colacul de salvare aruncat naufragiatului, calmându-te şi oferindu-ţi confort pe parcursul lecturii.

Continue reading „Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie” →

Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune

O judecată cât mai corectă și mai apropiată de realitate asupra narațiunii Celesta, pe care editura „Mirton” a scos-o recent, ar trebui să pornească de la un schimb de replici dintre personajele principale ale cărții (Arina, cadru didactic universitar și Teodoru, poet metafizic de succes), dialog reținut de mine în primele pagini ale volumului: <(Arina) „… trebuie să scrii despre ceea ce cunoști foarte bine, despre ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Sau chiar în tine”. (Teodoru) „Eu am convingerea că nu am scris un vers netrăit”. >Un dialog care „se concretizează”, ajutat de ficțiune, pe tot parcursul prozei.

Autoarea cărții de față, Mirela Ioana Borchin-Dorcescu, ne-a obișnuit cu un asemenea text confesiv în cărțile ei anterioare de proză, mai ales în Apa, și reușește în recenta proză de mari dimensiuni (Celesta) performanța de a proiecta permanent acțiunea și dialogul pe un fundal (autobiografic), marcat de implicații dramatice, care rămâne, discret, un pretext pentru o narațiune cu profunde implicații etice. Dar trebuie să spun, mai întâi, că dialogul reprodus supra reprezintă o veritabilă profesiune de credință, una care stă în mod real la temelia cărților celor doi protagoniști, una care îi așază în rândul artiștilor de marcă ai cuvântului (a se vedea, de pildă, confesiunile, în aceeași manieră, ale lui Tudor Arghezi). „Povestea”, la o primă vedere, pare nespus de simplă: Arina se îndrăgostește de polivalentul Teodoru (poet remarcabil, om șarmant, cunoscător de profunzime al textului biblic), a cărui soție a decedat, iar existența poetului, legat, de-a lungul multor ani, inseparabil de fosta soție (EA), e,acum, debusolată și într-un echilibru precar. Teodoru răspunde sentimentelor Arinei, care se simte totuși nedreptățită, chiar amenințată, de „umbra” pe care EA, fosta doamnă Teodoru, o face să planeze tot timpul asupra noii relații. Mai multe vizite și întâlniri (în satul natal al eroinei sau la primirea de către Teodoru a unui important premiu literar) consolidează relația, care se desăvârșește prin despărțirea definitivă a poetului de fosta soție, urna cu cenușa acesteia fiind depusă în mormânt, după ce, ani de zile, stătuse în casa lui.

Narațiunea (dominată copios de dialog – expresie a convingerii că prin comunicarea directă se rezolvă cele mai complicate sau delicate probleme) ne transmite existența unei tensiuni crescânde, cu momente de acutizare, cu perioade de acalmie, cu încercări de renunțare la relație, totul dominat însă de un liant sincer, indestructibil, care se stabilește între cei doi protagoniști și pare că nu-i lasă să facă pasul înapoi. Îi mai leagă și altceva: amândoi au trecut, recent, prin încercări existențiale dramatice și simt nevoia de o compensare, iar relația lor actuală se manifestă ca un balsam.Rapid citită, Celesta îți rămâne întipărită în minte ca fiind (încă) o carte unde sentimentul de dragoste învinge, unde „acțiunea” se termină cu bine. E puțin spus și, rămânând la această impresie „epidermică”, sărăcim cartea.

Continue reading „Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune” →

Eugenia DUMITRIU: Constantin T. Ciubotaru – Memorii aproape oblice – pretext pentru o autobiografie

La început de primăvară 2018, distinsul scriitor Constantin T. Ciubotaru a lansat pe piața literară din România cartea „Memorii aproape oblice”, cu o elogioasă prefaţă semnată de Romeo Ioan Rosiianu. „Creația artistică, departe de a ne depărta de drama epocii noastre, este unul din mijloacele ce ni s-au dat pentru a ne apropia de ea.” Cu har și talent scriitorul a trecut în pagini de carte propria viață, trăirile, amintirile ascunse cu grijă până în ceasul acesta, în ungherele minții și ale inimii. Ce bine îl caracterizează pe scriitorul Constantin T. Ciubotaru, Sartre în „Cuvintele”, pag 179, (Parcă le-ar fi scris special pentru acest al doilea Caragiale al nostrum):

„- Tu vei scrie, îmi spunea el , iar eu îmi frângeam mâinile.

– Ce am Doamne, de ce m-ai ales?

– Nimic deosebit.

– Atunci, de ce tocmai pe mine?

– Fără vreun motiv oarecare.

– Am măcar ușurința condeiului?

– Nicidecum. Crezi că marile opere se nasc din condeie ușoare?

– Doamne fiindă sunt atât de nedăruit, cum aș putea să fac o carte?

– Străduindu-te.

Eram ales, însemnat, dar fără talent. Totul va veni după urma îndelungatei mele răbdări, a nenorocirilor pe care le voi încerca.”

Cartea „Memorii aproape oblice” este mai mult un pretext pentru o autobiografie amănunțită, pesonajele sunt reale și fiecare dintre ele a jucat un rol în viața autorului alcătuind structural corpul cărții de scriere memorialistică. Scriitorul Constantin T. Ciubotaru este cunoscut cititorilor ca un autor pragmatic, realist, care nu se pierde în efuziuni lirice sau metaforice, cu o definitorie trăsătură sarcastico-umoristică, un stil antrenat și vioi, presărat cu umor și ironie ceea ce-i fac cărțile ușor de citit. Citind cartea „Memorii aproape oblice” am descoperit un autor cu o prodigioasă memorie care folosește cuvintele cu mare iscusință, rămând mereu pe calea adevărului, transformă memorialistica în literatură de calitate, intră în dialog subtil cu cititorul datorită memoriei sale fiindcă cu exactitate realitatea.

Parafrazându-l pe Anais Nin: „De câte ori am refăcut drumul de la început? Unde e începutul? Începutul memoriei sau începutul suferinței”. Conform prefaței la carte semnată de Romeo Ioan Roșianu, a făcut din artă o revanșă și a scris povestea Domniei sale de viață, o extraordinară și captivantă carte de memorii, cu harul scriitoricesc cu care divinitatea l-a dăruit. Trebuie să mărturisec că nu am putut lăsa cartea din mână, am citit repede și în clipa în care am terminat-o, am fost tristă din două motive: Primul a fost acela că pe mulți dintre cei prezentați în cartea de memorii a acestui autor i-am cunoscut personal, al doilea motiv a fost acela că nu cunoașteam întâmplările relatate pe parcursul cărții și aș fi vrut să citesc la infinit să aflu ceea ce nu știam. Credem că ne cunoaștem între noi. Dar am constatat că nu e deloc așa. În cartea „Memorii aproape oblice” semnată de scriitorul Constantin T. Ciubotaru timpul real al trăirii unor evenimente și cel recompus prin rememorare curg în același sens, memoriile sunt structurate pe capitole și faptele sunt prezentate în ordine cronologică. Cartea începe cu capitole despre familie și evocarea copilăriei. Primul portret pe care autorul îl face este cel al tatălui și în același stil sunt descriși aproape toți membrii familiei până la bunici, dar figura mamei domină afectiv și moral copilăria scriitorului, întreaga sa existență și felul său de a înțelege lumea la maturitate.

Acest portret dau cititorului o savoare de neuitat. Mama este cea care îl înscrie pe autor într-o descendență aparte,(Gradul de rudenie cu scriitorul Eusebiu Camilar), care dă impresia că autorul devenind la rândul său moștenitorul unui arbore genealogic special, că va constitui temelia pe care se va forma personalitatea viitorului scriitor, moștenitor al unei fascinante povești de familie. Pentru a stabili direcția dezvoltării personale de mai târziu autorul stabilește din copilărie importanța cunoașterii rădăcinilor personale, analizând la propriu arborele genealogic pentru că la vremea copilăriei și a adolescenței a simțit o nevoie imperioasă de a avea relații personale cu membrii familie, de a afla informații cu privire la originile sale. Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Constantin T. Ciubotaru – Memorii aproape oblice – pretext pentru o autobiografie” →