Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune

O judecată cât mai corectă și mai apropiată de realitate asupra narațiunii Celesta, pe care editura „Mirton” a scos-o recent, ar trebui să pornească de la un schimb de replici dintre  personajele principale ale cărții (Arina, cadru didactic universitar și Teodoru, poet metafizic  de succes), dialog  reținut de mine în primele pagini ale volumului: <(Arina) „… trebuie să scrii despre ceea ce cunoști foarte bine, despre ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Sau chiar în tine”. (Teodoru) „Eu am convingerea că nu am scris un vers netrăit”. >Un dialog care „se concretizează”, ajutat de ficțiune, pe tot parcursul prozei.

Autoarea cărții de față, Mirela Ioana Borchin-Dorcescu, ne-a obișnuit cu un asemenea text confesiv în cărțile ei anterioare de proză, mai ales în Apa, și reușește în recenta proză de mari dimensiuni (Celesta) performanța de a proiecta permanent acțiunea și dialogul pe un fundal (autobiografic), marcat de implicații dramatice, care rămâne, discret, un pretext pentru o narațiune cu profunde implicații etice. Dar trebuie să spun,  mai întâi,  că dialogul reprodus supra reprezintă o veritabilă profesiune de credință, una care stă în mod real la temelia cărților celor doi protagoniști, una care îi așază în rândul artiștilor de marcă ai cuvântului (a se vedea, de pildă, confesiunile, în  aceeași manieră, ale lui Tudor Arghezi). „Povestea”, la o primă vedere, pare nespus de simplă: Arina se îndrăgostește de polivalentul Teodoru (poet remarcabil, om șarmant, cunoscător de profunzime al textului biblic), a cărui soție a decedat, iar existența poetului, legat, de-a lungul multor ani, inseparabil de fosta soție (EA), e,acum, debusolată și într-un echilibru precar. Teodoru răspunde sentimentelor Arinei, care se simte totuși nedreptățită, chiar amenințată, de „umbra” pe care EA, fosta doamnă Teodoru, o face să planeze tot timpul asupra noii relații. Mai multe vizite și întâlniri (în satul natal al eroinei sau la primirea de către Teodoru a unui important premiu literar) consolidează relația, care se desăvârșește prin despărțirea definitivă a poetului de fosta soție, urna cu cenușa acesteia fiind depusă în mormânt, după ce, ani de zile, stătuse în casa lui.

Narațiunea (dominată copios de dialog – expresie a convingerii că prin comunicarea directă se rezolvă cele mai complicate sau delicate probleme) ne transmite existența unei  tensiuni crescânde, cu momente de acutizare, cu perioade de acalmie, cu încercări de renunțare la relație, totul dominat însă de un liant sincer, indestructibil, care se stabilește între cei doi protagoniști și pare că nu-i lasă să facă pasul înapoi. Îi mai leagă și altceva: amândoi au trecut, recent, prin încercări existențiale  dramatice și simt nevoia de o compensare, iar relația lor actuală se manifestă ca un balsam.Rapid citită, Celesta îți rămâne întipărită în minte ca fiind (încă) o carte unde sentimentul de dragoste învinge, unde „acțiunea” se termină cu bine. E puțin spus și, rămânând la această impresie „epidermică”, sărăcim cartea.

Narațiunea Mirelei Borchin-Dorcescu transmite un mesaj polivalent, din a cărui structură încercăm să selectăm câteva aspecte. Mai întâi, la nivelul „artei literare”asumate, trebuie să reluăm afirmația făcută mai înainte, cea despre „cantitatea” de viață cunoscută bine de autor înainte de scrierea cărții, despre inserțiile ei în paginile cărții, despre importanța sa (în sensul de semnificație, relevanță) pentru literatură. Povestea de față e (pentru cunoscători) țesută pe pânza (auto)biografiei personajelor (la un moment dat apar chiar personaje din realitatea imediată a protagoniștilor), dar, nicio clipă, n-am avut„curiozitatea” și tendința de a mă re-poziționa în stricta realitate, ci am continuat firul narațiunii privind-o ca posibilitate (replică) a unei realități similare.

Autoarea a mai uzitat de formula împletirii (benefice) dintre realitate și ficțiune, în Apa, cum spuneam mai înainte,  unde „își pune sufletul pe masă”, cu talentul unui veritabil artist al cuvântului. Un alt aspect de profunzime al narațiunii își află sorgintea în aceea că povestea de față este una despre responsabilitate și despre maxima ei importanță în viețile  partenerilor dintr-o relație. Până când nu sunt „rezolvate”, cu celeritate (termenul strict juridic se potrivește și aici) și sinceră implicare, toate dilemele care se ivesc într-un cuplu, până când nu se răspunde deschis la toate interogațiile, relația de cuplu nu are șansa de a deveni firească și plenară. Iar finalul, cu decisiva atitudine a lui Teodoru, îi va da Arinei certitudinea că relația a devenit viabilă.

Celesta este o carte, în egală măsură, despre sinceritate. Deși marcată, într-o măsură destul de mare, de incertitudini, Arina se va angaja, în noua relație, cu toată ființa ei, cu toate scăderile (inerente omului), cu toate imperfecțiunile unei vieți care n-a prea favorizat-o (cel puțin pe latura inter-relaționării umane). Și cere noului partener aceeași sinceritate, același fairplay, aceeași atitudine deschisă. Sufletul Arinei nu are ascunzișuri, ea nu poate depăși nedumeririle în ce privește prezența EI încă în atitudinile lui Teodoru. Ar fi putut, până când relația ar fi devenit netă, să rămână în umbră, poate într-un clar-obscur, dar sinceritatea ei o face să iasă în față, să-și asume riscurile noii legături, să „lupte” pentru clarificarea acesteia. Narațiunea Mirelei Borchin-Dorcescu e una, în aceeași măsură cu alte aspecte ale polivalenței  ei, despre implicarea credinței în viețile noastre. Teodoru este, cum spuneam, un profund cunoscător al textului sacru, un interpret remarcabil al acestui text și un bun „pedagog” în a transmite valorile etice ale Bibliei.

Un capitol special, dar și numeroase pasaje din celelalte pagini ale cărții, construiesc în Arina, încet, cu răbdare, ceritudinea că totul își va afla soluția printr-o credință constantă, nealterată, puternică, prin încrederea în deciziile  Lui. Inițierea Arinei în textul biblic e delicată, cu suișuri și dileme, dar își va da roadele așteptate (Teodoru e, din această perspectivă, un adevărat Pygmalion) și va contribui fundamental la cimentarea relației. Dincolo de „poveste”, Celesta rămâne o carte în care interogațiile fac parte din existența zilnică a protagoniștilor și au un rol esențial în definirea raporturilor interumane. Scrisă alert, abundent dialogată, povestirea ține treaz interesul cititorului până la final, probând profesionalismul autoarei și devenind o marcă definitorie pentru scrisul ei.

––––––––––                                                                                           

Livius Petru BERCEA

„Paralela 45”, 6 februarie 2018, p. 3

Lasă un răspuns