Galina MARTEA: Editura „Anamarol„ – „Verba Volant, Scripta Manent”, volumele 18, 19, 20

Calitate și competență editorială. Așa se prezintă Editura „Anamarol” din București, administrată de renumita scriitoare Rodica Elena Lupu (Doctor Honoris Causa, academician, scriitor, editor, jurnalist cultural, antologator, manager), care prin talentul original de scriitor și editor constituie integritatea și meritul notabil de nivel național și nu numai. Este o plăcere de a te referi la lucruri ce țin de valoare, atribute esențiale în virtutea cărora se realizează arta editorială în beneficiul comunității române, dar, în același timp, și în beneficiul culturii românești. De această dată editorul și antologatorul Rodica Elena Lupu pune la dispoziția cititorilor un număr impunător de lucrări admirabile și extraordinar de interesante, de o pondere aparte pentru literatura română. Este vorba de antologia de proză „Verba Volant, Scripta Manent”, volumele 18-19-20, publicată recent în cadrul Editurii Anamarol. Cu conținuturi onorabile, volumele în cauză oglindesc în sine lumina viabilă care completează și îmbogățește cultura omului, cultura unei societăți ce este mereu în evoluție.

Cu prezența unor scriitori renumiți, dar și mai puțin renumiți, cuprinsul lucrărilor este o bogăție spirituală, o bogăție istorică, o comoară de informații cu analize literare de tot felul  despre viața și existența din acest univers. Volumul 18, spre exemplu, se prezintă ca un adevărat tezaur spiritual al culturii românești. Din el fac parte scriitori celebri precum Martha Bibescu, Emil Cioran, Aristide Buhoiu, Ion Brad, Ion Dodu Bălan, Nicolae Dabija, Radu Cârneci, Rodica Elena Lupu. Cât despre Martha Bibescu (născută la 28 ianuarie 1889 – decedată la 28 noiembrie 1973, la Paris), domnia sa a fost o prezență fascinantă în lumea intelectualității universale și în viața publică europeană, scriitoare franceză de origine română, numele său fiind și sub preudonimul Lucile Decaux. Fiind una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX, dar și pentru talentul său literar, principesa Martha Bibescu, prin frumusețea și inteligența sa uimitoare, a produs o impresie puternică asupra unor mari personalități precum Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery. Cu o biografie demnă de atenție, Martha Bibescu de-a lungul timpului a scris foarte multe romane cu conţinut evocator-istoric și de ficţiune, cât şi versuri lirice, dintre ele unele fiind „Isvoru-Ţara sălciilor”, „Papagalul verde”, „Destinul lordului Thomas”, „La bal cu Marcel Proust”, „Confesiuni şi portrete”, „Corespondenţa cu Paul Claudel”, „Portrete regale, Raiul naiadei”, etc. Un alt nume de autoritate culturală românească este Ion Dodu Bălan (născut în 5 octombrie 1929 – decedat în 6 mai 2018, profesor universitar, critic şi istoric literar, folclorist, poet și prozator din România), care pe parcursul anilor a publicat peste 25 de cărţi de critică literară despre istoria literaturii române, precum și eseuri, proză, poezie, de o atenție aparte fiind lucrările „La politique culturelle en Roumanie” (în limba franceză, publicată de editura UNESCO din Paris) şi „A Concise History of Roumanian Literature” (în limba engleză, editată în 1981). Ion Dodu Bălan a fost distins cu mai multe premii literare (dintre care cele mai consistete fiind premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române” pentru monografia de istorie şi critică literară „Octavian Goga” şi premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru lucrarea în proză „Artă și ideal”) și este considerat unul dintre reprezentanții protocronismului literar românesc. Cât despre doctorul în ştiinţe istorice, Dan Bodea (membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății de Ştiinţe Istorice din România, membru al Centrului de Orientalistică – Universitatea din Bucureşti) este scriitorul care își dedică în exclusivitate timpul pentru activitatea literară și ştiinţifică, în cele din urmă publicând peste 30 volume de poezii și eseistică. Iar analizele efectuate asupra activităţii ştiinţifice şi poetice au făcut ca o serie de personalităţi din societatea română să fie prezente în Dicţionarele editate de domnia sa: „Dicţionar general al literaturii române”, vol.I; „Enciclopedia Personalităţilor din România”, editia a II-a; „Dictionarul scriitorilor romani de azi”; „Oameni de seama ai Maramuresului-dicţionar 1700-2010; „O altfel de istorie a literaturii române”, vol. 2; „Istoria literaturii scriitorilor români postrevoluţionari”; „Dicţionarul scriitorilor români de dupa anul 1989”, lit. A-B. Un loc aparte în antologia de față îl ocupă și scriitorul Ion Brad (născut la 8 noiembrie 1929 – decedat la 6 februarie 2018), diplomat, poet, eseist, romancier, memorialist, traducător și scriitor român, între anii 1973-1982 fiind ambasadorul României în Grecia. Pentru numeroasele volume de poezie şi proză Ion Brad este nominalizat de Academia Română pentru cartea cu versuri „Cu timpul meu”, vol.l, și de Uniunea Scriitorilor din România pentru  volumul de proză „Cele patru anotimpuri”, cât și premiul de poezie „Transilvania” de la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”. În ultimii ani de viață, anii 2014-2018, domnia sa a publicat câteva volume de poezie şi proză la Editura Anamarol („Cărţile prietenilor mei”, „Alte cărţi ale prietenilor mei”, vol.1- 2; „Oameni şi cărţi”, vol.1-2; „Lecturi particulare”, vol.1-2), în același timp, fiind prezent și în antologiile „Simfonia poeziei”, „Întâlnirea poeţilor” – multilingve, „Verba Volant, Scripta Manent”, „Simbioze lirice”, „Carmen”, editor/ tehnoredactare/ coordonator Rodica Elena Lupu. În prelungire, în paginile antologiei „Verba Volant, Scripta Manent” ne întâlnim și cu marele ziarist, realizator de televiziune și scriitor Aristide Buhoiu (născut în 4 aprilie 1938 – decedat în 17 septembrie 2006, la București), autor a șase cărți de cultură și literatură, publicând în Statele Unite ale Americii ediția princeps „Poezii” de Mihai Eminescu, totodată, este deținător a cinci premii naționale pentru televiziune. Domnia sa a fost unul dintre cei mai cunoscuti realizatori de televiziune în perioada de dinainte de 1989, între anii 1976-1983 devenind celebru prin realizarea ciclului de reportaje „Drumuri Europene”, difuzat de postul național de televiziune TVR. Stabilit în SUA după anul 1984,  Aristide Buhoiu urmează activitatea de editor al publicaţiei săptămânale „Universul”, concomitent realizând interviuri cu mari personalități precum Ronald ReaganIon IliescuBill ClintonAdrian NăstaseVirgil GheorghiuPetre Ștefănescu-Goangă, Ștefan OdoblejaHenri CoandăAnghel RuginăNadia ComăneciIlie NăstaseAmita Bhose, etc., în modul acesta contribuind esențial în promovarea României în lumea universală. O altă personalitate distinctă a neamului românesc este poetul, eseistul, traducătorul, jurnalistul literar și editorul Radu Cârneci (născut la 14 februarie 1928 – decedat la 9 decembrie 2017), Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău, considerat de criticii literari „Poetul iubirii”. Deținând premii importante din partea Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor din România, domnia sa pe parcursul întregii vieți a reușit să completeze cu multă onoare cultura și literatura națională română, astfel publicând zeci de cărți cu poezie, eseistică, traduceri, fiind și autorul/ coordonatorul unor antologii de mare valoare. Radu Cârneci este unul dintre cei mai reprezentativi poeți români ai perioadei postbelice și postcomuniste. Un capitol aparte este rezervat și pentru celebrul scriitor și filozof român Emil Cioran (născut în 8 aprilie 1911 – decedat în 20 iunie 1995, la Paris), unde până la moarte a trăit fără să ceară cetățenia franceză, fiind apatrid. Prima carte a domniei sale apare în 1934 în România, întitulată „Pe culmile disperării”, care a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru Premierea tinerilor scriitori needitați și Premiul tinerilor scriitori români. În 1940 începe să scrie lucrarea „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, varianta finală a lucrării respective (inedită până în 1991) fiind definitivată în 1945, anul stabilirii în Franța. Creația literară în limba franceză este destul de vastă, înregistrând în palmares zeci de lucrări de mare importanță. În linii generale, opera marelui gânditor este bazată pe acțiunile ființei umane și anume: păcatul originar, rostul plin de suferință a istoriei umane, despre civilizație, percepția însușirilor negative, despre sensul credinței, despre idei absolute, etc. În cele din urmă, în baza succeselor realizate, Emil Cioran în anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române. În rândul marilor scriitori români este prezent și Nicolae Dabija (născut la 15 iulie 1948, Basarabia), poet, romancier, eseist, istoric literar, redactor șef al revistei „Literatura şi Arta”, om politic din Republica Moldova, preşedinte al Forului Democrat al Românilor din R.Moldova (2005-prezent), membru de Onoare al Academiei Române şi membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Uniunii Scriitorilor din Moldova. Volumul de debut „Ochiul al treilea” (1975) devine unul emblematic pentru generaţia şaptezecistă basarabeană, unde critica literară a denumit-o „Generaţia Ochiului al Treilea”. Aparițiile editoriale semnate de Nicolae Dabija înregistrează un număr record, fiind peste 85 de volume prestigioase, iar romanul său „Tema pentru acasă” este considerat, conform unui sondaj, „cea mai citită carte de beletristică naţională în ultimii zece ani”. Însă, o mare parte din cărțile cu poezii au fost traduse în cele mai prestigioase limbi ale lumii, editate în SUA, Italia, Federaţia Rusă, Ucraina. Domnia sa este Laureat al Premiului Naţional al Republicii Moldova (1988, 2011), al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), al Marelui Premiu „Sfântul Gheorghe” al Festivalului Internaţional de Poezie de la Uzdin (Serbia, 2006), al Marelui Premiu „Nichita Stănescu” (1992), al Premiului Asociaţiei Juriştilor din România (2001), etc. Cu aceeași onoare, în rândul marilor personalități se încadrează și scriitoarea Rodica Elena Lupu (născută la Războieni, judeţul Alba, 27 ianuarie 1951), care scrie și sub pseudonimul Roena Woolf. Având în palmares publicate zeci de cărți de poezie, proză, romane, domnia sa este, în același timp, și un excelent editor care la ziua de azi a pus în lumină peste 500 de titluri de carte; concomitent este și un tenace antologator-coordonator, publicațiile prezentându-se în antologiile „Spiralele vieţii”, „Drumurile vieţii”, „Şansele poeziei”, „Doamnele poeziei”, „Arta de a fi”, „Simbioze lirice” – 20 volume, „Scripta manent” – proză – 10 volume, „Non multa sed multum” – româno-spaniolă, „Verba volant” – româno-italiană, „Carmen” – volumele 1-25, „Întâlnirea poeţilor” –  multilingvă – 5 volume, „Simfonia poeziei” – multilingvă – 5 volume, „Verba volant, scripta manent” – proză – 15 volume, toate editate în cadrul Editurii Anamarol din Bucureşti între anii 2006-2017. De menționat că Rodica Elena Lupu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Uniunea compozitorilor şi Muzicologilor G.E.M.A din Berlin, Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (SUA), International Association of Paradoxism (SUA), Asociaţia Română pentru Patrimoniu (ARP), Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din Quebec-Canada, Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA); Colegiul Consilierilor Juridici din  România, „Ars Longa” din Nurnberg, etc. Ulterior, făcând referire la personalitatea Galinei Martea (născută în Basarabia, de origine română, 30 iulie 1959, actualmente în Olanda), prezentă în antologie, aceasta este o scriitoare (poetă, prozatoare, publicistă, critic și istoric literar) și om de știință (doctor în  ştiinţe economice), cu sute de lucrări în domeniul economiei, învățământului, filozofiei, literaturii, multe din ele nominalizate cu premii naționale și internaționale. Domnia sa scrie foarte mult și despre tragedia poporului român basarabean în anii de independență, 1991-prezent, și este o adevărată luptătoare în elucidarea situației existente care se răsfrânge destul de nemilos asupra propriului popor. Cât despre Octavian Ursulescu (născut la 17 iulie 1947, în satul Câmpul Cetății, judeţul Mureş), domnia sa este un prezentator de televiziune, jurnalist și scriitor, în mod aparte, autor de eseuri literare. Octavian Ursulescu este renumitul prezentator al Festivalului de la Mamaia, realizând 14 ediții cu începere din anul 1983. Despre acest festival, reputatul critic italian Mario Luzzato Fegiz, după ediţia din anul 1990, a scris în ziarul „Corriere della Sera” următoarele: „un San Remo la Marea Neagră”, iar prezentatorul festivalului Octavian Ursulescu este „un Pippo Baudo român”, astfel făcând trimitere la celebrul prezentator al Festivalului de la San Remo. Un alt nume prezent în antologia de față este Sergiu M.Găbureac (născut la 9 Septembrie 1947, la Poieneşti-Vaslui, România), scriitor și publicist român, absolvent al Universității Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie (1968-1972). Din octombrie 2000 domnia sa activează la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti în calitate de şef al serviciului Dezvoltarea Serviciilor Publice, dar, în același timp, este și lector-formator la Centrul de Perfecţionare în Cultură din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional (2002-prezent). Sergiu M.Găbureac a editat 14 cărţi, unele din ele nominalizate cu premii naționale și internaționale, concomitent, fiind autorul a sute de articole de publicistică la ziare si reviste din țară și străinătate, distins cu decorația „Meritul Cultural – clasa a III-a”. Pe când, Magdalena Albu (născută la 26 octombrie 1972, Râmnicu-Sărat, județul Buzău) este scriitoarea care a publicat în timp volume de eseistică, istorie şi critică literară, cele mai consistente fiind „Dictatura nonvalorii”, Editura Anamarol, 2011; „Cultura română şi spiritul de haită”, Editura Anamarol, 2011; „Arta mizeriei”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; „Maladia fricii”, Editura Singur, Târgovişte, 2015; „Elogiul demnității”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2015. Magdalena Albu este și autoare de carte ştiinţifică, ultima lucrare întitulată „Impactul amenajărilor de desecare-drenaj pe terenurile cu soluri grele”, Editura Anamarol, 2011.

Cât despre volumele 19 și 20 ale Antologiei de proză „Verba Volant, Scripta Manent” sunt în aceeași măsură ca și volumul cu numărul 18, reprezentând valoare literară și importanță culturală. Printre numeroasele și celebrile personalități înscrise în antologie, volumele 19-20, se regăsesc scriitorii: Cezarina Adamescu (scriitor și critic literar român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău; opera scriitoarei cuprinzând peste 70 de cărți și nenumărate colaborări cu publicații literare din țară și străinătate), Nicolae Georgescu (renumit eminescolog, critic literar și cercetător, dr., prof.univ., savant, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor a zeci de cărţi despre viața și opera lui Eminescu și peste 100 de studii, articole, comunicări în ţară şi străinătate), Maria Giurgiu (născută la 1 noiembrie 1960, comuna Uda, județul Argeș, în prezent Italia – Pordenone, regiunea Friul; poetă și prozatoare), Mihai Iunian Gîndu (născut la 21 iunie 1969, în Bucureşti, poet și prozator), Mihai Manolescu (poet), Emil Cioran, Ion Brad, Rodica Elena Lupu, Galina Martea, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Neluța Stăicuț, precum și mulți alții.

Așa cum s-a făcut referință de la bun început, antologia „Verba Volant, Scripta Manent”, cu volumele 18-19-20,  unește în sine tot ceea ce este demn de apreciere și respect, simbolizând imaginea unei munci asidue întru culturalizarea poporului român, imaginea reală fiind Editura „Anamarol” din București, iar specialistul și administratorul veritabil în editarea lucrărilor respective este Rodica Elena Lupu. Așadar, editorul și antologatorul Rodica Elena Lupu este identitatea spirituală care prin intermediul publicațiilor sale și a Editurii Anamarol îmbogățește cultura națională română, transformând-o inevitabil în valori sociale absolute.

————————————-

Dr. Galina MARTEA

Olanda

22 februarie 2019

Dan ȘALAPA: „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

 

Decodarea metaforei din titlul acestei cărţi neobişnuite prin textul şi stilul eclectic propus, „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” semnat în coautorat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, ar fi rezonabilă dacă i-am căuta sursa în simbolistica mărului. Ori, mărul, mai întăi şi-ntâi, trimite spre ispita edenică, la “mărul primordial”. Dar “mărul pădureţ”, oare, este analog acestuia? Mărul pădureţ este, după ştiinţa noastră, mărul netratat chimic, crescut după legile naturii neaoşe, având gustul pământului şi al elementelor sale, în combinaţia aceea secretă, care dă fructul. Mărul arhaic, aş zice pastişând vorbe ale lui Ben Todică din cealaltă carte a lor, CĂUTÂND DUPĂ MERE, scrisă, la fel, împreună sub forma dialogului, el, mărul arhaic este măsura adevăratei relaţii om-Natură, om-Dumnezeu, dar în afara ispitei unei cunoaşteri premeditate, ci a unei legături fireşti, rezultat al „funcţionării” naturii înseşi.

Eva este ispita, este nevoia lui Adam de a nu fi singur în de-a latul şi de-a lungul Creaţiei divine, nevoie translată în păcat, “păcatul cunoaşterii”, dar care denaturare s-a accentuat rapid, ego-ul izbucnind din omul adamic – scuzaţi pleonasmul, dar este comis şi asumat doar spre accentuarea personajului – pe parcursul construirii civilizaţiei justificată prin descoperiri şi invenţii, prin  inovaţie şi imaginaţie. Creaţie versus Creativitate, iată motorul saltului civilizator, dar şi, simultan, frâna în faţa înţelegerii esenţei divine a Omului ca şi parte integrantă a Naturii, a lui Dumnezeu, practic. Teoretic, practic, fizic, metafizic etc.

Conform lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, avem o nouă teorie, pe care o putem desprinde dintr-o altă carte a lor, “Căutând după mere. Un dialog amical”, şi pe care o putem numi Teoria Ben-Pavel. Aceasta am zice postulează faptul că Eva nu mai poate interfera între Dumnezeu şi Omul contemporan spre a-l ispiti pe acesta din urmă cu mere pădureţe, pentru că “mărul pădureţ” este un fruct anti-Eva, este antidotul la ispită, tentaţie, cunoaştere inutilă, egoism, trufie, aroganţă, mândrie şi autosuficienţă…

Mărul şi Pădurea, Omul şi Natura, iată cele patru coordonate pe care dialogul Ben Todică – Pavel Rătundeanu-Ferghete se desfăşoară. Prin urmare, “mărul primordial” se diferenţiază de “mărul pădureţ” exact prin faptul că primul are în el ispita, atracţia spre viitorul “păcat”, pe când cel… “pădureţ” al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică este descărcat de această capcană, el este curat, neîntinat, el se oferă generos oricui, fără vreo selecţie a beneficiarului, ca să spunem aşa, înspre un scop final ocult.

            Legendele lumii abundă de simboluri pornind de la măr în afara celui despre care mai amintirăm, cel cu Adam şi Eva cea ispititoare. Astfel, avem mărul furat din “grădina de la căpătul lumii”, de Eris, zeiţa discordiei, apoi, merele de aur din grădina Împăratului, păzite de Prâslea cel voinic, ar mai fi mărul lui Newton, care ne-a dat legea gravitaţiei, iar de curând, ne-a intrat în mental mărul “muşcat”, simbol al unei marii companii de I.T, nemaivorbind că azi, mărul este declarat “rege al fructelor”, şi este intens recomandat de nutriţionişti. Acestora şi câte altele ce mai sunt de-a lungul şi de-a latul legendelor şi poveştilor lumii de ieri şi de azi, li se adaugă “mărul pădureţ”, un concept lansat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică. Mărul pădureţ, exponent al cunoaşterii reciproce, prin sondare în străfunduri de sine, fără a premedita un subiect anume şi nici a te feri de vreunul adus în discuţie. O discuţie, un dialog, o conversaţie ce are tumult şi moderaţie sub semnul şi încărcătura ideatică regenerată de cei doi scriitori, a acestui fruct dezavuat, uitat, marginalizat,  are, alteori, curgeri sinuoase, lente, maiestuoase ori, în alte pagini, valuri curajoase, izbind malurile devenite parcă prea strâmte, spre o eliberare a tensiunii acumulate.

Dar, atenţie, sintagma nu este la singular ci la plural, mere pădureţe, ceea ce aduce în discuţie multitudinea, multiplul, vorba metafizicienilor. În titlul cărţii celor doi, trebuie să vedem dualitatea, nevoia de dialog interuman, fiecare dintre protagonişti fiind un măr pădureţ, adică un fruct ce singur s-a copt pe ram, o persoană devenită prin sine însuşi,  alcătuindu-se după propria voinţă, valorificând liberul arbitru plenar. Şi încă un amănunt deloc nsemnificativ în economia cărţii: cei doi autori, s-au alcătuit independent unul de altul, fiecare în “pădurea” lui, grădina cunoaşterii personale ori aflată prin preajmă şi considerată folositoare şi îndestulătoare, dar, iată, cum, necum, s-au găsit ca având aceeaşi alcătuire, cel puţin parţială şoi şi-au reunit devenirile în acesată carte ca-ntr-o deltă providenţială. Şi-au identificat idei comune, subiecte de discuţie comune, şi-au inspirat unul altuia gânduri şi trăiri, ajungând şi la puncte comune, şi la controverse, rezolvabile, însă, tot pe calea argumentaţiei elegante şi suficiente. Merele pădureţe numite Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete s-au re-creat unul pe celălalt între paginile acestei cărţi suculente, plină de metaforă şi de credinţă, de trăire simplă şi de experienţe cu parfum de legendă, abundând de generozitate spirituală şi ridicând bariere în calea imposturii şi auto-suficienţei.

Avem în mărul pădureţ al lui Todică-Rătundeanu, efect al Teoriei Ben-Pavel, antivirusul la prăbuşirea omului sub tăvălugul civilizaţiei tehnologice, avem scutul în faţa asaltului lui ultra homo faber asupra lui homo ludens, aşadar a imaginaţiei şi creativităţii umane duse la extrem, la distrugere prin construcţie neorganizată, excesivă, asupra omului care caută soluţiile simple, adaptate naturii sale şi Naturii-mamă, din care face parte. Mărul pădureţ devine şi antidotul excesului, un fel de medie aristotelică între ultra-civilizaţia demolatoare şi Natura civilizatoare.

Dialogul Todică-Rătundeanu-Ferghete este amplu şi presărat cu atât de multe subiecte încât este greu să te opreşti, exemplificator, asupra unuia: cartea trebuie citită pe îndelete, după care, poţi să-şi aminteşti, în contexte apropiate celor citite, de ceea ce îţi trebuie, dacă ceva îţi trebuie, să identifici soluţia. Se poate  întâmpla să nu ştii de unde ştii, iar soluţia să se releveze instantaneu. Acesta este efectul cel mai bun, de multe ori, ceea ce putem numi şi efectul de cultură generală, inspirat de învăţătura socratică, anume când ştii că ştii, dar nu mai ştii de unde ştii, important este că ştii, iar “ştiinţa” respectivă ţi-a fost de folos. Aşa şi mărul pădureţ benpavelian, el poate furniza inspiraţie şi orientare, poate fi un fel de panaceu universal, întregul  eşafodaj al cărţii rezemându-se şi putând să se revendice dintr-un mix de cultură generală, una, cea a lui Pavel, apropiată spaţiului natal rural, mioritic, cum ar spune Blaga, cealaltă, urbană, rafinată şi decantată prin medii sociale diferite, de la cel românesc, natal, la cel tocmai de pe la antipozi, dintr-o Australie de sfârşit de secol XX, un spaţiu de cultură şi civilizaţie ce l-a adoptat pe Ben, şi căruia el i s-a adaptat. Şi, totuşi, cei doi, prin structura lor în care elementul neoaş românesc iese puternic la suprafaţa dialogului, dându-i conotaţie de universalitate în foarte mare parte, reuşesc un discurs intelectual stabil, atractiv, fără scremete intelectualiste, nici atacuri nici gratuite, nici justificate, la o adică, o carte a unui echilibru spiritual de mari maeştri ai dialogului între limite inexistente, doar presupuse, dar, culmea, niciodată… depăşite!

Mărul pădureţ devine, însă, şi simbolul singurătăţii intelectualului, al unei marginalizări sociale nemeritate. Pavel Rătundeanu-Ferghete se risipeşte pe sine către alţii, dar constată, de multe ori, că nu primeşte la fel, de cele mai multe ori receptând la schimb, refuzuri ori contre de-a dreptul. El nu se plânge de atare situaţie, o constată şi trage semnal de alarmă mărturisind că însigurarea cu anasâna este costisitoare nu doar pentru cel expus astfel ci şi pentru ceilalţi, care se alienează prin retragerile în propriile cochilii, în case şi apartamente, în opere scrise, nepublicate, dar auto-declarate valoroase, alteori risipind invidia, ura, duşmănia, crima intelectuală…

Ben Todică, celălalt măr pădureţ al cărţii vine pe un fel de contrasens, dar numai în scop de echilibrare a traseului, şi se expune ca fiinţă împăciuitoare, calmând zbuciumul confratelui de dialog, măcinat şi de pierderea soţiei, de a cărei memorie se îngrijeşte cu evlavie şi nestrămuată pioşenie. De altfel, chipul şi spiritul acesteia, Vica, pre numele de alint, Ludovica, după actul de naştere, revine mereu ca un arhetip al atitudinii lui Pavel Rătundeanu-Ferghete; ei îi închină amintirile cele mai dragi, versuri şi rugăciuni, la ea raportează fapte şi gânduri, cum că dacă i-ar fi plac sau ar deranja-o; este o atenţie care-l menţine într-o stare de veghe fecundă, îi dă apă la moara existenţei şi la cea a scriiturii, la care Ben Todică îi îndeamnă folosindu-se şi de formulări precum aceasta, într-un context în care vorbeau despre învăţătură şi ştimularea ei mai… neortodoxă, în spaţiul românesc: “Sunt de acord cu tine că sunt român şi de acolo vin şi eu. Scrie că scrii foarte exotic, sexi şi dulce ca din pământ Dumnezeiesc.

Oamenii aceştia doi ştiu să converseze, ştiu să se provoace reciproc şi ştiu – mare artă – să se şi asculte, rând pe rând, arta dialogului, sau arta conversaţiei, de care se bucură cei doi, mai întâi, apoi ceilalţi, care îi ascultă conversând este la mare preţ exersată şi modelată.

            Dialogul se converteşte de multe ori într-un elogiu nedisimulat adus ţăranului român, elogiu întemeinicit şi cu vorba neaoşă şi cu fapta atât de proprie şi nedesminţită a acestuia:  “Stroşeli, stroşeală-l apucă stroşeala şi porcii în care Iisus o băgat dracii din oameni şi o sărit în mare, o avut stroşeală, aşa-i când te stroşeşte şi chiar şi ţăranul în vorbirea lui e pudic, vezi grozavele frânturi de limbă, că ţăranul şi neşcolat, neinstruit, nu-i vulgar, nu-i nepopular, nu-i buruienos, zdrenţos la gură nici când îi mai scapă şi lui câte o vorbă ruşinoasă, că-i mai scapă câte o vorbă bolovănoasă, cum zice Zaharia Stancu şi totuşi iubirea aiasta rămâne un dulce, un frumos, că vorba dulce mult aduce, că nu-i un nespălat, un par lung şi minte proastă şi nu-i înalt şi rar, îi un drăguţ omul din popor”, spune Pavel cel Ţăran despre neamul său din care se trage, şi de care-i tare mândru.

Instinctul său nativ, de om al ţărânei, nu se dezminte nici într-un fel nici la o evaluare a democraţiei, el rămâne la fel de proaspăt şi de adevărat în contextul atât de agitat al actualităţii: “Tehnocraţii în lăcomia şi lipsa de educaţie a lor generală, creştină ne-au băgat în rahat şi acum nu ştiu cum să mai salveze balanţa lumii. Democraţia nu a fost niciodată adevărată, nici măcar în Grecia antică, la grecii care au inventat-o. Au introdus-o cu forţa ca să fure în linişte şi legal tehnocraţii de atunci ca şi cei de azi. Eu am menţionat aceste lucruri în modul meu naiv, instinctual, încă, din primele şase luni trăite în occident…; acum înţeleg mai bine că toţi ştiu asta, însă se fac că nu văd şi prefacerea aceasta de prostituaţi cu toţii, politicienii din ultima generaţie ne vor duce la o explozie de nemulţumire a întregului occident.”

Această neteamă a lui Pavel Rătundeanu-Ferghete nu vine din vreo bravadă de operetă, ori dintr-o temeritate susceptibilă de inconştienţă extremă, ea vine din simplitatea omului care s-a convins că viaţa este singulară, că este superbă, şi că ea este un dar divin,  iar legătura cu Dumnezeu o face inexpugnabilă. Pavel Rătundeanu-Ferghete trăieşte ca  un martir în propria  sa viaţă, nu-i este teamă să se sacrifice sufleteşte pentru semenii săi, sare repede în ajutorul celorlalţi, se mânie şi-i gata de ripostă, blândă ripostă, verbală, atitudinală, cu deosebire la violentarea limbii române, a neamului din care se trage ori a marilor sale spirite, poeţi, muzicieni, preoţi etc. Credinţa ortodoxă, Iisus şi Dumnezeu, icoana bizantină sunt nu doar sacrosancte pentru acest fiu de ţărani ardeleni ci sunt şi carne, şi sânge şi gând existenţial, ele alcătuiesc o matrice a verticalităţii sale, sunt un fel de coloană a infinitului personală, care-l leagă atât de pământul natal cât şi de cerul de deasupra satului în care trăieşte: <<Mulţi sunt scriitorii români, deci nu sunt puţini scriitorii care cum laude să nu fi lăudat satul românesc, aici şi orăşeanul dezinteresat găsind ospitalitatea, omenia omenescă, acel: -”Bine ai venit!” Această urare o văd şi la intrarea-n arie, în Sâmpetru-Almaşului, o văd la locul numit Râtul lui Călcâi, un şes de care dădeai după ce venind de la Hida-Almaşului, după ce treceai de Podu Hopoii, nu departe de Valea Almaşului, în susu văii Sâmpetrului, înaintând prin depresiunea cu numele văii, a Sâmpetrului, spre sat. Mai nou, primăriile pun astfel de urare de cum dădeai din toate direcţiile în hotarul fiecărui sat, fiind invitaţie turistică, inima deschisă, omenoasă a celor ce trăiesc în părţile noastre omeneşti-româneşti şi nu era ceva formal, ci de anume o realitate dintotdeauna: “Bine aţi venit!” Ca atare ceea ce suntem noi înşine e iubire, drept la înviere>>

            Spaţii largi din carte sunt reflecţia amintirii soţiei sale Vica, spuneam, de curând plecată la cele veşnice. Amintirea răscolitoare nu este prilej ieftin de jelanie – la care, Pavel Rătundeanu- Ferghete are tot dreptul, în definitiv – nu, el sublimează de-a lungul paginilor cărţii pierderea soţiei într-un filtru de decantare al emoţiilor care ne face şi pe noi, cititorii, părtaşi şi la durerea sa, dar şi la raportarea fiecăruia dintre noi la puterea dragostei, la perspectiva mântuirii prin credinţă, şi, de aici, la perspectiva unui transcendental ce devine familiar, prietenos: “A murit Vica, trebuie să admitem, că-i o normalitate, venim pe lume, ca să murim. Nu ne naştem deodată şi nu deodată murim, încearcă şi medicul neurolog Rusu Vasile-Marius să mă lămurească de firescul lucrurilor. Medicul, prieten de peste 32 ani, mă vede deprimat, într-un fel extenuat, decepţionat şi pe nicăieri şi căuta, ca pe un pacient să mă consoleze readucându-mă pe linia de plutire în Arca Salvatorului insuflându-mi curaj, optimism şi poftă de viaţă, cum tu o făceai de la bun început, Ben, ţie spunându-ţi tot cu încredere şi sinceritate, confesându-mă, ca unui preot. Trebuie să înveţi cum să performezi, învăţând psihic cum să colorezi viaţa cu performanţă, deşi nimic nu-i mură-n gură, că timpul mai permite să studiezi pentru a fi cu exigenţă şi excelenţă pe coordonatele unei Românii profunde şi mari. Pentru viaţă, noi românii ne pregătim ca la carte.”

Continue reading „Dan ȘALAPA: „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică”

Dan ȘALAPA: “Căutând după mere. Un dialog amical” de Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete

Căutând după fericire

CĂUTÂND DUPĂ MERE, subintitulată “Un dialog amical”, cartea lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete este invitaţia la întoarcerea la izvoarele Facerii, la armonizarea cu scânteia Bing bang-ului, cu ceea ce poate fi mai exponenţial şi mai înălţător din ceea ce este, materie sau spirit.
O dorinţă, o vrere, un proiect magistral al celor doi în faţa unei realităţi inexorabile, însă: mintea noastră nu poate cuprinde decât la nivelul a ceea ce vedem, auzim, pipăim, gustăm, dar şi ceea ce iubim, gândim, scriem, pictăm, cântăm… Trupul nostru este trecător, slab, incapabil să facă faţă unui efort atât de îndelungat, solicitant de energie vitală… Poate revelaţia să ne mai rezerve ceva, dar câţi dintre noi sunt sortiţi unei astfel de experienţe? Şi-apoi, câţi dintre cei care au/primesc astfel de haruri sunt… crezuţi, urmaţi, de noi, ceilalţi, iar adevărurile şi mesajele exprimate de ei, sunt puse în practică, adoptate ca modus vivendi îndeobşte…?

Mărul este “planta pierdută”, înţelegem analogic din spusele lui Ben Todică, în carte, mărul căpătând, astfel, conotaţia fructului ce caută să re-înlocuiască “plantele răufăcătoare”, ce au dus şi duc la degringolada omului contemporan – orgoliul, desfrâul, avariţia sau, mai simplu, cum o generalizează acelaşi autor, materialismul. Ori, Pavel Rătundeanu-Ferghete, argumentează la un moment dat Ben Todică, este acel ferment care, prin viaţa sa simplă, în mijlocul unei naturii mai departe de pervertirea civilizaţiei urbane, el locuind undeva, într-un sat din Ardeal, el şi-a păstrat acel arhaism funciar, îşi reclamă identitatea din rădăcini ancestrale, vorbeşte şi gândeşte în termeni atât de neobişnuiţi limbajelor actuale, academic sau jurnalistic, diurn sau ştiinţific etc. încât nu poţi nici să-l respingi, nici să-l adopţi imediat, pentru oricare dintre variante având nevoie de timp de acomodare, să zicem, de obişnuire cu stilul acesta multi-arborescent, domol, dar nicidecum slab, tumultuos, alteori, dar deloc dărâmător. Este un stil nici moralist, nici doct, nu este nici laic, nici religios, are accente de slavă atât a “lumii reale”, contingente, dar se simte în el şi atingerea metafizicului tandru şi neexpus cu ostentaţie sau cu dorinţa de a fi remarcat.

Pavel Rătundeanu-Ferghete iubeşte nu pentru a fi iubit, el iubeşte pentru a se apropia şi mai mult de Iubire, iar cu cât se apropie de ea, cu atât îi este teamă că ea fuge de el. Ardeleanul nostru intră în ceea ce putem numi sindromul orizontului, acea linie din depărtare, ca un miraj, ca o dulce chemare, căreia vrei să-i atingi lumina, să-i împlineşti chemarea, dar cu cât te apropii de el, cu atât el se mută pe culmea dealului următor, ori pe creasta muntelui, ori pe valurile din depărtare, ori pe linia fierbinte a dunelor din aproapele-departele ce se prefigurează în faţă…

Ben Todică a simţit nu doar nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a se confesa spre a se elibera de sindromul acesta, sindrom benefic, dacă ni se permite oximoronul, anume acela al unei iubiri de aproapele său, contemporan sau ascendent, bogat sau sărac, umil sau infatuat, şi-l aţâţă spre dialog, îl provoacă spre direcţiile unde se simte bine confratele de dialog, dar mai ales îl stârneşte să vorbească despre el şi lumea lui arhaică, conservată în faţa asaltului contemporan pervertitor. Şi-l mai solicită spre satifacţia acestuia, să vorbească despre genialitate şi spirit, despre românism şi fundamente identitare ale spaţiului strămoşesc ardelenesc şi românesc. Iar Pavel Rătundeanu-Ferghete o face fără infatuare şi fără premeditarea intelectualului căzut rob metaforelor sforăitoare, de salon literar, de cenaclu săptămânal aspirând la glorii literare instantanee. Şi, cu toate acestea, vorbele lui, ale acestui Pavel, al cărui nume poate deveni substantiv comun desemnând sinceritatea creatorului arhaic şi necesitatea racordării fiecăruia dintre noi la izvoarele naturii ca izbucuri ale naturaleţii neprefăcute, nealchimizate, chimizate sau adititivate, regeneratoare, totodată, la rândul ei, acest Pavel, spuneam, vorbeşte despre Eminescu, despre Creangă, despre alţi mari gânditori şi creatori de operă cu certă tentă de nemurire, în termeni de sfinţi, de fondatori/creatori de limbă, sens şi matrice românească, în primul rând, şi universală, acolo unde este cazul. La fel, el vorbeşte despre satul românesc, despre acea lume pierdută, parţial, dar care ar mai putea fi salvată. Cum? Se pare că soluţiile ne cam lipsesc, dar dialogul Ben-Pavel ne poate inspira, însă ne paşte, oarecum, utopia. Satul românesc contemporan reclădit, reinventat, repus în rosturile sale pare deja o cetate-stat platoniciană, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”, ca să ilustrăm cu primele două versuri din “Venere şi madonă”, poem eminescian.

“Şi eu sunt Pavel!”, am putea striga, totuşi, calchiind un slogan ce făcea trimitere la solidaritate în faţa terorii ca practică a societăţii contemporane devenită opresivă şi violentă, îndepărtată cu sau fără voie de la standardele acelei naturi umane iniţiale, acum pierdute, din păcate… Strigăm pentru că ideea lui Pavel este ademenitoare, chiar dacă posibilă doar într-o dimensiune supra-omenească, după datele cu care putem lucra, azi, şi fizic şi mental…

Nu este, însă, dialogul dintre cei doi protagonişti, dialogul unei nostalgii iremediabile, de esenţă romantică, după un spaţiu-timp pierdut, nici cel a unei plângeri pe “ruinurile” nici ale acelei, nici ale vreunei alte Târgovişte, ca în cazul lui Vasile Cârlova, nici ale lui Grigore Alexandrescu, în “Adio. La Târgovişte”, şi nici inspirată după “O noapte pe ruinele Târgoviştei” de Ion Heliade Rădulescu, este cartea unei retrospective asupra unei societăţi şi a evoluţiei/involuţiei acesteia, paralel cu evoluţia/involuţia fiecăruia dintre partenerii de dialog; cartea se constituie, persuasiv şi energic, într-o încercare de diagnoză a societăţii româneşti contemporane prin prisma şi a unei paralele cu direcţiile trasate în cultura noastră de mari spirite tutelare, laice, artistice, ştiinţifice ori religioase. Protagoniştii dialogului îşi asumă rolul de analişti şi, deopotrivă, vizionari, dar nu caută să impună rezultatele la care ajung ci doar să le împărtăşească, fie bilateral, ei între ei, la început, fie, prin publicarea lor, apoi, supunându-le judecăţii noastre, ale cititorilor. Cu siguranţă, însă, efectul lecturii este unul de retrezire, de invitare la o autoanaliză personală şi de raportare a ei la evidenţele realităţii contemporane. Este un refresh pe care, dacă ne inspirăm din sinceritatea ce transcede din textul cărţii, avem datoria să ni-l însuşim şi să-i urmăm direcţia regeneratoare spirituală.

“Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi”, îi spune Ben lui Pavel, la un moment dat, cu admiraţie, dar şi cu o undă de nostalgie, poate de invidie confrăţească, de înţeles, altfel, în această relaţie iţită din nevoia unei comunicări internaute, cei doi neîntâlnindu-se practic, faţă în faţă deloc, pe parcusrul elaborării acestei cărţi. Cartea este un dialog sui generis, o formă modernă (sic!) de scriere a unei opere în coautorat. De altfel, acest gen de dialog, care se adaugă celor clasice, de la grecii antici la interviu şi focus grup, de la dialogul faţă în faţă la cel radiofonic sau cel televizat, apoi de la conversaţia simplă la marea conversaţie, aceea între mari autori, mari cărţi ori mari idei.

Ben şi Pavel adaptează câte ceva din toate astea, pe cale internaută, scurtând distanţa geografică prin computere şi gadget-uri, şi pe cea de compatibilitate ideatică prin sinceritate şi argumentaţie baleind suav între arhaic şi academic, între admiraţie şi principialitate. Rezultatul este o carte densă, ca o miere polifloră, aşa cum sunt şi merele pădureţe, până la urmă, ale căror forme, gust, arome sunt diferite foarte mult de cele ale brand-urilor de mall şi super-market, ca să nu mai vorbim de răspândirea lor pe piaţă, ele fiind rare, ici, colo, pe la margine ori în desimea pădurii, şi contrazicând total regulile economiei de piaţă oferindu-se… gratis, pe ramurile merilor pădureţi nefiind niciun preţ atârnat, niciun discount afişat ori vreun slogan publicitar ademenitor.

Cartea lui Ben şi Pavel este un fruct dulce-amar, greu inscriptibil unui gen literar – este, oricum, unul aflat la început de drum în scriitura contemporană – dar care se poate degusta pe îndelete cu răbdare şi deschidere. Avem în el şi ştiinţă, şi religie, şi sat şi oraş, şi poezie şi descrieri, şi mărire şi decădere, şi înger şi demon, şi flori şi mărăcini, un amalgam nepremeditat, dar reieşit din adaosurile fiecăruia cu o fineţe de ceasornicar elveţian sau de scrib de la curtea faraonului… Este, desigur, urmare firească a două spirite nu neaparat gemene, ba chiar contradictorii ca formaţie intelectuală şi profesională, dar care s-au omogenizat spre găsirea albiei comune a unui dialog-fluviu, modest supraintitulat de autori “un dialog amical”. Gândind, însă, la alte asemenea dialoguri “amicale”, cum fost-au cele dintre Eminescu şi Creangă, în “bojdeuca din Ţicău”, ori între Slavici şi Caragiale, la “Capşa”, în Bucureşti, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ca să dăm doar aceste sumare trei exemple, înţelegem “amiciţia” dincolo de vreun sens superfluu, peiorativ, de şuetă la o bere şi-un mic. Este, aşadar, conversaţia profundă, mascată de o conjunctură cotidiană, o dedublare a omului responsabil în faţa partenerului de dialog spre o supunere reciprocă vizavi de exerciţiul strălucitor al minţii şi al sufletului, un fel de mărturie contra mărturie, împreună partenerii de dialog depunând dublă-mărturie despre ce este mai bun şi mai frumos în Om, iar asta, spre desăvârşirea unei căi de acces la dimensiunea, calitatea umană următoare.

Acest fel de a scrie, ajutat de tehnologia I.T, o corespondenţă instantanee, se extrage – o, tempora! – din corespondenţa epistolară cu vechi state în cultura universală, în care intermediarul între protagonişti era plicul şi foaia de hărtie scrisă de mână, cu tocul şi peniţa, călimara şi sigiliul, apoi poştalionul, diligenţa, poştaşul, după care arhivarea şi publicarea fie de către autori fie de către moştenitorii coirespondenţei ori de către vreun cercetător, editor interesat etc. Anul trceut, la Editura Singur s-a publicat sub semnătura lui Ştefan-Doru Dăncuş şi Dorinei Şişu un volum asemănător, o corespondenţă între cei doi, intitulat “Jurnalul pacientului englez & confidenta irlandeză”. Este cartea unui dialog privind desprinderea de spaţiul natal, înstrăinarea, cum i se mai spune, amândoi autorii fiind personajele unor exiluri autoimpuse, Ştefan-Doru Dăncuş, în Anglia, iar Dorina Şişu, cu ceva mai mult timp înaintea primului, în Irlanda.

Rezultatul, o carte ce se citeşte cu mare interes, viaţa văzută ca străini într-o lume nouă, “străină” lor, şi cu care încearcă să empatizeze. Desigur, motivaţia dialogului acesta diferă de cea a lui Ben şi Pavel, dar “reţeta” scrierii amândurora este asemănătoare. Iar exemplele, desigur, se mai pot da. Genul, aşadar, proliferează, literatura îmbogăţindu-se la subgenul epistolar cu astfel de produse incitante, abordând viaţa şi sensul umanului prin mijloace de expresie novative, de bun augur, cel puţin în cele două cazuri aici amintite de noi.
Fericirea după care umblă, aparent hai-hui, Pavel Rătundeanu-Ferghete, secondat de Ben Todică, ca un ressoineur, un alter-ego al acestuia, stârnindu-l şi îmboldindu-l cu idei desprinse din ideile lui, ori cu altele, ale altor gânditori, ori ale sale, presărate la momentul cel mai potrivit spre a deschide punţi spre o altă zonă a dialogului, Ben Todică alimentează cu ştiinţă şi iubire nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a-şi afla fericirea pe care, tot timpul, are senzaţia că o tot scapă din mână şi din suflet… De fapt, amândoi, îşi găsesc fericirea dialogând, spunându-şi gândurile, sentimentele, percepţiile, ideile şi… nefericirile. Iar alături de ei, şi noi, dând pagină după pagină acest tom suculent ca o cale spre fericirea care, nu-i aşa, înseamnă exact acest mod de a o căuta!

Ca spirite ce înţeleg “cercul strâmt” în care “viaţa se petrece”, cei doi autori converg spre un rezultat pe care Ben Todică îl punctează devastator de simplu ca ecuaţie a existenţei, sub care şi cartea, şi dialogul lor se înscriu: “Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică.
Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumină, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii, dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie.
Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm?”
Nu-i relativismul acesta (şi) sursa acelui benefic “sindrom al orizontului”, de care vorbeam ceva mai înainte?

——————— 

Dan ŞALAPA

19 februarie 2019

Anca SÎRGHIE: Memorandistul Nicolae Cristea, între Oamenii – Icoană ai Neamului Românesc

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul  memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef  între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina  chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte  și de omenie din toată nația dumneavoastră”. [3]  Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare  la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.” [4]

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi  în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent,  în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998  de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două  eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și  Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la  Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist “providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la  saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează.  Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii  habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru “ținta“ națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania,  pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător  cu arma condeiului: ”Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii  în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în “plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre  în mic și  mare.”(s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel,   sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.  Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți  dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

––––––––

[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt  la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna,  până în prezent.

[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop  Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,  p. 245.

[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

–––––––

Anca SÎRGHIE

Sibiu, ianuarie 2019

Elena BUICĂ: Noblețea destinului românesc în poezia Emiliei Stroe Țena

Volumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc – patriotismul – acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii „liniei de partid”. În poeziile sale nu flutură „stindardul partidului”, nu apare „chipul luminos al conducătorului iubit”, nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

„După titlu, am fi tentaţi să credem că avem un volum de poezie patriotică angajată, ceea ce ar fi fost o mare surpriză, ştiindu-se că astăzi nu prea se mai scrie poezie patriotică, patriotismul, în contextul globalizării, fiind considerat de unii un sentiment desuet” subliniază cunoscuta poetă Domnița Neaga. Tot astfel notează și respectabilul critic și istoric literar, Nicolae Dina: „Întregul volum ilustrează faptul că Emilia Stroe Țena simte, gândește și trăiește românește, ceea ce înseamnă că sufletul, inima și mintea sa aparțin și vor aparține acestor legendare și fabuloase meleaguri românești ce-i insuflă puterea și măiestria de a da glas unui înflăcărat sentiment patriotic.”

În acest volum al Emiliei Stroe Tena, sentimentul dragostei de țară, răstignit în ultimile deceniii, înflorește firesc ca pe un pământ reavăn și fertil. Poeta umple golurile, acelor timpuri cu măreția subimă și impunătoare a unor adevăruri și frumuseți edificatoare.

În întregul volum, începând chiar cu primul sonet care dă și titlul acestei plachete de versuri, „Destin românesc” se observă cu ușurință o evadare din limitele acelor dimensiuni impuse, o evadare spre emoții sincere și pure cu care se identifică și cititorul. Toate poeziile sunt străbătute de un crez poetic înalt în care pulseză spiritul divin al neamului. Vorbim de un patriotism curat în care autoarea a pus iubire în lumina blandă a cuvântului. „Singurătăţi stelare foc îngropat aştern/ În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,/ Pe planul înclinat sub umbră şi mister/ Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică”(Destin românesc).

Deschizând acest volum ne întâmpină lumina spiritualității strămoșești, simțim că străbunii trăiesc cu noi și în noi, încât caerul veșniciei își toarce nestingerit firul:„Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,/ Un chip de dac ce a murit râzând,/ Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge// Iar numele în veci de veci a-i stinge / Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,/ Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!” (Existenţa noastră), sau: „La şes de sunt, în lan cu bob de soare,/Ori în albastre valuri, când doresc/ Căldura inimii să-mi potolesc,/ Oriunde-aş fi, te văd nemuritoare”(Dor de ţară). Pentru autoare, țara este un filon de spiritualitate autentică;   „Gândindu-te aproape în orele de seară,/ Când cerul tot e zbor trandafiriu, /Nălţat spre veacul viitor, târziu// Lumina ta de vrajă mă-mpresoară/Cu raze moi şi blânde de-mplinire;/ Şi-o armonie este-ntreagă fire”. (Ţara din inimă, ţara de vis).

Pământul țării noasre are o funcție generatoare de viață, căci: „De merg pe drumul tău de stâncă arsă,/ Ori de m-afund în iarbă să respir/ Răcoare verde, abur de zefir,/  Aici, pe plai, mereu mă simt acasă” ne spune autoarea în „Nostalgia legănării.”

Muzicalitatea ireproșabilă și delicata seducție lirică rezultă din frumusețea prozodiei cu formă fixă, în acest caz, sonetul, care nu este la îndemâna oricărui poet, dar pentru autoare a fost o pasiune, așa cum sumbliniază în „Cuvânt înainte”: ”Sonetele marilor poeți din literatura română și universală m-au fascinat și mi-au pus la treabă imaginația și gândirea”.

Autoarea se dovedește a fi o adevărată șlefuitoare de cuvinte până le auzim vibrând muzical. Gustul esteic sigur a făcut ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină. „Era atâta vrajă în amurg,/ Că nuferii, toţi, roşii se făcură;/ Vedeam pe zare clipe de căldură/ Şi de odihnă ce, răpuse, curg”. (Vânătoare rituală).

Poemele dezvalue marea bogăție de lecturi bine asimilate de autoare care se răsfrâng într-un iscusit câmp semantic și într-o mare bogăția de idei. Emoțiile autoarei sincere și pure, sunt puse în valoare și de remarcabilul său freamăt stilistic: „Freamătul pădurii îl resimt mereu/ Melodie pură cu scântei de foc,/ Picurând în suflet vrajă de demult,// Cu parfum de cetini presărând noroc,//Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,/ Somn purtând în ele, de răşină greu.” (Sonetul viselor de pădure)

Poeziile Emiliei Stroe Țena pun în valoare  remarcabilul său freamăt stilistic, dând vibrație emoției, acea substanță spirituală care dă viață omului. Această emoție face ca noblețea expresiei să ridice eul liric în înalt, câmpurile de sensibilitate să fie încărcate de prospețime și să simți pasiunea trăirii transpusă cu seninătate. „Din umbrare ninse cu argint de lună,/ Au pornit să zboare visele pe plai;/ Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună/ Cântec de poveste şi de luna mai”.(Transfigurare)

Rafinamentul sau stilistic, înclinația  spre limbajul metaforic, trzesc cuvintele din visarea lor cu subtile armonii: „mângâieri de zvon”; „albastre străluciri din flori de vis”; „se rostuiră-n cald, senin noroc”;” pulbere fină peste zări de cuvânt”;  „plaiul cel de doină legănat”.  Un gust estetic sigur  fac ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină.

Poeta de reală vocație, Emilia Stroe Țena, are și multe scrieri în proză în care găsim aceeași unitate de gând și simțire a țării noastre și cea mai aleasă podoabă a sa, poporul român, așa cum maruriseste în amplul eseu „Un ideal de eternitate”: ,,Cinstire ție, minunatul meu popor, la a cărui umbră îmi aștern acum gândurile, pentru că, trezindu-mă în zori, ele să fie mai suave și mai pure decât roua!”

Este demn de subliniat faptul că nota originală a graficii acestui volum semnată de autoare, absolventă a liceului de arte plastice, formează o unitate și un echilibru valoric remarcabile cu întreg opusul.

Închizând copertele acestui volum, rămânem multă vreme ancorați în spiritualitatea strămoșească. Ne stăruie în minte și în adâncul inimii admirația pentru pasiunea trăirii  transpusă cu seninătate prin cuvinte înzestrate cu forța de a declanșa emoții profunde și autentice prin care definește destinul românesc.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

 

 

Alexandru NEMOIANU: Gingășia Cuvântului

Cu versurile doamnei Vasilica Grigoraș am făcut cunoștință prin Revista “Logos și Agape”, alte reviste, mai ales din spațiul virtual și prin prezentarea lor pe pagini din Facebook. Versurile și gândurile sale, Vasilica Grigoraș, le așează în felurite modele de poezie și ele toate reflectă realitatea așa cum o simte un suflet atent și sensibil.

Ce este de subliniat este și faptul că Vasilica Grigoraș, cel mai adesea, “leagă” versurile ei de o imagine. O imagine care poate fi foarte reală, din realitatea imediată, sau din vis, transfigurată. De multe ori versurile cuprind și stări foarte intime, tresăriri în duh. Personal sunt impresionat de respectul creator cu care Vasilica Grigoraș tratează “cuvântul”. Pentru ea “cuvântul” are înțeles și stare reală, în același timp. Pentru ea “cuvântul” își păstrează mereu înțelesul și semnificația lui, dar Vasilica Grigoraș și-l include, îl coboară în ființa ei intimă și astfel “cuvântul” este șlefuit, transfigurat, prezentat gingaș, alinător. Acest respect pentru “cuvânt” și puterea lui, dovedesc o profundă înțelegere a lumii și rostului ei. Pentru a fi mai clar am să mă refer la modul creștin de a înțelege “cuvântul” și asta în credința că astfel tratează Vasilica Grigoraș „cuvântul”.
“Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca  a  Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1;14)

În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, ”Cuvântul” s-a întrupat și s-a sălășluit între oameni. Ni se mai spune  că oamenii au văzut “slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea “Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, ”Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea  propriile noastre cuvinte.

Prin “cuvinte” ne putem mântui și prin “cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a “cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de pricepere, sărăcie de gândire.

“Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. ”Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. ”Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, ”cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care   vor veni. Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă. Cuvintele care înfățișează  acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Aceste lucruri le mărturisește Vasilica Grigoraș, încet, dulce, în freamăt. “Cuvintele” Vasilicăi Grigoraș fac lumea mai frumoasă, mai bună, mai blândă, și nu întâmplător, căci toate, prin Cuvânt s-au făcut.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

18 februarie 2019

Florica PATAN: Halldor Laxnes, „Sub Ghețar”

Astăzi să ne imaginăm că „nimic nu este mai firesc decât absurdul” omului care-și caută nemurirea. Nichita Stănescu

Pentru cei/cele care puteți accepta fabulosul în unele momente, fie ele de visare sau contemplare, vă propun un roman miraculos, ce vine parcă dintr-o altă lume, cu o lectură ce ne solicită intens imaginația și spiritul de acceptare, fără spaime, fără angoase.


Halldor Laxnes, Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”
„Sub Ghețar”
(1968) este un roman fantastic-vizionar, filozofic, asupra căruia vrem să ne oprim.
Fantasticul este o categorie estetică, ce se situează între miraculos și straniu. În miraculos, supranaturalul este justificat, totuși eroul are o reacție de respingere. În spațiul straniului, faptele aparent supranaturale, sunt acceptate, ca aparținând normalității. În modernism, absurdul este o aventură existențială, ilustrând reversul realului, cu o tipologie specifică a personajului absurd, care poate avea o doctrină personală, după cum spune unul din presonajele scriitorului Halldor Laxness :

„Mi se pare că e prea devreme să folosim cuvintele, ar trebui să așteptăm până când lumea va fi fost creată” . Geneza e în  deplină desfășurare.” Spune pastorul Jon Primus, din romanul absurd, „Sub Ghețar”.

      Când, la 18 ani, își spunea că „Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”, Halldor Laxness ( 23 aprilie 1912 – 8 februarie 1998), avea deja un roman publicat și intuia că se află pe drumul cel bun „spre o cunoaștere a oamenilor și a lumii”. Iar la 43 de ani, în plină glorie literară, cu o creație literară vastă, alcătuită din poezie, dramaturgie, eseuri, traduceri și, mai ales, proză, din care amintim câteva titluri de romane : „Sub  Muntele Sfânt”, „Marele țesător din Kașmir”, „O istorie din Islanda”, „Oameni independenți”, „Timpuri grele”, „Stația atomică”, „Clopotul din Islanda”, „Fericiții războinici”, „Paradisul dorit”, „Sub Ghețar” (roman ecranizat de fiica sa, regizor), Halldor Laxness, cel născut în mijlocul unei națiuni atât de adâncite de secole în poezie și tradiție literară,  primește premiul Nobel pentru literatură, „pentru forța epică vie prin care a reînnoit marea artă narativă a Islandei” (1955).

       Credința, cu manifestările ei într-o comunitate mică, îndepărtată, excentrică și fabuloasă,  constituie punctul de pornire al romanului ce cuprinde raportul sau darea de seamă a emisarului episcopului din Islanda, trimis cu o misiune specială în strania parohie de la Snaefellsjokull.

 1.Primii pași spre absurd. Acolo, sub Ghețar, în parohie, nu se mai respecta tradiția, acolo se întâmplau lucruri ciudate, într-o primăvară care pare a nu mai fi renașterea lumii, ci într-un mod absolut ciudat, „anotimpul între iarbă și fân este dintotdeauna cel în care se sting și animale, și oameni”.

       Călătoria tânărului emisar, care este și nu este chiar un teolog, în înțelesul deplin al cuvântului, ne introduce ușor, ușor, prin descrieri de peisaje, în specificul acelui ținut straniu :

Munții din dreapta șoselei au culmile negre. Din loc în loc, troiene de zăpadă, versanți arși, vaste ținuturi mlăștinoase, cenușii, între munte și țărm. Dar există pe râuri și lacuri o lucire stranie…  „Ghețarul” aduce uneori cu o strachină de pământ întoarsă cu gura în jos, cu smalțul un pic albăstrui, iar alteori cu porțelanul chinezesc translucid, cu margini aurii”. Nimeni de pe-aici nu se îndoiește că ghețarul este centrul universului. Privindu-l, dispare corpul  deloc spectaculos pentru alpiniști și „rămâne sufletul înveșmântat în aer”. În anumite momente ghețarul e iluminat de o „iradiere specială și se scaldă într-o strălucire de aur cu o puternică aureolă de raze”, iar noaptea el devine „o siluetă liniștită care s-a retras în sine și răsuflă peste oameni și animale cuvântul niciodată, care poate că înseamnă mereu.”

  1. Personaje ciudate, gesturi paradoxale și fapte absurde
    Domnișoara Hnalltora
    afirmă tânărului emisar Empi, înarmat cu un carnet pentru notițe sau stenografieri, precum și cu un magnetofon pentru înregistrări, că aici „nu i se-ntâmplă nimănui nimic niciodată. Nimeni nu a văzut niciodată nimic.” Dar aici morții sunt „neglijați”, eventual vreunul este dus la Ghețar, copiii nu sunt botezați, de Crăciun nu este slujbă, iar pastorul Jon Primus se dedică potcovitului cailor, și aceasta e o treabă cam absurdă, din moment ce se circulă tot mai mult cu mașina.

       Biserica aflată în paragină, cu ușa și ferestrele bătute în cuie, este o ruină, are „podeaua umflată ca o mlaștină”. Stranele bisericii au fost arse în timpul crizei de lemne din primăvara marilor zăpezi. Pastorul, „aflat într-o funcție înaltă”, după cum afirmă, si-a ars și el atunci mobila personală și cărțile, iar în ultimă instanță, ușile casei parohiale. Cauzele acestor stări de lucruri sunt, în viziunea lui „copiii, Vremea, Legea Gravitației și Timpul. Nimeni nu le poate ține piept”.

Pastorul Jon Primus, personajul central, referitor la episcopul Islandei, spune că „nu cădem de accord în nicio privință. Dar totul e să cazi de acord să nu cazi de acord”. Așa că „o să cădem de acord să nu fim de acord și o să rămânem prieteni buni ca înainte” ; aceasta este filozofia lui de viață. Consideră potcovitul ținând de vindecarea sufletelor.
El abia așteaptă să adoarmă cu ghețarul, să se trezească dimineața lângă el, iar moartea să-l elibereze din funcție și să intre în ghețar, căci cimitirul este aproape inexistent, toate crucile fiind căzute.
Are percepția vieții ca joc : „Să spunem că aceasta este o casă și eu mă prefac că mă cheamă pastorul Jon”. Nu are viață personală, consideră că femeile sunt un miracol, poate pentru că mireasa lui a fugit cu prietenul său chiar la propria nuntă.

      Doctrina lui este, desigur, bizară :  istoria este o născocire, și încă una proastă, crede el. Căutând una mai bună, a găsit teologia, deci tot o născocire, s-ar părea.

      Și are o teorie pe care Empi o consemnează: diferența dintre un romancier și un istoric constă în faptul că primul spune minciuni în mod deliberat și doar în joacă, „”istoricul, în naivitatea lui, spune minciuni și își închipuie că spune adevărul. Toată istoria, inclusiv istoria lumii este o născocire. Iar timpul este supranatural, el nu este nici energie, nici materie, nici dimensiune, cu atât mai puțin funcție. Și cu toate acestea, este începutul și sfârșitul Creației lumii.”

      Este momentul în care Empi gândește, fără a consemna: „Se prea poate ca unele dintre ideile pastorului să aducă o ușoară atingere, pe alocuri, teologiei creștine… Codul etic care ordonează comportamentul pastorului Jon poate fi identificat în teologia compasiunii a secolului al doisprezecelea”.

      Cantorul Tumi Jonsen, personaj pitoresc și el printr-un absurd al  afirmației și negarea ei în fraza imediat următoare, cu inserția lucrurilor în ambiguități, într-o ceață de nepătruns : despre sicriul misterios urcat pe ghețar, spune că „este o bârfă indecentă” , aruncă umbre de îndoială asupra poveștii spuse , nu face niciun efort să descrie lucrurile, alunecă pe lângă punctele principale ale subiectului, tăinuiește anumite detalii, găsește anumite justificări personale, cum ar fi : „În linii mari, există diverse lucruri la Ghețar pe care e greu să le-nțelegi…”

Helgi
, numit Langvetningur este „un bărbat care „a venit spre mine cu un zâmbet radios, direct din spațiul cosmic”. El știe că potrivit clarvăzătorilor unele locuri sunt mai predispuse la prezențe spirituale decât altele. „Din locurile în care s-a născut Numai-gândul, inteligența umană are acces la Supracomunicare. Islanda este una dintre sferele pentru această prezență specială, este un loc în care focul devine pământ, pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul devine spirit. Aici la Ghețar, boul divin al nemuririi va fi înhămat la plugul sufletului, suntem în supracomuniune și originile vieții sunt în puterea noastră”.

  1. Narațiunea este țesută în ițele ei complicate prin formule memorabile, cu o notă de autenticitate și umor. Ele dau savoare și oralitate stilului, într-o proză fluentă, plăcută, cu o artă a dialogului viu, deși absurd, prin care personajele își transmit gândurile și stările, se acceptă în acea dizarmonie ascetică și absurdă, o proză care-l antrenează pe cititor în a urmări desfășurarea faptelor. Formule precum : „zic unii” , „n-aș îndrăzni să bag mâna în foc pentru adevărul acestei povești”, „se spune”, „eu doar duc mai departe ce mi s-a spus și mie”, „există savanți demni de încredere care au afirmat”, „o tradiție în care cred”,  „unii ar zice că-i un pic cam ciudat”, „ca să nu lungesc vorba”,  „cronicile spun”, „lumea e nesigură…”

       Apoi, este remarcabilă maniera de ocolire a răspunsurilor și de introducere a cititorului în obscuritatea faptelor. Iată câteva consemnări din raportul emisarului : „Întrebat cu privire la biserică și la viața parohială ; răspuns – despre alimentația presurilor de zăpadă și potcovirea cailor.” „ Întrebat  cu privire la călătorii suspecte, posibile funeralii, sus, pe ghețar ; răspuns – despre un cadavru care s-a sculat din morți gol-pușcă și a copt pâine pentru cei care-i purtau sicriul.”  „În ceea ce privește starea civilă a pastorului din parohie, mi se dau informații despre o nobilă spaniolă care a fost alăptată toată viața, până când bărbații i-au făcut un copil. Răspunsuri instructive, dar mai degrabă tangențiale”.

       4.Absurdul împins în fantastic.  Snaefellsjokull beneficiază de comunicare astrală.

Dr. Syngmann afirmă că grupul său insuflă viață. „Transferăm viață dintr-un corp în altul, biotelekinezie. Sau, între planete, astrobioradiofonie. Suntem pe punctul de a transfera oameni în pești și pești în oameni. Sperăm să reușim să conservăm viața până la trei mii de ani și poate că într-o zi o să trezim la viață mumiile din Egipt Totul e așezat pe funcții cosmobiologice. Am reușit comunicarea intergalactică. ”   
Personajul însă se stinge din viață. Rămâne însă întipărită în conștiința cititorului problematica ființării omului în univers, ideea de nemurire, pe care Halldor Laxness o abordează aici în manieră fantastică. Epipemides este un personaj fabulos, nemaiîntâlnit : „Nu vorbește. Doarme de cincizeci și șapte de ani. Nu vorbește nici măcar în somn Dar în somn cheamă la viață sau ucide insectele cu ochii. Când se va trezi, va vorbi.”

 

  1. Vocile auctoriale Romanul este scris la persoana I, însă personajul-narator, își dă numele Empi, și vorbește despre el la persoana a III-a. Alteori, fiind vorba de un Raport scris, se adresează și cu „Subsemnatul” – „eu”, dar și „el” Vorbind despre „unele lucruri care s-au întâmplat sau mai degrabă nu s-au întâmplat”, se referă la sine, cu persoana a III-a : „Are subsemnatul autoritatea de a-i solicita unui pastor de parohie o dare de seamă asupra unei chestiuni personale, care n-a fost niciodată prilej de controverse, dar care ar putea constitui un caz pentru poliție… ?”

  2. Mesajul
    Vorbim de o dizarmonie absurd-ascetică, acolo, sub Ghețar, pastorul Jon nu-și mai îndeplinește obligațiile pastorale, trăiește chiar dorul de contopire prin moarte cu Ghețarul, nu ni se spune de ce se întâmplă toate acestea, dar intuim, arătându-ni-se imaginea somonului congelat în pachetul „de cristal”, că soluția de conservare prin congelare după moarte, a acelor oameni, ar însemna, într-un mod cu totul fabulos, o formă de prelungire a existenței, un fel de nemurire. În plus, Dr. Syngmann și ai lui sperau la o conservare a vieții până la trei mii de ani, nemurirea însăși… Este un spațiu firesc în miraculosul său pentru comunitatea de sub Ghețar, dar halucinant și atât de straniu, încât Empi fuge încercând să se salveze și să găsească șoseaua principală, care, în plan simbolic, ar fi ideea de normalitate, în sensul biblic.
  3. Citate din instrucțiunile episcopului pentru Empi, din care răzbate ușor un parfum paradoxal :
    „Pur și simplu trebuie să spui și să faci cât mai puțin cu putință. Fii cu ochii-n patru. Vorbește despre vreme. Întreabă ce fel de vară a fost anul trecut și în cel de dinainte. Spune că episcopul are reumatism. Nu  încerca să îndrepți nimic – asta e treaba noastră, la Ministerul Afacerilor Ecleziastice, cu condiția să știm ce este în neregulă. Îți cerem doar un raport, nimic mai mult. Lasă-I să vorbească, nu-I contrazice! Iar dacă sunt tăcuți, ce anume trec sub tăcere. Notează orice e relevant. Să nu fii personal, fii sec! (…) Nu ne pasă câtuși de puțin ce crezi tu despre toate astea. (…) Niciun fel de verificare ! Dacă oamenii spun minciuni, așa să fie ! Să nu uiți că puțini sunt cei care ar mărturisi mai mult decât o mică parte din adevăr. Cuvintele rostite constituie fapte prin ele însele, fie că sunt adevărate, fie că sunt false. Când vorbesc, oamenii se dezvăluiesc pe ei înșiși, fie că mint, fie că spun adevărul.  (…) Să nu ponegrești pe nimeni în raport. Ține minte, orice minciună ți se spune, chiar și premeditat, poate fi adesea o faptă mai importantă decât orice adevăr spus cu toată sinceritatea. Nu-i corecta și nici nu încerca să-i tălmăcești. Asta e responsabilitatea noastră.”
    —————————-

    Florica PATAN

    Alba Iulia

    8 februarie 2019

Adrian BOTEZ: Cea mai prezentă absență! – glose la volumul BREAKING NEWS PENTRU ABSENŢI, de Constantin Stancu[1]

Breaking news” înseamnă, pe româneşte, “știri de ultimă oră(“<<Este vreo boală>>, gândeam şi tăceam în mijlocul muşuroiului,/ înconjurat de termitele / obişnuite cu breaking news…” – cf. Termitele, p. 71).

Mai toţi televizioniştii, de azi, stau cu ochii, cât cepele, în faţa televizorului (în definitiv, analfabeţii contemporani nici n-au altă şansă, azi, decât televizorul…şi internetul…) – să vadă şi audă ce catastrofe s-au mai întâmplat…şi din care catastrofe, ei, televizioniştii analfabeţi, cu pricina –  au scăpat…”Mulţam Ţie, Doamne!

Prinţul continuă să privească oraşul,/apoi oamenii dispar brusc din piaţă,/ cineva i-a şters cu un burete,/ca-ntr-O LECŢIE PENTRU ANALFABEŢII STRUCTURALI” (cf. Ultima cetate, p. 39).

Dar…vor veni, teribil de curând, altele…alte catastrofe, apocaliptice (văzute de Marii Vizionari ai Lumii – şi vestite de mult, dar crezute de mult prea puţini!), neînchipuit mai mari…dacă…dacă ne facem că nu înţelegem niciun mit, niciun semn dumnezeiesc…ci doar încercăm, la modul meschin, strict şi scandalos-egoist, să ne protejăm EXCLUSIV pe noi înşine (dar fără vreun succes remarcabil…) – …adică, hoitul lepros şi pulberea : „În moarte am descoperit că murisem în locul altuia / lepra invadase ţesătura fină în care mă legănam, / placenta în care mă învelise moartea” – cf. Moartea de o mie de ani, p. 63 !!!

Dumnezeu te iubeşte („Oamenii ştiu că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum sunt” – cf. Îngerii nu plâng, p. 19) şi Dumnezeu te vesteşte…dar, ce folos, dacă nu ţii cont de SEMNE (făcute cu MÂNA DEMIURGICĂ – „mâna dreaptă”!) şi de VOCEA DIVINĂ : „Dumnezeu te strigă pe nume şi-ţi face semne disperate/ cu mâna dreaptă, doreşte să-ţi şteargă sudoarea de pe frunte/ şi cuvintele din memoria pliabilă” – cf. Galeria chipurilor, p. 27.

…Prin volumul pe care-l am în faţă (Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018 – BILINGV! – cu deosebit simţ artistic, şi fără prea multă „trădare” semantică, stihul românesc este transpus, chiar obligat să sune, la modul „stancian” – ŞI în modulările limbii engleze…), subtilul şi autenticul Poet haţegan (dar şi eminent prozator, critic literar de forţă, harnic eseist şi ziarist etc.), CONSTANTIN STANCU, a ajuns (dacă nu mă-nşeală memoria) la al optulea volum de Poezie.

Volumul de faţă (92 de pagini, cu stihuri „molcomind” dublu LOGOS-ul, în româneşte, ca şi-n englezeşte) nu are cicluri, părţi etc. – ci doar câteva obsesii

Poate la fel, cel puţin la fel, precum poemele, încărcate de mito-plasmă, din volumul Ethemenanki…despre care muţi afirmă că este piscul creaţiei poetice „stanciene”. Nu suntem deloc de-acord : trebuie să vorbim despre „un MASIV Constantin Stancu” – pentru că, în felul lui, fiecare volum „stancian” este un PISC…uluitor ideatic şi temerar străbătător de ceaţă diversionistă (acumulată şi stimulată, „de sus”…!), întru o troglodită aculturalitate/aculturalizare daco-valahă, din contemporaneitatea isterizat-nevricoasă, anxioasă şi cronic-maladivă !

I-am urmărit, lui CONSTANTIN STANCU, rafinarea continuă, cvasi-calofilică, a Poeziei, de-a lungul timpului. De la primul până la ultimul volum orfico-poetic, Poetul haţegan este unic în expresie, în cizelarea uluitor-acribioasă a expresiei, unic în viziune. Şi, totuşi…

Şi, totuşi, optimistul, mitologia şi indiferentismul faţă de un social-politic vulgaro-brutal-materialist capitalisto-mercantil – sunt înlocuite (parţial!), în acest volum, printr-o revoltă socială sarcastică, deşi, oarecum, camuflată („caută europoeme corecte estetic, politic, biopoeme crescute lent”, „pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări…”, „sfârşitul de unică folosinţă”, „s-au obişnuit cu moartea din tranzacţiile lor”, „memorie corectă politic”, „moartea e doar o afacere pentru bancheri, misogini şi egoişti”, „oglinzile furate de revoluţii”, ”„se lăudau cu…banca lor de spermă”, „un câine alb de apartament/care dă din coadă de fiecare dată când au loc alegeri europarlamentare”, „E tipul…[care] deasupra capului are drept dumnezeu un tirbuşon de-argint/ de cea mai bună calitate”, „asfixiaţi de/ monoxidul de carbon şi de corectitudinea politică din secolele trecute” etc.)  – şi, lucru de subliniat : prin problematizarea Morţii

Este Moartea un fenomen banal?….este o realitate?…este o prejudecată fatală?…

Ce înseamnă „a fi absent”? Înseamnă, oare, „a fi mort”? Dar, oare, morţii ar mai avea nevoie de… “breaking news”-ul terestru ?

„[O nouă iertare] mă face mai tânăr cu o viaţă şi vă pot explica/pe îndelete ce se întâmplă cu adevărat : / ce viaţă izbucneşte în pomii care mor în picioare, / cu fruntea ei ating arcadele frigului, / ÎN RĂDĂCINI CU MINERALELE ABSENŢELOR NOASTRE” – cf. O nouă iertare, p. 45.

Deci, la o primă analiză, “absenţa” există ca o nouă stare  de … “agregare spirituală” (inventată de CONSTANTIN STANCU!). “Absenţa” este LA RĂDĂCINApomilor care mor în picioare”. Este ESENŢA DEMNITĂŢII. Prin Tăcere Minerală, dar şi prin Densificarea Minerală a Spiritualităţii Pure. “Absenţa” este “lapis philosophorum”/piatra filosofală, pentru toţi cei ce învaţă, ori, deja, ŞTIU semnificaţia transfiguratoare (stimulatoare spre transcendenţă) a SUFERINŢEI-“ARCADELE FRIGULUI”. “Absent” aici – “înscris” dincolo, în lumea Duhului…

Toamna, deci (…bătrâneţea, îmbătrânirea umano-cosmică…) este o STARE INIŢIATICĂ, întru divinitatea pură a IERNII…iar nu o “decădere/degradare” a timpului şi a fiinţei.

Este, înseamnă, oare, toamna, aşa ceva ? Cel puţin, POATE FI / ÎNSEMNA…pentru “cei puţini şi aleşi”!!!

…Faptul că nu ne-am înşelat, în descifrarea…”cifrului” semantic al lui CONSTANTIN STANCU, ni-l confirmă şi

1-finalul poemului Bătrânul îndrăgostit (p. 47) : „Vine o locomotivă veche, cu abur, trece prin mine,/ trage după ea nopţile ratate şi/ ABSENŢELE DE ESENŢĂ TARE…” – deci, „absenţa-esenţă” este redenumită TOT în TĂRIA spiritului „mineralităţii mistice”!

2-„ (…) pentru unele dintre ele [naraţiunile mele] / au murit cei mai buni poeţi, cei mai buni soldaţi,/ cei mai buni profeţi, CEI MAI FRUMOŞI ABSENŢI…” – iată cum “absenţii” sunt puşi în rând cu “cei mai buni soldaţi” (adică, Eroii NeamuluiMILITARI, dar şi MARI RUGĂTORI ! – Luptători în Văzut şi în Nevăzut!), cu “cei mai buni profeţi” (Vizionarii Neamului şi Apărătorii, Mediatorii, între Neam şi Nevăzutul Sorţii!)…da, “absenţii” sunt…”frumoşi”, sau, chiar, “CEI MAI FRUMOŞI”! Nu neapărat în sensul luciferic, cât în acela de Truditorii-Lucrătorii-Ţesătorii (din rădăcini!) ai destinului unui Neam sau, chiar, a Umanităţii…!!!

…Şi, deci, da, pentru a-şi împlini această datorie, necesită să fie “informaţi” (întru “Breaking news”!) … – …dar, în niciun caz, de către reporterii şi crainicii TV – ci, doar, de către Cavalerii-Poeţi, Cavalerii Mistici ai CUVÂNTULUI !!!

…Drumul Vieţii este unul iniţiatic, precum al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzeana / Apollon-Artemis (deci, “un drum întru ABSENŢĂ în terestricitatea materială” şi de “PREZENŢĂ întru eliberarea spirituală”) – prin care afirmă (“colectând” o celebră expresie a lui Geo Dumitrescu – aceea care dă şi titlul unui volum al acestuia din urmă : Libertatea de a trage cu puşca!) – CONSTANTIN STANCU revelează mistica acestui Drum : „Pe drum NU NI SE TOCESC PICIOARELE, / PRIVIREA NU SE TOCEŞTE, PE DRUM AJUNGI SĂ VORBEŞTI LIMBA DUŞMANILOR TĂI ŞI EI SE MIRĂ şi / îşi iau libertatea de a trage cu puşca / spre peronul gării din care au alunecat în tablourile lui Adrian Ghenie ” – cf. Toate drumurile încep la Ierusalim, p. 79. Şi Mesagerul o porneşte „spre alte zări”, „în mintea lui îngheaţă mesajul / pe care-l poartă mai departe spre alt imperiu”… – cf. O nouă iertare, p. 45.

…Moartea nu are Drum. De ce ?  – din două motive straşnice :

1-ciocnirea lui Thanatos de EROS, „zeu dinainte de toţi zeii” (Hesiod, Theogonia, p. 6), Cel dinaintea Începutului Lumii (şi care se va înfăţişa şi la Judecata de după lume!), în faţa căruia Moartea, de fiecare dată, cedează şi…se transfigurează, absolut siderant, pentru neiniţiaţi în Misterele eleusine: „Te iubesc la fel de la începutul lumii” – şi : „Apoi moartea s-a relaxat, a scos picioarele pe fereastră/ şi a zâmbit la noi…” – pentru că FEMEII i s-a încredinţat, de către Dumnezeu-HRISTOS, misiunea SOTERIOLOGICO-DEMIURGICĂ (sau : RE-DEMIURGICĂ!)misiunea de a<<înmulţi PÂINILE>>, CUVINTELE LUMI-CHIPURI-MITURI” („femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/ toate proaspete, aburind de cuvinte, / abia scoase din piatra zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea ŞI CE ABSENŢĂ ESTE IUBIREA” – cf. Femeia cu o mie de trupuri, p. 15) – iar, în definitiv :

2-„MOARTEA E DOAR O AFACERE PENTRU BANCHERI, MISOGINI ŞI EGOIŞTI”, adică…”ANTIHRIŞTI”! Căci Iisus Hristos este IUBIRE-DE-FACERE („livrează lumea într-un univers paralel”) – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră. Şi…”se pare că trecuse Iisus pe acolo / pentru că unii înviau în urma lui…”.

Şi, iată cum o teorie străveche, negată, la un moment dat… –  …devine, acum, normalitate şi „leac” împotrivamorţii” (…devenită, din „realitatea cea mai înspăimântătoare” – o simplă NOŢIUNE…): TeoriaUNIVERSURILOR  PARALELE”…INFINITE!!!

DEMIURGIA, dar, simultan (logic!), şi VIAŢA – devin…infinite, întru Veşnica Re-Înviere.

Evident, în ipostaze schimbate, perpetuu dinamice…

Afară de iresponsabilii, care împrăştie lepra  EGOISMULUI/INDIFERENTISMULUI CRIMINAL – pentru care este „rezervat” un NEANT cât se poate de REAL : ŞTERGEREA DIN PLANUL COSMICO-DIVIN

E ca şi cum n-ai fi existat nicicând-niciunde…!

…Forţa CUVÂNTULUI este Forţa Poetului. Ştim că, fără Cuvânt, fără „ghiers” de „GHITARĂ-POEZIE” („un om cu o ghitară ţine albul deasupra zăpezilor, pentru a nu se ridica la cer…” – cf. Breaking news pentru absenţi, p. 11), ori fără de PIAN-POEZIE, nu se împlineşte MINUNEA VIEŢII…şi, dacă nu ni se revelează MINUNEA VIEŢII, dacă nici Cuvântul Orfic al GHITAREI nu „ţine albul deasupra zăpezilor”, apoi încep să năvălească, din bezne, de sub Pământ, ÎMPOTRIVA Cerului, monştrii de carton (dar extrem de credibili!) ai Morţii…dar şi viscolele NEANTULUI REAL : „Aştept să aşezi sub gutui PIANUL şi fulgi mari să atingă în cădere / CLAPELE ALBE, CLAPELE NEGRE” (cf. Toamnă barbară, p. 51), sau : „Îmi faci în ciudă, eşti mai tânără, iar ai făcut o minune, / şi-mi vorbeşti de PIANELE uitate pe ierburi crude, / a venit toamna” (cf. Pianele şi toamna, p. 29).

CUVÂNTUL, vorba lui Esop, „sparge cetăţi”, dar „cuvântul lui Dismas îl re-îndumnezeieşte, ÎN ULTIMA CLIPĂ,  pre acest fost tâlhar şi pocăit ucigaş”. Cartea lui CONSTANTIN STANCU începe, cum e şi firesc, pentru un autentic Poet, cu EMINESCU ŞI FORŢA CUVÂNTULUI (..a sa şi a urmaşilor săi, întru ORFISM!) – atrăgând atenţia că Poetul este urât de către cei…urâţi, tocmai pentru funcţia lui taumaturgo-cristică…cea care SCADE PROFITULbancherilor, misoginilor, egoiştilor”… – ”cultivatorii” şi propovăduitorii Morţii…Calpe  :

„(…) Atât vă mai zic: / Nu pe voi vă urăşte lumea, nici pe Eminescu,/ Sunteţi cu toţii mărci industriale precum numele sfinţilor / din zilele de pe urmă./ Lumea urăşte pe FABRICANTUL DE CUVINTE,  / PE ANGROSISTUL DE VORBE, pe agentul de vânzări,/ pe VINDECĂTORUL care are o ambulanţă,/ plină cu acele cuvinte de lux, cu diacritice” – cf. Biopoeme crescute lent, p. 7.

Vindecă-te, daco-valahule, prin întoarcerea la CERUL HRISTIC („Am înţeles că trecuse Iisus pe acolo” – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră, p. 75)…sau la CERUL KOGAIONIC (vârful lor a fost KOGAIONON – cf. Sărbătorile fixe, p. 25) – …TOTUNA!

RE-AMINTIŢI-VĂ…PE VOI ÎNŞIVĂ…VISELE VOASTRE MONTANO-PARADISIACE (…GOLGOTA-DE-DUPĂ-GOLGOTA…sau KOGAIONUL…) – pe care numai UITAREA VOASTRĂ DELĂSĂTOR-IRESPONSABILĂ le-a zdrenţuit şi prăbuşit în derizoriu, în banalitate oarbă şi-n umilitor…în NEANT… – …urmând, fireşte, „plata şi răsplata”  – CATASTROFALULINTUIBIL…după ce a fost chiar şi „VIZIONAR” (deci, de gloate uitat şi nerecunoscut…devenit, acum, o „mică surpriză sacră”…şi nu prea plăcută…de care „te sperii şi ţipi”!): „Privesc MUNŢII, sunt aproape de mine, / nereal de aproape, MĂ SPERII ŞI ŢIP, vârful lor a fost KOGAIONON / şi se zăresc toate aripile căzute cândva peste stâncile / călcate de copitele caprelor negre în zori / când oamenii au vise pe care / nu reuşesc să şi le reamintească”… – cf. Sărbătorile fixe, p. 25.

…Ce-aş putea eu a vă mai zicere, acum, întru încheierea gloselor de mai sus ?

Doar atât : „IUBIŢI ŞI ASCULTAŢI POETUL PYTHIAC! –  CĂCI, ÎNTRU HRISTOS, PE PĂMÂNT, DOAR EL, POETUL,  A MAI RĂMAS CU FUNCŢIE MÂNTUITOR-LECUITOARE ŞI ANAMNEZICĂ !  IAR PRE ACESTA DINTRE FIII LUI EMINESCU, PRE CONSTANTIN STANCU –  MAI CU OSEBIRE!

                                                                                      prof. dr. Adrian Botez

[1]Constantin Stancu, Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018.

Valeria TAMAȘ: Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi Grigoraş

                Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi.

                De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.

“Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă  pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste.

Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor / Zvârlugă mică ai venit în zbor. / Familia te-a primit în dar, / Gingaş boboc de mărgăritar, / Pui de pasăre măiastră, / Ce-ai intrat în viaţa noastră”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor.

“Dis de dimineață”, autoarei nu-i rămâne decât să se bucure de tot ceea ce natura ştie cu dărnicie să-i ofere, ca să-i facă din fiecare zi a vieții o încântare și mai ales de cel mai frumos dar dat de însuşi Dumnezeu, nepoțeii: „Din a naturii catapeteasmă / Înspirăm sfânta mireasmă, / Ăsta-i un adevărat mister, / Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?”

O casă de bunici fără cuib de rândunici nu poate să existe, de aceea această minune o redă autoarea în poezia  „Cip-cirip de rândunici”,  unde viața acestor mici viețuitoare este descrisă în amănunt. Ochii curioşi ai copilului observă cu uimire şi curiozitate totul, în timp ce mintea adultului va merge  mult mai departe: „Şi-aşa ne dau Bună Vestire / Să mergem pe la mănăstire, / Cu bucurie-n suflet iară, / Pe-alei de caldă primăvară, / Îmbrăcată iarăşi în culoare / Şi mireasmă-mbătătoare. / În triluri dragi de păsărele, / Cu flori să-ntâmpinăm Mirele.”  

„Gărgărița” este mică minune, pe care fiecare dintre noi am prins-o în palmă și i-am dat drumul după ce ne-am minunat de frumusețea ei. „Gâză, gâzuliţă, / Cu nume de Gărgăriţă, / Rochie roşie cu buline, Nimeni nu-i ca tine.”

Dar gărgăriţa mai știe o taină, pe care fetele încearcă să o afle de la ea. Nu a existat o fată îndrăgostită care să nu fi apelat la această stratagemă, tragerea de limbă a gărgăriței spre a-și afla ursitul! „Fetele te îndrăgesc, / În mână te ocrotesc / Şi fără de preget / Te-aşează pe-un deget, / Să le spui deschis / De li s-o împlini un vis: / Privind încotro vei zbura, / Să ştie unde s-or mărita.”

            Poezia „Cucul”  îl are drept protagonist pe domnul cuc cel plimbăreț, care toată primăvara și-o petrece cântând spre bucuria copiilor, care-l imită și necazul îndrăgostiților pe care vara-i află amorezați și-i lasă cu inima arsă şi singuri cuc:

„Trâmbiţând numele său, / Cu-cu, cu-cu! tot mereu, / Îşi umflă guşa cu spor, / Cască pliscul binişor… // Coada şi-o răsfiră în grabă, / Cântând silabă cu silabă, /

C-un timbru grav rostite / Pentru inimi îndrăgostite.”

„Flori de primăvară” este o poezie dedicată primelor flori care vin să ne bucure după frigul și vitregia iernii. Alb și plăpând, la început vine ghiocelul, ca o petală desprinsă din florile de gheață ale iernii, apoi vin toate celelalte flori viu colorate peste care vor da năvală fluturii. Deocamdată toate acestea sunt doar pe hârtie, dar curând le vom vedea aevea: „Astăzi, pe la chindie / M-apucă o hărnicie / Să desenez fluturi şi flori / În tot mai multe culori.”

„Privighetoarea” e cântăreața nopții, o ascultăm şi ne minunăm de trilul ei. Tare-am vrea să știm și noi cânta ca ea, dar ea este o artistă care nu-și cedează repertoriul. Doar ne încântă gratuit cu recitalurile ei nocturne: „Prin grădini, zăvoi, păduri / Faimoasele acorduri / Ale orchestrelor minunate / Cu soliste talentate, / Zvelte, blânde şi modeste, / Fiinţe bune din poveste, / Umplu munţii, mările / Cu toate cântările.”

Sensibilă la frumos, autoarea ne va vorbi şi despre frumuseţea florilor de tei, despre truda albinelor de a ne oferi o „Viată dulce ca mierea”. Teiul nu este doar dulce mireasmă, ci este şi aducător de sănătate: „Adunat de harnice albine / Pentru al nostru bine, / Duşman al bolilor toate, / Sporind a noastră sănătate, / Ca viaţa noastră să ne fie / Dulce miere, bucurie.”

 Micii şi zglobii „Licurici” nu trec nici ei neobservați: „Încă nu era lumină / Când am ieşit în grădină…, // Inima începe să-mi  bată, / Şi-ndată mă simt fermecată, / De-a licuricilor sclipire / Şi-a ochilor mei uimire.”  Ochii copilului îi remarcă şi vrea să-i prindă în mânuțele sale. Micuțele pulberi de aur stârnesc curiozitatea . Este o lume atât de minunată pentru ochii unui copil încât ar vrea să rămână în el, deoarece încă nu știe că lumina zorilor va sparge vraja.

„Vrăbiuţele” sunt așa cum le știm stăpânele gâlcevilor, unde-s două fac larmă cât nouă, dar altfel mămicuțe și tătici responsabili, care-și cresc cu dragoste puii: „Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi / Construiesc un cuib în ritm vioi, / Căptuşit cu puf sau pene moi, / Aşa precum e-n pat la voi. // Cu mare dragoste îi îngrijesc, / Cu glas suav le ciripesc, / Baie-n colb le pregătesc / Şi de duşmani îi păzesc.”

            Pentru puţin timp, autoarea schimbă registrul cântărilor în vers. De la natura împrimăvărată, plină de culoare şi parfum, cu încântare în suflet face un pas pios spre Sărbătoarea Învierii Domnului, care ne aduce în tinda bisericii: „Hristos a înviat”  să rostim, / Pentru tot să-I mulţumim. // „Adevărat a-nviat” primim răspuns, / Iubirea-n noi ni s-a aprins, / An de an se-arată iară, / Tainică binecuvântare.” O bucurie atât de mare încât nu se putea să nu fie amintită într-un poem. ”Lumina de Paște”, simbol al izvorului vieţii ne va lumina drumul tot anul, şi în viață şi în poezie.

„Minunea de cireș este un poem al răbdării. Florile de cireș ne trezesc doar pofta şi vom mai avea multe zile de aşteptat până când ne vom putea bucura şi de fructe. Ne vom umple timpul până atunci cu alte îndeletniciri, nu avem ce face. Pomul îşi are regulile lui.

Cred că nu există copil care să nu se fi jucat „De-a v-ați ascunselea”. Acesta este jocul copilăriei pure care găseşte un răspuns neașteptat de matur în versurile: „Să m-ascund la mama-n poală. /  Chiar de m-or descoperi / Mama mă va ocroti.” Nimic nu te poate ocroti ca poala mamei.  Un papuc, un porumbel, un crin înflorit sunt doar ascunzişuri temporare. Poala mamei e mereu acolo. Și dragostea ei ocrotitoare, care este un zid peste care nu se poate trece.

Pentru “Pasărea”, care se face tot mai mică în zborul ei spre cer, copilul  găsește un răspuns: „Şi cred, că acolo sus / Îl vizitează pe Iisus. / Şi ea este copilul Lui, / Minune a creaţiei dintâi.”

Ce poate fi mai frumos decât să ai propriul tău „Cântec”. Și Eva îl are!

„Vino soare-n dimineaţă, / Pe Eva de mi-o răsfaţă! // Vino iarăşi la amiază, /

S-o alinţi cu a ta rază! // Pe la asfinţit, vino iară, / Ca s-o pregăteşti de seară! // Noaptea, veniţi voi steluţe, / Fetiţei să-i daţi bineţe! // Vino şi tu mândră lună, /

Să-i faci din somn cunună! // Cu stele, luceafăr şi soare / Fie-i viaţa sărbătoare!”

Ce i s-ar putea spune unui copil mai frumos de  atât? Cuvintele s-au strâns să-i facă cea mai frumoasă declarație de dragoste, și nu doar pentru o zi, ce pentru o viață.

           Toamna vine cu pleiada ei de culori și deodată în loc să privim coroanele bogate ale copacilor “Războiul de ţesut al toamnei” se pornește şi ne va așterne covorul ei moale și colorat la picioare, în timp ce mâinile ei harnice vor umple hambarele.

„Gospodina anului” este desigur toamna care adună fructele din livezi, pune în hambare porumbul şi strânge în fânare fânul, coace strugurii și-i transformă în mustul rubiniu şi umple rafturile cămării cu bunătați, nu doar gustoase dar şi sănătoase: „…Strugurii-s transformaţi-n must, / Pe care-l beau pe nerăsuflate, / Fiind printre sucurile preferate. / În cămară se adună anume, / De nu le mai ştii pe nume, / Gem, dulceaţă şi peltea, / Ce clătite, vom mânca! / Pe un raft, nişte borcane / Cu zacuşti şi cu tocane, / Pline sunt de vitamine, / Bune pentru orişicine. // Toamna, gospodina vestită / De toată lumea-i îndrăgită.”

            „Preşul fermecat” se va transforma dintr-un preș moale şi colorat într-un preș viu în primăvară: „Preşuri palide sau chiar uscate / Se-aşează cuminţi toate / Să se odihnească o vreme / Pe pământul care geme / De-atâta apă şi hrană / Adunată peste iarnă. / În primăvară să renască / Natura  să-nverzeasă / Pe noi toţi, să ne sfinţească.”

Toamna va pleca o dată cu venirea primilor fulgi de nea care ademenesc copiii cu bătaia în geam, vestindu-i că a venit vremea dansului fulgilor de nea şi a bucuriilor pe care iarna le aduce: „Astă noapte, când dormeam / Mi-a bătut un fulg în geam, / Slab, stingher şi abătut / Abia de l-am auzit.” Întâlnirea dintre fulgii de nea şi copii este întotdeauna una de scurtă durată, ei topindu-se de la prima atingere, dar alți fulgi vor veni să-i țină tovărășie micului lor prieten.

Iarna nu ne aduce doar zăpadă, ci şi pe mult iubitul Moș Crăciun de la care fiecare dintre noi avem așteptări: „Din nou e iarnă-n ţară, / Neaua pluteşte sprinţară, / Pregătind iarăşi albul drum / Ca să vină Moş Crăciun. // Moşul drag și generos, / Anunţă naşterea lui Hristos, / Dorinţe împlineşte mintenaş / Celor ce îi scriu răvaş.”„Scrisoare către Moş Crăciun” este o întâlnire a copilului cu Moșul, cel care știe să ne îndeplinească toate dorințele. Sau aproape toate, depinde cât suntem de cuminți!

          Ei dar moşul nu este numai darnic, ci este şi înţelept, aşa că printre daruri strecoară pentru micul David şi o „Puşculiță”, loc unde copilul va învăţa să fie la început econom spre a-şi putea mai apoi cumpăra chiar el tot ce-şi doreşte. Dacă va fi conştiincios, va putea astfel să aibă chiar  propria-i bancă! Bănuţii în dar primiţi / Aici pot fi economisiţi, / Şi puţin câte puţin / Fără muncă, în chip divin, / Cutia goală şi uşoară / Se transformă în comoară.”

Primele cuvinte stâlcite denumesc obiectele care îi înconjoară, rostite de cei mici spre hazul celor mari. Ele sunt primele noastre cuvinte şi deci ne aparțin.  Ni le putem patenta:  În „Tișolul” copilul ne povesteşte că „Chiar de când mă ştiu / Un perete-n casă-i viu. / Vin şi pleacă mulţi copii, / Păsări, animale vii, // M-am urcat pe-un scăunel / Ca să-i mângâi puţintel…”, dar va afla mult mai târziu că oamenii aceea care ne intră în casă să ne bucure stau mereu doar acolo în căsuța lor, numită televizor!

„Bicheta” şi „Babeta”,  două denumiri pe care numai copilul le deslușește și vrând nevrând bunicii şi părinţi sau frăţiorii şi surioarele, care vor trebui să vorbească o vreme şi ei aceeaşi limbă. „Am ieşit azi cu „bicheta”, / Şi-acum, îmi vreau „babeta”. // -Unde e „babeta” mea? / Chiar acum, Eva o vrea! // Şi când colo, ce să vezi? / Vine Bobo cu-ochii verzi, / Şi cu lacrimi tot râdea, / Crezând că-i vorba de ea. / Şi-atunci se implică Sara / Ca să terminăm gargara. / -Vine-ndată a ta „babetă”, / Călare pe o „bichetă”! / Că „bicheta”-i BICICLETA, / Iar „babeta” e TABLETA.”

Ei, numai cine a vorbit nu demult aceeași limbă poate să deslușească sensul cuvintelor hazlii care dau farmec şi mireasmă copilăriei.

„Papada”, ne-a produs tuturor reacții,  sau de plâns că-i prea rece, sau de râs deoarece din ea putem face cei mai năstrușnici oameni de zăpadă, iar mai apoi

în șaua săniuțelor ea devine cea mai rapidă cale de transport: „Şi-am pornit-o dintr-o dată / Prin „papada” înfiorată. / După câţiva paşi în grabă,/  Am căzut în neaua albă // Am crezut că este frişcă / Dar la limbă, tare pişcă! / Dau să mă ridic cumva, / Şi mă ţine strâns în ea.”Aşa e zăpada prietenoasă, lipicioasă, moale şi jucăuşă. Ne obişnuim uşor cu ea şi o iubim atât de mult încât nu am mai vrea să plece. Doar grija părinților față de sănătatea noastră ne va convinge să intrăm repede în casă.

 „Cuculeţi”,(pufuleții) sunt preferați de cei mici şi de cei mari. Este  firesc să îi denumim după cum ne place! Iar cei mari să învețe cuvinte noi dacă doresc să conversăm.

„Ciobită” (ciorbița), nu este printre preferatele celor mici, mai ales când nimic nu este mai bun decât o acadea sau o „ronțăitură” nesănătoasă dar la modă printre pitici. Așa că trebuie dezvoltată o adevărată strategie să intre în meniu și mai apoi alta ca să intre în burtică.

 ”Oaia” este numele bonei. Prescurtat și cifrat! Ioana îi spune toată lumea, copilul îi personalizează numele. Aşa va rămâne mereu  numai a lui: „Oaia” în sus şi „oaia”-n jos, / Mi se părea că zic frumos, / Că-i haios şi nu caraghios, / Pentru mine, chiar ingenios.”

            „Poneiul, Coamă roz” este după cum vedem în arsenalul de jucării. În vis ne poartă peste mări şi țări,  pe tărâmul fabulos al poveştilor. Ne trezim şi îl regăsim printre jucării, desigur ostenit după o noapte în care împreună am bătut în lung și-n lat tărâmul poveștilor. Ar mai da o tură la cererea stăpânei, dar năzdrăvan devine numai în somn: „Şi ce credeţi c-am văzut? / Coamă Roz, Poneiul scurt / M-aştepta chiar echipat / De-o plimbare prin palat. // Eu, prinţesa Eva, neînfricată / Spun cu vorba-mi răspicată: / Dii, Ponei spre înalta zare, / Să vedem răsăritul de soare! // Toţi ai casei s-au trezit, / Neştiind ce am de gând, / Aplaudă fata spontană, / Ca Poneiul, năzdrăvană.”

Timpul trece  foarte repede. „Deja sunt mare” este poezia care ne spune acest lucru. Nu renunțăm la joacă, dar altele ne sunt de-acum prioritățile. Și cum o dată cu vârsta crește și responsabilitatea , devine un copil silitor care îşi face întâi temele şi abia pe urmă se bucură din plin de timpul de joacă:  „Şase ani eu împlinesc / De aceea vă poftesc / Să mă credeţi pe cuvânt / Că am un mare avânt, / Ca şcolarii, să fac teme / Fără a mă mai teme / De liniuţe şi bastonaşe, / Care-mi par nişte poznaşe. // Drepte, strâmbe cum or fi / Eu din scris nu m-oi opri, Până la urmă, le vin de hac / Că nu-i după bunul lor plac.”

Ceața ne ascunde privirii totul, doar ne lasă când şi când să distingem umbre, făcându-ne doar curioși. ”Fantome prin ceață este un poem care le lasă copiilor  imaginaţia să zburde, până când realitatea vine în forma ei pură şi clarifică totul: „Într-o blândă dimineaţă / Văd o fantomă în ceaţă, / Merge încolo şi încoace

Sprintenă şi perspicace. // Însă, în ceea ce mă priveşte, / Măresc pasul voiniceşte, / Pe urme-i calc cu îndrăzneală / Să nu mai umble cu-atâta fală. //  …Privirea-mi sparge deasa pâclă / Şi văd o fată care umblă, / Cu ghiozdanu-n spate, ca al meu, /

Pe drumul întins, cu mult tupeu. // Ne-am distrat ştrengăreşte,/  În timp ce un coleg ne urmăreşte, / Crezând şi el în fantome, fireşte, / Dar într-un târziu se lămureşte. / Şi prin ceaţa ca o simplă coală / Am ajuns, râzând, tustrei la şcoală.”

            „Cine cred că eşti” ne răspunde la multitudinea de întrebări pe care cei dragi şi le pun cu privire la minunaţii copii care le umplu vieţile. Comparaţiile nu îşi găsesc limite, sentimentele sunt profunde şi răspunsul e mereu acelaşi, ei sunt bucuria fără care viaţa părinţilor şi bunicilor, fraţilor şi celorlalţi membri de familie şi-ar pierde sensul şi frumuseţea. Copiii sunt tot ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun şi mai frumos: „Eşti a vântului blândă adiere, / Gingaşă petală de mângâiere. // Eşti marea cea mare şi cerul înalt, / Dar şi cel mai strălucit diamant. // Eşti lumina astrelor cereşti / Sufletele noastre-mpodobeşti. // Eşti iubirea ne-ntreruptă, / Din care întreaga familie se-nfruptă.”

Cartea aici de faţă s-a născut din dragostea unei bunici pentru nepoţeii ei, astfel conştientizând de fapt minunile care umplu vieţile noastre ale tuturor şi de care ne bucurăm zi de zi! Copiii ne învaţă că viaţa este frumoasă şi cu fiecare zi descoperim prin ei alte faţete ale diamantului, alte prilejuri de bucurii, de fericire şi încântare. Cuvintele sunt  nişte jucării care sub mâna adulţilor se transformă în cele mai frumoase poveşti, îndrituite să ne amintească că am fost odată cu toţii mititei, inventivi şi năstruşnici.

Vasilica Grigoraş a reuşit să se întoarcă la anii frumoşi ai copilăriei, să se bucure de ei şi să-i retrăiască alături de nepoţei. Să poţi să fii copil fie măcar şi pentru o zi este o realizare, printr-o carte însă poţi să rămâi copil pentru eternitate. Prin scrierea acestei cărţi, doamnei Vasilica Grigoraş i-a reuşit acest lucru!

——————————

Valeria TAMAȘ

Timișoara

5 februarie 2019

 

Florica PATAN: Viorel Birtu–Pîrăianu: „ARIPI DE NISIP” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este „un pendul pe aripa nopții”, ce ființează „printre dureri”, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a „nemărginirii”. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în „Aripi de nisip”, este LUMINA, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, „nemărginirea” sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi „aripile”, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul „Aripi de nisip”, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( „aripi”, „aripi de nisip”, „aripi de soare”)

Odată cu volumul de versuri „Aripi de nisip”, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic când ”cu aripi de nisip” , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când „cuvintele foșnesc a valuri”, când „cu aripi de soare” , când, pur și simplu, „cu aripi” simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realității subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împins de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință.

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm „jocul iubirii”, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât „zeiță”, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un „suflet plăpând” înfiripat în lumină, „sub lacrima Ta” caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii.

Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului „pasăre în zbor”, intangibilă („Pasărea”), sau poate fi opozantă și interogativă: „erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare („Aripi”), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, „când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat” („Pe raze de suflet”).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau „dor fără sațiu”, cum ar zice Emil Botta, un poet ce numea iubirea „o lucitoare, / un dor pentru care / pierirăm, pierim”, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, „o clipă de lumină”, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, „bulgări… de lumină”, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină („Într-o zi, de va fi”), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin reflectare, „în ochiuri de apă” („Pînze în noapte”).

Lumina poetului este „tăcută” într-o lume cu „licăriri de gânduri” și ea împletește „tăceri”… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar.

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la „Iliada” lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit „protectorul”, „învingătorul”, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este „mândră” și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…” „Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare” cu speranță și dor de viață. („Fir de lumină”)

„Căutam un eu”, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în „Pulberi de gânduri” și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteragă „pulberi de gânduri” prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de „quelque chose de noir à contenter” despre care face vorbire pictorul Auguste Renoir, cu referire asupra lucrărilor sale, care-i satisfac o sete interioară, o stare de neconceput, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea „cioburilor” care pot fi „de gânduri” sau „de lumini”, cu trimitere la ideea că realitatea epocii moderne este că primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de „cioburi” metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil.

Într-un alt context am vorbit despre „Umbra”, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici „nu plâng, nu gem și nu blestem”, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează liverescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În „Ultima scrisoare”, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supremă . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

„M-am ridicat din cenușa trupului / către lumină /cu ochii plini de întrebări”, și, precum Iisus, „pe frunte duceam spinii cunoașterii” ( În vatra sufletului”), „căutam taina”, mărturisește apoi poetul. „Eu cine mai sunt? Tu unde ești?” , „Ce sunt dacă nu ești?” („ Dacă tu, dacă eu”).

Răspunsurile la întrebările sale, sunt ascunse în mare („Poetul), poate de aceea simte că se îndepărtează de sinele său cu fiecare pas ( ca într-o imagine fotografică a mișcării) și, prin urmare, nu mai are atingerea senzorială și pierde raționalitatea cunoașterii, care este de natură senzorială. În absența cunoașterii senzoriale, lumea mai poate fi percepută doar poetic, suprasensibil, cu reprezentări vizionare.

Senzația de confuzie, imprecizie și disoluție a timpului, coordonată definitorie a existenței.

Existența sinelui înseamnă căutarea luminii, alteori, rătăcire, taină, retragere din lume, ardere, chin din iubire și lacrimă. Versurile fiind centrate pe subiect , eul liric se autodefinește frecvent. El are senzații confuze de rătăcire, „pe aici, pe undeva”, timpul a murit, a ars, este „scrum”, starea de disoluție a lumii materiale este depășită prin conștiința propriei valori: „Sunt vers, sunt suflet, sunt chemare” și tocmai acestei chemări pentru care ființează în lume dorește să-i răspundă prin vers, prin opera sa de gândire și simțire.

Labirint existențial… Identificarea eului cu natura și transferul emoțional om-univers

„Sunt poem”, „ fructul oprit”, „tristețea”, „pumnul …”, „cerul căzut pe pământ”„, pâmântul adunat într-un gând”, „suflet biciuit de ploaie”, „orbul ce caută privirea”, „sunt privirea ce plânge pe țărm”, „sunt țărmul cu ochii în lacrimi”, „sunt lacrima” ( „Ultimul poem”). Sunt imagini enumerate aparent simplu, dar complexitatea dinamicii lor creează senzația de spectacol al lumii ce merită trăit de poet și merită „văzut” de lectorul implicat mental și sufletesc .

Concretul și abstractul se îngemănează, realul cu imaginarul, posibilul cu imposibilul și labirintul hiperbolizat al cerului laolaltă cu pământul se metamorfozează simbolic într-un inefabil domino în care piesă cu piesă antrenează mișcarea următoare, sugerând o dinamică a sentimentelor ce se articulează organic și energetic; avem un zig-zag labirintic poem/ fruct/ tristețe/pumn/ cer/ pământ/ gând/ suflet, apoi intuiția poetică „aranjează pisele” ca într-un domino liric, de forță pulsatilă, în care piesele „se răstoarnă” în linii și curbe imaginare, într-un „traseu” cu fandări stilistice în expresionism, de la o privire căutată de orb – la privirea ce plânge pe țărm – apoi la țărmul cu ochii în lacrimi – și o ultimă trecere în lacrima pură. Universul este însuflețit, personificat, participativ emoțional, într-o manieră romantico-existențialistă, poetul plimbându-se liber prin curentele literare în transmiterea mesajului său de suflet. El este un magician al cuvintelor și imaginilor, mereu în ton cu mișcarea sufletului său năvalnic, alteori obosit, dar permanent aflat în încercări sisifice de decriptate a nepătrunsului ascuns.

Intensificare a stării de spirit. Verbe ale potențialității de a fi. Debusolare și revenire

Versurile-rugăciune conferă note de idealism și asceză spre culmile sacre ale existenței și ale creației de natură divină: „învață-mă îmbrățișarea, Doamne, / să fiu făclie în noapte / purtând pe buze versuri de lumină”. („Făclie în noapte”)

Îngerii în templul luminii plutesc lin către lumină. Imaginea serafică este tulburată de altă lucire, o stare a spiritului liric ce are percepția spinilor lui Iisus, sentimentul datoriei de om, aceea a credinței pioase, exprimat tranșant: „eu am venit să împletesc fântâni /aici, în infinit,/ să aprind lumini vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”; „Trupul meu fă-l arc peste timp să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina” („Surâsul”). Verbele la conjunctiv prezent conferă versurilor ideea de acțiuni posibile, realizabile, acea potențialitate de a fi, în existent.

Pentru că alegoria cunoașterii poetice la Viorel Birtu-Pîrăianu figurează, în suite metaforice și simbolice de o frumusețe inegalabilă, bogăția ideatică și rafinamentul construcției poetice ce dezvăluie arta poetică îndelung exersată în participări active în diferite grupuri și cenacluri literare, în publicarea numeroaselor antologii și volume individuale, pe parcursul anilor, voi cita, spre exemplificare, metafora și epitetul personificator, simbolul și reflecția filozofică în fraze conclusive:

„în ochi se aprindeau / ruguri de sori”;

„ochii însetați de lumină / căutau o rază de soare”;

„în zori nufărul / a înflorit între ape”. („Între ape”);

„căutam lumina norilor / în vocea Ta”;

„să ating în zori necuprinsul” („Fluture în noapte”);

„m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam;

„nu aveam puterea să gândesc / deci nu gândeam;

„nu aveam puterea să vorbesc / deci tăceam”. („Dreptul de a alege”)

Poetul aude din când în când sunetul tânguit, arareori vioi, nicicând săltat, al unei viori ( „Mai cânta o vioară”), ce cântă și ea melodia sufletului său, s-ar părea, niciodată mângâiat. „Se aprind felinare în suflet de lumină” („Se aprind felinare”) și „lumânarea … / arde și arde” , parcă prevestitor, luminând zorile ce vin. Poetul pierde senzația de zbor, aripile-i „de nisip” sunt îngreunate sub ploi și se scufundă în „fântâni de lumină”, aflîndu-și rădăcinile în măruntaiele telurice unite cu universul prin lumină („Rădăcini”). Iar ultimii pași duc tot spre lumină, trecerea pragului spre moarte nefiind nicidecum sfârșitul spiritului, ci dimpotrivă… un nou început, cu „cioburi de speranță”( „Pași spre lumină”). Și discursul liric se închide abia în „Pași în noapte”, cu o ultimă autodefinire a spiritului său tumultuos, el fiind „un om, o pană, un gând”, ca un gest de onestitate și evidențiere a propriilor limite, care sunt în fond, ale umanității căreia îi aparțin, în raport cu imensitatea sufletului idealizat al „nemărginirii” cosmice.

De partea cealaltă, a cititorului, se face auzită simfonia pe care Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu o compune pe „calea” confesiunii conștiinței sale, în efortul mărturisit de a cuprinde „nemărginirea” sufletului său și a lumii. Soluția lirică sugerată ar fi retragerea în sine, credința și liniștea interioară. Nu respinge raționalitatea, dar acceptă, ca soluție la un moment dat, superioritatea inteligenței emoționale : „să caut în suflet necuprinsul /să frâng sub pleoape aripi de soare ” („Aripi de soare”), fără a-și uita visul ( ceea ce înseamnă că aventura cunoașterii va continua): „ visam să fiu o stea în strigătul nopții / să cobor printre coapsele lumii / să frâng gânduri în palme / să alerg la izvoare / să culeg în zori, / o petală de floare ( „Petale …)

Vă ofer recenzia, cu urarea de La mulți ani! azi, 4 februarie. Sper că este o surpriză plăcută! Știam de anul trecut că aniversați Ziua de naștere în 4 februarie.

A fost fascinantă această experiență, vă mulțumesc pentru volumul trimis în format electronic!

–––––––––-

Florica PATAN

Alba Iulia

21 ianuarie 2019