La editura Scrisul Românesc, din Craiova, în colecţia Orfeu, a apărut nu demult (decembrie 2018) volumul de poeme, Cuţite la ţintă vie, autoare Irina Alexandrescu. Volumul este însoţit de o prefaţă (Elogiu suferinţei), semnată de Mihai Firică, şi de o dedicaţie a autoarei, ,,Fiului meu, Tudor – radiografia sufletului”. Textul este precedat de cuvintele poetei (Irina Alexandrescu), care, într-o scurtă autobiografie, se prezintă pe sine cititorilor, zugrăvindu-ne un autoportret sufletesc. Aflăm că poeta este născută la 15 septembrie 1978, în Craiova, a urmat liceul ,,Fraţii Buzeşti” şi facultatea de Ştiinţe Economice. Irina mărturiseşte că a început să scrie versuri în vremea studenţiei, ,,ca o modalitate de dialog sincer cu mine însămi, cu tot ce trăiam”! Poeta subliniază o dimensiune esenţială a scrisului ei: ,,nu am minţit vreodată coala de hârtie şi am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei”. Vorbind despre volumul publicat, Cuţite la ţintă vie, autoarea accentuează că este ,,o autobiografie în versuri…, tonurile sunt negre, tuşele trasate apăsat…”. Şi poeta încheie astfel: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!
Când analizăm (radiografiem) poezia Irinei Alexandrescu trebuie să pornim de la aceste rânduri de o copleşitoare sinceritate. Într-o dedicaţie, poeta încerca să sintetizeze esenţa volumului său prin această formulare: ,,o radiografie a sufletului femeii”!
Acestea fiind spuse, să trecem la ,,disecţia” (termenul se potriveşte poetei!) poemelor care alcătuiesc cuprinsul volumului. Cu ce să începem dacă nu cu poemul ce dă titlul volumului: ,,De o viaţă întreagă arunc cuţite / la ţintă vie / şi ele se întorc rapid / ca un bumerang! / am doar celuloza albă / ca produs existenţial / cu pana şi o călimară / în care am picături de sânge / închegat / le-am adunat ţipând din tot corpul / gura amuţise sub loviturile sacadate / ale unei sorţi retroverse / ca uterul mamei care m-a născut / (…) de o viaţă arunc cuţite / la ţintă vie / ea doar stă / la capătul în care eu încep să nu mai fiu” (Cuţite la ţintă vie). Poemul rezumă o viaţă, o trăire, un stil, este chintesenţa unei vieţi de un neobişnuit dramatism, deloc comune.
Poemul cu care se deschide volumul este o veritabilă Ars poetica, care nu are nevoie de comentarii: ,,Cuvintele mi le topisem / ca să le cresc forţa, / să erupă odată cu mine / şi se simţeau bătând / şi viscoleau în scorburi, / (…) sângerând cu corpul pământul negru / al vieţii de până atunci. / Erupeam peste tot, / înfigeam urletul în liniştea cerului, / ravagiile biciuiau pretutinden”! (Daune minore). Asemenea ,,erupţii” ne întâmpină în multe poeme. Poezia autoarei nu este o înşiruire cuminte de versuri, ci un strigăt de revoltă (o ,,erupţie”) împotriva unei ordini divine şi umane, pe care poeta nu o înţelege şi nu o poate accepta. Viaţa însăşi, această mare taină, este respinsă cu repulsie, ca o mare povară: ,,Urăsc această viaţă în care / iubirea este o alegorie, / o minciună deşănţată. / Aleargă în pielea goală pe / sufletele noastre, / aruncă ciobul / în şotroanele buzunarelor minţii / (…) de ieri tot mănânc celuloză / în forme diferite şi / mi-e o scârbă totală de mine, de tine, / de tot ce înconjoară existenţa zgomotoasă / a maşinilor de oameni (…) ne mâncăm secundele / cu dureri crunte, / cu umbre în van / şi nopţi de alb. / Mi-am smuls ochii azi dimineaţă / şi sunt fericită / că n-o să mai văd alt soare / ce oricum / răsărea gratuit” (Urletul zace în mine).
Un poem ni se pare definitoriu pentru arta poetei şi stilul ei, Scurtă autobiografie: ,,Da! m-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă în roşu aprins / la marginea unei case cu firma dansantă / gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul / de aceea eu tac / Tic-tac pe suflet / care suflet ? nu am, numai o zăbală din care muşc / în fiecare dimineaţă / pentru curajul unei alte lumini / când am iubit prima dată…/ (…) m-a cuprins în braţe şi mi-a făcut un buchet din dracilă de la marginea bălţii / -Ia de sângerează, acum! mi-a spus încet şuierător / şi a plecat râzând în hohote / am sângerat / a doua zi i-am adus doi nuferi galbeni i-am pus pe coşciug / zâmbind în colţul asimetric al gurii / (…) cam asta se întâmplă în viaţa oricui, nu ?”. În faţa unui realism atât de virulent, de crud, critica este dezarmată, simpla lectură este relevantă. Oriunde ne-am opri, spre exemplificare, ne întâmpină aceeaşi atmosferă, acelaşi stil, fiecare poem trăgându-şi seva din celălalt. Ca exemplu, dar am putea lua multe altele, iată poemul ,,Inima mea trage să moară”: ,,inima mea gri ca pusta sub cerul de stâncă / trage să moară / în ţintirimul tău / de unde îşi aruncă îngerii aripile / eu le prind într-un lighean ciuruit / şi le dau cu smoală / nimic ,,nu” va mai fi la fel / în capătul sufletului / mort lângă mort groapă lângă groapă / stau aliniate toate ale mele / (…) n-am eu loc în lumea aceasta / eu aduc moartea / depersonalizată / eu tai gânduri / schimb genetica omului din apropiere / mutilez (…) / nu mai înţeleg (…) nici înrudirea dintre tată si copilul său / schilodit în bătăi / eu am stat mereu între noi şi moartea noastră / (…) cu tot greul răsuflării plămânilor curioşi”! Quot erat demonstramdum!
Ce observă poeta în realitatea cotidiană, cu privirea sa ascuţită (o privire-laser!), cu acea luciditate fără odihnă ?! Citiţi şi vă uimiţi: ,,Este sărbătoare în acest burg, / femeile îşi scutură fustele maron închis / şi-şi agaţă ciorapiii în pantofi cu toc / foarte înalt. / Miresele merg pe jos / cu limuzinele pe lângă / şi soţii lor / sparg uşile bisericilor cu mănuşi albe. / Preoţii îşi calcă sutanele în picioare / au pantofi de lac. / Florăresele îşi anină trandafiri negri / în părul alb / Bolnavii şi-au pus perfuziile la butonieră, / mamele nasc azi cu tăieturi în cruce / pe pântecele plat / (…) Este sărbătoare în acest burg / De ce n-ar fi” ? (De ce n-ar fi ?). Poeta se analizează pe sine cu aceeaşi luciditate, aceeaşi privire tăioasă, vitriolantă, o îndreaptă şi asupra propriei persoane: ,,am o amorsă cu morfină / pentru dormitorul meu / înţesat cu insomnii / în reprize de agonii conştiente / dracii îi voi jupui / cu cozile lor / îmi agăţ un ştreang / o cordelină veche / (…) unde eşti, viaţă? / te caut să te zugrăvesc / în negru” (Am o amorsă cu morfină).
Într-un poem, ce pare inofensiv ca titlu, poeta realizează un portret antologic, fără egal, al unei fiinţe anonime, aproape de dispreţuit: ,,mi-e scârbă de ce am ajuns să simt, / urlu în mine de atâta gârbovire neputincioasă! / (…) am nevoie de morfină ca să nu mai simt / această dureroasă golire, / această luptă cu mine pentru / nimic. / te-ai înconjurat de lumesc / de lucruri mărunte, / ca un bordel / de curve / cu blazon. / eu ard sahare în pustiu, / (…) eu ard iarna sub sâni, / (…) şi-mi sare cămaşa în chinuri. / da! eu îmi tai părul cu satârul / Eu sunt ţigancă!” (Eu sunt ţigancă!).
Poemele Irinei Alexandrescu sunt, cele mai multe, poeme-stări, radiografii sufleteşti, în alb şi negru, îndeosebi, cu tuşe apăsate: ,,îmi adun paşii…/ spre negrul nopţilor mele albe/ (…) eu vreau să merg în linişte / pentru neliniştea mea cea faţă către faţă / la sfârşitul oraşului, în cimitir / la marginea lumii, cărunţi, / fără vreme / morţi în viaţă / cu capul în mâini / îşi caută un neechilibru / părinţii negri în morminte de copii / merg şi veghează / ruperea lor sub cruci / (…) să fii părinte schilodit de durere, să-ţi moară pe buze-un amin!/ Din cartea deschisă-n blesteme, curg şiruri de vieţi părăsite, te miri că n-ai niciun semn, clipite murite în zile fugite (…) afară e haos, sicriu cu copil se plimbă prin naos, e alb şi prea mic să stingă lumina / (…) nu sunt metafore, nu este artă aceasta, / este o baltă din sânge / de mamă sub greutate, / cocoşată / sub fotoni, / lumină albă / în nopţi de nonculoare / sunt îngerii Tăi, orbitori ” (Greutatea fotonilor sau un adevăr cocoşat). În aceeaşi notă, atât de răspândită în poezia sa, este şi un alt poem, cu un titlu cât se poate de expresiv: ,,se ia o coală de hartie / albă / se scrie primul cuvânt care-ţi vine în minte / de când ea a vrut să plece / (…) ţi-a spus azi în maşină că pleacă / pleacă pentru ca tu să te cauţi / unde ? / în lumea asta să afli unde eşti şi cine / şi unde vrei să-ţi fie mormântul / dar EA tot pleacă / plânge dar pleacă / te iubeşte dar pleacă şi vă iubiţi îngrozitor / şi tu o e acuzi de ,,lumeasca-i interpretare a vieţii” / EA ţipă la tine că-n viaţă e lumesc atunci când copiii albesc / sub dureri şi-şi spun ,,Tatăl nostru” / şi fac cruci mici cu mânuţe perforate de branule colorate / şi când ea nu-ţi mai dă mâna stângă dar plânge / şi tot nu se întoarce la tine…” (Cum omori durerea).
Poemele, diferite ca titlu, au aceeaşi temperatură interioară, sunt febrile: ,,mă bântui cu scenariile reîntâlnirilor în seri lungi / epuizante / cu genocid de neuroni / şi orgasme satanice / zile la rând noapte de noapte / apoi pauză / nopţile cărunte în care-ţi căutam falangele albe în vintre…” (Prima iubire ). Un alt poem se încadrează foarte bine în această manieră de a scrie: ,,pe stradă merg oameni cu umbrele / plouă cu sânge / pe trupurile negre de gânduri / undeva un pui de cuc îşi caută mama / (…) ce burg este acesta ? de unde atâtea biserici / şi sfinţi cu gurile căscate de foame ? / ce faceţi, mes dammes? / (…) aşteaptă baluri serate discuţii ruseşti / la ceşti de Bohemia / şi un sicriu alb / un soţ negru, rânjind la balerină! / plouă cu sânge / peste burg” (Plouă cu sânge peste burg). Atmosfera aceasta, înconfundabilă, prin tonalitate şi stil, este prezentă în numeroase poeme: ,,În venele mele nu mai este loc de viaţă, / stau toate încolăcite ca şerpii pe stâncile mormintelor / cu blazon / În colţ de creier urlă sirena sufletului / cu şapte mii de noduri – speranţe sinucise în fiecare zi / Soarele îşi caută încet picioarele umflate / de gută / (…) am cratime în ochi / şi semne de întrebare în plexul deschis / pentru formolizare / Trec prin gări părăsite mâinile mele goale, pline cu fulgii / rupţi din aripa unui înger / (…) Cohorte de satane se împreună în budoarul meu / şi ies mirese / şi-şi sfâşie voalurile / şi gurile lor ard a sânge / Duhoarea este parfumul meu No. 5, / un asemenea Chanel la butoniera cadavrului / ce mă îmbracă zilnic / Îngerii se aliniază în lovituri de bice / peste carnea-mi adusă: ,,Îţi trebuie oarecare decenţă…de cnut, femeie!” / îmi zic ei dumnezeieşte / Eu stau dreaptă în faţa sorţii”( Îti trebuie o oarecare decenţă).
Poemul care pare să sintetizeze volumul, un veritabil autoportret poetic, este intitulat, paradoxal, ,,Aceasta nu este viaţa mea!”: ,,Aceasta nu este viaţa mea şi / nici nu a fost! / Eu trăiesc mereu înapoia după / minele retuşat cu cărbune de turbă / (…) îmi reconstruiesc venele smulse, / spăl geamurile ochilor cu irişi / (…) aorta o leg bine de inimă / mi-a scăpat de câteva ori / şi a făcut ravagii. / Îmi ascut durerea şi scrijelesc / pielea degetelor până la os. / (…) Toată bucătăria asta de / autoaranjare sintetică o împachetez / liniştită! / Şi liniştită o arunc în abisurile mele / doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori / lovind un ocean de vise / cu coada îndoită / Eu doar mă uit!”.
După aceste extrase consistente din poemele menţionate (dar sunt multe altele demne de a fi amintite!), putem încerca unele concluzii. Nu este volumul unei debutante, ci a unei autoare definite, cu vocaţie poetică. Graţie unui talent poetic ieşit din comun, Irina Alexandrescu este scriitoare, înainte de a fi primită în breasla respectivă, prin forţa şi originalitatea poeziei sale, care-l copleşesc pe cititor. Dacă nu ar mai scrie altceva, prin poemele din acest volum, autoarea este deja prezentă în câmpul poeziei româneşti. Poeta îşi prezintă, în aceste versuri, ca pe o ofrandă, viaţa sa de un rar dramatism, de o tragică luciditate, făcând din suferinţă un titlu de nobleţe şi un blazon! Ea este consecventă marturisirii sale din autobiografie: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!
——————————-
Ioan POPOIU
26 februarie 2019