Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995

„Nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin.”

(NICOLAE IORGA)

„Oamenii politici trebuie să fie adversari, iar nu canibali!”

(IULIU MANIU)

Personalitatea şi persoana Profesorului Ioan Scurtu s-a concretizat ca un eminent specialist al Istoriei României veacului al XX-lea, prin prodigioasa cercetare, prin încununata vocaţie didactică, prin prestigiul ştiinţific naţional şi internaţional, prin misiunea spirituală pusă în slujba Neamului şi a culturii, prin demnitatea morală care-i conferă identitatea de ROMÂN, în arealul străbun şi divin al Dacilor nemuritori.

Fiu al Dochiei din judeţul Neamţ, a fost înnobilat cu vocaţia de PROFESOR de prestigiu, îndeplinind cu onoare funcţiile încredinţate: preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei din România, director general al Arhivelor naţionale, diplomat al istoriei şi Arhivisticii româneşti la congrese şi conferinţe internaţionale, conducător de doctorate (45), autor a 35 de cărţi, peste 65 coautor, 43 coordonator şi coautor, peste 300 de studii în limbile română şi străine, peste 300 lucrări de licenţă, peste 100 lucrări ştiinţifico-metodice gradul I, peste 50 lucrări de masterat, coordonator al volumului 8, al Tratatului de Istoria României, editat de Academia din România, consilier prezidenţial, director general-adjunct al Institutului Revoluţiei Române, prorector al Universităţii „Spiru Haret”, decan al Facultăţii de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică a aceleiaşi Universităţi „Spiru Haret”, iar ca membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este vrednic urmaş al înaintaşilor: Haşdeu, Onciul, Sacerdoţeanu, Iorga, Gh. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Almaş ş.a.

„Un fapt este incontestabil şi se impune să-l subliniez cu toată convingerea: veacul al XX-lea din istoria românilor şi-a aflat în Profesorul Ioan Scurtu pe unul dintre cei mai prodigioşi interpreţi, iar epoca 1918-1940 – pe cel mai de seamă <<cronicar>> al ei.” (Gheorghe Buzatu, Muzeul Vrancei, Omagiu Istoricului Ioan Scurtu. Ed. D.M. Press, Focşani-2000)

Subscriindu-se cerinţei nepartinice a istoricului de autoritate ştiinţifică, Ioan Scurtu îşi aşează eroul lucrării sale monografice, exact în locul pe care acesta l-a ocupat în arena politico-socială a momentului trăirii sale istorice, adică: în lumina propriilor fapte, în lumina propriilor înfăptuiri, în lumina urcării şi coborâşului realităţii vieţii sale.

Iuliu Maniu s-a născut în familia unui magistrat din Şimleul Silvaniei la 8 Ianuarie 1873. Pe linie paternă era descendent din marele Simion Bărnuţiu (1808-1864), gânditor, profesor, fruntaş al Revoluţiei din Ardeal de la 1848-1849, iar pe cea maternă din Iuliu Coroianu (1847-1927), ilustru avocat şi om politic sătmărean, memorandist şi lider al Partidului Naţional Român din Transilvania.

După terminarea cursurilor liceale la Colegiul reformat din Zalău, a urmat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept în 1896. Pe timpul studenţiei a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid creat în 1881, din fuziunea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (februarie 1869) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (martie 1869), ca o reacţie împotriva perfidului „pact dualist” al logodnei dintre Viena şi Budapesta, celebrată în anul 1867, care, fondând imperiul austro-ungar, a incorporat samavolnic Transilvania valaho-română în componenţa statului maghiar.

P.N.R.-ul şi-a propus următoarele obiective esenţiale: revenirea Transilvaniei la propria autonomie, folosirea dreptului legal al limbii române în administraţie şi justiţie în toate părţile locuite de români, autonomia cultului şi a şcolilor confesionale, libertatea votului universal ş.a.

Pe tărâm politic a păşit alături de Aurel C. Popovici care, a luat atitudine împotriva tineretului maghiar ce „justifica” legitimitatea odiosului pact, participând apoi alături de studenţii români din Ardeal la fondarea Societăţii Academice „Petru Maior” , unde a fost ales preşedintele acesteia. Primul Congres s-a ţinut la Roman în 1892, unde studentul Maniu şi-a expus înflăcăratul său crez: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luînd parte la revoluţia pe care o pregătim.” (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti-1983, p. 236)

Doi ani mai târziu a creat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, devenid preşedintele ei, în care milita riguros pentru despărţirea Austro-Ungariei. Tineri, entuziaşti, plini de zel pentru salvarea Principatului lor s-au amăgit cerând dreptatea de la împăratul nedrept, duplicitar, avid de putere şi de noi provincii, Franz Joseph, printr-un „Memorandum”, redactat în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană). „În document se făcea o amplă analiză istorică, juridică, politică, administrativă, culturală a situaţiei românilor din Transilvania, el constituind un adevărat act de acuzare la adresa guvernanţilor de la Budapesta.” (Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1995, p. 10)

Delegaţia Memorandiştilor alcătuită din 500 de persoane, încrezătoare în autoritatea monarhului, care trebuia firesc să-L slujească pe Dumnezeu şi popoarele încredinţate, au ajuns la Viena, în 1892, dar împăratul ursuz nu i-a primit, ba mai mult a asmuţit guvernul Ungariei asupra lor, intentându-le un proces care s-a judecat în 1894, la Cluj. Valul de mâhnire stârnit a generat o serie pe proteste, dar şi de solidarizări cu fraţii de peste Carpaţi. Iuliu Maniu şi Dan Pompiliu au redactat manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească.

„Memorandumul” era de fapt „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.” (Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat. Ed. Europa Nova, Bucureşti-1993, p. 200)

Din Octombrie 1898 până în 1915, a fost juristconsult al Mitropoliei Unite din Blaj, iar politic a activat în Comitetul P.N.R. În 1904, prin moartea lui Ioan Raţiu, preşedinţia partitului i-a revenit lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Iuliu Maniu devenea la 31 de ani vicepreşedintele P.N.R. În anul 1906, devine deputat alături de alţi 14 confraţi în parlamentul de la Budapesta, grup primit cu ostilitate, cu vrăjmăşie, cu ură şi cu venin din partea maghiarilor iredentişti, care şi-au răsfrânt patologia viscerală asupra monumentelor simbol ale Românilor, precum distrugerea Crucii lui Iancu şi piatra de pe Câmpia Libertăţii, sacrilegiul comis în Noiembrie 1908.

Iuliu Maniu şi grupul său parlamentar de la Budapesta a zădărnicit introducerea limbii maghiare în armată. După izbucnirea Războiului Mondial, autorităţile maghiare au hotărât trimiterea liderului politic pe front. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu de şase luni, proaspătul ofiţer a ajuns pe frontul din Italia.

ANUL 1918 – a ajuns prin jertfa curată de sânge a bravei Armate Române, prin strategia, devotamentul şi demnitatea Comandanţilor ei, prin sacrificiul poporului român, prin misiunea Bisericii Ortodoxe, ANUL IZBĂVIRII TUTUROR ROMÂNILOR. S-au reîntrupat PATRIEI provinciile surori: BASARABIA la 27 Martie, BUCOVINA la 28 Noiembrie, BANATUL şi ARDEALUL la 1 Decembrie.

Despre inegalabilul Act de înfăptuire a Întregirii Românilor în Vatra Daciei Mari, consemnează şi marele istoric GHEORGHE BUZATU: „Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, ca rezultat nemijlocit al luptei îndelungate şi pline de abnegaţie a întregului popor român, s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei românilor, care nu numai că semnifică împlinirea unui deziderat vital, ci a inaugurat o epocă nouă, de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus, între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi a societăţii româneşti.”

(Ioan Scurtu/ Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX 1918-1948, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2010, p. 93)

Iuliu Maniu devenind Stindardul Mişcării de eliberare a Românilor din Ardeal, a ajuns cu Regimentul 64 Artilerie din Orăştie, cu circa 5000 de ostaşi la Viena pe la jumătatea lui Octombrie 1918, ocupându-se de militarii români din armata imperială. A convocat toţi ofiţerii români în 23 Octombrie înştiinţându-i că Comitetul Naţional Român preia din mâinile administraţiei maghiare conducerea Ardealului. Toţi cei prezenţi „au răspuns într-un glas că vreau cât mai curând organizare şi lucrare cu orice jertfă pentru acest ideal strămoşesc al nostru; vrem să rupem lanţurile robiei puse asupra noastră de sute de ani. Vrem să ne unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor.” (Ştefan Pascu, op. cit., vol.II, p. 88)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Onirism și profetism

Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică, s.a.m.d. În vers cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să trebuiască să repet a citi și a desface din metaforă frumusețea unei idei luate din realitate și redate spre învățătură. În această scriere a mea, să-i zicem o simplă recenzie la versurile de sub titlu Onirism și profetism + Cum apare poezia este o dovada la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia cât și semantica vocabulelor onirism și profetism, la prima privire ești tentat să crezi căci sub acest titlu au să se alunge niște halucinații alcoolice, iederile unui profetism deșucheat ce înfășoară arbuștii unei jungle sau prăpăstii. Nici vorba de așa ceva. Altele, mult luminoase înspre adevăr și viață sunt procedeele de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin cu care operează în strălucita sa imaginație poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege totuși, din labirintul imaginației bucovineanului născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte, cunoaște limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât oricând ai impresia a fi un ardelean, sau oltean!

Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc si aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurilor poemei în discuție cu noile versuri de sub titlul Cum apare poezia, s-a realizat exact ceea ce-și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final talent hăruit pentru luminarea căilor unei vieți omenești prin bună simțire și creștere, iubire de Dumnezeu și aproapele cu care conviețuiești! Dar de fapt, dl. Adrian Botez și-a statuat cu mult timp înainte poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație, cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment suntem pe calea cea bună de a înțelege în mare măsură valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul fără control și acoperire întru adevăr, cu siguranță că și aceasta face parte din profesiunea sa didactică, profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș” –Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa, de fapt ceva specific oamenilor de geniu, a lua asupra lor greșelile și nimicniciile pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază tocmai spre a le stârpi din viața publică fără a crea neplăceri, nu în ultimul rând, a se feri de invidii și celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel de cele mai multe ori tocmai aceste genii rare dar binefăcătoare ajung, acelorași motive, martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu, așa cum îi place dlui Botez al numi pe marele său bucovinean!

Mărginindu-mă la acele versuri de sub titlurile, Onirism și profetism + Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi așezarea acesteia în haina lingvistică a verbului, bineînțeles în stilul propriu poetului:

”Prefer să mor cu

ai mei-în același părintesc

mormânt-decât să mă

salvez într-un rece

abrupt-vitreg

necunoscut”.

***

”Dincolo de cenuși-dincolo de orice

infern-dincolo de

orice răsărit de lume-voi afla-din

nou-visul cel mai

frumos, mărul stufos înflorit al unei iubiri

iubire a

mea pentru

cineva din vis-iubire a cuiva pentru

mine cel revenit în

paradis.

***

(Din poema ”Onirism ș1 Profetism”)

Avem in aceste versuri o lirică atât de profund simțitoare, atât de incărcată în spirit patriotic și ancorare în Neam și Familie, încât citindu-le, le simți asemenea unei intrebări de constiință proprie, ”oare nu sunt și eu la fel?”

Experiența de-o viață, vasta cultură acumulată, îi dă autorului puterea de pătrundere în esențialele probleme ale vieții, istoriei prezente și antice, religiei dacice-ortodoxe, neobosit cercetător și hermeneut. Am putea spune fără a greși, un om de știință, un deschizător de drum unui nou curent în cultura românească, în care bunul simț și morala creștină desăvârșită să domine școala și educația tinerelor generații!

Creând o parabolă dinspre titlul poemei înspre versurile redate mai jos, vom observa că acestea devin mai puțin lirice și mai autentic critice! Bisturiul doctorului, doare dar face bine!

”La acest timp – cerul,

vomită lumină – peste

cadavrul împuțit al

lumii

se aude-scorojită- doar

vocea profetului mincinos: toți o să

murim – toți o să murim- toti

o să murim…”

***

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Onirism și profetism” →

Girel BARBU: O carte ca o disecţie spirituală

Literatura română s-a îmbogăţit în ultimile zile ale Săptămânii Luminate din A.D. 2019 cu un nou volum de cronici literare, „SENINUL DIN INIMA CĂRŢILOR”, semnat de distinsa cercetătoare şi scriitoare de marcă, Vasilica Grigoraş.

Scrierile autoarei de până acum însumează 16 cărţi, o zestre spirituală de invidiat. În „Seninul din inima cărţilor”, Vasilica Grigoraş face o disecţie a nu mai puţin de 16 volume de genuri şi subgenuri literare diferite, eseu, poezie, interviuri, etc.

A scrie cronici literare azi, este o îndeletnicire rară printre oamenii de litere. Trebuie să ai disponibilitate şi dragoste pentru lectură, răbdare pentru a parcurge sute, mii de pagini, dar mai ales să ai puterea de a înţelege şi a interpreta textele, în aşa fel încât să pui cititorul în postura de a asimila la cote maxime conţinutul unei cărţi. Azi cititul este pe cale de dispariţie, am întâlnit profesori care se mirau când auzeau că mai sunt cititori activi. Vasilica Grigoraş este un bun exemplu de a da cu tifla acelora care au asemenea suspiciuni, mai ales când e vorba de oameni care ar trebui să contribuie la formarea viitorilor cititori. Autoarea face pur şi simplu o radiografiere cu mijloace moderne, intelectuale, a celor 16 cărţi recenzate, incizând fiecare frază, despicând în patru fiecare cuvânt, analizând, comparând, drămuind fiecare literă…

Cronicile din volumul în discuţie sunt ele însele literatură pură. Se vede clar că autoarea a ajuns la apogeul carierei scriitoriceşti. Vasilica Grigoraş trăieşte pur şi simplu fiecare volum analizat, îl tratează cu blândeţe, cu bunăvoinţă.

Experienţa sa de poet, eseist, monografist, de om trăitor printre cărţi, îi conferă dreptul de a opera „Seninul din inima cărţilor”. Recurgând la o metaforă eu o numesc pe Vasilica Grigoraş cardiolog literar…

Puţini critici literari se bucură de atenţia şi aprecierea scriitorilor. Vasilica Grigoraş este o excepţie, cronicile domniei sale sunt mană pentru autorii asupra cărora s-a aplecat de-a lungul timpului. Îmi cer iertare pentru „mândrie”, dar sunt unul din cei care şi-a văzut numele în această prestigioasă carte. Folosesc şi acest prilej pentru a-i mulţumi şi a o asigura de tot respectul şi admiraţia mea.

———————————-

Girel BARBU,

Pinu, 8 Mai 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.

„Eroismul este o componentă fundamentală a sufletului etnic românesc. Este un element al esenţei spirituale româneşti. Fenomenul istoric, naţional, social şi cultural românesc nu poate fi înţeles fără să ne raportăm la esenţa sa spirituală.”

(MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)

Unul dintre autorii trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit, înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului său-MARELE PATRIOT ROMÂN.

Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.

Latura esenţială a Destinului unui Neam hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată întru Trecut, Prezent şi Viitor.

Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului, toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .

„Un termen de o rară excelenţă, care incumbă în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială. Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam, printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini, credinţă şi limbă.” (pag. 5)

Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU, marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.

Personalitatea vie, măreaţă, austeră, generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.

Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea (1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa, fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1 Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges de Presen.

Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe, eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al României Mari – Constantin Prezan.

Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene, un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc, Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat, Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino, Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.

Botezul „focului” l-a prins pe generalul de brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3 Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a 7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.” (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)

Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, p. 478)

Preliminar intrării în război, generalul Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a, respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9 Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion Antonescu.

Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura, grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa 16, nr. de inventar 151)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.” →

Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric

a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această „insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Continue reading „Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric” →

Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”. (Elena Buică – Buni)

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică –Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume ,,apărute până la cei 85 de ani’’, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani,din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: ,,Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv În căutarea unor permanenţe, apărută la ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.’’(op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică – Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică – Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund.

Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci”(op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor’’.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate Nevoia de model, Farmecul lucrurilor simple, Parfumul scrisorilor de odinioară refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică – Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor’’(Farmecul lucrurilor simple).

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni” →

Constantin STANCU: Despre SEMNUL POETIC, de prof. dr. Adrian BOTEZ

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ” (p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

–––––––––

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…

Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene

PUNTEA VIEȚII DIN CLIPE- marginalia la o CUPĂ de Poveste!

Cronică la cartea CLIPE PE PUNTEA PIEȚII de TITINA NICA ȚENE

Trăite sau nu, clipele de viață ne dau târcoale încă din tinerețe și pân la bătrânețe căci oare ce e viața? dacă nu Un pod de piatră ..care chiar dacă s-a mai și răsturnat , apa , nu a venit, nu l-a luat , iată o parafrazare care ne îndeamnă să construim marginalii de rânduri citite.

Clipe pe puntea vieții , Cluj Napoca , 2018 , este un volum antologic de autor, cu o Prefață de Voichița Pălăcean -Vereș, cu o superbă copertă întâi semnată de George Roca, Australia și o copertă patru care conține extras din Prefață și fotografia autorului, Titina Nica Țene.

Volumul conține peste o sută de pagini, 50 de titluri de proză scurtă, Date Biobibliografice , Referințe critice(Selecțiuni).

Desigur , cu toții avem în sânul ochilor privirea caldă a ființelor dragi care ne-au legănat Podul vieții cu punți, cu munți cărunți sau jocuri pe genunchi.

”Cu părul nins

Cu ochii mici

și calzi de duioșie

aieve parc-o văd aici

icoana firavei bunici

din frageda -mi pruncie(Șt.O.Iosif, Bunica)

***

O văz ca prin vis.O văz limpede așa cum era….

-Ghici..

-Alune..

-Nu..

-Stafide (B.Șt.Delavrancea, Basm)

***

Iată, avem în podul palmelor o carte primită recent .

Din geana pleoapelor răzbate ideea că vine o vreme când constatăm că(pe)trecerea prin viață ne-o pe-trecem pe poduri de ață…

și pășim atenți să nu se frângă la capete, rotindu-ne privirile precum Luna nesecată de raze.Viața , ca un pod sau punte ne încearcă pe toți, de la inele la logodne , de la iubiri la îndoieli ..dar ce mai contează decât că lăsăm după noi urme scrise pe poduri precum miei pe verzi pajiști…

Și, ce e oare viața dacă nu o metaforică punte peste care ne răsar alte paralele vieți, copii, nepoți, i-luminări de vise ori i(d)reale speranțe…între Pământ și Cer!

***

(Facem cuvenita precizare că nu o cunoaștem pe distinsa autoare și că, între două Popasuri ca pe un Pod , recent, la Cluj i-am dat un telefon, și, dacă nu mi-a răspuns, am crezut de cuviință să îi trimit pe Pod de fun courier o carte-Clipe retrăite, Gutenberg, 2015).

***

Și totuși…o cunoaștem di(prin ) scris!!!

Care , iată, îndrăznim a spune precum Raiul în Cetate , că (În)Dumnezeiește Clipa și Păzește Podul de Punte sau invers!

Rîndurile îi sunt ”Pietre de Aducere-AminTe” iar titlurile ni se par pitulate în Cântece de sape, Îngeri în vis, Viață netrăită, A doua tinerețe , Bucuria întoarcerii în timp, Întrebare fără răspuns, O noapte palpitantă De la copii învățăm…și tot așa..păn ne ascundem de Crucea Veșniciei…

Când flori pălesc alte flori răzbesc, nepoții de copii cu nume selenare Catinca, Anastasia , Ionuț, și care copii ori nepoți fălesc file de carte cu O boacănă cât o casă, Livada de pruni, Catinca și E-urile, Catinca și iubitul ,Anastasia și ..politica,Moș Crăciun. Matematica Anastasiei, și multe alte povestiri…Cât o Veste bună!

***

Pagini de carte …pe pod…alunecă lunecând nedisipite, nedisparate cu titluri din Antologie de Autor, care nu orbesc ci doruri potolesc!

Maiale de petreceri sunt în mâinile bunicii cu rochița rândunicii pline de poveste, mânuțe de copii mai mari ori micuți ale căror ochi se sclipesc de frăgezimi .De dragoste!

O carte pentru noi parcă Deja Vu!Pret- a-

porter în reverul de raft de bibliotecă! De scriitor, mamă, soție, bunică! Poetă!

Cu flori de maci și de cicoare, bunica nu le povestește ci le (mai) și scrie așa ca un testamentar fulg în calea vreunui pod de prăbușire! Pentru că scrisul nu ucide…..

Scrisul clădește punți în calea vieții!!!Clipe!

E ca un inexorabil și plăcut ”pont” cu tot cu destin ca un recurs al autorului la viață pe care și-o reinventează stategic tot prin scris.Obliterare a spațiului vital pri scris, Titina Nica Țene își desface coaja Fructului oprit , Dragostea pentru toți în toate posibilele sale Fațete! Cu clapete!

Ca o rezonanță a superiorului prin Feminism

Feminitate, Cartea este un succes cu precise direcții.O carte despre copii, mari și mici, cu bunici, cu copii și, mămici, tătici fericiți!

Continue reading „Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene” →

Florica R. CÂNDEA: La ceasul lecturilor , ningea cu flori de iasomie peste romanul ”Un ocean de deșert”, Al. Florin Țene, Ed.Nico, 2019, Târgu-Mureș (lector de carte, Nicolae Băciuț, prefațator, Mariana Cristescu)

Însumând aproape trei sute de pagini, romanul este structurat pe două părți distincte.

Partea întâi, însumează, la rându-i zece părți, precedate fiecare de motto-uri desprinse din opere ale unor consacrați scriitori sau filosofi.

Partea a doua, însumează opt capitole , la fel precedate de citate din care desprind pilde, înțelesuri , eresuri.

Metafora, ca mijlocitor

În literatura românească, preferăm a ne limita, construcțiile antinomice(vezi titlul) au străbătut pagini celebre și deslușirea metaforelor , nu a fost, întotdeauna, la îndemâna oricui.

De pildă, Vasile Alecsandri , propune în poezia ”Iarna” …un ocean de ninsoare…care a pătruns nemărginirea iar la Mihai Eminescu vom regăsi construcții între rigoare și inefabil ”Sufletul omului e ca un val ,sufletul unei națiuni ca un ocean”(1870, Din ocean de vise), ”Oceanul cel de gheață! (De câte ori, iubito)

În cazul de față, asocierea unui ocean într-un deșert ar putea fi și invers percepută întrucât în ambele sensuri, imensitatea se up-dateaza pe retina unui lector și developează scene de care care nici nu liniștește nici liniștește.

Și, pentru că nu este nici o băsmuire, cartea-roman întregește virtuți de narator demn de crezul său, acela de a spune adevăruri care , de cele mai multe ori, dor.De aceea, pornind din titlu, romanul curge între două maluri, ca între două lumi, văzute prin casa de sticlă a peniței.

Valoarea omului se măsoară după greutățile biruite de el(Voltaire)

Am ales înadins acest citat de pe Pagina de titlu a romanului tocmai pentru a ne îndreptăți a scrie cum trebuie să invităm la o lectură de lector inocent.

Frescă a societății de azi, romanul pune pe tavă adevăruri despre ocupația sovietică(de temut ca o ciumă roșie)dar scoate la iveală, dând în vileag nume de prieteni scriitori și nu numai care au bântuit trecutul înspre un prezent , la fel de rău simțit-trăite, valabile povestiri în oglindă, prin tehnica Bulgărelui de zăpadă, sau Poveste în poveste.

Și poate nu întâmplător și poate tocmai de aceea, în roman se pendulează personaje cu nume Roșianu, un pseudonim, de altfel al autorului, desprins real din numele bunicii Ana Roșianu.

Un traseu, pe cât de sinuos pe atât de vijelios străbate paginile , precum sania în ninsoare și albatrosul în deșert, personajele compun romanul , simple la nume dar agitate și ascuțite la minte.

Adresarea este directă, Florin, Titina, Floarea, Marin, Saveta, Leana Giorgică,Ilie, Zăbașă etc.nume care ne amintesc de Marin Preda și galeria personajelor sale .

Care personaje , în opera țeniană, îndrăznim a spune faptul că nu numai că sunt reale sau vinovate ci și furnicuțe din Furnicarul vremurilor sale.

Care nu-i dau pace.

Care Pace , indiferent dacă este voalată pe un ”ocean în deșert” fie în Lumina casei, sunt viabile.

Orice învăț are și dezvăț(op.cit.pag.41)

Ascuns sub platoșa Roșiană, autorul și -a parcurs traseul printre scriitori precum Jebeleanu, Beniuc,Bogza, Radu Demetrescu ș.a din ale căror felinare ,pe drept spus, ardea fumul anilor, al consacrărilor, iubirilor de obște sau ale trădărilor, îndeobște.Scris la persoana a treia, romanul are , ca mijloace de expresie, dulcele stil al adresărilor directe, cu dialoguri, frământate în răspunsuri, cu narațiuni epice și dezvoltate în întâmplări pe care autorul le-a întâlnit, ca într-un refrigerateur, în drumul său, pe lanuri câmpenești de scriitură.Popoare de credincioși care își adresau formula ”Tovarășe!,” credincioși ascunși sub sutane sau hlamide mai puțin ortodoxe, locotenenți obedienți ai ”Culturii românești,picură din conținutul romanului precum ploaia pe buze de săruturi.

Partea a doua sau Absurdul sacrificiului

Un roman, cu o teamă că am sondat fântâni de pagină, autobiografic, ca în basme, cu Rău spre Bine sau invers, scoate, iată, la lumină, istorie, roasă de molia ciumei holerate de sumbre suferinți.

Răscolitoarea poveste în poveste este totuși un imbold la Împăcarea cu ziua de azi, prin imagini de mută tăcere, de refugiu al nepătrunsului cuprins și de acceptare a ființei umane zăvorâte prin chei sovietic războinice , prin idei revolut obscure dar lipsite de șansa cuminecării prin spovedanie.

Povestirea care parcurge descrierea din roman decriptează teama că lacătul eliberator la care cu toții am sperat are secretul cheii nimicitoare.

”Simțeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini.O carte despre mine”(op.cit.pag,197-198)

Iată cum, din nume de cognomen, pseudonim, personajul Roșianu nu se teme nici de el, Copacul-Carte cât o Scriptură de acatiste. Având de povestit atât cât încă are de spus,autorul nu își joacă..Finala ci se află încă la Catedra de Profesorat!Unde nu își mânîncă nici anxios cuvintele ci stă la Poarta oceanului din deșert când nu se închid porți ci se restabilesc ordini. Cartea nu este într-un Deșert unde se tânguie tot Pământeanul ci este prezentă în istoria ocupată de bolșevismul relațiilor inexistent umane iar scrisă din plinătatea forței scriitoricești, Înviază! Iată cum un scriitor devine personaj, își ia Tovarășa de Viață, și converge înspre mult speratul glamouros moment, decembrie 1989,O clasicitate de evenimente …pe zile …”Titina , din când în când,mai citea la el, și apoi discutau pe marginea lui”(op.cit.pag.248)

……..Și poate, cine știe….mai citesc și azi, amândoi, în luni de primăvară cu amiros de Florar! Căci, nimic nu e întâmplător romanul e tivit pe margini de cuvinte aflate antinomic la doi poli, dar cu plisee de perdele prin care, am zărit, ca un lector, nu numai ninsoarea florilor ci și ochiul de sticlă al autorului argumentându-și viața înperlată dintr-un deșert cât un paradis dezbrăcat de frica rebeliunilor trecut -prezente!

”Câtă Luciditate atâta Dramă” spunere camilptresciană regăsim în noul roman de o vibrație personală, aparte. Care luciditate este arma, gândirea sau Condiția umană de fin analist,aflat pe oceanul epicului transferat pe deșert de îndoială, dar de o acută problematică.Care nu devorează ci …ancorează la țărm de ocean. De Carte!

–––––––––––

Florica R. CÂNDEA

Arad

Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă

„Monahia Mina Hociotă

Reconstituirea unei icoane de om”

Autori: Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol. La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi la cel de-al Doilea Război Mondial.

În timpul luptelor din Primul Război Mondial, maica Mina a fost împuşcată, dar a supravieţuit. Pentru acest fapt i s-au dedicate mai multe studii: Victor Neghină, O sislişteancă pe Frontul de la Mărăşeşti; Petru Pinca, Maica Mina Hociotă (1896-1977), o eroină a monahismului şi neamului românesc etc.

Toate aceste studii, au servit la aprofundarea informativă în lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea.

Cunoscându-i, am constatat, o abilitatea introspectivă în manipularea informală a tuturor datelor, o curiozitate împinsă la extrem faţă de fenomene şi fapte, faţă de spiritul de sacrificiu pe care unii înaintaşi le-au promovat, din dorinţa arzătoare de a fi modele vii patriotice în Transilvania.

Lucrul în arhive, munca de teren informală, le-au dat satisfacţia de a finaliza multe lucrări cultural-spirituale, fiind astfel printre puţinele cupluri transilvănene, ce au aspiraţii intelectuale progresiste, spiritual patriotice, fiind unul din puncte forte ale acestora.

Am observant în gesturile şi efervescenţa patriotică a cuplului Curelea, o îmbinare armonioasă dintre dorul de glie si spiritualitatea profund creştină, spiritualitate ce-i apropie şi mai mult de esenţa Adevărului Unic.

Continue reading „Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă” →