Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric

 a)  Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Continue reading „Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric”