Constantin MOȘONCAT: NECULAI MOGHIOR – ISTORICUL ȘI EROUL SĂU

Regretatul prieten profesor, Neculai Moghior s-a stins înainte de a fi pus punct proiectului său de suflet despre povestea adevărată a Regelui Ferdinand I, regele tuturor românilor. Încredințându-mi-se manuscrisul spre finalizare, am încercat să continui ideile și stilul de narațiune folosit de autor, fără a mă abate de la firul evenimentelor, cu rare excepții și numai pentru a da explicații sau înțeles mai larg ideilor începute.

Cartea de față continuă o altă poveste, publicată, în 2018, la Centenarul unirii Basarabiei^[1], al cărei cuvântul regesc o continuă pentru Unirea neamului românesc, până la sfârșitul vieții personajului principal, Regele Ferdinand I, cu câteva momente extinse, din tumultoasa sa activitate, care privesc: Unirea Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, vizita regală în aceste provincii istorice Unite, participarea armatei române la salvarea Europei de bolșevism, încoronarea și unele măsuri economice, administrative și legislative pentru consolidarea României Mari.

Multă dragoste și căldură, tristețe și emoție, lacrimi și flori, decizii pentru toate veacurile, multă voie bună și speranță cuprinde perioada care a urmat după revenirea suveranului în capitala țării, la 1 decembrie 1918. Iată un scurt fragment din ceea ce a fost atunci: „Ploi de flori cad pe prințesele noastre de la toate balcoanele. Școlile intonează imnul regal, iar entuziasmul publicului nu mai cunoaște margini (..) triumfători și măreți, trec călare regele și regina. E un moment sublim. Își regăsesc căminul părăsit o clipă în vederea mărețului ideal ce-l văd realizat azi. Ochii suveranilor lucesc de emoții nestăpânite. La dreapta suveranilor, impunător și radios, își face apariția generalul Berthelot, marele nostru prieten și colaborator la liberarea noastră. Trec mândri caii generalilor suitei pe pământul ce l-au eliberat”.

Apoteoză a războiului, acordarea bastonului de Mareșal, avea să fie un moment al cărui fast și răsplată a fost depășit numai de încoronarea de la Alba Iulia. În Cartea de Mareșal, generalul erou de la Mărășești, Eremia Grigorescu, Ministru de Război în funcție la acea dată, avea să consemneze, într-un frumos laudațio, meritele pentru care se acorda demnitatea și bastonul de mareșal. Din conținutul acestuia menționăm cele sintetizate astfel: „neclintita credință, înțeleapta cârmuire, dragostea de părinte față de țărănime, întâiul domn al tuturor pământurilor românești, era rugat a primi ridicarea la cea mai înaltă treaptă ostășească, care în graiul marilor popoare prietene, se cheamă: Rangul de Mareșal”. Frumoasă și grandioasă cinste dată ca un suprem Onor de către armata pe care o cârmuise regele pe câmpurile de bătălie! În toastul de recunăștință, la recepția care a urmat, evenimentului de primă mărime, Regele avea să adreseze un cuvânt de mulțumire aliaților francezi pentru sprijinul acordat, precum și să-și mărturisească neclintita credință ce a avut în biruința planurilor generalilor români, chiar și în zilele de grea cumpănă și că în acele împrejurări a înțeles „inima poporului român, a cunoscut puterea lui de rezistență și toate însușirile lui care i-au permis să-și păstreze naționalitatea în cursul veacurilor. În acele momente am dobândit convingerea că talpa țării, țăranul român” – ostașul cu brațul și cu vitejia strămoșească, a apărat neclintit hotarul și că lui i se cuvine răsplata binemeritată pentru jertfele aduse pe altarul țării. Când a luat moștenirea întemeietorului României moderne, Ferdinand a făgăduit în fața reprezentanților națiunii că va fi un bun român. și s-a ținut cuvânt, dând pământ țăranului-ostaș.

Mergând pe firul istoriei, autorul ne furnizează și date din momente tensionate, mai puțin cunoscute, cum de pildă este acela din 13 decembrie 1918, cînd, aflăm din amintirile lui I.G. Duca, dintr-o discuție avută cu generalul Rasoviceanu, care avea să recunoască cum că intervenția de pe strada Câmpineanu, lângă Teatrul Național, cu un detașament de vânători de munte a fost opera sa. Soldații au tras atunci, iar mai mulți „manifestanți au căzut morți, poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut în chip atât de crunt, încât unul din socialiștii cei mai de vază, Frimu, a și murit” și astfel influențele bolșevice au fost stopate. O fi fost acesta un moment al potolirii patimilor, poate dar, în fapt unirea, aplicarea reformei agrare și votul universal au făcut deschiderea nouă care au normalizat situația din România Mare.

Zânzania iscată de prințul moștenitor Carol pot constitui pagini de „picanterie” pentru cineva din exterior, dar și de adevăr care surprinde tare ale unui sistem politic încă necunoscute. Desigur că unele aspecte din perioada domniei „cu năbădăi” le-au provocat odraslele Casei rgale. Îndepărtarea crengii putrede, cum zicea suveranul, era necesară pentru salvarea onoarei coroanei (sau cel puțin amânarea momentului), într-o perioadă când au dispărut de pe harta lumii trei imperii, cu monarhi cu tot, și când uneltirile lui Racovscki, de la Iași, aveau ca țintă înlăturarea regalității prin atentat. Căsătoria cu Zizi Lambrino și apoi acea aventură cu focoasa Elena Lupescu, renunțarea la tron, decăderea din drepturi, inclusiv excluderea testamentară a lui Carol al II-lea și altele au fost grele lovituri primite de Rege chiar de la acela în care avusese încredere. Sfetnic apropiat, în toată viața, Ferdinand a avut-o pe Maria, femeie inteligentă și implicată în salvarea tronului (a se vedea vizitele de la Paris și Londra și întâlnirile cu Clemenceau și W.Wilson) și prezența sa în tranșee pe front și în spitale pentru tratarea răniților, cea care l-a secondat în toate acțiunile, a fost numită „mama răniților”. Și ea a fost cu aprigă judecată dar și cu inimă de mamă în strunirea lui Carol al II-lea.

Cu foarte multe amănunte se recompun momente importante, pentru istoria acelor vremuri, dintre care continuarea luptei armate contra bolșevismului unguresc și pentru salvarea centrului Europei, cu prezența și participare efectivă a Regelui în turneul său prin Ardeal, din mai 1919 și la forțarea Tisei de către armata română, din iulie 1919, episoade care redau ca o oglindă fidelă realitatea.

Cele mai importante măsuri pentru consolidarea statului român după Unire îl situau pe Regele Ferdinand I în fruntea acțiunilor instituțiilor pe care s-a bazat România Mare: biserica, prin numirea de noi episcopi și a primului Patriarh, în persoana lui Miron Elie Cristea, a propunerilor pentru o catedrală pentru înălțarea eroilor neamului, călătoriile făcute în 1920 în Basarabia și Bucovina, unite încă din 1918, reunirea Primului Parlament, precum și ratificarea Tratatului de Pace de la Paris^[2], și elaborarea unei noi constituții au fost evenimente ce poartă semnătura regală a lui Ferdinand I. Momentul de început a celei mai mari reforme agrare din istoria modernă a României și una din cele mai radicale din Europa, este povestit de către autor în persoana primului țăran împroprietărit, un participant la luptele de la Turtucaia, și la celebra bătălie a „fantomelor albe” (contraatacul în cămăși și izmene), la 6 august 1917, de la Mărășești. El se numea Ilie Stan Chimingeru, din satul Gurbănești. Tot ca măsură de consolidare a statului, Neculai Moghior exemplifică cazul armatei, prin recompensele morale acordate generalilor și ofițerilor, prin avansarea în grad și decorarea cu „Crucea Comemorativă”, instituită în acest scop.

Cu mult rafinamet și o completă descriere autorul redă momentul solemn și suprem al recompensei simbolice care i s-a acordat lui Ferdinand I, prin încoronarea ca întâiul rege al tururor românilor, după făurirea României Mari, în cetatea dacică, unde și înaintașul său Mihai Viteazul, împlinise „pohta” românilor din cele trei țări surori, declarate unite, tot la Alba Iulia. În prezența poporului și a delegațiilor străine, avându-l șef al întregului protocol pe viteazul general Traian Moșoiu, Regele tuturor românilor avea să poarte coroana de oțel a României Mari. Generalul Henri Cihoski, comandantul Corpului 7 Armată, a întâmpinat oficialitățile delegației franceze, din partea aliaților, condusă de mareșalul Foch, secondat de generalul H.M. Berthelot, ca ambasador extraordinar al Republicii franceze la eveniment.

Momentul încoronării a creat unele disensiuni printre români. Datorită faptului că suveranii erau practicanți catolici, și al refuzului Romei de acordare a dispensei în această privință, „mir-ungerea”, de către Mitropolitul Primat Miron Elie Cristea, nu a fost posibilă, iar ca și consecință a ținut deoparte reprezentanții ardelenilor, bucovinenilor și basarabenilor de la festivități. Baldachinul nu putea înlocui Catedrala Încoronării, pregătită doi ani pentru acest scop, dar a servit numai ca loc al doxologiei pentru eroi. Ferdinand I deși devenise „bun român”, fiind excomunicat, pentru acest fapt de familia sa, din Casa de Hohenzolern, a fost împiedicat să împărtășească credința acelora pentru care se declarase bun român. și al cărui Rege se Încorona. Cu toate acestea, cu just temei autorul remarcă: Ferdinand avea să spună că „față de Dumnezeu și față de poporul Meu am conștiința curată”. Cu toate acestea, solemnitatea Încoronării de la Alba Iulia^[3], a fost cel mai fast moment al domniei Întregitorului Ferdinand I.

Din notele lui Nicolae Titulescu aflăm despre moartea regelui Ferdinand I, lapidar consemnată: 18 iulie 1927: „Regele [se simțea – n.n.] foarte rău și se așteaptă repede desnodământul fatal. Sunt nespus de întristat”. 19 iulie 1927: „La Externe, întâlnire cu Buzdugan și Stelian Popescu pentru regularea chestiunilor de funcționare a Regenței”. 20 iulie 1927: „La 3 m-a sculat Hiott la telefon ca să-mi spuie că a murit regele. Am telegrafiat imediat la toate legațiile […] La 4 [16.00] jurământul Regenței în fața Camerei. La 5 vizită la Regență. Guv[ernul] și-a prezentat demisia, dar a fost respinsă”.

Continue reading „Constantin MOȘONCAT: NECULAI MOGHIOR – ISTORICUL ȘI EROUL SĂU” →

Radu VIDA despre un roman al suferinței perpetue de Al.Florin Țene

„Ce greu a fost în noaptea asta!”, carte editată de „Casa Cărții de Știință (Cluj-Napoca, 2021) are un subtitlu semnificativ: Viața poetului Traian Dorz – între realitate și poveste. Este liantul care pune semnul egalității între celelalte romane de gen, romane ce s-au ocupat de resorturile existențiale ale lui Alexandru Macedonski, Gib. I Mihăescu, Ion Minulescu sau Radu Gyr. Sunt romane de mare respirație emoțională, cu date biografice mai mult sau mai puțin cunoscute, puse însă în contextul epocii și al evenimentelor importante care au marcat destine. Sunt însă și romane istorice, am putea spune. Și asta nu pentru că se ocupă de un trecut relativ recent, ci pentru că autorul folosește tehnici combinatorii și științifice specifice acestui gen literar, atât de – să recunoaștem – îndrăgit de cititori. Chiar și istoricii de marcă au aderat la ideea că evenimente concrete, exacte și adevărate descrise, trebuie să fie reale, iar „golurile” (situația economică și financiară, împrejurarea socială și, mai ales, politică) trebuie „umplute” cu cele mai plauzibile referințe, adaptate epocii și condițiilor existente la acea dată. Cu alte cuvinte, posibilitatea trebuie să fie cât mai aproape de realitatea acelui moment istoric. Sigur, conceptul a fost aplicat, intuitiv, și înainte de a fi conceptualizat de către marele istoric Constantin Dancoviciu, dar, din acel moment, scriitorii și-au asumat cel mai bine acest deziderat, de a găsi culoarea locală în tot și toate. Mărind, până la un procent foarte ridicat, autenticitatea trăirilor din momentul istoric descris.

Poetul religios Traian Dorz este, poate, cea mai reprezentativă figură a cumulului suferințelor cauzate atât de regimul totalitar instalat în România, cât și de trădările unor entități ce și-au asumat rolul de ”conducător unic” (pe felia lor de existență) în relațiile comunitare neacceptând disidențele de nici un fel și considerând că există o singură formă de credință, cea agreată, oarecum, și de statul comunist. Destinul acestui om deosebit, talentat și calat pe ideea creștină a iubirii aproapelui și divinității, este și pretext pentru devoalarea atrocităților unui regim nedrept, important, rod al unor devianțe ideologice ce nu aparțin și nu au aparținut poporului român. Al. Florin Țene derulează în fața cititorului captivat de succesiunea evenimentelor un… CV încărcat de durere și privațiuni de tot felul, convingerile, nevinovate, până la urmă, ale personajului fiind taxate de regim cu detenție grea: 17 ani de recluziune, în care doar viersul cutezător și crezul de nezdruncinat au fost reazem pentru suferinţe, la care alții, mulți alții, au clacat.

Remarcăm extraordinara documentare pentru ca firul romanului să urmeze linia dreaptă a adevărului. Asemenea unul actor de clasă, scriitorul se transpune atât în versatilul vremurilor totalitare, cât și în pielea personajelor, lăsând ca amănuntele plauzibile și cadența viersului evlavios să completeze fericit peisajul. Brutalitatea comportamentului de detenție, privațiunile de tot felul, atât în și înafara zidurilor închisorilor, reducerea animalică la absurdul comportamentului omului față de om sunt redate cu un realism devastator, tocmai prin folosirea dialogului simplu, firesc, fără intervenția comentatorului de pe margine. Astfel, firescul nefiresc dă credibilitate iar epicul mizeriilor de tot felul dezvăluie un tablou deloc retușat al unor vremi nu de mult apuse. Cititorul rămâne cu imaginea unei lumi absurde, aproape de neînțeles pentru generațiile mai tinere, întreaga existență a poetului Traian Dorz înscriindu-se într-o lungă noapte grea, de la începutul și până la sfârșitul vieții sale. Numai că această noapte prelungită, de reale suferinţe și lipsuri de tot felul dau – prin versurile scrise „la cald” de către Traian Dorz, dau, ziceam, speranța unei alte lumi care, chiar dacă iluzorie la acel moment, lasă loc binelui și iubirii. Până la urmă, iluziile din poemul „Vine-i vremea fiecărui” sunt rodul cântului amărâștean, care crede întotdeauna într-un destin mai bun, într-un destin, de iubire față de semeni. Daruri de neprețuit pentru un om sensibil, talentat și cu drag de tot ceea ce a putut crea Bunul Dumnezeu.

Continue reading „Radu VIDA despre un roman al suferinței perpetue de Al.Florin Țene” →

Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Petre Ioan Crețu

„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.

Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.

Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.

Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!

Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.

Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».

Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ” →

Galina MARTEA: „Ce greu a fost în noaptea asta!”, de Al.Florin Țene – poetul Traian Dorz între realitatea acerbă

Cu o carieră de amploare în arta scrisului, talentatul și neobositul scriitor Al.Florin Țene (prozator, poet, eseist, critic literar și de artă, publicist) există în astă viață cu misiunea sacră de a produce opere literare de calitate, acestea fiind recunoscute ca valori autentice în cultura națională română. Distinsul scriitor de-a lungul anilor a reușit să pună în lumină lucrări de mare calibru, abordând diverse genuri literare (poezie, proză, eseu, roman, analiză literară), astfel acumulând în palmares până la ziua de azi un număr de 85 de cărți editate. Pe lângă activitatea de scriitor, Domnia sa este un admirabil activist și manager cultural, în timp afirmându-se cu mult succes în calitate de fondator al diverselor cenacluri și reviste literare. Iar pentru a încuraja și mai intens activitatea scriitoricească din țară și Diasporă, Al.Florin Țene înființează în anul 2006 asociația profesională Liga Scriitorilor Români, fiind în același timp și președinte al acesteia. Așa fiind, Al.Florin Țene este un veritabil susținător al valorilor culturale românești, un promotor insistent în fructificarea vieții spirituale.

De această dată Al.Florin Țene vine în fața publicului cititor cu o lucrare impresionantă sau, mai bine zis, cu un roman reprezentativ, tulburător și lămuritor despre viața poetului Traian Dorz, întitulat „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, pagini 360). Prefața acestui manuscris este realizată de scriitorul și publicistul Ionuț Țene, cu titlu „Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!”; iar postfața de Anton Ilica (dr., prof.univ., scriitor), cu titlu „Poetul creștin Traian Dorz ,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”. Însumând treisprezece capitole, lucrarea de față reprezintă o adevărată istorie despre destinul unui Om, al unui scriitor-poet care a trăit în mrejele comunismului – un regim social-politic ce încătușa pe deplin libertatea și independența individului, acesta fiind persecutat pentru promovarea adevărului, pentru a fi un adept al religiei, etc., în rezultat totul reprezentând o teroare în a exista ca ființă umană într-o societate cu asemenea orânduire. În cazul dat este vorba despre poetul, jurnalistul și misionarul Traian Dorz (născut 25 decembrie 1914 – decedat 20 iunie 1989, România), fost deținut politic pentru marea credință în puterea divină, din perioada comunistă. Astfel, Al.Florin Țene în lucrarea prezentă reabilitează viața acestui mare Om – Traian Dorz, totodată valorificând-i până la limite complete opera literară, constând din versul liric-poezia – curent literar prin care se exprimă și se degajă emoția, sentimentul, ideile unui scriitor; dar, în același timp implicând și alte genuri literare precum eseistica religioasă, meditațiile creștine, povestiri pentru copii. Precum înregistrează autorul, prin genul liric al poeziei Traian Dorz s-a afirmat ca o personalitate foarte talentată în domeniul literaturii române, astfel dând viață la vreo 5000 de titluri, însă cu mare regret și-au văzut lumina tiparului doar câteva volume editate în 1947. Versurile acestui mare poet nu se confundă cu nimic, deoarece ele sunt specifice personalității sale și acelui adevăr plin de tristețe și durere ce exprimă o viață trăită în detențiune, în condiții inumane de proporții monstruoase – poemele fiind arhipline cu aspecte de dragoste față de oameni și față de suferințele lor; despre viața reală plină de tristeți și chinuri; în mod aparte, despre morala spirituală a poporului român și despre sentimentul de afecțiune totală pentru slava lui Dumnezeu, considerându-l cu bună credință creatorul lumii și puterea divină care mânuiește soarta omenirii. Așa fiind, Al.Florin Țene, relevând ideea fundamentală din poezia lui Traian Dorz, la secțiunea Motto înregistrează: ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâcene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrășmașul/ și ce sălbatic a lovit…// Acum când se ridică fumul/ și când putem privi-napoi,/ acum vedem ce pierderi:/ câți sunt căzuți și morți din noi…” (din poemul „Ce greu a fost în noaptea asta”, de Traian Dorz) – versurile poetului exprimând realitatea extrem de dură în condiții de detenție, exteriorizând simțirea individuală prin care se profilează vibrațiile interioare ale spiritului, formulându-se astfel o frumoasă formă de scriere, aceasta reprezentând creația literară autentică a lui Traian Dorz. Despre importanța și valoarea poeziei lui Traian Dorz, prefațatorul cărții Ionuț Țene semnalează: „La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta”...; în continuare Ionuț Țene relatând: „Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii… Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului”.

Romanul „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste”, de Al.Florin Țene, determină o sensibilitate absolută despre procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul suferinței morale și fizice. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni în cadrul unei comunități, procesul existențial fiind exprimat prin atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința în valorile spirituale. Cu această atitudine față de o anumită persoană, bazată pe exemple reale ale coabitării sociale, se zidește conținutul integral al acestui roman, un roman care sensibilizează prin subiectele abordate, un roman care produce o impresie puternică despre viața unui scriitor foarte talentat. Ca urmare, Al.Florin Țene redă verbul prin ironia sorții, aceasta fiind și filozofia existenței umane – un joc neașteptat al întâmplărilor vitale, un joc care dictează și corelează condițiile de viață și de trai cu reușite și nereușite, cu căderi și urcușuri, cu plăceri și neplăceri, cu dureri și tristeți, cu tot ceea ce unește și formează destinul omului în existența pământească. Pentru a înțelege complexitatea acestui fenomen epic, descris în această operă literară, este nevoie de o lecturare minuțioasă a întregului conținut, numai în așa mod se vor cunoaște toate circumstanțele din care se compun evenimentele și trăirile ce au avut loc în viața unui om, a unui om care pentru a supraviețui s-a luptat din plin cu sine însuși și cu un regim comunist existent.

Construcția literară a romanului se bazează pe fapte și acțiuni reale, subiectele reprezentând o cugetare adâncă pe tema suferinței umane. Conform celor relatate de Al.Florin Țene, putem evoca că este pus în circulație un limbaj expresiv și clar despre sentimentul uman raportat la idealurile supreme ale acestuia. Desprinzându-se dintr-un complex de idei prin care se identifică conceptul cunoașterii, conceptul despre lume și existența ei, din primele pagini ale lucrării ne întâlnim cu imagini literare destul de interesante prin care verbul prezent se caracterizează pe sine însuși prin flexiune proprie. Prin imaginea acestui model de creație literară avem ocazia să relevăm reflecțiile cunoașterii de sine în funcție de procesele ce au loc în conștiința omului sau, mai bine zis, ce au loc în conștiința scriitorului. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile acestei lucrări, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului ce este menit să fie un slujitor al cultului religios/ al cultului creștin ortodox. Printre respectivele ipostaze este prezent înaltul om de cultură spirituală Traian Dorz, care de-a lungul vieții sale a realizat creații literare de o necesitate și profunzime aparte pentru semenii săi, pentru neamul românesc – tematica fiind destinată problemelor ce ţin de religie, de Dumnezeu, de Biserică-Biserica Ortodoxă, de cultura unui popor ce trebuie să respecte morala religioasă. În cele din urmă, este plăcut să cunoaştem afirmaţiile despre esenţa divină în viaţa pământească, despre legea naturii în contextul divinităţii, despre lăcaşul de cult al poporului român – acestea fiind conţinuturi esențiale care completează cunoştinţele omului despre viaţă şi legile ei, despre istoria religiei și efectele ei. După cum menționează autorul, în momentele de cugetare Traian Dorz scria: Părinte-Atotputernic,/ din cerul Tău Preasfânt,/ îndură-Te, privește cu milă spre pământ,/ vezi câtă suferință și câte chinuri iar/ frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!” (Părinte-Atotputernic). În această stare de lucruri, Anton Ilica în postfață stipulează: „Romanul lui Al. Florin Țene ne propune imaginea „unui psalmist bihorean”, „izvor al nețărmuritei și veșnicei iubiri”, „poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei”, înșiruindu-l în rândul scriitorilor de poezie cu caracter religios. Cele 10 volume, apărute publice între 1994 și 2008, îmbogățesc literatura religioasă națională, iar demersul lui Al. Florin Țene poartă însemnele generozității”; în continuare Anton Ilica spunând: „Al. Florin Țene elaborează o carte ademenitoare, al cărei mesaj răsună ca un ecou despre agresiunea omului împotriva omului, că acesta în nenorocire dispune de puteri infinite pentru a ierta nefericirile. Același om pribegește în căutarea unei iluzii, a unei adorații desăvârșite, găsind doar o flacără care-i topește avântul și-i ostoiește puterile”.

„Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste” este un roman în care Al.Florin Țene descrie biografia adevărată a poetului Traian Dorz, derulând acțiunile prin spectrul evenimentelor istorice din perioada comunismului, unde discursul despre religie-biserică era foarte aspru executat, iar slujitorii acestui regim totalitar aveau un comportament inuman față de acele persoane care nu acceptau condițiile sociale impuse – unul dintre aceștea fiind omul scriitor Traian Dorz, omul care a existat de-a lungul vieții sale într-o realitate infernală. În contextul dat, Anton Ilica scrie: „Viața lui Traian Dorz a fost reprezentată asemenea unei „harfe spânzurată de-o streașină de închisoare”. Lucrarea în cauză exprimă efecte speciale din evoluţia umană şi anume: despre existența nenorocită a unui popor, a unor oameni în vremuri de grea cumpănă – acea perioadă de timp prin care se perinda regimul socialist-comunist, mișcare politică ce desconsidera personalitatea cetățeanului, cu atât mai mult fiind ignorate necesitățile și interesele spiritual-religioase ale acestuia. Contribuţia dlui Al.Florin Țene cu Continue reading „Galina MARTEA: „Ce greu a fost în noaptea asta!”, de Al.Florin Țene – poetul Traian Dorz între realitatea acerbă” →

Al. Florin ȚENE: Radu Vida „boxerul“ având mănușa cu ,,înveliș de catifea“

Cunoscutul scriitor și jurnalist Radu Vida, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al celor două organizații profesionale scriitoricești, este din nou în mijlocul cititorilor cu cartea “CEST cu înveliș de catifea “, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, conținând 62 de reflecții asupra unor evenimente sociale, politice, culturale și filozofice, inclusiv un “Argument”. Carte ce -mi amintește de tabletele argheziene. și prin unele fine ironii de Caragiale.

Volumul l-am primit, cu următoarea dedicație: “Domnului Al.Florin Țene-stima și considerația autorului, 29.I. 2021.ss. Radu Vida. “, pe o terasă relativ pustie, care altădată era plină de animație și visuri, în condițiile când între noi amintirile se desfășurau de pe ghemul anilor.

Radu Vida este autorul a patru volume de poezie, a unui roman, apărut în anul 2018, despre care am scris la timpul respectiv, fiind prezent și în mai multe dicționare.

Titlul volumului mă pune în gardă, cunoscând sensul cuvântului “CEST”, fiind un substantiv neutru, ce exprimă mănușa din piele armată cu plumb sau fier, de care se serveau atleții în luptele pugilistice, venind din latinescu caestus În această situație, autorul a ales forma amortizării „ loviturii„ cu “ învelișul de catifea“, adică în loc să folosească verbele dure la adresa unor subiecți și evenimente, folosește adjective, interpretări filozofice și jurnalistice aluzive, uneori ironice, punând punctul pe faptă și nu pe personaj. Aceasa nu din menajamentul subiecților ci cu scopul de a pune în conul de lumină acțiunile, pentru generalizare și analiză.

Cartea, are motto-ul “Quot capita, tot sensu“, în traducere “Câte capete, atâtea păreri”, cu scopul de a releva ideea fundamentală a scrieriilor respective, nu pentru justificare, despre care autorul conchide în “Argument” cu următoarele fraze.”Un sfat:Eliminați numele, persoanele și personajele! Ele au menirea doar să marcheze momentul.Dar nimic nu se vrea a fi atac la persoană. În acest fel rămân doar faptele și puterea lor de înrâurire asupra prezentului și viitorului. “Rabindranath Tagore spuea, completez eu, că”Cee ace e socotit de unii greșit poate văzut de alții ca o virtute. “

Prima tabletă din carte ”D.D.D”, inițialele latinescului “Dat, dicat, dedicat “, în traducere “Dă, spune, dedică “, rubrică pe care Radu Vida o ținea la cotidianul “Făclia”, din Cluj-Napoca, pe când era redactor șef, abordează tema poeziei, dacă se citește sau nu în această perioadă a internetului. Întrebare la care autorul răspunde afirmativ, abordând în câteva cuvinte istoria acestui gen literar în istoria omenirii.Autorul, pro domo face o pledoarie în favoarea veșniciei poeziei, ea existând atâta timp cât trăiește omul pe acest pământ.Sunt amintiți poeți care au trait prin poezie, ca: Shi Jin, Leopardi, Mistral, Valery, Dante, Esenin, Eminescu, Blaga, Li Bai etc.Iar citatele din poeziile lui Horia Bădescu, Al.Căprariu confirmă și întregesc afirmațile autorului.În acest context mi-am adus aminte de un poem de largă respirație al unui poet clujan contemporan în care se spunea:„Poezia trece/În vremuri ancestrale/Gânditorul din Hamangia/adăstând într-o vale/cu tribul său împreună/se temeau de apariţia scrisului,/sub lună,/acele semne de rău prevestitoare :“cine va mai asculta cântece şi gânduri/sub soare/când nimeni nu ştie să citească/şi scrisul pe piatră costă/cât un ciubăr de iască?”/Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă/anostă…//Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii/şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,/menestreli de prin toate castelele Europei/şi prelaţii/încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:/“cine va mai asculta/cântecele noastre/sub fonta solară şi astre/când puţini ştiu să citească/iar cartea e scumpă şi fr agilă/şi poate să ardă ca o iască?/Nu e mai bine s-o facem din argilă?”/…şi Dumnezeu a mai întors/câteva secole de pagini/pe dos,/poeţii la colţurile pieţelor/unor simpozioane de imagini/prevesteau sfârşitul Poeziei,/sorbind laptele viei:/ “Nimeni nu mai citeşte o carte/şi internetul cititorii n-i împarte,”/nevăzând că Poezia/încălţată cu sandale/ din pielea cerului/şi talpă din scoarţă de tei/agale/venind din veacuri ancestrale/se strecoară printre ei/ca o femeie tânără/şi dornică de dragoste/în mână cu o carte/în mileniul viitor/mai departe…”(Al.Fl.Ț. ).

Radu Vida plongează în lumea economică și a impozitelor, subliniind că dincolod de poezie există lumea impozitelor (Ciobănaș cu 300 de…baiuri ), fapt ce mă duce cu gândul la ce spunea Heinrich Heine:”Legile nu sunt libertatea însăși, ci doar garanțiile ei. “ O altă temă este abordată este situația învățământului de la noi, autorul stăruind asupra ingerinței politicului în acest domeniu și al dorințelor învățăceilor de a studia în străinătate.Autorul dezvoltă un evantai de informații despre învățământul din Japonia, sau o întâmplare cu un copil ce-și dorește să studieze în țara lui Goethe, care spunea că : “Unde este multă înțelepciune, acolo este și multă suferință. “

În tableta unde se analizează politica din Orientul Mijlociu ( Cu cine se luptă? ) și situația emigrației, se concluzionează faptul că fenomenul globalizării impinge Europa spre Evul Mediu prin “ciocnirea civilizațiilor.“Această problemă mi-a adus aminte despre teza cărții lui Samuel P. Huntington, extrem de provocatoare, despre amenințarea crescandă ce rezultă din acutizarea conflictelor dintre țări și culturi care se fondează pe credința religioasă și pe dogmă.
Continue reading „Al. Florin ȚENE: Radu Vida „boxerul“ având mănușa cu ,,înveliș de catifea“” →

Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA

Vasile Pușcaș

Philip E. Mosely despre Transilvania si Basarabia

Editura Scoala Ardeleana, Cluj-Napoca, 2017

Cartea cunoscutului istoric Clujean Vasile Puşcaş intitulată „Philip E. Mosely despre Transilvania şi Basarabia” reprezintă un bine-meritat aport la cunoaşterea politologului Philip Mosely şi a preocupărilor sale. Savantul american a studiat în România interbelică, a ajuns un foarte bun cunoscător al Europei de Est, şi a devenit prieten al României. Este însă important de menţionat de la început că Mosely a susţinut interesele româneşti deoarece s-a convins personal de justeţea cauzei ţării noastre. Profesorul Puşcaş dedica cea mai mare parte a cărţii sale vieţii şi activităţii omului de ştiinţă Mosely şi pentru edificare reproduce o parte din articolele savantului american despre România.

Mosely a fost istoric, profesor, sociolog, politolog şi diplomat, calităţi în care şi-a pus în practică cunoştinţele şi prin care a influenţat politica Statelor Unite faţă de România, Rusia şi Europa de Est. El şi-a făcut datoria de om de ştiinţă cu o exigentă şi imparţialitate demnă de toată admiraţia. Şi subliniez că nu e deloc uşor să transformi cunoştinţele academice în negocieri diplomatice şi apoi în decizii politice. Şi totuşi, în măsura posibilului, Philip Mosely a reuşit.

În ce priveşte drepturile României asupra Transilvaniei şi Basarabiei savantul american a scos în evidenţă în mod raţional şi obiectiv argumente istorice, etnice, economice şi geopolitice care toate au pledat în favoarea ţării noastre. Meritul lui Vasile Puşcaş constă în documentaţia pe care a adunat-o şi studiat-o şi care oferă cititorilor dovezi irefutabile că „Romania Mare” a fost total îndrituita şi ne aparţine.

În perioada interbelică, tânărul Mosely a făcut parte din echipa de cercetări a cunoscutului sociolog Dimitire Gusti şi a avut prilejul să viziteze toate provinciile României. Aici a luat contact nemijlocit cu oameni de ştiinţă, cu lideri politici şi cu oameni de rând din toată ţara. El îl admira fără rezerve pe savantul Dimitrie Gusti şi îi apreciază metodele de lucru şi obiectivele pe care le urmărea. Mosely înţelege din munca pe teren a sociologului roman legătura organică dintre studii academice şi aplicaţii practice. Această înţelegere îI va ghida tot restul vieţii în America. Iată un citat din Gusti, apreciat şi preluat de Mosely şi redat în carte: „Viaţa în sine înseamnă atât de puţin, dacă nu este trăită curajos, adică nu este închinata unei mari cauze. Să ne închinăm viaţa noastră ţării şi, că oameni de ştiinţă, să descoperim îndreptările pe care trebue să le ia şi mijlocele prin care trebue să ajungă la cel mai mare bine.” (pagina 44) Într-adevăr, studiile academice sunt pe deplin împlinite atunci când dau şi roade practice. Este ceace a învăţat viitorul savant Mosely din studiile sale în ţara noastră şi ceace l-a ghidat atunci când a trecut de la catedră la diplomaţie şi politică.

Cartea profesorului Puşcaş se concentrează pe probleme internaţionale legate de Transilvania şi Basarabia de la Primul Război Mondial până în perioada războiului rece. Aflăm, de exemplu cât de minuţioase şi de complexe au fost studiile şi negocierile cu privire la trasarea frontierei Romano-Ungare. În opinia lui Mosely varianta finală la care s-a ajuns a fost singura posibilă şi viabilă.

Pierderile teritoriale ale României din 1940 au fost deplânse de romani, de ziarişti străini, şi de Philip Mosely care între timp devenise diplomat. În 1940 România era în doliu, scria ziaristul American Robert John care la acea vreme se afla la Bucureşti (p. 59). Istoricul Nicolae Iorga afirma că pierderea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei reprezenta o „catastrofă unică în istoria lumii.” (p. 57) Omul politic Iuliu Maniu atrăgea atenţia că după pierderea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, România se afla „inaintei unei catastrofe ale cărei urmări nici nu le putem prevede.” (p. 57) Mosely a fost şi el indignat de acele dictate, a apărat drepturile României, şi a scris în presă Americană atât despre Transilvania („Transylvania Partitioned”) cât şi despre Basarabia („Is Bessarabia Next ?”)

În timpul războiului s-a pus din nou problema împărţirii Transilvaniei ori a organizării unei eventuale zone autonome a ţinutului secuesc. Mosely a respins ambele idei cu argumente logice. În studiul său „Transilvania Imparta”, publicat în revistă Foreign Affairs în Octombrie 1940, el afirmă că din experienţa sa personală reiese că nici maghiarii şi nici germanii pe care i-a cunoscut în Transilvania nu vedeau vreun beneficiu al autonomiei. (p. 284) Şi autorul cărţii, Vasile Puşcaş concluzionează: „Mosely şi-a folosit cunoştinţele istorice şi sociologice pentru a arăta, cu mijloacele savantului, realităţile despre Transilvania şi Basarabia. Iar în perioada celui de al Doilea Război Mondial a stat pe calea adevărului ştiinţific şi a sprijinit România.” (p. 194)

Şi totuşi, Vasile Puşcaş menţionează că Mosely: „nu vedea posibilă eliminarea iredetismului unguresc atâta vreme cât se continua cu plângerile şi pretenţiile secuilor. Expertul American considera că eliminarea acelui obstacol depindea de voinţă şi reformele politice, sociale şi administrative din Ungaria şi România” (p. 93) Mosely a avut dreptate. Iredentismul maghiar nu a dispărut pentru că în timp ce România a făcut reformele necesare pentru satisfacerea doleanţelor minorităţii maghiare, Budapesta şi-a continuat mentalitatea şi politica iredentistă.

Continue reading „Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA” →

Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine

Mereu inspirat şi atras de subiecte literare cu rezonanţă emoţională, Al. Florin Ţene se prezintă în faţa cititorilor cu un nou roman intitulat ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, în care personajul central este poetul Traian Dorz. Am citit cu mare plăcere romanele scriitorului clujean şi de fiecare dată când am scris despre ele, mă gândeam ca nu cumva cuvintele mele să fie prea sărace şi prea puţine pentru a reliefa anvergura operei şi a personalităţii sale. Evocarea poetului damnat pentru credinţă este o restituire absolut necesară pe care Al. Fl. Ţene o face în stilul său autentic şi foarte apropiat de sufletul cititorului. Traian Dorz a fost ţinut în umbră ca poet, n-a fost cunoscut, chiar dacă o mare parte din poeziile sale erau puse pe melodii religioase şi cântate în biserici şi mănăstiri. Puţini sunt aceia care ştiu că ,,Blândul păstor’’ sau ,,Vei veni, Isuse, vei veni’’şi multe altele, sunt creaţii dorziene. Punând într-o perfectă armonie binomul realitate şi ficţiune şi folosind un instrumentar stilistic exersat în acest domeniu, autorul reuşeşte să ne introducă în atmosfera tensionată în care a trăit şi creat eroul său. Nu se îndepărtează de la adevăr, îl respectă cronologic şi evenimenţial. Pe soclul biografic al poetului sunt aşezate construcţii imaginare, care dau contur întregii evocări. Cartea poartă un titlu sugestiv şi atractiv, reprezentând un vers din poezia ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, o poezie plină de semnificaţii şi cu trimiteri simbolice la viaţa carcerală : ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâncene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrăşmaşul/ şi ce sălbatic a lovit…/ Acum când se ridică fumul / şi când putem privi-napoi/ acum vedem ce pierderi/ câţi sunt căzuţi şi morţi din noi’’. Fiecare capitol este însoţit de câte un motto selectat din creaţia poetului, în aşa fel încât să sugereze momentele naraţiunii : ,, Era şi nor şi noapte şi iarnă şi război’’, ,, Fii voios că-n oastea sfântă eşti şi tu chemat’’, ,,Binefacerea primeşte-o, dar simţeşte-te dator’’, ,,Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe’’,, Azi nu mă-ntorc la nimeni’’, ,, Mai fi-va la sfârşit o judecată’’. Prin patosul ideilor şi calitatea expresiei cu un profund mesaj religios, opera lui Traian Dorz poate fi asemănată cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, trecuţi şi ei prin exerciţiul suferinţei din închisorile comuniste. Dar Al. Fl.Ţene nu analizează din punct de vedere literar creaţiile poetului, ci ne propune imaginea ,,unui psalmist bihorean’’, ,,poet al luminii, al iubirii, al credinţei şi smereniei’’ pe care vrea să-l actualizeze mai mult ca oricând. O face însă Ionuţ Ţene în peambulul acestei lucrări, care reuşeşte să ne dezvăluie sensurile adânci ale liricii dorziene. Sensibile aprecieri asupra romanului sunt făcute şi în textul de postfaţă a lui Anton Ilica, care spune că, Al.Fl. Ţene are déjà ,,expertiza unei garanţii calitative’’. Fiecare etapă a vieţii personajului este prezentată detaliat, dând evocării farmec şi culoare prin folosirea unei game variate de mijloace stilistice : limbaj expresiv, dialog viu, descrieri istorice şi pitoreşti, caracterizări nuanţate, simboluri prevestitoare, etc. Din coţinutul romanului aflăm că, personajul principal este un om modest, cinstit şi cumpătat la vorbă, iubitor de Dumnezeu, dar şi un luptător curajos pentru Continue reading „Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine” →

Lucian GRUIA: GEORGETA BLENDEA ZAMFIR – SIMFONIE ÎN DOI

Recentul roman al scriitoarei Georgeta Blendea Zamfir, „Simfonie în doi”, reprezintă, aşa cum arată şi titlul, o poveste de dragoste. Dar nu oricum. Este un basm modern, eroii, Georgiana şi Nid comunică prin unde Theta, citindu-şi gândurile. Ei s-au cunoscut prin internet şi au ajuns la o dragoste necondiţionată. Cei doi aveau legături cu extratereştri, Nid poposind frecvent pe nava lor. Georgiana studiase Qigong şi Theta Healing reuşind să-şi vindece bolile ei şi ale familiei. Ea era şi scriitoare, propunând în scrierile sale o Nouă Ordine Mondială, bazată pe armonie.

În cuvântul de încheiere al cărţii, autoarea afirmă că a înţeles că astăzi nu se mai citesc tomuri masive şi ca atare scrie foarte concentrat. Ceea ce ne caracterizează astăzi este VITEZA. Iată că acest lucru a fost spus încă în 1910 de către F. T. Marinetti în manifestul curentului avangardist, futurismul. Cităm un fragment semnificativ: „Noi afirmăm că măreţia lumii s-a îmbogăţit cu o frumuseţe nouă: frumuseţea vitezei! Un automobil de cursă… e mai frumos decît Victoria din Samotrace.”

Ca atare, Georgeta Blendea Zamfir nu scrie cu pixul ci cu mitraliera. Ea descrie cu viteza gândului întâlnirile Georgeanei cu Nid, în Anglia (Londra, Guilford), Dubai şi România (Cristian, Sâmpetru, Sighişoara, Vărful Omul). Îndrăgostiţii, lideri mondiali, îşi construiesc un castel în Poiana Zimbrului într-un peisaj de vis.

Întâmplările au un liant, scenele de dragoste naturaliste dintre Nid şi Georgiana. Pe ei îi lega nu numai pasiunea fizică ci şi dorinţa de a face bine omenrii, opunându-se poluării şi parcticând gândirea pozitivă. În acest moment ne rupem de futurismul anarhist, care nega toate valorile artei dinaintea apariţiei sale, întrucât Georgeta Blendea Zamfir cultivă umanismul şi armonia în lume.

Dar relaţia Georgiana – Nid nu evoluează numai ascendent. Georgiana, cuprinsă de gelozie, ascultând de un zvon neîntemeiat precum că iubitul ei ar avea o metresă, rupe pregătirile de nuntă programată fastuos la Viena, şi se retrage în singurătate. Dar iată că nava lui Nid soseşte la Geogiana şi în final, autoarea lasă să se înţeleagă că îndrăgostiţii se vor împăca.

Continue reading „Lucian GRUIA: GEORGETA BLENDEA ZAMFIR – SIMFONIE ÎN DOI” →

Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC

GALINA MARTEA, Basarabia – destin și provocare. Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020, Editura TipoMoldova, Iași, 2020.

Universitara născută în Basarabia, Galina Martea, deține un palmares de titluri naționale și europene cu totul redutabil, unul care o recomandă drept o personalitate de marcă a țării ei în care s-a făcut cunoscută ca poetă, eseistă, critic literar, gata să abordeze multidisciplinar temele pe care și le propune pentru studiu. „Doctor în ştiinţe economice”, Domnia sa a dobândit în 2005 titlul elevat de Academician de onoare al învăţământului universitar, cel în care a activat la Chișinău între 1991- 2010, remarcându-se ca cercetător ştiinţific în domeniul managementului educaţional. O descoperim prezentă între personalităţile de onoare din Enciclopedia Localităţile Republicii Moldova, vol. 14, în Pedagogi Români Notorii din Basarabia Interbelică și Postbelică, vol. II și de când Galina Martea s-a stabilit în Olanda lângă copiii ei, în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, adeverind că a fost remarcată ca personalitate de elită a diasporei române.

În anul 2016, devine membru titular ARA, adică al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte,/ American-Romanian Academy of Sciences and Arts, USA, ca după alți patru ani, pentru activitatea sa poetică, autoarea celor 9 volume de versuri, dintre care aș selecta În lumea mea (1993), Îngerii sufletului (1995), Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001), Durere tricoloră, Prin unda timpului/ Through the wave of time (ediție bilingvă), să intre în Societatea Regală de Literatură din Marea Britanie/ The Royal Society of Literature/, London, UK. Din anul 2018, este membru al Societății de Poezie din Marea Britanie Londra/ The Poetry Society/London UK, despre care puțini sunt cei care știu că este cea mai prestigioasă societate a poeților din Marea Britanie, fondată în 1912. O regăsim și în Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română, ca dovadă că pe bătrânul continent, de la Chișinău la Londra, numele Domniei sale este o prezență dinamică, în permanentă afirmare.

În țara noastră, Galina Martea este cunoscută și ca publicist, fiind primită în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România -UZPR- încă din anul 2014, ea desfășurându-și activitatea totodată în Forumul Democrat al Românilor din Moldova și în Consiliul Unirii. Scriitoarea captează problemele ardente ale societății, pe care conștiința sa le supune unui examen atent, cu instrumentele sociologiei, ale științelor economice, adevărate coloane de susținere a propriei observații directe, care totdeauna primează în fața teoriilor de oricare fel.

Atentă la tot ce apare mai reprezentativ în comunitățile românilor din întreaga lume, iată că tocmai a recenzat Istoria românilor canadieni 1890-2020, monografia românilor canadieni scrisă de Ștefan Străjeri din Michigan, SUA, carte monumentală care urmează să apară pe piață. Un exercițiu binevenit al criticii de întâmpinare. Este o dovadă că, privind lumea prin fereastra ei olandeză, nimic din ceea ce este valoros nu-i rămâne indiferent.

Așadar, un destin intelectual majusculat, ca experiență universitară și străbatere a depărtărilor, cum este cel al doamnei Galina Martea, ne dă de gândit și ne pune într-o nedumerire, întrucât aflându-se în Olanda, de acolo scrie cărți despre Basarabia. Citindu-i volumele de poezie și apoi eseurile, ajungem la concluzia că oriunde ar fi purtat-o viața, scriitoarea sociolog și poeta-savant, își întoarce cu mișcare de bumerang gândul spre locurile de baștină. O spun versurile ei sincere și tulburătoare: „Cântecul maicii răsună-n fuior/ Clipele deapănă țara natală /Codrul își scutură haina ușor.” (Cântecul neamului românesc ) Nici nu s-a stins ultimul ecou al crezului său artistic turnat în versuri prin care își propune „să-mi spăl întregul ținut/cu amurgul din inima mea”, când am decis să deschid volumul II al lucrării sale Basarabia – destin și provocare, ( cum se intitulează primul tom de proză scurtă și eseu apărut în 2016 la Editura Pontos din Chișinău, lucrare nominalizată cu Diplomă de Excelență de UZPR în 27 decembrie 2016.) și mă întâmpină un subtitlu lămuritor Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020. Autoarea fixează cadrul temporal al ultimilor 29 de ani la care se raportează meditația cuprinsă în elegantul tom publicat în anul 2020 la Editura Tipo Moldova din Iași. Cuprinderea noului tom în colecția Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan, promite o consacrare, dat fiind faptul din punct de vedere academic Consiliul Național al Cercetării Științifice recunoaște competența cunoscutei edituri ieșene pentru domenii ca filologie, istorie și studii culturale. O carte curajoasă, de stringentă actualitate, în care, după opinia franc exprimată de autoare în Nota introductivă, nu vor fi ocolite cauzele grave ale regresului înregistrat de R. Moldova în noul anotimp al independenței. Pe o anumită filieră ideatică, doamna Martea intră în consonanță cu americanul Thierry Wolton, autorul cărții Negaționismul de stânga (Editura Humanitas, 2020), pledând pentru privirea adevărul în față, într-o inițiativă de a revizui istoria contemporană, cu comunismul și nazismul, care „sunt două tragedii uriașe în istoria umanității”, în expresia americanului. De altfel, Thierry Wolton înțelege să combată negaționismul de stânga, propunând „să muncim cu adevărul, în adevăr. Să spui adevărul, să te încăpățânezi să spui adevărul”, ca astfel să se instituie „Cortina de Fier a memoriei”. Tot un „zid al memoriei” edifică și scriitoarea basarabeană, numai că Domnia sa raportează analiza socio-politică instituită strict la perioada 1991-2020 din țara sa, iar targetul este cu totul distinct, așa cum se va vedea în continuare.

Ca preambul la cartea Filozofia identității moldave…., Iurie Colesnic semnează o microrecenzie intitulată Parabola identității, în care maestrul literaturii adeverește avantajul privirii obiective, din afară, cu care Galina Martea „nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.” Eseurile ce urmează în noul volum se constituie ca autentice lecții de sociologie politică bazate pe principii etice solide și focalizând interesul pe destinul noii Basarabii, privite de o conștiință ardentă și responsabilă.

Abordarea dintr-o asemenea prismă nutrește analiza politică și socială pe care o întreprinde Galina Martea în cele 45 de eseuri grupate în primul dintre cele trei capitole ale volumului. El se intitulează Omul și societatea acestuia-dependență de nonvalori și sacrificii. Formularea ne apare prolixă, dar anunță o raportare a destinului individual la scena evenimentelor colective. Capitolele următoare, mult mai reduse cantitativ, se intitulează Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean, cu 5 eseuri și Învățături pentru omul societății basarabene, dar și pentru orice individ din astă lume, având 6 eseuri, accentuând nota etică a demersului autoarei.

Teoria despre lumina raportată la viața umană nutrește cel dintâi text eseistic. Intitulat Basarabia-între lumina răsăritului și asfințitului. Existență prin laboratoriul întunericului, el se axează polarizant pe două epoci succesive, cea a trecutului comunist și prezentul neclar ca orientare. „Epoca totalitarismului sovietic, cu cea mai dură ideologie în timp, a lăsat urme adânci în conștiința, mentalitatea și comportamentul omului din societatea basarabeană.” Autoarea evocă deportările în Siberia și detențiile pe viață ale celor nesupuși puterii sovietice. Rezultatul a fost atmosfera de teroare care a mutilat raporturile între oameni, instaurând frica, neîncrederea, izolarea, producând „ruinarea completă a noțiunii de identitate personală, de identitate socială, de identitate națională.“ Analizată comparativ, noua etapă istorică a Basarabiei, „drumul redeschis după anii 1991 îi acordă omului basarabean dreptul de a-și crea un stat independent, dar, cu regret, nu-i oferă posibilitatea de a forma unul autentic, bazat pe valori naționale și criterii umane în dezvoltare.”

Titlurile date eseurilor sunt dintr-adins larg explicitate, ca să nu lase loc niciunei confuzii, ele luând uneori forma propozițiilor propriu-zise: Aberațiile trecutului domină actualitatea incertă-societatea moldavă în derută, Datoria externă-responsabilitate statală și nu povară sau angajament civil etc. Alteori formularea titlurilor este încărcată de revoltă explozivă în fața unor realități intolerabile: Numai în societatea moldavă! Tabelele electorale arhipline de persoane decedate, Corupția -dezmățul social în limite nemaivăzute, Violența contra copiilor-consecință gravă pentru viitorul societății etc. Chiar termenii folosiți în intitularea eseurilor marchează o stare extremă, solicitând măsuri urgente de ameliorare: Letalitatea prematură-amenințare reală pentru omul basarabean, Școala basarabeană-prizonier al sărăciei și degradării sociale, Intelectualitatea între schimbări și provocări-victimă a regimului social. Diagnoza pe care o inițiază autoarea stigmatizează răul din Basarabia -model de asumarea suferinței și a nelegiuirilor, cum este intitulat un alt capitol, ca ideea să treacă augmentativ și în Basarabia-societatea celor oropsiți. În fiecare dintre aceste eseuri ideile sunt argumentate bogat, bazate pe date statistice, acte juridice, documente clare, evenimente politice, sociale, din domeniul educației și culturii. Autoarea reconstituie un autentic calendar al vieții în societatea basarabeană contemporană, unul în care simțim că implicarea ei a fost directă și plenară. De aici, și valoarea de document autentic al unei asemenea mărturisiri tulburătoare.Tocmai spre a sublinia ineditul noii sinteze, autoarea putea să însereze la capătul lucrării sale atât de ample, (450 pag.), având note bibliografice la final de eseuri, și o bibliografie generală a temei, ca bază pentru cercetătorii viitorului.

Realitatea este că în anotimpul postdecembrist în România s-au scris multe cărți despre Basarabia și s-au reeditat unele mai vechi, cândva interzise. În revistele culturale din România, Basarabia este o prezență familiară, dacă aș semnala fie și numai serialul din „Vatra veche” de la Tg. Mureș dedicat de Gicu Manole publicisticii lui Mihai Eminescu despre Basarabia.

Desigur că s-au creat și pagini beletristice pe o asemenea temă generoasă. Radu Theodoru a publicat în 2013 la Editura Paco romanul istoric Calea robilor. Basarabia în flăcări, din dorința de a-i da lui Mihai Sadoveanu o replică, evocând Moldova secolului al XVII-lea, din vremea lui Duca Vodă și a lui Șerban Cantacuzino, scriitorul recompunând evenimente militare, atmosfera epocii din Moldova medievală, proiectată pe cadrul larg al Europei. Spre deosebire de asemenea plămădiri ale fanteziei, Galina Martea nu-și propune o carte beletristică, ci una literară nonficțională, de argumentare a unei atitudini responsabile față de patria sa, aflată în suferință. În bună tradiție moldovenească, ea întreprinde un județ, o gâlceavă cu lumea cea nou instalată în țara moșilor și strămoșilor ei. Autoarea dorește să denunțe fără teamă netrebniciile conducătorilor politici, socotind că aceasta este calea unei viitoare asanări. O diagnoză exactă este singura linie de start solidă de la care poate porni viitoarea cursă a ameliorărilor necesare în Basarabia.

„Plângerea” Galinei Martea nu este o noutate pentru mulți dintre cititori. Despre drama istorică a Basarabiei au vorbit în lumea largă oameni de mare expertiză, invitați în comunitățile diasporenilor noștri. Poate că nicăieri durerea Basarabiei nu a fost prezentată de compatrioții autoarei noastre ca la reuniunile culturale de la Câmpul Românesc din Hamilton Canada. Acolo, istorici universitari, precum Anatol Petrencu, decan de facultate la Chișinău, care între 1998 și 2006 a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, și mai tânărul Alexandru Revencu sau acad. Nicolae Dabija, scriitor de un eclatant patriotism românesc ori Dorin Chirtoagă, jurnalist și fost primar de la Chișinău, au prezentat în răstimpuri pagini cutremurătoare din viața basarabenilor. De neuitat a rămas modul cum scriitorul Boris Leu Vasiliev a prezentat la Câmpul Românesc din Hamilton cartea Stalin mi-a furat copilăria, el care de la 9 la 14 ani a trăit în gulagul comunist din Siberia, acolo unde peste 200.000 basarabeni au umplut cimitirele. Cartea lui de evocare devine un document cutremurător al crimelor comunismului instalat după ocuparea în 28 iulie 1940 a pământului românesc de către sovietici. N. Dabija nu ezită să socotească această carte a prietenului său Boris Leu Vasile (nume schimbat de sovietici în Vasiliev) o „redută a neuitării”. În amintirile mele directe de la Câmpul Românesc, unde începând din vara anului 2006 am fost invitată permanent, apare, între alți basarabeni, prof. Iacob Cazacu Istrate, scriitorul care din Toronto își versifică simțirea: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!…” (Inima)” Să nu uităm că la Câmpul Românesc s-a stabilit sediu Forumului românilor de pretutindeni. Profesorul Cazacu este fondator al Consiliului Unirii, menit să înfăptuiască reîntregirea, și nu întâmplător Galina Martea este membră a acestui for.

Lucrarea Basarabia – destin și provocare, cu cele două volume ale ei, este o carte de atitudine curajoasă, patriotică în cel mai ales sens al cuvântului. Contrar uzanței oficiale, ce încearcă să ateste în prezent dincolo de Prut un popor moldovenesc autonom, autoarea folosește fără excepție formularea „poporul român basarabean”. Pentru noul stat, Galina Martea nu uzează forma Republica Moldova, ci recurge la o prescurtare diminuantă „R. Moldova”. Așadar, o formulare prin care simțim prezentă atitudinea ei contestatară.

Meditația autoarei are un reper cronologic în data de 27 august 1991, când R. Moldova și-a proclamat independența, devenind un stat autonom și liber. Iată un moment de luminoasă nădejde că viitorul va aduce românilor basarabeni triumful echității umane, al justiției și integrității, după atâtea decenii de suferință într-un regim totalitar sovietic comunist. Speranța în „reîntregirea neamului românesc cu patria-mumă, România, cât și o integrare în spațiul comunitar european” s-a izbit de o altă tendință, adversă și potrivnică, explicabilă prin politica de deznaționalizare acută suferită în timp de românii Basarabiei, „aspirațiile fiind diverse în dependență de originea omului.”, cum ține să explice autoarea. Seismica provocată de trecerea de la o economie centralizată la sistemul pieței libere este înregistrată în noua carte cu tot traseul ei de năruiri păgubitoare pentru cetățeni.

Discursul scriitoarei trece prin formulări interogative, ce cheamă cititorul la implicare activă. Formulările, în care ideile esențiale sunt subliniate prin scrierea în italic, abundă în enumerări ce fixează o stare dramatică: „Basarabia, cu o clasă dominantă extrem de neomenoasă și necinstită care nu-și îndeplinește cu demnitate îndatoririle morale și funcționale față de propriul popor și societate, este țara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul și tot ceea ce se numește existență umană și socială.”

Panoramarea vieții Basarabiei contemporane se realizează exhaustiv, marcând pe baza datelor statistice chiar și parametrii specifici calității vieții. În acest sens, concluzia cercetătoarei este că 20% din populația din R. Moldova viețuiește sub pragul absolut al sărăciei, mai vitregiți decât orășenii fiind locuitorii din mediul rural.

Sarabanda nelegiuirilor unor guvernanți, care aveau susținerea diferitelor formațiuni politice, indiferent de orientare, în egală măsură vinovate de decăderea țării, este panoramată cu aceeași forță acuzatoare. Cartea devine un rechizitoriu neiertător la adresa celor ce se fac vinovați de degradarea vieții în societatea basarabeană, care este pe cale să-și piardă cea mai prețioasă moștenire, conșțiința identității sale naționale.

Raza de speranță adusă de guvernarea din perioada 8 iunie-14 noiembrie 2019, având în frunte pe proeuropeana Maia Sandu, care “a încercat să schimbe cursul istoriei“ creând relații de înțelegere reciprocă atât cu Occidentul cât și cu Răsăritul, s-a stins prea curând. Socialiștii au demis această guvernare purtătoare de progres, trăirea scriitoarei relatând “cu mare regret” o asemenea răsturnare politică. Scriind pe baza unei documentări minuțioase, realizate prin coroborarea celor mai diverse surse, Galina Martea retrăiește ea însăși fiecare moment, de la ratificarea noii constituții din 28 iulie 1994, când s-a pus capăt conflictelor militare, cu “pierderi de vieți omenești”, prin declararea autonomiei Transnistriei și Găgăuziei, la revoltele declanșate în 1995 spre a dobândi drepturi nu doar economice și politice, ci și culturale. Revendicarea studenților și intelectualilor de menținere a limbii române ca limbă de stat nu a fost împlinită. Lăcrimând din tot sufletul, scriitoarea concluzionează: „Dar cu mare regret, nu a fost să fie așa…”. Cuvintele alese se asociază în perechi de epitete ( țara a devenit „un stat falimentar și nefuncțional”), de forme substantivale ( insuccesele au drept cauze “ incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia…”) ori cu valoare verbală ( „…personalitatea societății basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă”). Denunțând „obscenitatea puterii”, autoarea adoptă un stil direct cu inflexiuni de oralitate, recurgând la formulări ca „să-mi fie cu iertare această părere”, „sau mai bine zis…”, „nici nu este cazul să ne întrebăm” etc.

În optica tragică a scriitoarei, patria sa devine o vale a plângerii, pentru că „anii de independență din ultima perioadă s-au dovedit a fi cei mai grei și cei mai dezastruoși, -o rană imensă cu o pecete nemiloasă pentru poporul român basarabean.” În esența lor, cele 45 eseuri se constituie ca variațiuni pe aceeași temă, cu reluarea obsedantă a acelorași neliniștitoare constatări, conducând spre un diagnostic trist, descurajant.

Ce soluție propune eminenta basarabeancă, nutrind convingeri unioniste?

Capitolul secund cuprinde o teorie salvatoare pentru Basarabia ei natală. Eseul intitulat O națiune în două state separate are ca punct de plecare desprinderea Basarabiei din colosul sovietic multinațional, pe care Soljenițîn îl numea „statul-pușcărie”. Invocând exemplul unificării Germaniei, Galina Martea semnalează cu febrilitate faptul că aceeași situație „este, a fost și mai rămâne, cu regret, în sud-estul Europei…Două țări încă mai sunt la o răscruce de drumuri pentru a-și decide soarta reunirii.” Autoarea coboară până la nivelul de percepere a necesității acestei reunificări de către om, cetățeanul țării, care „este dezechilibrat și nu cunoaște esența valorii adevărate prin care se regăsește.” Într-un moment al lucidității, Galina Martea rostește cel mai dureros adevăr, recunoscând că „R. Moldova este o țară peste măsură de rusificată”, întrucât limba rusă este impusă pentru comunicarea interetnică între diferite naționalități ale republicii, dar și „pentru o mare parte din băștinași considerați moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă.” Așadar, procesul de rusificare continuă, unul de durată seculară, la care a fost supusă Basarabia își etalează în prezent rezultatele și aceste efecte dezastruoase fac superfluu pe moment orice comentariu.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC” →

Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste

Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea Continue reading „Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste” →