Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN

Poezia care ajunge la sufletului celui ce o citește, sinceritatea și limpezimea destăinuirii unor gânduri și emoții, fac din poeziile alese în această antologie, o probă de onestitate poetică și civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate și așa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenența sufletească la aceste două țări: România și Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia.

În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc și azi și îi sunt recunoscătoare. Le iubesc și le respect pe amândouă. Nu am așezat între ghilimele această spunere pentru că, de fapt, nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată și potrivită cu exprimarea în limba ebraică. Într-o superbă caracterizare, aș zice chiar inegalabilă prin felul de a păstra măsura vorbelor, Zoltan Terner scrie: „Ne oferă o mirabilă lecție despre cum poți îmbătrâni frumos.(…) Ceea ce definește întâi de toate superba personalitate a poetei este insolita îngemănare între dârza verticalitate morală și delicatețea sufletească. (…) Prin scrisul ei, Mărioara Găitan ne aduce o adiere de bunăstare sufletească.”

Aș adăuga că un fel de rapel peste timp și spații transpare din întrebarea „Cine-s eroii?” evident sub impresia puternică a istoriei Statului Israel însă poezia duce cu gândul și la drama războiului de eliberare a României de sub ocupația fascistă. Căci tema eroismului și a sacrificiului personal este nuanțată și prin tema celui care supra-viețuiește, rămâne, prin tema martorului ocular marcat de durere și traumă, în fine, teme universal umane, temele luptelor pentru independență și păstrarea identității ființei naționale. Cele care nu se perimează niciodată. Când ajunge poezia la sufletul cititorului, mai cu seamă atunci când ea e tălmăcită în alte limbi? Tocmai atunci când atinge struna universală, general umană, când trece din emoție, prin meșteșug liric, către mesaj artistic umanist.

De fapt în biografia poetei au fost de toate: și război și refugiu, și sărăcie, luptă pentru supraviețuire, și speranță, mereu luat totul de la capăt, și stăruință, dragoste pentru inocența copilăriei căreia i-a dedicat mult din scrierile ei, și nespusă tandrețe de rememorare pentru companionii ei de la Școala de literatură Mihai Eminescu din anii ’50 ai Bucureștilor, creație instituțională a epocii dar de care nu se poate face abstracție tocmai prin valoarea incontestabilă a unor nume care s-au afirmat acolo, și muncă asiduă de redactor, iar mai apoi începuturile unei noi vieți în Israelul care i-a deschis o altă viziune dar a și lăsat-o ca în adâncul inimii să scrie în românește. O viață de om marcată de prietenii literare, doldora de amintiri, din care, cu aceeași neschimbată blândețe și modestie, Maria Găitan Mozes ne împărtășește și prin această frumoasă antologie.

––––––––-

Cleopatra LORINȚIU

12 decembrie 2020, Tel Aviv

***

Poetry that reaches the soul of the reader. The honesty and clarity of the revelation of some thoughts and emotions make the poems chosen in this anthology, a test of poetic and civic honesty. Here I am as I am, seems to say the poet Maria Găitan Mozes, this was my life, with good and with less good, I assumed them all, and so I went through almost a century of history, a life marked by the soul belonging to these two countries: Romania and Israel. In the first, whose mother tongue formed me, I arrived at the dramatic moment of the war, as a refugee from Bessarabia.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN” →

Violeta BUTNARIU: ,,Focul din Noi” – volum de poezii pentru suflet, al autoarei Mihaela CD

În lumea asta abstractă, e un adevărat curaj să faci un tablou sau să visezi poezii, pe care apoi să le şi scrii, cu emoţie, cu frică, cu curaj.Cu emoţia visului, cu frica de a nu fi înţelese greşit şi curajul de a-ţi asuma o răspundere. Frumosul este peste tot, în noi stă puterea de a-l răspândi!

Apreciez frumuseţea poeziilor scrise de Mihaela CD, care te subjugă prin apoteoza mirificului şi a amănuntelor simple şi simbolice totodată. După ce îi citeşti poezia, nu poţi să nu rămâi îndrăgostit de ea. Pentru câteva minute eşti acolo, în famiĺia ei de cuvinte frumos aşezate, care îţi amintesc de fl uturii din stomac, de propria familie sau de anotimpuri celeste. Ca un acrobat pe sârmă, poate trece prin cele mai triste momente la cele mai vulcanice sentimente de fericire totală, de abandon în iubire eternă sau de beatitudine în faţa unui răsărit.Dincolo de cuvinte, se ţes gânduri frumoase, se leagă prietenii sincere, se spun dureri sau bucurii pe care doar poezia le poate conduce.Iar poezia ei e fărâme din cristale cereşti, plămâdite în suflet pur şi incandescent. Fără să abuzeze de metafore acrilice, ne face să vedem culoarea viselor, a fericirii sau a tristeţii. Puritatea stihului e precum o cupă de crin alb, care te îmbie să-l miroşi. Parfumul te poate ridica până la nori sau coborî până în neant.

Respectul şi sfinţenia cu care curge versul, singur, îţi impun să te înclini cu respect pentru limba, pentru stăruinţa şi pentru giuvaierele primite de la el. Acolo unde Dumnezeu a pus har cuvintele oamenilor sunt mici, incomparabile cu talentul poetei.

Continue reading „Violeta BUTNARIU: ,,Focul din Noi” – volum de poezii pentru suflet, al autoarei Mihaela CD” →

Gheorghe Apetroae – IRINA LUCIA MIHALCA – ”Nemărginitele întinderi ale cuvântului”

IRINA LUCIA MIHALCA – ”Nemărginitele întinderi ale cuvântului”: aceste versuri reflectă zbuciumul neîncetat al poetei Irina Lucia Mihalca de a smulge misterelor, tainele acestora, doar prin semnificațiile și semnele cuvintelor, astfel cum sunt structurate în vehicole diferențiale apollinice ale cunoasterii paradisiace, în axialitatea erosului universului atemporal și câmpurile sale astrale în care se mișcă materia pe orbite astrale comparate prin biologism, cu inelele xilinice în jurul măduvei (axei) arborelui, atacând, astfel, în forță prin salbe de cuvinte magice redutele lucifericului și chiar reușind străpungeri importante în mister, în paradoxia dogmatică, atât cu ”drumul spre vârf al sevei” cât și, înspre finalul poemului, cu ” capătul de drum” al cunoașterii dincolo de posibil!

Foarte interesante, atât ideatica cât și lirismul acestui poem!

Felicitări!

Gheorghe Apetroae

Livia CIUPERCĂ: Despre jertfa cea biruitoare

Profesor Florin Sandu Țene, cunoscut în mediul literar și al jurnalismului românesc, cu pseudonimul Al. Florin Țene, mi-a dăruit, de curând, o carte, cu un titlu simbolic, Ce greu a fost în noaptea asta! (Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2021). Aceasta nu este o monografie, precum ne-am lăsa înșelați de mențiunea care urmează titlului propriu-zis, „Viața poetului Traian Dorz. Între realitate și poveste”. Ci, dimpotrivă.

Ce greu a fost în noaptea asta este un roman social-politic, în care ni se revelă povestea vieții unui creștin, al unui vlăstar de român neaoș, hărăzit să traverseze mirajul unui contorsionat traiect existențial, un mărturisitor al „Oastei Domnului”.

Cele optsprezece capitole ale romanului, însoțite de câte un citat reprezentativ din gândirea propovăduitorului și psalmistului Traian Dorz, precum și motto-urile adiacente, au darul de a incita pe cititor.

În postura de narator omniscient, autorul Al. Florin Țene dorește să capteze atenția lectorului nu doar asupra protagonistului, cu a sa evoluție care este ascendentă și impresionantă, ci și asupra evoluției societății românești, pe durata mai multor epoci istorice.

Impresionează acribia documentării și insistența asupra detaliilor de natură socio-politică și confesională.

Apreciem scriitorului Al. Florin Țene plăcerea de a se apleca și asupra segmentului etnografic transilvănean, prin termeni specifici zonei natale a eroului său; termeni cu o rezonantă aparte, mitic-baladescă. Pitorescul narării dovedește talent scriitoricesc, nu doar documentaristic. Așadar, termeni precum: „candalău” (sobă), „cișnel” (porc), „ludaie” (dovleac), mihei etc. – mă îndreptățesc să-mi imaginez un adevărat excurs în puritatea existențialului nostru, corolă prețioasă a fondului lexical ancestral.

Ochiul auctorial acordă o atenție deosebită protagonistului. Nașterea, visul premonitoriu, primii ani de viață (cu tatăl, prizonier în Siberia), munca împovărătoare la câmp, elev al „școlii confesionale” din Oradea etc. Deopotrivă, surprindem docilitatea copilandrului Traian în fața primelor semne care îi vor modela viața. Reținem acele stări premonitorii care dau contur, prin imaginea bisericuței de început de secol al XVIII-lea din satul Talpe sau norii care profilau în dansul lor mișcător, chipul Mântuitorului.

Întrezărim, la un moment dat, cu plăcută și emoționantă surpriză, și o altă perspectivă narativă, o anume contopire cu ființa căreia îi dă contur, înnobilându-o, cu naturalețe și simplitate firească, atunci când sufletul său adolescentin se lasă vrăjit de primii fiori lirici, învăluiți în maramă euharistică: „Odată, L-am văzut trecând / cu turma pe Păstorul blând / mergea cu dânsa la izvor / blândul Păstor, blândul Păstor (…)”.

Cu aceeași finețe și subtilitate descoperim necesitatea de a puncta momente de reală importanță în evoluția societății românești. Unele dureroase, precum imaginea „Bihorului – tăiat în două de granița cu Ungaria”; ticăloșia ungurilor, în plină noapte, de a schimba bornele de hotar; altele, de-a dreptul, firești, în plan evolutiv, civilizator, precum: aparatul foto „cu burduf”, trecerea de la opinci la încălțări domnești, lampa „cu fotoghin”, mașina de scris „Kappet” etc.

Personajul Traian Dorz, aflat în perpetuă căutare, se lovește, nu de puține ori de nedreptăți („Fiecare boală-și are începutu-ntr-un păcat / trupul nu se-mbolnăvește, cât e sufletul curat”) care nu-l vor slăbi până-n ultima clipă a existenței sale pământene. Este și acesta (intuim), un semn că el este fiul iubit al Domnului, iar prin toate încercările vieții, menit să devină mărturisitorul! Și acest „examen” fi-va de fiecare dată dur, amplificat de divergențe doctrinare sau frământări politice: grozăviile războiului, Germania nazistă, Armata Roșie, cenzura, anchetele și umilirile inumane („Golgota stă și az’ / din chinuri și pieire”), lagărul Popești-Leordeni, domiciliul forțat în Bărăgan, Gherla, „Decretul de amnistie” (16 iunie 1964) etc.

Continue reading „Livia CIUPERCĂ: Despre jertfa cea biruitoare” →

Voichița Tulcan Macovei: ,,CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA” de Al Florin Țene – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste

Scriitorul Al Florin Țene este fidel șieși și Literaturii Române.

Recidivează acum cu un nou roman „între realitate și poveste”, de data aceasta, despre un mare poet creștin-ortodox care și-a dăruit întreaga viață învățăturilor Sfintei Scripturi.

„Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunități creștine ce a revenit în sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare și pe paginile manualelor școlare, care sunt prea schematice și neiertătoare ignoranțe cu ierarhiile valorice. În centru creației lui Traian Dorz nu este Golgota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunțarea miresmei de tămâie a Învierii”, afirmă scriitorul Ionuț Țene în prefață, introducând cititorul în conflictul stufos și dureros al cărții.

Am citit cu interes această carte.

Cunoșteam poeziile (multe devenite cântări) ale poetului Traian Dorz, dar mărturisesc faptul că am știut mai puține date despre viața și personalitatea sa. De aceea, cartea scriitorului Al Florin Țene este binevenită pentru toți aceia care doresc să cunoască un poet creștin-ortodox ce nu s-a lăsat atins de-a lungul vieții de nicio adiere a curentelor politice din timpurile prin care a trecut (legionare, comuniste, sau de altă culoare). Traian Dorz a fost animat doar de credința și dragostea pentru Iisus Hristos, Mântuitorul omenirii.

Cartea este bine structurată refăcând cu o exactitate până la detaliu, existența poetului Traian Dorz. Principalele planuri narative urmăresc: a) familia parentală (casa, părinții, soția și copiii); b) formarea caracterului de creștin devotat Tatălui Ceresc; c) marea familie creștină (Oastea Domnului). d) politica statului român surprinsă în diferite perioade istorice;

În construirea epicului, găsim un narator omniscient, asemenea marelui Marin Preda. Ne-a rămas monumentalul romanul „Moromeții”, în care este descrisă familia Moromeților, dar și marea familie a țărănimii române în lupta pentru libertatea sfântă oferită de proprietatea asupra pământului. La fel procedează și scriitorul Al Florin Țene în creionarea universului vieții poetului Traian Dorz: accentuează minunat legătura dintre familia (casa părintească) a poetului și aceea frățeacă, a creștinilor uniți în gruparea ortodoxă Oastea Domnului. Liantul dintre cele două familii este Traian Dorz, după cum în „Moromeții” este Ilie Moromete.

Ilie avea suficiente probleme acasă, cu propria familie. Dar aceasta nu l-a oprit să lupte pentru credința lui în libertatea țăranilor, pusă în pericol prin colectivizarea comunistă, vorbind prietenilor în poiana lui Iocan. Spre deosebire de Ilie, care este abandonat de toți, Traian Dorz este susținut până la capăt de soția Maria, de propriii copii. Chiar tatăl Constantin, va deveni din dușman, un ajutor de seamă al fiului și al Oastei creștine.

Epocile istorice parcurse de poet sunt descrise cu obiectivitate critică. Tehnica detaliului, scenele reprezentative acelor lumi sunt impresionante.

Ca și în celelalte romane închinate vieții unor mari poeți din literatura noastră (Al. Macedonski, Ion Minulescu, Radu Gyr), aerul de poveste este țesut în jurul realităților trăite de scriitori. Dar, în cazul lui Traian Dorz, trebuie să recunoaștem că realitățile dure, trăite de către acesta, domină țesătura de poveste.

Și mai trebuie subliniat ceva!

Cartea este atât de bine scrisă, încât naratorul-autorul Al Florin Țene ajunge să se identifice cu un creștin ortodox puternic în convingerile sale, de pe pozițiile cărora analizează, face considerații sau îndeamnă la reflecții!

Familia (casa părintească).

Povestea familiei Dorz este țesută de narator pe pilonii realităților crude trăite de membri ei. Atmosfera este recreată prin limbajul bihorean, impregnat cu expresii ungurești, termeni explicați la subsolul paginilor, transportând cititorul în zona pitorească a Bihorului „ – Cine ne strigă? / -Eu! Mărie…vecina lui mă-ta. / Aaaaa, Floareo! Tu ești? Ce vânt te aduce? / Mi-o venit feciorul în permisie și mi-a adus depeșa asta de la bărbatu-to!” (pag. 14)

Era vorba despre o scrisoare a lui Constantin, tatăl lui Traian, aflat pe frontul Primului Război Mondial, care, până la urmă, s-a întors acasă din prizonieratul siberian…

Traian era deja de patru ani!

Interesant este fotografiată de către narator psihologia oamenilor de la sat din acea vreme!

Deși era normal ca tatăl să-și iubească fiul născut în absența sa, nu s-a întâmplat așa. Micul Traian a avut mult de suferit din cauza bătăilor primite (de cele mai multe ori fără motiv) de la tată.

Deși o familie bogată, cu pământ și recolte îndestulătoare, micul Traian nu și-a găsit fericirea, și nici împlinirea, în sânul acesteia: „Mama ta a dracului, m-ai călcat pe cizmă. Nu te uiți pe unde fugi? O palmă grea a simțit băiatul după ceafă”. (pag. 26)

Nici la școală nu a fost lăsat, fiind obligat să lucreze în gospodăria familiei.

Subtil, naratorul ne sugerează motivația căutării de către copil a unei alte familii în care să se poată împlini sufletește: „Erau trei persoane în familie, dar Traian se simțea singur…Fiecare cu singurătatea lui.” (pag 26)

Din acest moment, romanul urmărește formarea personalității acestui copil, a căutărilor sale pentru împlinirea sufletească. Putem afirma că, privită din această perspectivă, viața lui Traian Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: ,,CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA” de Al Florin Țene – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste” →

Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?

„CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Teodor Sărăcuţ-Comănescu!

Cred că s-a întrebat şi scriitorul Teodor Sărăcuţ-Comănescu. Poate a şi răspuns unei asemenea interogaţii, iar rezultatul nu i-a plăcut. Aşadar a purces la a scrie proză cu oarece tâlcuiri, glume şi uşoare ironii. Meşter în ale scrisului, asemenea croitorului dibaci a ales acul şi foarfecele cele mai ascuţite, decupând cu atenţie din viaţa reală o bucată de material viu colorat, chiar strălucitor pentru a realiza un text plăcut, atractiv şi rezistent în timp.

Povestea din „O glumă… vindicativă“ se petrece în vatra satului, cu personaje dintre localnici, oameni harnici și cu multe alte calități, dar și cu oarece vicii, metehne (răzbunători și băutori…). De, nimeni nu-i perfect! Personajul cheie, în jurul căruia se urzește țesătura narațiunii este un musafir nepoftit și de temut, un „urs păcălit”, nu de vulpe, ci de data aceasta de poreclitul „Furcoi”. „Porecla o preluase oarecum de la bunicul lui, cel care îi lăsase vatra moștenire“, ne spune autorul.

Frumos prezentată şi argumentată este legătura dintre generaţii, transmiterea unor cutume, obiceiuri şi îndeletniciri. Autorul descrie cu mare atenţie şi delicateţe dorinţa părinţilor şi bunicilor de a-i convinge pe copii şi nepoţi să rămână în sat. Legarea de glie a acestora este o lege nescrisă în comunităţile rurale, urmaşii continuând să-şi trăiască viaţa în acelaşi mod cu cel al înaintaşilor. Să se bucure de agoniseala acestora, dar s-o sporească prin muncă şi să lase şi ei moştenire împlinirile lor. <Bătrânul îl îndrăgise de mic și îi ținea hangul când nepotul se da la șotii, ba oarecum îl și mai ademenea cu tot felul de lucruri ce-i plăceau copilului, îndepărtându-l parcă voit de școală. O făcea dinadins ca să fie sigur că nepotul îi va continua munca și nu va rămâne pustiu „furcoiul”>.

Lumea satului are o geografie spirituală aparte, previzibilă, dar şi insolită. Teodor Sărăcuţ-Comănescu ne spune chiar în titlu că uneori, gluma trăieşte alături de răzbunare. Povestirea este o înşiruire de întâmplări, autorul alegându-le pe cele mai relevante şi expresive. Dacă reacţiile par a fi cele fireşti, în toate există şi dedesubturi, care stârnesc ilaritate şi bună dispoziţie. Tendinţa de a se lua în băşcălie unii pe alţii se manifestă la cote înalte. Astfel, în monotonia satului, unde, de obicei lucrurile se întâmplă după ritualuri ştiute şi bătătorite de zeci şi sute de ani, apar evenimente ieşite din comun, precum intrarea unui urs în sat care aduce prejudicii unui localnic, distrugându-i câţiva pomi din gospodărie. Cumpătat şi cu scaun la cap, proprietarul livezii consideră că este de datoria lui să-l anunţe pe primarul satului. Astfel, acesta îşi caută identitatea, îşi caută locul care crede că i se cuvine ca cetăţean în viaţa satului, în jocul plin de sevă al existenţei. Cântăreşte bine şi decide să participe, să se implice activ. De data aceasta, îl preocupă identificarea unei idei, a unei soluţii, a unei rezolvări, sperând s-o găsească la cel care ţine în mână frâiele comunităţii. Onest şi serios merge şi anunţă întâmplarea cu ursul, dar este luat peste picior de către edil în faţa unor consăteni. Dându-i un sfat irelevant, stârneşte râsul celor prezenţi. Chiar dacă în suflet este supărat, Furcoi nu se exteriorizează. El nu consideră că iniţiativa lui de a cere ajutorul este un eşec, ci caută o soluţie pentru a-şi rezolva problema. Se gândeşte la un plan pentru a-l doborî singur şi fără incidente pe urs. „După ce a ajuns acasă, nici nu i-a trebuit mult să se gândească, cum să rezolve situația, oricum era cunoscut pentru hâtreniile și farsele pe care le făcea mai ales sătenilor care îl mai luau peste picior“.

Parcă printr-o ironie a sorţii, inspirat de sfatul incoerent şi stupid primit, el stabileşte metoda de a soluţiona problema. Şi care i-a fost cea mai la îndemână, din moment ce: „Furcoi era un om harnic, mereu cu zâmbetul pe buze, pus pe tot felul de glume, lucru ce îl făcea să fie plăcut sătenilor. Îl strica însă băutura, cu care era bun prieten încă de tânâr, dar atunci ținea la băutură, că adesea nu prea știai dacă era băut, numai dacă vorbeai ceva mai mult cu el, până să te dumirești“. Elixirul potrivit, care nu dă greş niciodată pentru a adormi pe cineva. Această combinaţie „dulce ca mierea şi tare ca ţuica“ îl atrage pe urs, îl turmentează imediat şi-l adoarme tun. În concluzie, punct ochit, punct lovit. De data aceasta, doborâţi doi dintr-o singură lovitură, ursul şi primarul. De la un posibil eşec la reuşită n-a fost decât un pas, realizat cu inteligenţă. Dar, a fost şi o lecţie pentru edilul care se considera superior, se vedea pe un soclu înalt deasupra concetăţenilor pe care-i reprezenta şi-ar fi trebuit să-i ajute în situaţii delicate, dificile.

Ineditul povestirii constă în maniera de prezentare a faptelor, însă autorul este şi un iscusit portretist, conturând portrete ale personajelor cu lumini şi umbre în proporţii bine stabilite. Calităţile şi defectele se completează în aşa manieră încât personajul este plăcut, îl are pe vino-ncoa, te face să empatizezi cu el şi să-l îndrăgeşti. În planul epic, personajele umane câştigă savoare prin existenţa ursului. Dialogul este ritmic, replicile cu nuanţe hâtre, uneori cu înţelesuri absconse. Într-o poveste cu evoluţie graduală, autorul descrie cu precizie fapte şi evenimente. Punctul culminat, în loc să incite, să provoace îngrijorare, aduce linişte în sufletul lui Furcoi şi putem vorbi chiar de un final fericit al încurcăturii în care intrase, însă relaxarea lui provoacă furtună în ograda inimii primarului. Furcoi ascultător a urmat sfatul edilului, şi-a făcut treaba cum s-a priceput el mai bine, dar a lăsat decizia finală să-i aparţină celui care i-a dat sfatul. Acesta neştiind cum să acţioneze, apelează la structurile locale ale statului, în speţă la poliţie; „cei doi polițiști și-au coborât involuntar armele de pe umăr, în timp ce Furcoi râdea cu gura până la urechi”. Şi cum să nu râzi de o asemenea ispavă?

Dacă la început se manifesta o lipsă de limpezime a situaţiei, o nebuloasă în rezolvarea unei probleme stridente, acest lucru se redresează prin lentoarea reacţiilor şi tihna interioară a lui Furcoi, asemenea croitorului care măsoară atent de mai multe ori materialul şi taie o singură dată, atât cât este nevoie pentru a-şi croi haina dorită în care să se simtă confortabil. Şi, trebuie să recunoaştem că i-a reuşit şi tare bine îl mai prinde!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” →

Constantin MOȘONCAT: NECULAI MOGHIOR – ISTORICUL ȘI EROUL SĂU

Regretatul prieten profesor, Neculai Moghior s-a stins înainte de a fi pus punct proiectului său de suflet despre povestea adevărată a Regelui Ferdinand I, regele tuturor românilor. Încredințându-mi-se manuscrisul spre finalizare, am încercat să continui ideile și stilul de narațiune folosit de autor, fără a mă abate de la firul evenimentelor, cu rare excepții și numai pentru a da explicații sau înțeles mai larg ideilor începute.

Cartea de față continuă o altă poveste, publicată, în 2018, la Centenarul unirii Basarabiei^[1], al cărei cuvântul regesc o continuă pentru Unirea neamului românesc, până la sfârșitul vieții personajului principal, Regele Ferdinand I, cu câteva momente extinse, din tumultoasa sa activitate, care privesc: Unirea Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, vizita regală în aceste provincii istorice Unite, participarea armatei române la salvarea Europei de bolșevism, încoronarea și unele măsuri economice, administrative și legislative pentru consolidarea României Mari.

Multă dragoste și căldură, tristețe și emoție, lacrimi și flori, decizii pentru toate veacurile, multă voie bună și speranță cuprinde perioada care a urmat după revenirea suveranului în capitala țării, la 1 decembrie 1918. Iată un scurt fragment din ceea ce a fost atunci: „Ploi de flori cad pe prințesele noastre de la toate balcoanele. Școlile intonează imnul regal, iar entuziasmul publicului nu mai cunoaște margini (..) triumfători și măreți, trec călare regele și regina. E un moment sublim. Își regăsesc căminul părăsit o clipă în vederea mărețului ideal ce-l văd realizat azi. Ochii suveranilor lucesc de emoții nestăpânite. La dreapta suveranilor, impunător și radios, își face apariția generalul Berthelot, marele nostru prieten și colaborator la liberarea noastră. Trec mândri caii generalilor suitei pe pământul ce l-au eliberat”.

Apoteoză a războiului, acordarea bastonului de Mareșal, avea să fie un moment al cărui fast și răsplată a fost depășit numai de încoronarea de la Alba Iulia. În Cartea de Mareșal, generalul erou de la Mărășești, Eremia Grigorescu, Ministru de Război în funcție la acea dată, avea să consemneze, într-un frumos laudațio, meritele pentru care se acorda demnitatea și bastonul de mareșal. Din conținutul acestuia menționăm cele sintetizate astfel: „neclintita credință, înțeleapta cârmuire, dragostea de părinte față de țărănime, întâiul domn al tuturor pământurilor românești, era rugat a primi ridicarea la cea mai înaltă treaptă ostășească, care în graiul marilor popoare prietene, se cheamă: Rangul de Mareșal”. Frumoasă și grandioasă cinste dată ca un suprem Onor de către armata pe care o cârmuise regele pe câmpurile de bătălie! În toastul de recunăștință, la recepția care a urmat, evenimentului de primă mărime, Regele avea să adreseze un cuvânt de mulțumire aliaților francezi pentru sprijinul acordat, precum și să-și mărturisească neclintita credință ce a avut în biruința planurilor generalilor români, chiar și în zilele de grea cumpănă și că în acele împrejurări a înțeles „inima poporului român, a cunoscut puterea lui de rezistență și toate însușirile lui care i-au permis să-și păstreze naționalitatea în cursul veacurilor. În acele momente am dobândit convingerea că talpa țării, țăranul român” – ostașul cu brațul și cu vitejia strămoșească, a apărat neclintit hotarul și că lui i se cuvine răsplata binemeritată pentru jertfele aduse pe altarul țării. Când a luat moștenirea întemeietorului României moderne, Ferdinand a făgăduit în fața reprezentanților națiunii că va fi un bun român. și s-a ținut cuvânt, dând pământ țăranului-ostaș.

Mergând pe firul istoriei, autorul ne furnizează și date din momente tensionate, mai puțin cunoscute, cum de pildă este acela din 13 decembrie 1918, cînd, aflăm din amintirile lui I.G. Duca, dintr-o discuție avută cu generalul Rasoviceanu, care avea să recunoască cum că intervenția de pe strada Câmpineanu, lângă Teatrul Național, cu un detașament de vânători de munte a fost opera sa. Soldații au tras atunci, iar mai mulți „manifestanți au căzut morți, poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut în chip atât de crunt, încât unul din socialiștii cei mai de vază, Frimu, a și murit” și astfel influențele bolșevice au fost stopate. O fi fost acesta un moment al potolirii patimilor, poate dar, în fapt unirea, aplicarea reformei agrare și votul universal au făcut deschiderea nouă care au normalizat situația din România Mare.

Zânzania iscată de prințul moștenitor Carol pot constitui pagini de „picanterie” pentru cineva din exterior, dar și de adevăr care surprinde tare ale unui sistem politic încă necunoscute. Desigur că unele aspecte din perioada domniei „cu năbădăi” le-au provocat odraslele Casei rgale. Îndepărtarea crengii putrede, cum zicea suveranul, era necesară pentru salvarea onoarei coroanei (sau cel puțin amânarea momentului), într-o perioadă când au dispărut de pe harta lumii trei imperii, cu monarhi cu tot, și când uneltirile lui Racovscki, de la Iași, aveau ca țintă înlăturarea regalității prin atentat. Căsătoria cu Zizi Lambrino și apoi acea aventură cu focoasa Elena Lupescu, renunțarea la tron, decăderea din drepturi, inclusiv excluderea testamentară a lui Carol al II-lea și altele au fost grele lovituri primite de Rege chiar de la acela în care avusese încredere. Sfetnic apropiat, în toată viața, Ferdinand a avut-o pe Maria, femeie inteligentă și implicată în salvarea tronului (a se vedea vizitele de la Paris și Londra și întâlnirile cu Clemenceau și W.Wilson) și prezența sa în tranșee pe front și în spitale pentru tratarea răniților, cea care l-a secondat în toate acțiunile, a fost numită „mama răniților”. Și ea a fost cu aprigă judecată dar și cu inimă de mamă în strunirea lui Carol al II-lea.

Cu foarte multe amănunte se recompun momente importante, pentru istoria acelor vremuri, dintre care continuarea luptei armate contra bolșevismului unguresc și pentru salvarea centrului Europei, cu prezența și participare efectivă a Regelui în turneul său prin Ardeal, din mai 1919 și la forțarea Tisei de către armata română, din iulie 1919, episoade care redau ca o oglindă fidelă realitatea.

Cele mai importante măsuri pentru consolidarea statului român după Unire îl situau pe Regele Ferdinand I în fruntea acțiunilor instituțiilor pe care s-a bazat România Mare: biserica, prin numirea de noi episcopi și a primului Patriarh, în persoana lui Miron Elie Cristea, a propunerilor pentru o catedrală pentru înălțarea eroilor neamului, călătoriile făcute în 1920 în Basarabia și Bucovina, unite încă din 1918, reunirea Primului Parlament, precum și ratificarea Tratatului de Pace de la Paris^[2], și elaborarea unei noi constituții au fost evenimente ce poartă semnătura regală a lui Ferdinand I. Momentul de început a celei mai mari reforme agrare din istoria modernă a României și una din cele mai radicale din Europa, este povestit de către autor în persoana primului țăran împroprietărit, un participant la luptele de la Turtucaia, și la celebra bătălie a „fantomelor albe” (contraatacul în cămăși și izmene), la 6 august 1917, de la Mărășești. El se numea Ilie Stan Chimingeru, din satul Gurbănești. Tot ca măsură de consolidare a statului, Neculai Moghior exemplifică cazul armatei, prin recompensele morale acordate generalilor și ofițerilor, prin avansarea în grad și decorarea cu „Crucea Comemorativă”, instituită în acest scop.

Cu mult rafinamet și o completă descriere autorul redă momentul solemn și suprem al recompensei simbolice care i s-a acordat lui Ferdinand I, prin încoronarea ca întâiul rege al tururor românilor, după făurirea României Mari, în cetatea dacică, unde și înaintașul său Mihai Viteazul, împlinise „pohta” românilor din cele trei țări surori, declarate unite, tot la Alba Iulia. În prezența poporului și a delegațiilor străine, avându-l șef al întregului protocol pe viteazul general Traian Moșoiu, Regele tuturor românilor avea să poarte coroana de oțel a României Mari. Generalul Henri Cihoski, comandantul Corpului 7 Armată, a întâmpinat oficialitățile delegației franceze, din partea aliaților, condusă de mareșalul Foch, secondat de generalul H.M. Berthelot, ca ambasador extraordinar al Republicii franceze la eveniment.

Momentul încoronării a creat unele disensiuni printre români. Datorită faptului că suveranii erau practicanți catolici, și al refuzului Romei de acordare a dispensei în această privință, „mir-ungerea”, de către Mitropolitul Primat Miron Elie Cristea, nu a fost posibilă, iar ca și consecință a ținut deoparte reprezentanții ardelenilor, bucovinenilor și basarabenilor de la festivități. Baldachinul nu putea înlocui Catedrala Încoronării, pregătită doi ani pentru acest scop, dar a servit numai ca loc al doxologiei pentru eroi. Ferdinand I deși devenise „bun român”, fiind excomunicat, pentru acest fapt de familia sa, din Casa de Hohenzolern, a fost împiedicat să împărtășească credința acelora pentru care se declarase bun român. și al cărui Rege se Încorona. Cu toate acestea, cu just temei autorul remarcă: Ferdinand avea să spună că „față de Dumnezeu și față de poporul Meu am conștiința curată”. Cu toate acestea, solemnitatea Încoronării de la Alba Iulia^[3], a fost cel mai fast moment al domniei Întregitorului Ferdinand I.

Din notele lui Nicolae Titulescu aflăm despre moartea regelui Ferdinand I, lapidar consemnată: 18 iulie 1927: „Regele [se simțea – n.n.] foarte rău și se așteaptă repede desnodământul fatal. Sunt nespus de întristat”. 19 iulie 1927: „La Externe, întâlnire cu Buzdugan și Stelian Popescu pentru regularea chestiunilor de funcționare a Regenței”. 20 iulie 1927: „La 3 m-a sculat Hiott la telefon ca să-mi spuie că a murit regele. Am telegrafiat imediat la toate legațiile […] La 4 [16.00] jurământul Regenței în fața Camerei. La 5 vizită la Regență. Guv[ernul] și-a prezentat demisia, dar a fost respinsă”.

Continue reading „Constantin MOȘONCAT: NECULAI MOGHIOR – ISTORICUL ȘI EROUL SĂU” →

Radu VIDA despre un roman al suferinței perpetue de Al.Florin Țene

„Ce greu a fost în noaptea asta!”, carte editată de „Casa Cărții de Știință (Cluj-Napoca, 2021) are un subtitlu semnificativ: Viața poetului Traian Dorz – între realitate și poveste. Este liantul care pune semnul egalității între celelalte romane de gen, romane ce s-au ocupat de resorturile existențiale ale lui Alexandru Macedonski, Gib. I Mihăescu, Ion Minulescu sau Radu Gyr. Sunt romane de mare respirație emoțională, cu date biografice mai mult sau mai puțin cunoscute, puse însă în contextul epocii și al evenimentelor importante care au marcat destine. Sunt însă și romane istorice, am putea spune. Și asta nu pentru că se ocupă de un trecut relativ recent, ci pentru că autorul folosește tehnici combinatorii și științifice specifice acestui gen literar, atât de – să recunoaștem – îndrăgit de cititori. Chiar și istoricii de marcă au aderat la ideea că evenimente concrete, exacte și adevărate descrise, trebuie să fie reale, iar „golurile” (situația economică și financiară, împrejurarea socială și, mai ales, politică) trebuie „umplute” cu cele mai plauzibile referințe, adaptate epocii și condițiilor existente la acea dată. Cu alte cuvinte, posibilitatea trebuie să fie cât mai aproape de realitatea acelui moment istoric. Sigur, conceptul a fost aplicat, intuitiv, și înainte de a fi conceptualizat de către marele istoric Constantin Dancoviciu, dar, din acel moment, scriitorii și-au asumat cel mai bine acest deziderat, de a găsi culoarea locală în tot și toate. Mărind, până la un procent foarte ridicat, autenticitatea trăirilor din momentul istoric descris.

Poetul religios Traian Dorz este, poate, cea mai reprezentativă figură a cumulului suferințelor cauzate atât de regimul totalitar instalat în România, cât și de trădările unor entități ce și-au asumat rolul de ”conducător unic” (pe felia lor de existență) în relațiile comunitare neacceptând disidențele de nici un fel și considerând că există o singură formă de credință, cea agreată, oarecum, și de statul comunist. Destinul acestui om deosebit, talentat și calat pe ideea creștină a iubirii aproapelui și divinității, este și pretext pentru devoalarea atrocităților unui regim nedrept, important, rod al unor devianțe ideologice ce nu aparțin și nu au aparținut poporului român. Al. Florin Țene derulează în fața cititorului captivat de succesiunea evenimentelor un… CV încărcat de durere și privațiuni de tot felul, convingerile, nevinovate, până la urmă, ale personajului fiind taxate de regim cu detenție grea: 17 ani de recluziune, în care doar viersul cutezător și crezul de nezdruncinat au fost reazem pentru suferinţe, la care alții, mulți alții, au clacat.

Remarcăm extraordinara documentare pentru ca firul romanului să urmeze linia dreaptă a adevărului. Asemenea unul actor de clasă, scriitorul se transpune atât în versatilul vremurilor totalitare, cât și în pielea personajelor, lăsând ca amănuntele plauzibile și cadența viersului evlavios să completeze fericit peisajul. Brutalitatea comportamentului de detenție, privațiunile de tot felul, atât în și înafara zidurilor închisorilor, reducerea animalică la absurdul comportamentului omului față de om sunt redate cu un realism devastator, tocmai prin folosirea dialogului simplu, firesc, fără intervenția comentatorului de pe margine. Astfel, firescul nefiresc dă credibilitate iar epicul mizeriilor de tot felul dezvăluie un tablou deloc retușat al unor vremi nu de mult apuse. Cititorul rămâne cu imaginea unei lumi absurde, aproape de neînțeles pentru generațiile mai tinere, întreaga existență a poetului Traian Dorz înscriindu-se într-o lungă noapte grea, de la începutul și până la sfârșitul vieții sale. Numai că această noapte prelungită, de reale suferinţe și lipsuri de tot felul dau – prin versurile scrise „la cald” de către Traian Dorz, dau, ziceam, speranța unei alte lumi care, chiar dacă iluzorie la acel moment, lasă loc binelui și iubirii. Până la urmă, iluziile din poemul „Vine-i vremea fiecărui” sunt rodul cântului amărâștean, care crede întotdeauna într-un destin mai bun, într-un destin, de iubire față de semeni. Daruri de neprețuit pentru un om sensibil, talentat și cu drag de tot ceea ce a putut crea Bunul Dumnezeu.

Continue reading „Radu VIDA despre un roman al suferinței perpetue de Al.Florin Țene” →

Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Petre Ioan Crețu

„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.

Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.

Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.

Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!

Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.

Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».

Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ” →

Galina MARTEA: „Ce greu a fost în noaptea asta!”, de Al.Florin Țene – poetul Traian Dorz între realitatea acerbă

Cu o carieră de amploare în arta scrisului, talentatul și neobositul scriitor Al.Florin Țene (prozator, poet, eseist, critic literar și de artă, publicist) există în astă viață cu misiunea sacră de a produce opere literare de calitate, acestea fiind recunoscute ca valori autentice în cultura națională română. Distinsul scriitor de-a lungul anilor a reușit să pună în lumină lucrări de mare calibru, abordând diverse genuri literare (poezie, proză, eseu, roman, analiză literară), astfel acumulând în palmares până la ziua de azi un număr de 85 de cărți editate. Pe lângă activitatea de scriitor, Domnia sa este un admirabil activist și manager cultural, în timp afirmându-se cu mult succes în calitate de fondator al diverselor cenacluri și reviste literare. Iar pentru a încuraja și mai intens activitatea scriitoricească din țară și Diasporă, Al.Florin Țene înființează în anul 2006 asociația profesională Liga Scriitorilor Români, fiind în același timp și președinte al acesteia. Așa fiind, Al.Florin Țene este un veritabil susținător al valorilor culturale românești, un promotor insistent în fructificarea vieții spirituale.

De această dată Al.Florin Țene vine în fața publicului cititor cu o lucrare impresionantă sau, mai bine zis, cu un roman reprezentativ, tulburător și lămuritor despre viața poetului Traian Dorz, întitulat „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, pagini 360). Prefața acestui manuscris este realizată de scriitorul și publicistul Ionuț Țene, cu titlu „Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!”; iar postfața de Anton Ilica (dr., prof.univ., scriitor), cu titlu „Poetul creștin Traian Dorz ,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”. Însumând treisprezece capitole, lucrarea de față reprezintă o adevărată istorie despre destinul unui Om, al unui scriitor-poet care a trăit în mrejele comunismului – un regim social-politic ce încătușa pe deplin libertatea și independența individului, acesta fiind persecutat pentru promovarea adevărului, pentru a fi un adept al religiei, etc., în rezultat totul reprezentând o teroare în a exista ca ființă umană într-o societate cu asemenea orânduire. În cazul dat este vorba despre poetul, jurnalistul și misionarul Traian Dorz (născut 25 decembrie 1914 – decedat 20 iunie 1989, România), fost deținut politic pentru marea credință în puterea divină, din perioada comunistă. Astfel, Al.Florin Țene în lucrarea prezentă reabilitează viața acestui mare Om – Traian Dorz, totodată valorificând-i până la limite complete opera literară, constând din versul liric-poezia – curent literar prin care se exprimă și se degajă emoția, sentimentul, ideile unui scriitor; dar, în același timp implicând și alte genuri literare precum eseistica religioasă, meditațiile creștine, povestiri pentru copii. Precum înregistrează autorul, prin genul liric al poeziei Traian Dorz s-a afirmat ca o personalitate foarte talentată în domeniul literaturii române, astfel dând viață la vreo 5000 de titluri, însă cu mare regret și-au văzut lumina tiparului doar câteva volume editate în 1947. Versurile acestui mare poet nu se confundă cu nimic, deoarece ele sunt specifice personalității sale și acelui adevăr plin de tristețe și durere ce exprimă o viață trăită în detențiune, în condiții inumane de proporții monstruoase – poemele fiind arhipline cu aspecte de dragoste față de oameni și față de suferințele lor; despre viața reală plină de tristeți și chinuri; în mod aparte, despre morala spirituală a poporului român și despre sentimentul de afecțiune totală pentru slava lui Dumnezeu, considerându-l cu bună credință creatorul lumii și puterea divină care mânuiește soarta omenirii. Așa fiind, Al.Florin Țene, relevând ideea fundamentală din poezia lui Traian Dorz, la secțiunea Motto înregistrează: ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâcene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrășmașul/ și ce sălbatic a lovit…// Acum când se ridică fumul/ și când putem privi-napoi,/ acum vedem ce pierderi:/ câți sunt căzuți și morți din noi…” (din poemul „Ce greu a fost în noaptea asta”, de Traian Dorz) – versurile poetului exprimând realitatea extrem de dură în condiții de detenție, exteriorizând simțirea individuală prin care se profilează vibrațiile interioare ale spiritului, formulându-se astfel o frumoasă formă de scriere, aceasta reprezentând creația literară autentică a lui Traian Dorz. Despre importanța și valoarea poeziei lui Traian Dorz, prefațatorul cărții Ionuț Țene semnalează: „La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta”...; în continuare Ionuț Țene relatând: „Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii… Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului”.

Romanul „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste”, de Al.Florin Țene, determină o sensibilitate absolută despre procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul suferinței morale și fizice. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni în cadrul unei comunități, procesul existențial fiind exprimat prin atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința în valorile spirituale. Cu această atitudine față de o anumită persoană, bazată pe exemple reale ale coabitării sociale, se zidește conținutul integral al acestui roman, un roman care sensibilizează prin subiectele abordate, un roman care produce o impresie puternică despre viața unui scriitor foarte talentat. Ca urmare, Al.Florin Țene redă verbul prin ironia sorții, aceasta fiind și filozofia existenței umane – un joc neașteptat al întâmplărilor vitale, un joc care dictează și corelează condițiile de viață și de trai cu reușite și nereușite, cu căderi și urcușuri, cu plăceri și neplăceri, cu dureri și tristeți, cu tot ceea ce unește și formează destinul omului în existența pământească. Pentru a înțelege complexitatea acestui fenomen epic, descris în această operă literară, este nevoie de o lecturare minuțioasă a întregului conținut, numai în așa mod se vor cunoaște toate circumstanțele din care se compun evenimentele și trăirile ce au avut loc în viața unui om, a unui om care pentru a supraviețui s-a luptat din plin cu sine însuși și cu un regim comunist existent.

Construcția literară a romanului se bazează pe fapte și acțiuni reale, subiectele reprezentând o cugetare adâncă pe tema suferinței umane. Conform celor relatate de Al.Florin Țene, putem evoca că este pus în circulație un limbaj expresiv și clar despre sentimentul uman raportat la idealurile supreme ale acestuia. Desprinzându-se dintr-un complex de idei prin care se identifică conceptul cunoașterii, conceptul despre lume și existența ei, din primele pagini ale lucrării ne întâlnim cu imagini literare destul de interesante prin care verbul prezent se caracterizează pe sine însuși prin flexiune proprie. Prin imaginea acestui model de creație literară avem ocazia să relevăm reflecțiile cunoașterii de sine în funcție de procesele ce au loc în conștiința omului sau, mai bine zis, ce au loc în conștiința scriitorului. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile acestei lucrări, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului ce este menit să fie un slujitor al cultului religios/ al cultului creștin ortodox. Printre respectivele ipostaze este prezent înaltul om de cultură spirituală Traian Dorz, care de-a lungul vieții sale a realizat creații literare de o necesitate și profunzime aparte pentru semenii săi, pentru neamul românesc – tematica fiind destinată problemelor ce ţin de religie, de Dumnezeu, de Biserică-Biserica Ortodoxă, de cultura unui popor ce trebuie să respecte morala religioasă. În cele din urmă, este plăcut să cunoaştem afirmaţiile despre esenţa divină în viaţa pământească, despre legea naturii în contextul divinităţii, despre lăcaşul de cult al poporului român – acestea fiind conţinuturi esențiale care completează cunoştinţele omului despre viaţă şi legile ei, despre istoria religiei și efectele ei. După cum menționează autorul, în momentele de cugetare Traian Dorz scria: Părinte-Atotputernic,/ din cerul Tău Preasfânt,/ îndură-Te, privește cu milă spre pământ,/ vezi câtă suferință și câte chinuri iar/ frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!” (Părinte-Atotputernic). În această stare de lucruri, Anton Ilica în postfață stipulează: „Romanul lui Al. Florin Țene ne propune imaginea „unui psalmist bihorean”, „izvor al nețărmuritei și veșnicei iubiri”, „poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei”, înșiruindu-l în rândul scriitorilor de poezie cu caracter religios. Cele 10 volume, apărute publice între 1994 și 2008, îmbogățesc literatura religioasă națională, iar demersul lui Al. Florin Țene poartă însemnele generozității”; în continuare Anton Ilica spunând: „Al. Florin Țene elaborează o carte ademenitoare, al cărei mesaj răsună ca un ecou despre agresiunea omului împotriva omului, că acesta în nenorocire dispune de puteri infinite pentru a ierta nefericirile. Același om pribegește în căutarea unei iluzii, a unei adorații desăvârșite, găsind doar o flacără care-i topește avântul și-i ostoiește puterile”.

„Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste” este un roman în care Al.Florin Țene descrie biografia adevărată a poetului Traian Dorz, derulând acțiunile prin spectrul evenimentelor istorice din perioada comunismului, unde discursul despre religie-biserică era foarte aspru executat, iar slujitorii acestui regim totalitar aveau un comportament inuman față de acele persoane care nu acceptau condițiile sociale impuse – unul dintre aceștea fiind omul scriitor Traian Dorz, omul care a existat de-a lungul vieții sale într-o realitate infernală. În contextul dat, Anton Ilica scrie: „Viața lui Traian Dorz a fost reprezentată asemenea unei „harfe spânzurată de-o streașină de închisoare”. Lucrarea în cauză exprimă efecte speciale din evoluţia umană şi anume: despre existența nenorocită a unui popor, a unor oameni în vremuri de grea cumpănă – acea perioadă de timp prin care se perinda regimul socialist-comunist, mișcare politică ce desconsidera personalitatea cetățeanului, cu atât mai mult fiind ignorate necesitățile și interesele spiritual-religioase ale acestuia. Contribuţia dlui Al.Florin Țene cu Continue reading „Galina MARTEA: „Ce greu a fost în noaptea asta!”, de Al.Florin Țene – poetul Traian Dorz între realitatea acerbă” →