Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” clipa de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.

        Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?

Prinde în pumnul tău vântul,

du pumnul la ureche

și, în tăcere,

ascultă!

(Gogyohka)

      Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, pornind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –

un lan de răsărită

vălurit de vânt”

        Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.

         În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –

maculând albastrul

un pescăruș alb

        Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.

       Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, surprinzând fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Perspectiva se lărgește și capătă dimensiuni cosmice, precum codrul „de molizi”, și , în înalt, „soarele pe cer” sau „bolta încremenită” cu un „cer înnorat” , furtuna, burnița , steaua căzătoare, luceferii sunt spații ale acestor circumstanțe acum și aici, în dinamismul lor flexibil.

      Versurile lui Vasi Cojocaru-Vulcan dau emoția descoperirii tărâmului miraculos cu ochii sufletului, el este un spirit iscoditor pentru care spațiul mirific este un tumultuos cuprins, cu meticulozitate în detaliu sau în perspectivă, știe să observe, să consemneze, să descopere și să sugereze concepte turnate într-o limbă clară și un stil laconic, sobru, cu simțul nuanțelor.

„Focuri la stână –

prin strunga oilor

trece soarele”

*

„Sărutul tău cald –

pe margine de cale

măceșe coapte”

*

„Ritmuri de tango –

împrejurul momelii

crapii din baltă”

      Pentru ultimul haiku citat mai sus, avem opinia sau „cuvântul” autorului. Domnia sa îl apreciază ca fiind „unul dintre cele mai frumoase Haiku-uri” ale sale. Avem două realități „aici și acum” față în față: crapii rotindu-se tensionați în jurul momelii, pândind momentul țâșnirii spre pradă – lupta pentru existență, pentru supraviețuire – Sintagma ( expresia descriptivă ); și Fragmentul ivit din imaginație, dansul elegant al unui cuplu (Shubumi – eleganță), dans tensionat prin anumite mișcări specifice, aluzive ( konkkadori), un ritual, tot o „luptă”, dar pentru iubire; un Aware în întregul său, cu 5-7-5 silabe, un haiku contemporan construit numai cu substantive, fără verb, cu sensuri adânci, filozofice.

       Într-o lume în care nu mai avem bucurii, ci satisfacții, o lume în care reușita, succesul intră în conflict cu bucuria de a trăi, lipsa de spirit, negativitatea ( Mushin), lipsa de timp, toate acestea suspendă solitudinea construcției de sine; poetul Vasi Cojocaru-Vulcan însă refuză pierderea chipului și a semnificației sale originare: frumosul naturii și al inteligenței umane (Mei) stau, le regăsim, le contemplăm în singurătatea făuritoare ( Yugen – misterul singurătății) și chiar în austeritate (Wabi – frumusețe austeră, melancolie).

      Chiar dacă sensurile lui „acum și aici” se proiectează în strada care e „pustie”, la „han nicio lumină”, sunt „singur în zori” și „singur pe lume” , poetul este frământat de „un gând ce ține mai mult decât o noapte” în seninătatea și în tăcerea căreia poate afla „bogăția”, mântuirea. Prezentul acțiunilor sale și ale universului susțin ideea de instantanee de viață, surprinse în diferite anotimpuri precizate (kigo) : „trec spre casă”, „ascult greierii”, îngerii dorm”, toamna bântuie”, și „vântul bântuie”, părinții zâmbesc într-un tablou de nuntă” ( un prezent continuu, etern, s-ar părea), „bivolii trag carul”, florile încearcă zborul”, „frunzele cad în vals vienez”, „luceferii aprind cerul”.

      Vasi Cojocaru-Vulcan ni se prezintă, ca poet, în ipostaza asumată de „centrum mundi” într-un univers deschis, vrând a se lămuri, având a decripta de unul singur sensurile lumii, având în el o vibrație specială, un avânt, o chemare sau curiozitate. Chiar dacă „acum” devine episodic „atunci” în viitor, privind în adâncul eului, poetul meditează la Efemeritatea condiției umane ( Ryuko) și cu un fior melancolic față de „amurg” (simbol):

 

„Sinele meu …

poate voi reuși vreodată să-i ating țărmurile.

Poate, de-acolo dintr-un port liniștit

îi voi privi melancolic

amurgul.”

       Instalarea iernii cu sugestia morții naturii vegetale și proiectia ei simbolică ( „morminte”) asupra satului pustiit și a oamenilor, enumerându-le toate, pun în relief aceeași Efemeritate:

„Pe culmea dealului,

iarna,

satul pare pustiu.

Oamenii, izlazul, casele,

toți par a fi

morminte”

       Pornind meditativ de la similitudini frunză – om, natură – ființă, apoi plecând de la senzația de plutire, la aceea de zbor, cu elipsă a verbului din predicatul nominal „doar frunză” și personificarea toamnei, poetul configurează starea emoțională de intens Aware, în circumstanțele de acum și aici, un instantaneu de optimism antitetic cu dezolarea căderii frunzei:

„Doar frunză-n vânt.

Plutesc!

Este singurul dar

pe care toamna mi-l face,

zborul”

       Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie cu rafinamentul simplității, cu eleganță și naturalețe (Karumi). El nu constată, nu definește, ci conservă scenei prezentate esența și forța ascunsă care a generat-o. Folosește elipsa, paradoxul, simbolul, aluzia și aliterația în imagini sublime, grandioase, nobile. Scrie o poezie a simțurilor, poezie vitală între granițe eratice, o meditație asupra sorții omului, conceptualizează esențe ale existenței și, repet, sondează adâncimea infinită a clipei prezente, acum și aici, în termeni antitetici (antiteza având o valoare puternică în poezia niponă), uniți prin juxtapunere și citiți ca un Întreg.

—————————-

Florica PATAN

Alba Iulia

23 mai 2019

Lasă un răspuns