Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)

Având ca fondator pe poetul Vasile Dan Marchiș, revista aceasta își propune să unească în paginile ei pe toți aceia care iubesc condeiul și vor să comunice; fiind o revistă de cultură, literatură, artă, religie și tradiții.

Ca istorie privind apariția revistei putem aminti că în anul 2010 apare revista „Izvoare Codrene”, (revistă cu rază medie de Cultură, Literatură și Artă -de la Asuaju de Sus la Mireșu Mare și retur prin tot nord-vestul- țării) – am doar numărul 4 din acel an -inițiată și condusă de scriitorul Vasile Dan Marchiș; revista Izvoare Codrene a avut mai multe numere; a revenit în 2019 schimbându-și titlul prin adăugarea cuvântului „chiorene” cu ideea de a cuprinde cât mai mulți colaboratori într-un spațiu geografic mai mare.

Voi continua prin a comunica câteva observații asupra numerelor mai sus amintite; cele două reviste, nr. 16 și 17 fiind număr dublu-stau sub semnul celebrării evenimentului major care a marcat istoria României și anume 1 Decembrie 1918.

Cu gândul la aceste vremuri poetul Radu Botiș remarcă în „articolul „SEMN” apariția cărții „100 de ani la Marea Unire”- carte coordonată de dl. Dr. Teodor Ardelean, lansând și la Ulmeni acest volum omagial.

În cuvântul de început dl. Maxim Morariu-devenit de curând doctor în teologie-aduce laude colectivului de redacție pentru publicistica literară, istorică, etnografică, filozofică sau teologică-oprindu-se asupra preotului cărturar Botiș Radu care împletește calitățile de slujitor al altarului cu cele de mânuitor al condeiului, conducător al revistelor electronice „Glas comun” și „Slova Creștină”.

În recenzia referitoare la „Mărturii năsăudene” carte scrisă de preot Maxim Morariu și recenzată de poetul Radu Botiș-se specifică faptul că „țăranii români din Ardeal, cei din zona Năsăudului au lăsat posterității un adevărat tezaur constând în poezii, balade, bocete sau povestiri privitoare la război.

Scriitorul Ioan Voicu care face parte din Cenaclul Literar „Petre Dulfu” din Satulung e prezent în revistă cu poezii triste și nostalgice. Lipsește însă balada „Rău mă dor ochii, mă dor” devenită șlagăr după ce muzica a fost adaptată textului de Valentin Moldovan-devenind piesă șlagăr național, cântat cu succes de Paul Surugiu &Fuego și Irina Loghin. Redau aceste versuri:

„1. Rău mă dor ochii, mă dor/ De lumina stelelor/ De durerea frunzelor

Refren: Și mă duc și mă tot duc/ Până la izvor sub nuc

Și mă fac și iar mă fac/ Lemn de brad și lemn de fag.

2. Rău mă dor picioarele/ De bătut cărările.

3. Rău mă doare inima,/Că iubești pe altcineva.

4. Unde ai plecat, nu știu/ Dar mi-e sufletul pustiu.

5. Și-am să merg fără să știu/ Dus de dorul meu târziu.”

Făcând o comparație cu baladele scrise de Ion Minulescu „vesele și triste”-cele scrise de Ion Voicu sunt numai triste: exemplific prin „Balada cutremurătoare”: „de unde-n mine atâta chin/ și-atâta ură și pelin/ că n-am fost niciodată salbă/ doar un culegător de iarbă/ pe unde calc, nu e lumină/ doar întunericul de vină/ și mă cutremur printre voi/ cu temătoarele nevoi…”

Se prezintă într-un articol scris de Radu Botiș și Mircea Botiș cartea nou apărută „Lucăcești-file de istorie.” Localitatea reprezintă un colț de lume din țara noastră România, scriitorul și jurnalistul Gelu Dragoș alege descrierea satului natal cu oamenii lui, obiceiurile lor din trecut până-n prezent. E monografia unui sat transilvan din zona Chioar(Cetatea de Piatră)-fiind situată în depresiunea Someșului, având forma unui uriaș ou de struț iar în 1970 datorită așezării sale a fost ferită de inundații, cartea prezintă date despre populație(tabelul)-oameni, școala de ieri și de azi personalități din Lucăcești, natura așezării, rezervația de stejar pedunculat Bavna Fersig, laleaua pestriță-monument al naturii, stârcul cenușiu, moara plutitoare de pe Someș etc. În cuvântul introductiv al cărții primarul comunei Mireșu Mare-Ioan Mătieș recunoscând valoarea acestei cărți pentru lucăceni scria că „patriotismul nu e un merit, ci o datorie de onoare.” –referindu-se la faptul că această monografie e un act de patriotism din partea unui scriitor.

Preotul și scriitorul Radu Botiș prezintă cartea de dezvoltare personală „Arta de a învinge” scrisă de Minodora Ion– o carte care îndeamnă la armonie între oameni și la stimularea imaginației, atât la oamenii simpli, cât și la scriitori, deoarece așa cum zicea Einstein „imaginația e mai importantă decât cunoașterea”-cunoștințele sunt limitate, pe când imaginația nu are limite.

Scriitorul Vasile Bele s-a documentat asupra subiectului „claca” din Chiuzbaia(care seamănă identic cu alte adunări de la țară din zona Codrului-numite „clacă”)-încearcă și reușește să dea o definiție acestui fenomen al satului tradițional românesc; descrie desfășurarea unei astfel de întâlniri unde „clăcașii” sunt oameni veniți la muncă să-l ajute pe un semen de-al lor, benevol, fără a primi bani în schimbul muncii, dar, la nevoie-cel ce-a venit la ajutor-va fi și el ajutat la rândul lui. Astfel se realiza socializarea prin muncă, omul leneș, dar și cel harnic se recunoșteau la clacă. fetele se cunoșteau cu băieții-viitorii pețitori: era și claca „de femei” dar și claca „de bărbați” în funcție de munca ce trebuia îndeplinită(munca la câmp, culesul fructelor, adusul lemnelor din pădure, crăpatul lor). Claca are puncte comune cu o șezătoare, participă băieți și fete care socializează, spun povești, zicători, întâmplări. Din zestrea strămoșească s-a scos la lumină acest obicei, el perpetuează valorile spirituale ale oamenilor satului. Acestea sunt tradițiile autentice, acesta e poporul românesc, sunt obiceiurile pe care le-au învățat de la moșii și strămoșii noștri. În acest fel avem o identitate distinctă, etnică, culturală și lingvistică.

Frații Mircea și Radu Botiș aduc o apreciere realistă și bine primită cărții scrise de Angela Monica Jucan cu titlul „Înstelatul Finteuș” carte în care se spune că acest cor bărbătesc de-o vârstă cu Marea Unire a repurtat succese răsunătoare pretutindeni prin repertoriul său de cântece patriotice-care au fost interpretate nu numai la noi în țară ci și peste hotare unde se găsesc români realizând „ păstrarea nealterată a identității naționale și ducând mai departe cu mândrie „cântul neamului nost”.

Vasile Hatoș scrie o„ Incursiune în poeziile și poemele lui Radu Botiș” afirmând că poeziile autorului reflectă stările sufletești care sunt în căutarea credinței adevărate”, spiritul este pur, ca a unui copil- Iar poezia lui Radu Botiș atinge stări mistice. Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)” →

Daniel LUCA: Moartea, o afacere

Dorina Măgărin debutează cu un volum de proză scurtă (Galeria oglinzilor, Editura David Press Print, Timișoara, 2019), deși scrie și poezie.

Plăcerea de a povesti transpare din toate prozele cuprinse aici, iar două dintre acestea (Copacul vieții și Taine și incertitudini) pot fi dezvoltate oricând într-un roman, prin întinderea pe care o ocupă, dar și prin ideile conținute in nuce.

Copacul vieții este, în opinia noastră, proza cea mai bine realizată, fiind aproape palpabilă afecțiunea autoarei față de personaje, durerea ce emană la moartea celui drag, a fratelui, ce-i ia prin surprindere pe cei apropiați, determinându-i să se ocupe grabnic de cele trebuincioase înmormântării (popa, hainele, pompele funebre, spitalul, morga și nu numai). Însă concluzia cea mai dură este că moartea nu reprezintă decât o simplă afacere pentru mulți, suferința membrilor familiei nefiind luată deloc în considerare. Bunăoară, costumul de stofă bleumarin a fost schimbat cu unul de culoare neagră, de calitate inferioară, iar mortul nu a fost îmbălsămat (Mălina: „Și-a dat seama dintr-o privire că cei de la pompe funebre nu i-au făcut nicio îmbălsămare lui Gabriel. Devoratorii, vai, cioclii, aveau nevoie doar de parale”).

Proza Taine și incertitudini poate deveni cu ușurință roman epistolar, chiar dacă forma clasică a scrisorilor este luată de cea modernă, a mesajelor electronice. Aici, Viviane inventează o verișoară, Theia, bolnavă de cancer, prin care încearcă să recâștige inima lui Paul [„Citindu-i și recitindu-i mesajul, Viviane îi scrise cu gândul la ce avea să se întâmple atunci când se vor întâlni și Paul va vedea că cea care îi scrisese atâta amar de vreme a fost ea și nu o alta (…)”].

Prietenia și iubirea se nasc pe neașteptate, însă nimic nu e întâmplător, iar incidente ori evenimente aparent banale ajung să fie piatra de temelie a unor relații extrem de puternice. De pildă, pantalonul căzut în timpul orei de sport lui Trifan Dănuț, ce i-a provocat o imensă rușine („Trifan începu să plângă în fața colegilor săi, care nu Continue reading „Daniel LUCA: Moartea, o afacere” →

Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj

Jurnalist–scriitor ori scriitor–jurnalist sunt două profesii care – nu de puține ori – își împrumută una alteia „uneltele” și subiectele. Se întâmplă chiar ca textul însuși să poată fi încadrat deopotrivă într-un gen sau altul. Căci atunci când spiritul de observație și talentul narativ se îngemănează sub același condei, rezultă, fără îndoială, o scriere cu cert caracter literar, creând totodată și impresia de autenticitate.

Un astfel de scriitor, care și-a folosit cu pricepere experiența îndelungată de jurnalist (radio-tv) este Veronica Balaj, autoarea romanului „Amiază nevindecată”, publicat în 2018, la editua „Victor Babeș” din Timișoara. Aceasta nu este însă prima carte cu caracter literar a jurnalistei. Pe coperta patru a romanului, editura informează cititorii asupra activității autoarei , enumerând câteva dintre volumele anterioare: „Ne tirez plus!” (proză scurtă), „Cu îngerul la arat” (ediție bilingvă română-engleză), „Le café de bouquiniste” (poeme), „Baltazara” (roman), „De șapte ori viața” (proză scurtă), „Carnavalul damelor” (roman), „Între noi, soarele nordic” (proză poetică), „Poeme în civil” (ediție bilingvă română-engleză), „Puzzle venețian” (proză scurtă), „Piruetă pe catalige” (poeme, ediție bilingvă română-germană), precum și alte volume bilingve (română-ebraică, română-spaniolă, română-engleză).

Chiar dacă cititorul nu ar fi familiarizat cu scrierile Veronicăi Balaj (aceasta și din motive obiective, căci știm cu toții care este regimul circulației cărții, precum și cel al tirajelor) din lectura recentului roman va descoperi o autoare care este înzestrată cu arta de povestitor, care deține știința tehnicii narative, a gradării acțiunii, care stăpânește talentul creionării unor personajje viabile. Imagine și cuvânt, cele două „arme” ale unui jurnalist îndreptate spre un fir narativ care să închege o poveste – aceasta ar fi pe scurt „arsenalul” cu care Veronica Balaj a pornit pe drumul facerii/ scrierii acestui roman.
Titlul însuși – Amiază nevindecată – surprinde și incita curiozitatea, un „truc” pe care un jurnalist îl știe și îl aplică. „Amiaza” înseamnă mijlocul, timpul împlinit al zilei, dar e și metafora mijlocului vieții; „nevindecarea” sugerează însă, prin negație, neîmplinirea unei amieze care n-a ajuns să își îndeplinească rostul.

Din parcurgerea întregului eșafodaj narativ, cititorul înțelege în cele din urmă că structura acestuia se sprijină pe curgerea temporală. Este vorba așadar despre timp, căci acesta e permanent subînțeles în firul narativ. Viața se derulează în timp, iar cele două protagoniste, Teodosia și Anca, sunt surprinse de autoare spre amiaza vieții (nel mezzo del camin, cum una dintre ele o spune direct într-o scrisoare), derulându-și, prin tehnica romanului epistolar, firul amintirilor spre un trecut nu prea îndepărtat („Sensul e unic, doar spre trecut. Mereu înapoi”, o spune și Teodosia la un moment dat).
Dar însăși structura narativă a romanului e gândită de autoare cu punctul culminant la mijlocul derulării acțiunii, la „amiaza” cărții, poveștile de viață ale celor patru cupluri devenind miezul întregului eșafodaj romanesc. Vasul de croazieră pe care Teodosia se îmbarcă și călătorește trimite tot la ideea de timp, de curgere, iar naratoarea remarcă în câteva rânduri îngemânarea a două contrarii – mișcarea acestuia și situarea pasagerilor într-un spațiu închis, static aparent. Călătoria se petrece astfel, în mod direct, în spațiu, și indirect, în timp, sugerată prin diverse tehnici narative – scrisori, rememorări generate de întâmplări prezente, de locuri și oameni întâlniți pe vapor. Ca o madlenă proustiană – un obiect, o figură, o culoare, un glas – declanșează întoarcerea în timp și rememorarea altor momente ale vieții.

Vasul poate fi înțeles însă în sens și mai general ca o metaforă a vieții înseși, un spațiu limitat al fiecăruia, pe întinderea căruia întâlnirile cu semeni sunt și ele limitate. Teodosia face parte dintre pasagerii de pe vapor, dar, ca în viață, nu-i întâlnește direct și nu petrece un timp anume decât cu unii dintre ei, pe când cu alții întâlnirile sunt ocazionale, fulgurante, iar cu majoritatea nu are prilejul intersectării (chiar dacă, teoretic, ca și în viață, în timp și spațiu, sunt contemporani). Spațiul limitat al vasului și prezentul în care sunt surprinși pasagerii trimit, firesc, cu gândul la viața fiecărui om, trăitor într-un anumit loc și într-o anumită perioadă.

Însuși rolul pentru care Teodosia călătorește pe mare – ca organizatoare a unui concurs intitulat „Nunta de argint” la care s-au înscris patru cupluri (din Canada, Germania, Italia și Serbia) – trimite tot la ideea temporală. Fiecare cuplu își povestește viața în doi, își derulează astfel în sens invers principalele întâmplări petrecute de-a lungul timpului.

Prin scrisorile pe care și le trimit una alteia cele două prietene, pe lângă consemnarea faptelor din prezentul povestirii, cele mai multe sunt rememorări, întâmplări și trăiri dintr-un timp anterior. Fiecare scrisoare derulează regresiv episoade ale unei iubiri pierdute, coroborând nararea acestora cu analiza lor spre înțelegere și depășire. Continue reading „Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj” →

Dan ȘALAPA: Rădăcinile unei lumi și aventura descoperii lor

Valeru Ciurea este un mare risipitor de sine. Această vocaţie a artistului, căci despre o risipire artistică vorbim aici, şi-a descoperit-o cu precădere, după 1990, când, după câteva încercări în alte domenii, să le zicem non-artistice, reuşeşte să se decidă – o alegere fericită, pentru noi, obştea consumatorilor de artă, de frumos – a alege calea creatorului, a celui care caută, relevă stări şi fenomene, produce emoţie semenilor săi cu unelte când mai simple, când mai complexe, când mai austere, când mai moderne, când solitar, când în echipă. Aşa se face că-l întâlnim pe Valeru Ciurea în numeroase împrejurări care au presupus arta, fie ea scenică, fie fotografică, fie filmică, fie populară, fie literară. Dar nu s-a ferit nici să înveţe şi să aplice cât mai bine de la o etapă la alta, profesional vorbind, de la o vârstă la alta, nici părţile tehnice implicate în producerea unei act artistic, aşa că şi-a însuşit operatoria video, fotografia artistică, editarea de carte, panotarea expoziţiilor, apoi chestiuni de management, cum ar fi organizarea şi coordonarea de proiecte culturale, atragerea de simpatizanţi într-ale artelor, descoperirea şi valorificarea unor creatori – interpreţi, actori, artişti populari etc – valorificarea unor potenţialuri creatoare de la sat ori din nuclee urbane. Sub ochiul artistului Valeru Ciurea, au apărut colective de creaţie, s-au închegat proiecte artistice – teatrale, literare, etnografice, video-documentare, fotografice – multe depăşind aria locală, înscriidu-se pe cea naţională, altele depăşind-o pe aceasta, practic, ieşind peste graniţe şi făcând cunoscute concepte şi realizări ale sale sau, mai ales, ale unor confraţi artişti ori colective de creatori.

Paralel – sau mai bine zis, intrinsec – Valeru Ciurea a practicat şi jurnalismul, fie ca redactor al unor publicaţii locale, fie corespondent al Studioului Regional al Televiziunii Române din Craiova, iar asta pe perioade lungi de timp, experienţă pe care a trăit-o intens, cu deplasări pe teren, cu transmisiuni în direct sau înregistrate, conectând comunitatea din mijlocul căreia transmitea realitatea şi contextul prezentului acelui timp, iar pentru că subiectele alese şi modul lor de redare jurnalistică a fost exemplar, ele îşi păstrează autenticitatea şi astăzi, dovedind, o ştim cu toţii, probitate profesională.

Viaţa de artist – nu folosim ghilimele, deci nu introducem conotaţii peiorative ci folosim sintagma cu valoarea ei primară, reală şi exactă terminologic – a lui Valeru Ciurea era mai mult sau mai puţin cunoscută, era mai mult sau mai puţin recunoscută, asta şi pentru că el, Valeru Ciurea, a fost mereu „prins” în proiecte şi activităţi diverse, care nu au permis un stop cadru pe viaţa sa desprinsă din arealul artistic direct, care să-i surprindă efervescenţa şi amploarea. Ei bine, iată cartea aceasta, Constituția imaginii din cuvânt, care apare la Editura Hoffman, la început de an 2020, vine să ni-l releve şi din postura de autor cuantificat, aici ca poet, artist fotograf şi jurnalist. Fiecare dintre cele trei posturi au în spatele lor, fiecare, alte şi alte arii constitutive amalgamate în ele: poetul – lecturi şi discernământ al sinelui poetic propriu, artistul fotograf – conotaţii din artele vizuale, design, compoziţie arhitecturală şi plastică, jurnalistul – cultură generală, filosofie, ştiinţa argumentării şi a surprinderii ineditului, cultura critică. Iată, deci, un complex întreg capabil să definească o personalitate, pentru că, în definitiv, vorbim de o personalitate artistică şi cetăţenească, de „om al cetăţii”, de conştiinţă a unei comunităţi pe care o explorează cu mult simţ artistic, dar şi cu bun simţ caracterial, reuşind o panoramare a sa, ca autor şi ca membru al acestei comunităţi, dar şi al societăţii în care existenţa sa se desfăşoară. Prin astfel de experienţe pluri- şi interdisciplinare, ca orice artist şi ca orice „om al timpului său”, Valeru Ciurea prezervă prezentul său trăit – devenit, între timp, timp trecut – într-o capsulă a unui viitor ce va face din acel trecut o incitare la un prezent perpetuu pentru cititorii şi comentatorii operei sale. De altfel, titlul volumului său, compus din trei părţi, cum spuneam, poezie ilustrată fotografic – aici avem două părţi într-una singură! – şi a treia, câteva fragmente din opera sa jurnalistică, are conotaţii clar politice, dar nu în sensul politicianist ci într-acela care valorifică ideea de polis, în centrul căreia stă legea, ordinea, adevărul şi dreptatea, cea mai înaltă formă actuală a unei astfel de organizări a cetăţii fiind Constituţia. Ori o constituţie care consfinţeşte puterea imaginii via cuvânt, ne trimite, deopotrivă, şi la valoarea mesajului vizual – fotografie, recte, în carte – şi la Cuvânt ca factor-cauză al Începutului a Toate, mai exact, la Creator. Valeru Ciurea compune în titlul său o alegorie filosofică incitantă, combinând Ochiul şi Raţiunea, care, împreună, formulează în conceptul său, un fundament ideatic uman – Constituţia, lege care ghidează orice acţiune în plan terestru, dar având legătură cu celestul, prin Vedere-a-toate şi Logos, ultimul dând înţelegerea, înţelepciunea, calea spre Adevăr.

***

Poeziile lui Valeru Ciurea sunt inefabile respirând un diafan pur metafizic, ele au un aer vag terestru, de aici o imponderabilitate aproape sacramentală. Dublarea lor cu fotografii – în niciun caz, actul acesta nu este ilustrativ, ci consonant – potenţează întregul volumului. Tehnica alb-negru aleasă în cazul fotografiilor accentuaeză şi mai mult nevoia de curat, de curăţenie spirituală; în fotografii este multă zăpadă, sunt cadre ce răspândesc multă tăcere, paginile par a vibra de această linişte ca de Început ori, poate de Etern, versurile trebuind să le citeşti cu un gând şi mai tăcut, şi mai mut decât este el: „Pasărea albă/ are ochii/ deschişi,/ aripa frântă/ atârnă/ printre zăbrele/ şi/ toată lumina/ s-a scurs pe podele…/ Pasărea albă/ are ochii/ deschişi…/ Imaginea/ tremură/ în oglindă/ şi curge,/ lacrima/ topeşte/ sânul femeii/ ce plânge/ pasărea albă/ cu ochii deschişi…” (Alb)

Îndrăgostit de prezentul trăit, de oamenii din jurul său, de clipa ce i se dăruie şi de lumina ce-l ocroteşte, poetul Valeru Ciurea vorbeşte despre iubire ca despre o sete perpetuă: „Însetat,/ pe muntele iubirii,/ mă răcoresc/ în norul sufletului tău/ întins peste mine/ ca o ploaie…” (Însetat). Poet solar, prin excelenţă, dedicat şi robit luminii, are viziuni poetice atât de calde şi de eclatante, pe care ni le transmite, deloc ascuns, creând astfel o continuitate subliminală de foton ce parcurge spaţiul/timpul sufletului cu o viteză nepământeană, de aici senzaţia de „tinereţe fără bătrâneţe”, deci şi de viaţă, trăire continuă, „fără-de-moarte”: „Lumina cade blând/ despicând/un trandafir/pe picior de plecare…//Rămas bun/din petale,/sau aripi…” (Lumină). Continuitatea survine şi în floral, în vegetalul atât de firav şi trecător, dar potenţat de candoare şi suavitate, plus regenerarea ciclică, şi are în câteva poeme de-ale lui Continue reading „Dan ȘALAPA: Rădăcinile unei lumi și aventura descoperii lor” →

Cornel UDREA: Umbra clepsidrei

Mărturisesc că m-am apropiat de cartea lui Valeru Ciurea cu anume reticență, dar pozitivă totuși, pentru că îl cunoșteam ca artist fotograf, ca un om care transpune sufletul în imagini și imaginile care reflectă sufletul omenesc. Ei bine, aici am întâlnit, în această carte, poezia. Poezia autentică, poezia verde, poezia adevărată, cea care îți dă de gândit și te lasă gânditor. Este o poezie ce izvorăște dintr-o anume amărăciune zâmbitoare, dacă putem spune așa, este o poezie care reflectă suferința oglinzii. Este o poezie a prezentului, este o fugă de prezent pe o insulă imaginară, unde nimic nu este în mișcare, unde nu se întâmplă nimic, dar toate acestea sunt aparențe, pentru că poezia lui vine și revendică acea oglindă a stelelor, acea umbră a stelelor sub care trăim și sub care încercăm să visăm.

Iată, în poezia „Ochi”, tot ceea ce am afirmat cu mâna pe inimă și în cunoștință de cauză, se reflectă nemijlocit: „Pe tremuru-ţi/ de frunză/ aştern năvodul/ nopţii,/ încerc/ să te acopăr/ dar/ nu-ţi găsesc/ făptura,/ Şi noaptea/ e adâncă,/ şi parcă/ tu/ eşti noapte…/ Poate,/ odată,/ am să-ţi descopăr/ trupul/ prin omăturile/ alungate,/ străine,/ închise/ în ochiul meu…//”.

Fiecare poem este un fel de mărturisire artistică, un fel de crez artistic fără de care Valeru Ciurea nu se poate justifica și legitima în fața poeziei. Și nu numai în fața poeziei.

În partea a doua, „Jurnalul de front” așa îl numesc, cuprinde consemnări din timp și alte timpului. Sunt texte în proză extrem de esențializate care au în prim plan omul, așa cum este el, imperfect, împiedicat, trist, vesel, superficial sau profund. Valeru Ciurea ca fotograf, a umblat foarte mult, a surprins lumea însă și dincolo de Continue reading „Cornel UDREA: Umbra clepsidrei” →

AG Weinberger – THE JEWISH TROUBADOUR

Motto:

,,Am venit din foc… da… prin el am trecut… Am o relație ciudată cu focul…Bunicul meu a fost măcinat de foc… a fost devorat… la Auschwitz… mama supraviețuia într-un canal cu ajutorul unei lumânări… iar în mine aceeași flacără îmi hrănește visele și creativitatea din care mi-am clădit edificiul… Dar focul prin care am venit… luminează oare prin preajma lui?“ (AG Weinberger)

Spectacolul prezentat în premieră la Teatrul Evreiesc de Stat începe cu o amintire ca o umbră abia perceptibilă, pe care nu ți-o dorești, dar de care ai nevoie într-o viață de om. O bucată de istorie necesară, privită în oglinda retrovizoare. E mult mai ușor și comod să privești în altă parte, să nu te încarci cu răul, cu durerea, cu lucrurile pe care nimeni n-ar vrea să le vadă. Dar avem nevoie să le privim și să ținem minte. Să luăm aminte de cât rău suntem capabili și ce se poate întâmpla dacă uităm asta. Tot ce a urmat a fost ridicat de la zero, din moloz, balast și ruine. Cel mai bun mod de a înțelege trecutul este să nu-ți fie teamă de viitor și să îmbrățișezi schimbarea ca parte inevitabilă a vieții. Pentru a te bucura de prezent, e nevoie să ai rădăcinile bine înfipte în trecut, să-l cunoști, să-l respecți și să primești viitorul fără să te copleșească. Să renaști. Să-ți amintești că ești centrul Universului. Că universul sensibilității tale aparține patrimoniului cultural al omenirii. Că muzica ta este cea mai simplă și mai frumoasă linie de dialog între oameni.

Vasile FILIP: Viața în culori naturale

În anul 2010, scriitoarea Vavila Popovici publica primul volum de ,,Articole, eseuri”, lucrare care se alătura în chip nu doar complementar, ci și armonios, unei opere literare înscrisă ferm pe drumul afirmării. Tipărise deja 11 cărți de poezie și 7 de proză, toate primite cu largă deschidere de critica de specialitate, dar și de publicul cititor.

Iată că, la sfârșit de an 2019, autoarea ne oferă cel de al 10-lea volum din acest serial, care în mod sigur nu se va opri aici. Lansân-du-se în ,,Zborul minunat al gândului”, Vavila Popovici nu se desprinde, totuși, de imaginea reală a Pământului. Ea străbate cu răbdare și cu interes cărările vieții și o portretizează în culorile ei naturale, într-o paletă impresionantă, mai ales prin sinceritatea cu care își face cunoscute opiniile. Temeiul demersului este exprimat chiar în prima pagină, sub titlul mai sus pomenit: ,,Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții”.

Tocmai unor astfel de întrebări caută să dea răspunsuri, conștientă fiind că ,,Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu (…). Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile, fiindcă el este energie pură, este spirit, este viață”.

În această viziune, care nu este doar una pur filosofică, autoarea abordează o tematică diversă și oferă cititorilor tablouri incitante la gândire și la exprimarea propriilor opinii. La fel ca și în anterioarele volume din acest ciclu, spațiile preferate sunt filosofia (,,La ce ajută filosofia?”. ,,Filosofia lui David Hume”, ,,Filosofia, religia și știința”, ,,Filosofia, religia, știința și politica – Socrate și Platon” și alte câteva capitole, în care sunt invocate numele lui Aristotel, Zenon, Seneca, Epictet, Plotin, fericitul Augustin, Toma de Aquino); artele (,,Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei”, cu un motto sugestiv din Deborah Blythe – Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte, ,,Doru Popovici – Ultimul zimbru”, tot cu un motto, dar din Ludwig van Beethoven – Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească, ,,Festivalul de dans american – Pilobolus”); cetățeanul, societatea, politica (,,Despre compasiune, dezinteres și cruzime”, ,,Succesul unei românce”, ,,Perfidia guvernării post-comuniste”, Despre onestitate și mitocănie”, ,,Blândețea vs. agresivitatea”, ,,Vicleniei îi plac întuneciunile vieții”, ,,Civilizație și barbarie”, ,,Despre istorie, fie ea și politică”, ,,Mahalagismul zilelor noastre”, ,,Ieșirea din peșteră”, ,,Întâlnirea Trump_Iohannis la Casa Albă”, ,,Caut un om cinstit, un om cu bun simț”, ,,Îngâmfare și modestie”, ,,Politica – în prag de moțiune”, ,,Pace sau război?”, ,,Despre vanitate”).

Mi-am asumat riscul de a fi cumva acuzat de abuz, pe motiv că am citat atât de multe titluri de capitole, dar, declar pe proprie răspundere, am comis fapta în mod deliberat, în dorința de a-l determina pe cel ce va citi aceste considerații să caute cartea și, evident, să o citească. De ce procedez astfel? Pentru că nu socot utilă… repovestirea unei cărți, fapt ce are ca efect direct descurajarea lectorului. De ce să mai citească el cartea, de vreme ce prefațatorul sau recenzentul îi dă mură-n gură?

Continue reading „Vasile FILIP: Viața în culori naturale” →

Daniel LUCA: Iubirea ca un vulcan

Poeziile din volumul Poeme cu îngeri de Maria Ieva (Editura Absolut, București, 2013) sunt așezate, fapt mai rar întâlnit, între un prolog (Floare de Iris) și un epilog (Pelerin fără destinație).

Scriitura sa este simplă și fierbinte ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor, ca o invitație la iubire în sânul naturii, la un picnic fără de început și fără de sfârșit.

Căci niciunde altundeva beția simțurilor nu e mai bine întreținută și până și vietățile vin în sprijinul căutării anotimpului iubirii („Acolo unde cată șoimii / Un anotimp pentru noi doi”).

Drumul iubirii nu e unul lin, ci plin de peripeții, efectul nefiind altul decât întărirea sentimentelor („Pe drumul iubirii nici lupii nu urlă, / Nici bobul de grâu nu stă să-ncolțească, / Din clopote mute răsună în turlă / O altă tăcere ce vrea să-ți vorbească”).

Intervin, totuși, nesiguranța, plecarea ființei iubite și așteptarea („Când te-am chemat cu ultimul suspin, / Erai tăcerea gândului divin / Și-au lăcrimat icoanele pe rând, / Te mai aștept, dar spune-mi până când?”).

Iubirea nu are nevoie, așadar, de cuvinte, vorbește și prin tăcere, fiind atotcuprinzătoare și plină de lumină Continue reading „Daniel LUCA: Iubirea ca un vulcan” →

Galina MARTEA: COLUMNA 2000 – Pondere spirituală în societatea română

În palmaresul culturii române se regăsește cu mult prestigiu și onoare Revista de Cultură Istorică COLUMNA 2000, serie nouă, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara. De această dată publicația în cauză, apărută recent de sub tipar, cu menirea de a promova în mod distinct istoria, cultura și limba română, include intervalul de timp ianuarie-decembrie 2019, cuprinsul fiind de 318 pagini. De menționat, la elaborarea acestei monografii de o valoare aparte au depus efortul intelectual distinșii oameni de știință și de cultură – Tiberiu Ciobanu (fondator, director, redactor șef, doctor în științe istorice, conf.univ., prorector al Universității „Ioan Slavici”), Dumitru Mnerie (redactor-sef adjunct, dr., prof.univ., președintele Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici”), Otilia Breban (redactor-sef adjunct, prof.), precum și redactorii Ana Caia, Ion Jurca Rovina, Zaharia Pereș, Mariana Gurza, Alina Șușoi, Veronica Balaj, Doina Dragan, Florin-Ionuț Filip și mulți alții, care prin inteligența și capacitatea lor profesională au reușit să pună în lumină și să ofere publicului cititor o lucrare de mare preț, o lucrare cu adevărat demnă de respect și admirație. Corespunzător de specificat, Consiliul Științific al Revistei este onorat cu prezența de renumitul academician și om de știință – Ioan-Aurel Pop (acad., prof. univ., dr., Președinte al Academiei Române, Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, etc.), precum și de alte personalități notorii din lumea academică română – Ioan Hațegan (dr., cercetător ştiinţific I la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Preşedinte al Societăţii Culturale „Banatul” din Timişoara), Ionel Popescu (prof., dr.), etc. Impresionant este faptul că Revista Columna 2000 apare sub egida Mitropoliei Banatului, Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, Institutului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Fundația pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici” din Timișoara, Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Societății de Științe Istorice din România – Filiala Timiș „ Mihai Pârvulescu”, Televiziunii „Europa Nova” Timișoara, Inspectoratului Școlar Județean Timiș, Sindicatului Independent al Învățământului Preuniversitar Timiș-Federația „Spiru Haret”, dar și cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Timiș. Drept urmare, este foarte plăcut acest lucru atunci când pătura intelectuală a societății și instituțiile statale interesate realizează acțiuni nobile și demne de apreciere, astfel îmbogățind cu mult succes patrimoniul cultural român și, în același timp, completând bunurile spirituale ce aparțin întregului popor român.

Din primele pagini ale revistei, secțiunea Editorial, facem cunoștință cu un articol de fond, întitulat „Timișoara sus pe columna românească”, scris de celebrul profesor universitar și om de știință Dumitru Mnerie, prin intermediul căruia se profilează punctul de vedere în probleme de actualitate ale anului 2019 pentru localitatea Timișoara, descrierile respective însumând în sine cele mai importante momente istorice și cu efecte semnificative pentru istoria României și a poporului român. În continuare, secțiunea „Omagiu” este destinată în memoria mentorului Aurel Turcuș (savant, poet, prozator, etnograf, jurnalist, istoric).

În secțiunea „Pagini de istorie” sunt elucidate subiecte concrete – despre istoria neamului român de la începuturi și până în prezent, despre istoria limbii române, despre cetatea și orașul Timișoara în vremea stăpânirii otomane, despre incursiunile turcești la Dunărea de Jos în secolul al XIV-lea; despre aniversarea a 425 de ani de la declanșarea, derularea și zdrobirea revoltei antiotomane româno-sârbe din Banat, desfășurată în februarie-iulie 1594; precum și multe alte subiecte, iar autorii acestora fiind: dr. Laurențiu Nistorescu; acad., prof. univ., dr. Ioan-Aurel Pop; dr. Ioan Hațegan; dr. Alexandru Kosa; conf. univ., dr. Tiberiu Ciobanu etc.

La secțiunea „Patrimoniu” regăsim o descriere foarte importantă „despre legăturile culturale ale românilor bănățeni din Monarhia Austro-Ungară cu regatul României – premise pentru Marea Unire din 1918”, autorul fiind profesorul Cristian Gabriel Vlad. În cadrul aceleași secțiuni de asemenea sunt prezente lucrări foarte interesante „despre ținutul Banatului – ca centru al multiculturalității și diversității etnice” (autor prof., dr., Eugen Mioc), „despre marele om de cultură bănățean Cornel Grofșorean la împlinirea a 70 de ani de la trecerea sa în eternitate” și „despre Vasile Maniu la împlinirea a 195 ani de la nașterea sa” (autor conf. univ., dr. Tiberiu Ciobanu).

Secțiunea „Evocări” este destinată marilor oameni de cultură ai națiunii române. Printre lucrările prezente la această secțiune se regăsesc eseurile despre marele scriitor Mihai Eminescu (autor prof. univ., dr. Adrian Dinu Rachieru), despre Nicolae Bălcescu – cu prilejul aniversării a 200 ani de la naștere (autor prof. Virgil Popescu; prof. Nicolae Mihail Petchescu), despre omul politic și de cultură Valeriu Braniște-aniversare 150 ani de la naștere (autor prof., dr. Adina Nasta) etc.

În paginile revistei urmează și secțiunea „Homo Religiosus” unde nu lipsesc temele despre istoria și cultura religiei, despre sistemul de credințe și de practici cu accente pe sentimentul divinității, iar printre autorii lucrărilor înscrise sunt prezenți – Mitropolitul Banatului † IOAN; Preot, lect. univ., dr. Marius Florescu; Preot, dr. Marius Ioana; Preot Răzvan Nistor Chivulescu; Dr. ing. Ștefan Dună, alții.

Pe când secțiunea „Din larga românitate” își însumează cuprinsul cu articole de analiză științifică și literară, studii destinate istoriei și limbii române din Basarabia, cât și din alte ținuturi românești; articole despre România în contextul european etc., toate acestea fiind realizate de către scriitori români și oameni de știință din întreaga lume, printre aceştia regăsindu-se: prof. univ., dr. habilitat Valeriu Dulgheru; prof. univ., dr. Viorel Roman; prof., dr. Galina Martea; Eleonora Schipor; conf. univ., dr. Virginia Popovic, etc.

Continue reading „Galina MARTEA: COLUMNA 2000 – Pondere spirituală în societatea română” →

Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității

Puține sunt momentele covârșitoare din viața unui autor. Ele constau în întâlnirile providențiale care i-au fost date și care au rămas adânc încrustate în memoria afectivă. „Cartea Sabinei” ilustrează acest adevăr și faptul că autoarea a decis să evoce aceste întâlniri memorabile, de natură să ne facă martorii peste timp ai acestor clipe de grație, este un lucru cu totul remarcabil.

Sabina Măduța este autoarea care s-a impus în literatura română prin astfel de evocări ale unor personalități de excepție ale neamului românesc: Vasile Voiculescu, Arșavir Acterian, Valeriu Anania, Vasile Boroneanț, Aristide Dobre, Gabriela Defour Voiculescu, Ion Ioan Diaconu, Pan M. Vizirescu, Lena Constante, Ana Blandiana, Ioana Stuparu, Melania Cuc, Viorel Boldiș și alții.

Interviurile realizate de autoare cu mari personalități, emisiunile televizate, ca și cărțile editate până în prezent, au rămas mărturii excepționale pe care Sabina Măduța le pune la dispoziția cititorilor în această carte evocatoare, care atinge genul memorialistic, dar vine și cu creații inedite, amintiri din propria copilărie sau evocări ale străbunilor săi. Și în plus, cu Pagini de Jurnal remarcabile.

Ar fi de prisos să menționez importanța și bogăția informațiilor pe care le aduce Istoriei Literaturii Române prin aceste mărturii. Ceea ce face acum Sabina Măduța este de a ne împărtăși, de a ne oferi din avuțiile sale, strânse cu migală în lacra inimii, socotind că a te bucura singur de un lucru frumos și folositor nu-ți aduce plinătate de spirit. Ea este bună conducătoare de poezie și de proză și tot ce a trecut prin ea și a lăsat urme luminoase ne dăruiește, să ne bucurăm și noi.

În consens cu motto-ul semnat Fănuș Neagu, despre imensa personalitate a scriitorului Vasile Voiculescu, Sabina Măduța își exprimă afecțiunea față de acest gigant al literaturii române, în Capitolul I, intitulat: „Din preaplinul inimii” , în dorința de a-l descoperi oamenilor, așa cum și ea l-a descoperit și l-a cunoscut, adică prin opera lui.

Emoția puternică ne este transmisă, mai cu seamă cea din clipa în care a avut loc impactul cu personalitatea lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră „încă un Luceafăr”.

Întreaga sa creație este o pledoarie pentru Cultură și Credință. Și mai ales, Iubirea e piatra de temelie a tuturor creațiilor sale. Pe această plajă sonetistică aparținând autorului, s-a întemeiat postum o întreagă serie de volume „o adevărată Bibliotecă Voiculescu, complementară operei”. O dată descoperit, a fost, pentru criticii consacrați, dar și pentru o întreagă pleiadă de critici și exegeți noi, o adevărată revelație.

Ca o prelungire a acestui portret, autoarea introduce un articol privind activitatea sa gazetărească intitulat „Editor de duminică”. Este vorba de seria de articole în care „îl readuce pe scriitorul martir Vasile Voiculescu în atenția cititorilor”. Transcriind aceste mărturii și documente, autoarea ni-l face cunoscut și ni-l apropie și mai mult pe acest excepțional poet martir.

Capitolul intitulat: „Mărturisitorii” este alcătuit dintr-un buchet de interviuri, așa cum am menționat, despre oamenii care l-au cunoscut. Începând cu Arșavir Acterian, care îl numește pe Vasile Voiculescu „Poetul unei năluci”.

Ceea ce realizează Sabina Măduța în această carte este un remarcabil portret al poetului, alcătuit din vitraliile unor mărturii ale contemporanilor săi, mărturii din care reiese caracterul ferm, excepționala personalitate, patriotismul său autentic, generozitatea de care a dat dovadă, spiritul de sacrificiu care-l determinau să nu ia bani de la bolnavii săraci și uneori să le cumpere chiar și medicamente. În perioada Primului Război Mondial, funcționând ca medic la Spitalul Militar de campanie, s-a expus acolo la unele epidemii, cum a fost cea de tifos exantematic și febră tifoidă și chiar molipsindu-se de aceste grave boli. O statură morală de neclintit. El considera Poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig, și de aceea, în 1941, când i s-a acordat Premiul Național de Poezie, el a donat banii unei biserici din Ardeal pentru cumpărarea unui clopot.

Aceste scrieri ale Sabinei Măduța despre marea personalitate românească, dr. Vasile Voiculescu, au darul, nu numai să ne indigneze față de un regim care a eliminat în mod criminal elitele românești, dar SĂ NE ȘI UMANIZEZE, să ne facă mai buni, mai îngăduitori, mai pacifiști. Și aceasta, printr-un paradoxal joc al vieții și al morții.

Din toată literatura concentraționară, aceste pagini sunt zguduitoare și aproape greu de suportat. Și totuși, ele sunt reale, nu s-a inventat nimic, sunt declarații ale MARTORILOR acestor atrocități incredibile care s-au întâmplat într-o țară în care, terminându-se războiul, trebuia să domnească pacea și înțelegerea. Cruzimea omului împotriva aproapelui este fără precedent. Este o dezlănțuire incredibilă a fiarei din om.

Un alt capitol al cărții este rezervat unei creații de mare adâncime spirituală, un elogiu adus lui Dumnezeu, închinat Poetului Îngerilor, Vasile Voiculescu. El se numește: „Acatist de dragoste eternă”. Urmând ritualul acatistelor dedicate sfinților și Preafericitei Fecioare, autoarea exprimă în versuri evlavia, adorația, față de Divinitate, sub forma unei superbe rugăciuni. Nu o dată, poeta folosește cuvinte vechi, liturgice, care se mai folosesc încă în liturghii, în cântări și devoțiuni: zavistii, purcezi, prinosul, adumbrești, zăbavnic, stirpe, „culpeșei ispite”; nepregetând, glicofiluze, antimic ș.a.

Întregul text este un tezaur metaforic și eufonic care se poate recita sau cânta la Adorațiile particulare.

Capitolul intitulat „Lumina Cărții”, este o evocare emoționantă a copilăriei autoarei. Ca într-un adevărat Mozaic literar, cu nostalgie, autoarea evocă momente din copilăria sa, folosind limbajul vremii și al locurilor natale.

Autoarea evocă amintiri la persoana întâi, despre școală, tinerețe, viață. Cu o sinceritate cuceritoare, ea își declară aspirațiile, dorințele, proiecțiile spre un viitor din care să nu lipsească idolii săi: scriitorii acelor minunate cărți pe care le devora cu mare plăcere. N-au lipsit nici dezamăgirile, pentru că una sunt plăsmuirile minții omenești și altceva creatorii lor.

Capitolul III este destinat „Cronicilor de suflet”. Și prima este dedicată lui „Panait Istrati – Alexandru Talex – Un testament literar respectat”. Alexandru Talex a fost unul din marii prieteni ai lui Panait Istrati, sau, cum a fost numit, ”prietenul de cursă lungă”, de către Maia Belciu. Două spirite care se vor lega pentru eternitate.

Pagini impresionante scrie Sabina Măduța despre „Lena Constante și Evadarea tăcută”. Autoarea reproduce unele pagini din această excepțională mărturie a acestei talentate artiste și scriitoare, care a stat în închisoare din 1950 până în 1962.

Un document la fel de important este și Ultimul interviu cu Doamna Lena Constante. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității” →