Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității

Puține sunt momentele covârșitoare din viața unui autor. Ele constau în întâlnirile providențiale care i-au fost date și care au rămas adânc încrustate în memoria afectivă. „Cartea Sabinei” ilustrează acest adevăr și faptul că autoarea a decis să evoce aceste întâlniri memorabile, de natură să ne facă martorii peste timp ai acestor clipe de grație, este un lucru cu totul remarcabil.

Sabina Măduța este autoarea care s-a impus în literatura română prin astfel de evocări ale unor personalități de excepție ale neamului românesc: Vasile Voiculescu, Arșavir Acterian, Valeriu Anania, Vasile Boroneanț, Aristide Dobre, Gabriela Defour Voiculescu, Ion Ioan Diaconu, Pan M. Vizirescu, Lena Constante, Ana Blandiana, Ioana Stuparu, Melania Cuc, Viorel Boldiș și alții.

Interviurile realizate de autoare cu mari personalități, emisiunile televizate, ca și cărțile editate până în prezent, au rămas mărturii excepționale pe care Sabina Măduța le pune la dispoziția cititorilor în această carte evocatoare, care atinge genul memorialistic, dar vine și cu creații inedite, amintiri din propria copilărie sau evocări ale străbunilor săi. Și în plus, cu Pagini de Jurnal remarcabile.

Ar fi de prisos să menționez importanța și bogăția informațiilor pe care le aduce Istoriei Literaturii Române prin aceste mărturii. Ceea ce face acum Sabina Măduța este de a ne împărtăși, de a ne oferi din avuțiile sale, strânse cu migală în lacra inimii, socotind că a te bucura singur de un lucru frumos și folositor nu-ți aduce plinătate de spirit. Ea este bună conducătoare de poezie și de proză și tot ce a trecut prin ea și a lăsat urme luminoase ne dăruiește, să ne bucurăm și noi.

În consens cu motto-ul semnat Fănuș Neagu, despre imensa personalitate a scriitorului Vasile Voiculescu, Sabina Măduța își exprimă afecțiunea față de acest gigant al literaturii române, în Capitolul I, intitulat: „Din preaplinul inimii” , în dorința de a-l descoperi oamenilor, așa cum și ea l-a descoperit și l-a cunoscut, adică prin opera lui.

Emoția puternică ne este transmisă, mai cu seamă cea din clipa în care a avut loc impactul cu personalitatea lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră „încă un Luceafăr”.

Întreaga sa creație este o pledoarie pentru Cultură și Credință. Și mai ales, Iubirea e piatra de temelie a tuturor creațiilor sale. Pe această plajă sonetistică aparținând autorului, s-a întemeiat postum o întreagă serie de volume „o adevărată Bibliotecă Voiculescu, complementară operei”. O dată descoperit, a fost, pentru criticii consacrați, dar și pentru o întreagă pleiadă de critici și exegeți noi, o adevărată revelație.

Ca o prelungire a acestui portret, autoarea introduce un articol privind activitatea sa gazetărească intitulat „Editor de duminică”. Este vorba de seria de articole în care „îl readuce pe scriitorul martir Vasile Voiculescu în atenția cititorilor”. Transcriind aceste mărturii și documente, autoarea ni-l face cunoscut și ni-l apropie și mai mult pe acest excepțional poet martir.

Capitolul intitulat: „Mărturisitorii” este alcătuit dintr-un buchet de interviuri, așa cum am menționat, despre oamenii care l-au cunoscut. Începând cu Arșavir Acterian, care îl numește pe Vasile Voiculescu „Poetul unei năluci”.

Ceea ce realizează Sabina Măduța în această carte este un remarcabil portret al poetului, alcătuit din vitraliile unor mărturii ale contemporanilor săi, mărturii din care reiese caracterul ferm, excepționala personalitate, patriotismul său autentic, generozitatea de care a dat dovadă, spiritul de sacrificiu care-l determinau să nu ia bani de la bolnavii săraci și uneori să le cumpere chiar și medicamente. În perioada Primului Război Mondial, funcționând ca medic la Spitalul Militar de campanie, s-a expus acolo la unele epidemii, cum a fost cea de tifos exantematic și febră tifoidă și chiar molipsindu-se de aceste grave boli. O statură morală de neclintit. El considera Poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig, și de aceea, în 1941, când i s-a acordat Premiul Național de Poezie, el a donat banii unei biserici din Ardeal pentru cumpărarea unui clopot.

Aceste scrieri ale Sabinei Măduța despre marea personalitate românească, dr. Vasile Voiculescu, au darul, nu numai să ne indigneze față de un regim care a eliminat în mod criminal elitele românești, dar SĂ NE ȘI UMANIZEZE, să ne facă mai buni, mai îngăduitori, mai pacifiști. Și aceasta, printr-un paradoxal joc al vieții și al morții.

Din toată literatura concentraționară, aceste pagini sunt zguduitoare și aproape greu de suportat. Și totuși, ele sunt reale, nu s-a inventat nimic, sunt declarații ale MARTORILOR acestor atrocități incredibile care s-au întâmplat într-o țară în care, terminându-se războiul, trebuia să domnească pacea și înțelegerea. Cruzimea omului împotriva aproapelui este fără precedent. Este o dezlănțuire incredibilă a fiarei din om.

Un alt capitol al cărții este rezervat unei creații de mare adâncime spirituală, un elogiu adus lui Dumnezeu, închinat Poetului Îngerilor, Vasile Voiculescu. El se numește: „Acatist de dragoste eternă”. Urmând ritualul acatistelor dedicate sfinților și Preafericitei Fecioare, autoarea exprimă în versuri evlavia, adorația, față de Divinitate, sub forma unei superbe rugăciuni. Nu o dată, poeta folosește cuvinte vechi, liturgice, care se mai folosesc încă în liturghii, în cântări și devoțiuni: zavistii, purcezi, prinosul, adumbrești, zăbavnic, stirpe, „culpeșei ispite”; nepregetând, glicofiluze, antimic ș.a.

Întregul text este un tezaur metaforic și eufonic care se poate recita sau cânta la Adorațiile particulare.

Capitolul intitulat „Lumina Cărții”, este o evocare emoționantă a copilăriei autoarei. Ca într-un adevărat Mozaic literar, cu nostalgie, autoarea evocă momente din copilăria sa, folosind limbajul vremii și al locurilor natale.

Autoarea evocă amintiri la persoana întâi, despre școală, tinerețe, viață. Cu o sinceritate cuceritoare, ea își declară aspirațiile, dorințele, proiecțiile spre un viitor din care să nu lipsească idolii săi: scriitorii acelor minunate cărți pe care le devora cu mare plăcere. N-au lipsit nici dezamăgirile, pentru că una sunt plăsmuirile minții omenești și altceva creatorii lor.

Capitolul III este destinat „Cronicilor de suflet”. Și prima este dedicată lui „Panait Istrati – Alexandru Talex – Un testament literar respectat”. Alexandru Talex a fost unul din marii prieteni ai lui Panait Istrati, sau, cum a fost numit, ”prietenul de cursă lungă”, de către Maia Belciu. Două spirite care se vor lega pentru eternitate.

Pagini impresionante scrie Sabina Măduța despre „Lena Constante și Evadarea tăcută”. Autoarea reproduce unele pagini din această excepțională mărturie a acestei talentate artiste și scriitoare, care a stat în închisoare din 1950 până în 1962.

Un document la fel de important este și Ultimul interviu cu Doamna Lena Constante. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității” →

Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner

Noua carte a Veronicăi Pavel Lerner, intitulată „Disonanțe de bon-ton”, apărută la Coresi Publishing House, 2019, îmi face cu ochiul irezistibil, așa cum stă așezată pe masa mea de scris, ademenindu-mă cu coperta hazlie și cu strașnica idee de a fi solicitat colaborarea graficienei Adelaida Mateescu, artistă care a ilustrat pe un ton comic situațiile dezvăluite de autoare în textele sale. La modul mărturisit, Veronica Pavel Lerner îndrăgește genul prozei umoristice, dacă ar fi să reținem din schița Dintr-una-ntr-alta, cu sonor că, aflată într-o sală de așteptare la medic, ea scoate din poșetă volumul Ioanei Pârvulescu „Întoarcere în secolul 21”.

„Scrise alert și cu un umor de bună calitate,-se confesează scriitoare canadiană- textele m-au scos din frica provocată de orice vizită la doctor. Îmi place s-o citesc pe Ioana Pârvulescu, mă regăsesc în paginile ei” (p.113) Nu altceva își propune autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton”, decât să consoneze cu cititorii ei, care să se regăsească în năstrușnicele ei relatări. Ca și mine, nu mă îndoiesc că mulți dintre lectorii volumului își vor reaminti textele citite în „Observatorul” de la Toronto sau în revista literară online „LaPunkt”. Dar tentația de a le reciti așa cum ele se află așezate cu o logică tematică ce le potențează sensul este un izvor de încântare. Așa le-am reluat eu, cu bucuria de a nu putea să mai las cartea din mână, ispitită de observațiile percutante și de inteligența unor remarci, prea numeroase ca să le dezvăluim aici. Lăsăm cititorilor satisfacția de a le întâlni și savura în paginile noului volum al scriitoarei. Nu rămâne decât să-l asigurăm că genul prozei subtil umoristice este între cele foarte dificil de realizat, iar cartea de față este o izbândă în acest sens. Deși le citisem rând pe rând în pagini de revistă, schițele Veronicăi Lerner m-au impresionat mult mai puternic atunci când le-am reluat în buchet. Impactul lor a fost mult mai puternic, iar ideea autoarei de a le așeza în volum o socotesc excelentă.

Față de cărțile anterioare „Miniaturi de dincolo de Ocean” (2000), „Gânduri printre rânduri (2001), „Binecuvântatul prezent” (2006), „Oameni pe care i-am cunoscut” (2015) și „Oameni-Repere-Mărturii” (2018), apariții care atestă în sine o prolificitate remarcabilă fie că autoarea scrie poezie sau creează proză, Veronica Pavel Lerner nu se dezminte, literatura Domniei Sale pivotează pe realitatea trăită direct. De aici și valoarea autobiografică-memorialistic a prozei sale. Așadar, un volum confortabil de proză scurtă, inspirată din viața cotidiană, situațiile evocate din propria experiență de viață civică părând dintre cele mai frecvente. Dar surpriza potențată de la un text la altul este atitudinea pe care o ia față de aspectele consemnate.Veronica Pavel Lerner nu înțelege să bifeze îngăduitoare nicio nerânduială observată în jurul ei. Generoasă, de felul ei, autoarea consemnează cu un umor bonom caractere dintre cele mai diferite la oamenii din preajma sa, situații năstrușnice, greșeli de exprimare în mânuirea limbii, evocând episoade îndepărtate sau recente din propria existență. Linia care iese din condei este totdeauna sigură, scriitoarea conturând flash-uri de viață care îndeobște scapă unei priviri grăbite.

Privite în tot, schițele capitolelor noii ei cărți „Ai carte, ai parte”, „Cumpărați, cumpărați, cumpărați”, „Caută acul în carul cu fân”, „D-ale canadianului”, „Călători din toate țările, uniți-vă!”, dezvăluie,dincolo de crusta hazlie a acestei proze, o conștiință care nu trece cu vederea micile gesturi purtătoare de sensuri acute, ci îndeamnă cititorii să se amuze, dar nu mai puțin să și cugete. Râsul Veronicăi este asanator, iar modul cum amuzamentul devine un leac contra relelor de tot felul găsește în autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton” un exemplu demn de urmat. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Aforismul ca săgeată a lui Zenon

Moto:

„În timp ce există indicii subtile despre infinit în lucrurile pe care le facem şi le vedem, există de asemenea şi paradoxuri profunde ce se află foarte aproape de suprafaţa lucrurilor”.

(Sir John D. Barrow)

De aproape două mii cinci sute de ani un gânditor pe cât de fascinant pe atât de greu de înţeles, Zenon din Eleea, uimeşte şi contrariază cu aporiile sale. Ştiind că aporiile sunt dificultăţi de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat, ne putem gândi la unul dintre acestea, respectiv la paradoxul săgeţii. Acela care-şi propune şi reuşeşte chiar să demonstreze cu forţa logicii, un ne-adevăr simplu de constatat.

Săgeata lui Zenon plecată dintr-un punct şi neajunsă în punctul final va fi în repaus dacă între cele două puncte nu este o distanţă mai mare decât lungimea săgeţii. Pare amuzantă observaţia, incită la discuţii şi este, fără îndoială, atât de ciudată încât are o fascinaţie care iată, pare victorioasă în faţa necruţătorului timp.

Putem oare considera că, în felul său, şi aforismul ar putea fi la fel de aparent logic, dar şi, la fel de aparent, ilogic în acelaşi timp? Poate că da, având în vedere că acest specimen literar nu este comparabil cu nici un altul, că nu se vrea nici poveste, dar are morală, nici roman, dar are de multe ori substanţa genului, nu este nici poezie, însă lipsit de ritmurile interioare ar fi doar o banalitate lipsită de orice interes. Şi mai trebuie să constatăm faptul demonstrat de realitate că aforismul, exact prin caracteristicile sale, devine o cale de comunicare cu cititorul mult mai convingătoare, dar şi mai directă decât poezia sau demersul filosofic. Desigur valabilitatea aserţiunii este în directă legătură de cauzalitate cu nivelul calitativ, respectiv inteligenţa şi cultura, cititorului.

„Un aforism este un roman de un rând”, spune Leonid S. Sukhorukov, ucraineanul contemporan cu noi, el însuşi un creator de aforisme, dintre care unele chiar au împărtăşit soarta tuturor creaţiilor geniale, respectiv intrarea în folclor, acolo unde par a fi cunoscute de când lumea. Şi iată un alt exemplu de aforism celebru care a trecut de neiertătoarele bariere temporale, iar acum pare a fi doar o simplă constatare:

„Cei graşi prin natura lor sunt mai predispuşi să moară subit mai mult decât cei slabi”. Banal, am putea gândi despre acest adevăr pe care-l ştim poate cu toţii acum, numai că el a fost rostit de Hipocrates tot cu vreo două mii cinci sute de ani înainte. Sub forma unui aforism, o învăţătură condensată într-o frază uşor de reţinut, deşi, iată, foarte greu de respectat.

Oare câte opere literare, unele poate chiar geniale, s-au pierdut în tot acest timp? Acelaşi timp care a păstrat totuşi un învăţământ fundamental sub forma unui aforism medical… Este foarte posibil ca în anii ce au urmat, să se fi scris mii de pagini pe această temă, cel mai probabil perfect necunoscute cititorului de rând, care chiar nu are nevoie de disertaţii savante când are la îndemână vorbele de duh ale unei singure fraze.

Conciziunea acestei specii literare, dar şi celelalte caracteristici precum inteligenţa compoziţiei, profunzimea, caracterul moralist însoţit de unda de umor absolut necesară pentru a nu-l lăsa pradă tendinţelor excesiv moralizatoare, ori eufonia textului, fac din aforism un domeniu destul de puţin abordat, ceea ce este chiar lăudabil, deşi tentaţiile sunt destul de multe şi nu puţini autori au umplut pagini întregi cu banalităţi pretenţioase şi preţiozităţi solemne pe care au simţit nevoia să le denumească astfel. Uneori ar fi poate mult mai bine să nu ai decât o frază memorabilă, pentru că ea îţi poate aduce succesul, decât să înșiruiești aproape obsesiv cuvinte lipsite de acel spirit atât de necesar acestui mod de exprimare literară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Aforismul ca săgeată a lui Zenon” →

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Mariana GURZA: Satul ȚICĂU, o sămânță a veșniciei

MOTTO:

,,Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercările comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun”.

(Prof. univ. dr. Szidonia Haragos)

Considerațiile de mai sus se referă la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Zalău, Editura ,,Caiete Silvane”, 2019, colecția ,,Monografii”, o apariție ce onorează satul românesc, autorul, fiind editată în acest 2019, An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

Simpozionul Național de Teologie intitulat „Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei naționale și a credinței ortodoxe”, organizat de Patriarhia Română, în luna octombrie, PF Daniel a precizat că există o criză a satului românesc care ,,cere de la noi toți mai multă implicare. Satele au nevoie de primari harnici, de învățători de vocație, de preoți duhovnicești și milostivi, dar și de săteni sănătoși și bucuroși să cultive pământul”.

Îndemnul Părintelui Patriarh, de întocmire de monografii pentru satele românești, însoțite de imagini, a avut ecou și prin apariția Monografiei satului Țicău, un sat mic, aflat în partea de sud-vest a județului Maramureș.

Învățătorul Traian Ience, fiu al locului, nu dezminte nici de data aceasta. ,,Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Țicăului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale…” Prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Prefața monografiei aparține doamnei prof. dr. Szidonia Haragos, o fiică a locului care și-a prezentat impresiile atât în limba română cât și în cea maghiară. Deși de etnii diferite, năzuințele sunt aceleași, cu dorința de pace și liniște interioară. Istoria a demonstrat că doar împreună au putut trece peste vestigiile vremurilor.

„Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“, declamă autorul referindu-se la monografia satului natal. O monografie unică de altfel, pornind de la atestarea sa documentară din anul 1543 deși ,,una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ,,În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil!” (p. 32).

Autorul a scotocit prin arhive, biblioteci, a studiat Monografia județului Sălaj (maghiară Szilágy vármegye monográfiája, publicată în 1902), o carte despre Comitetul Sălaj editată de Petri Mór și a descoperit și lucrarea lui Antal Szirmay din 1809, care ar trebui să fie cunoscută și de alți istorici. A descoperit lucruri inedite despre micuțul sat în care a văzut lumina zilei.

Monografia este structurată în mai multe părți: Prefață/Bevazeto; Așezare, limite, vecini; Istoricul satului Țicău; Datini și obiceiuri; Inundațiile din 1970; Țiganii; școlile din Țicău; Biserica românească; Biserica reformată; Castelul din Țicău; Cimitirele din Țicău; Gara; Strâmtorile Țicăului; Pensiunea ,,Festival” ; În loc de încheiere; Bibliografie

Un studiu științific, amplu, din toate punctele de vedere. O lucrare de o mare complexitate și studiu, analiză, autorul operând cu date, documente de arhivă, cifre, ce privesc toate viețile spiritual și social-economice, arii geografice, comunitățile umane. Prin multă strădanie a reușit să penetreze trecutul și să revină în prezent. Imagini colorate inundă paginile, imagini de ieri, imagini de azi.

Domnu’ Trandafir, cum i se mai spune învățătorului Traian Ience, pentru dragostea și implicarea firească în educație, rămâne un model și o mândrie pentru Țicău și nu numai. Modest dar tenace, blând dar stăruitor în a zidi pentru generațiile viitoare dragostea pentru loc și persoană. Interes pentru istorie și tradiție, imbold pentru conservarea vetrei strămoșești.

În anul 2014 înființează un muzeu al satului în localul Școlii primare din Borza care cuprinde 1800 de obiecte expuse în cinci săli.

A publicat Creaca – repere monografice; Monografia școlilor din comuna Creaca; Planuri de lecție din perioada 1860-1940; Istoria învățământului românesc din Sălaj – repere monografice; Dicționar de arhaisme și regionalisme din zona Creaca-Jibău-Țicău.

Monografia satului Țicău cuprinde multe înscrisuri ale vremurilor, fotografii bine păstrate. Pentru el și pentru cei apropiați, descoperirea bunicilor materni, a fost ceva inedit. Multe i le datorează mamei, Maria Ience, fratelui Gheorghe Ience, cumnatei Magda Ience și preotului ortodox, Radu Botiș. Aduce mulțumiri domnului György Györfi-Deák de la Biblioteca orășenească Jibou și domnului Koncz Atila, dar în mod special recunoștință prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Volumul semnat de Traian Ience ,,Monografia satului Ţicău”, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019, apărut cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sper să ajungă în sufletele cititorilor. Să descoperim mereu miracolul satului nostru, unde cu siguranță trăiește veșnicia. Un efort demn de un fiu al satului care înnobilează.

–––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

11 decembrie 2019

Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa nopții, ce ființează printre dureri, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în Aripi de nisip, este lumina, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, nemărginirea sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi aripile, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul Aripi de nisip, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( aripi, aripi de nisip, aripi de soare)

Odată cu volumul de versuri Aripi de nisip, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic, când cu aripi de nisip , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când cuvintele foșnesc a valuri, când cu aripi de soare , când, pur și simplu, cu aripi simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realități subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împinse de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm jocul iubirii, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât zeiță, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un suflet plăpând înfiripat în lumină, sub lacrima Ta caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii. Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului pasăre în zbor, intangibilă (Pasărea), sau poate fi opozantă și interogativă: erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare (Aripi), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat (Pe raze de suflet).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau dor fără sațiu, cum ar zice Emil Botta, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, o clipă de lumină, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, bulgări… de lumină, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină (Într-o zi, de va fi), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin refractare, în ochiuri de apă (Pânze în noapte).

Lumina poetului (înțelegerea) îi este tăcută într-o lume cu licăriri de gânduri și ea împletește tăceri… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la Iliada lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit protectorul, învingătorul, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este mândră făptură și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața… Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare cu speranță și dor de viață. (Fir de lumină)

Căutam un eu, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în Pulberi de gânduri și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteargă pulberi de gânduri prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de quelque chose de noir à contenter la care făcea referire pictorul Auguste Renoir, vorbind despre lucrările sale, care-i satisfac o sete interioară, o chemare imensă, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea cioburilor care pot fi de gânduri sau de lumini, cu trimitere la realitatea epocii moderne în care primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de cioburi metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil, prin transfigurarea câmpului realității.
Într-un alt context am vorbit despre Umbra, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici nu plâng, nu gem și nu blestem, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează livrescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În Ultima scrisoare, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supreme . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

Continue reading „Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu” →

Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –

Plouă … Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi … Poate şi-ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi dictate de viaţă.

Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul său film La Giovinezza/Youth, la cei doi prieteni octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos. Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea locului? Unul singur le-ar ajunge … Izvorul tinereţii, în care se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de frumosul model, originar din România, Mădălina Diana Ghenea. O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel (în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.

Ce importanță mai are dirijatul unei orchestre? Ce importanță mai are muzica?

Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul întrebării:

„Ai reusit să urinezi astăzi?”

„Da… patru picături … Tu? „

„Tot aşa, mai mult sau mai puţin …”

„Mai mult sau mai puţin?” „Mai puţin …”

Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”, deaoarece şi-au mărturisit doar

lucrurile pozitive din viata lor.

Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră, dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?

Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu personajul robotului pe care-l interpretează în repetate rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l sugereze .

„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli …”, îi şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei. „Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur o linie.

Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă drumul regizorului de filme este bine ales … până când, da… doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală, abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale. Era cântecul ei, muzica dedicată ei … un cântec simplu, pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi execută exerciţiile de vioară.

Continue reading „Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –” →

Daniel LUCA: Penelopa de ieri și de azi

Poemele din volumul Elegiile marine de Maria Vaida (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019) creează un tot unitar, o poveste despre femeie și destinu-i nedrept, acela de a aștepta.

Fie ieri, fie azi, femeia rămâne întotdeauna o Penelopa în așteptarea iubirii, a iubitului dorit ori aflat și plecat, iar orice bărbat e un Ulysse.

Zilele se scurg una după alta, iar ea refuză cu stoicism pețitorii ce îi dau târcoale și o ademenesc, cu convingerea că cel sortit e doar unul („iar cohorta de femei se aruncă în marea adâncă / de dragul tău. / (…) / Ciorchinele de bărbați se aruncă în larg, de / dragul meu, / doar eu și umbra ta mai plutim la mal: / o femeie albastră în umbra ta albastră, peste / albastrul infinit al mării”).

Aici iubirea e deplină și nu scade în intensitate chiar dacă rodul ei, un băiat, ajunge între timp bărbat („ca un aed iscusit, el îi spune povestea / tatălui său. dar nu te-ar mai cunoaște, / mărite rege, chiar în fața lui de-ai fi… / Numai eu, numai eu am tatuat / pe inimă chipul tău, Ulysse al sufletului meu”).

Durerea așteptării nu poate fi descrisă în cuvinte, fiind înainte de toate trăire, simțire („Ca o statuie greacă ies din mare, / după încă o noapte fără tine, oare pe unde rătăcești, / corăbierul meu drag, pe unde?”).

Momentele de liniște alternează cu cele de disperare, atât pentru Penelopa, cât și pentru Ulysse, iar natura e participativă („Neptun zărea corabia-ncropită / și cu furia lui stârni furtuna, / că doar Ulysse i-a orbit fiul”; „nuferii galbeni, mici și delicați, se pierd printre / frunze de lintiță, cu melci atârnați de tulpină”).

Visul se întrepătrunde cu realitatea, producând incertitudini și neliniști („Doamne, ce vis, am rostit și mi-am îmbrăcat roba, / pornind / încetișor spre Ithaca, cetatea ta, / regele meu. / Am ascuns visul în scoica inimii – o perlă din mare”).

Orice ajutor este binevenit, fiind căutat atât în rugăciune, cât și în vorbele bătrânei ghicitoare („Spun, zise bătrâna, / pe Styx eu am jurat și te voi scăpa de nimfa Calypso”).

Așa cum iubirea dăinuie peste vremi, așa îi sunt străjeri veșnici Delta Dunării, marea Neagră, deșertul Dasht-e-Kavir, muntele translucid ori Dealul Feleacului („Pe malul lacului Techirghiol, / sub clar de lună, cu umbrele / dragi beau cafea / în adierea brizei mării”).

Poezia Mariei Vaida este despre speranță și iubire, despre aflarea bucuriei în așteptarea celui sortit.

––––––––––

Daniel LUCA

Timișoara

4 decembrie 2019

Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie

Abia ajuns din expediția efectuată în America de Sud, aveam să constat că nu era singurul vis, și că altele mi se întrezăresc. Chiar pe timpul când scriam Notele de Călătorie referitoare la „aventura”, din care nu de mult timp mă-ntorsesem, mi-a-ncolțit ideea că trebuie să duc la-ndeplinire „Proiectul Asiatic” care, parcă-mi stătea-n gât! Și ideile curgeau strună în favoarea înfăptuirii… În fiecare zi derulam cunoștințele și informațiile încețoșate datorită trecerii vremii, acumulate în timp sau de pe băncile din școli. Apoi am început studiul căutând prin librării sau biblioteci cărți, însemnări, almanahe și poze, ori lecturând cu pasiune Însemnări de Călătorie de pe net. Și-am găsit multe materiale pe care le-am savurat și „pritocit” câteva luni…bune.

Uneori aveam senzația că mă afund într-o Lume cu o cultură vastă pe care n-am să pot să o deslușesc. Dar gândul că o călătorie „acolo” va faciliza aceste enigme… mi-a dat curaj. Îndoiala mea nu se fonda pe problemele legate de o simplă călătorie ci pe dorința mea de-a scrie, de-a lăsa ceva celor interesați, cititori de azi și de mâine.

Ce-mi propuneam nu era deloc ușor! În primul rând… trebuia să „văd”! Ca să văd… trebuia să mă deplasez „acolo” iar apoi să notez… ca să nu uit! Deasemenea, să am grijă să nu mă pierd de grup pentru că-n astfel de „puhoaie” umane e foarte ușor să te rătăcești. Timpul liber, trebuia să-l drămuiesc pentru a vedea și „altceva” și-acest lucru impunea despărțirea de grup. Aveam de făcut multe fotografii și însemnări. Plecam cu un „bagaj” spiritual și eram conștient că mă voi înapoia cu „două”! Serile trebuia să le transform în „promenade nocturne” pentru a aduna alte informații. Și nu în ultimul rând să-mi ordonez programul pentru a-mi asigura odihna și cele necesare pentru a duce la îndeplinire întregul proiect asumat. Toate acestea au fost stabilite și detaliate în perioada premergătoare plecării și pot să spun că au fost urmate cu maximă precizie fapt pentru care, pot afirma că nu am întâmpinat disfuncționalități majore. Dar trebuie să spun esențialul că am fost norocos și Domnul m-a avut în pază!

Dacă nu mi-aș destăinui un gând mai vechi ar însemna să nu fiu sincer pân’ la capăt. Eu am rămas impresionat despre această „Lume” încă din adolescență de când savuram Însemnările lui Marco Pollo și ale marelui Cărturar Nicolae Milescu Spătarul (Descrierea Chinei și Descrierea Vestitei și Marii Insule a Japonezilor și ce se află acolo). Dar acum, premergător „Proiectului”, m-am „înfruptat” din scrierile Irinei Holca (Scrisori din Cipangu și, Aristrocatul și Vagabonzii), Elenei Luica Kase (Ultimul Drum), George Moise (Momoka), Ion Papuc (Scrieri despre Continue reading „Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie” →

George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu

Cei siguri că ne vom reîntâlni cu părinţii, cu străpărinţii, cumva cu boema-prieteni, încrezători mai mult în nemurire decât în psihanaliză, unii/unele ani-luminându-se mental printre coroanele creaţiei, vultureşti, dacă nu, bătrâneşte, în sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugăciunea unui dac – Doctrina secretă, vor fi practicând o psihanaliză cosmică, malgre ils memes (lipsă semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge după asasinarea doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului – ţoapele în piese şi show-uri de-ale sale – lui Puşi Dinulescu Gaşca şi diavolul). Avataruri – savante sau poetice – ne urmăresc de sub uitare, interdicţie, ne înţelegere. Poate consolator, să recitim (let us) Cosmos uman de Victor Săhleanu, Pelerin, Bucureşti, 2009, selecţie, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean.

Poezie? Poesis? Intenţie de mesaj şi claritate. (Avertisment).

Îmbrăţişez de-a valma omenirea / şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru Petrarca”1960).

Astăzi sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altădată.

Luna trece printre vârfuri de brazi / În variantă eminesciană a peisajului.

Vor fi întotdeauna necesare şi alte versuri / pentru dragostea mereu aceeaşi şi alta.

Există cuvinte şi silabe / şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii. Versurile sunt potrivirea silabelor şi cuvintelor / semnalizând realitatea profundă, / ritmurile şi rimele corespund, de fapt, / periodicităţilor ascunse sub aparenţă – eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală. / Lumea e o infinitate de corespondenţe / şi descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de corespondenţe, de simboluri, de metafore şi de semne.

Rima este poezie pentru că este cosmos uman, / ordonare reuşită a eterogenului / într-o unitate superioară vie. Rima este rigoare acceptată liber / care se cere transcensă de frumuseţe / şi totodată este o încercare / a valorii poetice a ideii: / o strofă este o întâlnire ingenioasă / a regulilor gramaticii, gândirii şi versificaţiei – / o triplă rigoare însuşită voit / pentru a vehicula mai convingător poezia

Noi semnalăm poezia din lucruri / celor ce o au în ei.

Există poeme care, ca şi muzica,/ relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii.

În noi aşteaptă vibraţia latentă / şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete / ale simfoniei a cincea.

Trecem grăbiţi printr-o lume de simboluri / şi privirea noastră şterge luciul obiectelor.

Să fim pregătiţi pentru orele / latitudinii şi longitudinii noastre. / Totul poate fi surpriză / pentru cel ce s-a pregătit.

Să-l recitim pe Robinson Crusoe.

Versurile ne dezvăluie poezia de detaliu a universului.

Elementul de bază este cel infinitezimal.

Există o demnitate şi o mândrie pur vegetale.

Iată, sunt medic / şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu / vin în contact cu suferinţa umană.

Dar în faţa mea stă un om / a cărui libertate este dureros limitată; / el nu se mai poate exprima în trăiri / aderenţa sa la ore este tragică.

Iată sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.

Iată, poezia / este mai densă decât orice ştiinţă. / Drumul meu duce la realitate / prin poezie, înapoi către ea.

(“Artă poetică ”,I 1971)

Dar tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea

pe cine să rechemi din zilnicul apus?

Ce îţi va face mâna când nu va mângâia?

Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu

Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?

Eu – nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?

Elegie (I), 1961

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Continue reading „George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu” →