Mărturisesc că m-am apropiat de cartea lui Valeru Ciurea cu anume reticență, dar pozitivă totuși, pentru că îl cunoșteam ca artist fotograf, ca un om care transpune sufletul în imagini și imaginile care reflectă sufletul omenesc. Ei bine, aici am întâlnit, în această carte, poezia. Poezia autentică, poezia verde, poezia adevărată, cea care îți dă de gândit și te lasă gânditor. Este o poezie ce izvorăște dintr-o anume amărăciune zâmbitoare, dacă putem spune așa, este o poezie care reflectă suferința oglinzii. Este o poezie a prezentului, este o fugă de prezent pe o insulă imaginară, unde nimic nu este în mișcare, unde nu se întâmplă nimic, dar toate acestea sunt aparențe, pentru că poezia lui vine și revendică acea oglindă a stelelor, acea umbră a stelelor sub care trăim și sub care încercăm să visăm.
Iată, în poezia „Ochi”, tot ceea ce am afirmat cu mâna pe inimă și în cunoștință de cauză, se reflectă nemijlocit: „Pe tremuru-ţi/ de frunză/ aştern năvodul/ nopţii,/ încerc/ să te acopăr/ dar/ nu-ţi găsesc/ făptura,/ Şi noaptea/ e adâncă,/ şi parcă/ tu/ eşti noapte…/ Poate,/ odată,/ am să-ţi descopăr/ trupul/ prin omăturile/ alungate,/ străine,/ închise/ în ochiul meu…//”.
Fiecare poem este un fel de mărturisire artistică, un fel de crez artistic fără de care Valeru Ciurea nu se poate justifica și legitima în fața poeziei. Și nu numai în fața poeziei.
În partea a doua, „Jurnalul de front” așa îl numesc, cuprinde consemnări din timp și alte timpului. Sunt texte în proză extrem de esențializate care au în prim plan omul, așa cum este el, imperfect, împiedicat, trist, vesel, superficial sau profund. Valeru Ciurea ca fotograf, a umblat foarte mult, a surprins lumea însă și dincolo de obiectivul aparatului de fotografiat, pentru că textele sale nu sunt altceva decât cronica la zi a vieții noastre de după 1989, o viață cu multe, foarte multe defecțiuni, imperfecțiuni, cu scrâșnetul rotițelor auzindu-se în clar, ceea ce înseamnă că undeva la motorul principal, treaba nu merge.
Și aici, în partea de proză, în tristețea lipsei de umor, întâlnim meșteșugarul cuvintelor, la fel de inedit, la fel de expresiv, la fel de interesant. Oricum, asocierea, mobilarea acestor texte poetice cu imagini, cu suport de imagine, reprezintă din partea autorului, nevoia de a-și confirma sinelui, că tot ceea ce a spus, tot ceea ce a scris cu glasul tare, acoperă realitatea imediată.
–––––––
Cornel UDREA
Cluj-Napoca
Ianuarie 2020