Adriana Weimer, în volumul de versuri Lumină de stea (Editura Eikon, București, 2018), porește în căutarea seninului din oameni, a liniștii, a luminii interioare, a bogăției sufletești.
Din acest motiv, se degajă de aici o sufocantă senzație de calm, pe care nu o poate tulbura nici măcar destinul ori timpul.
Lumina interioară se revarsă în exterior, cuprinzând spații, oameni, universul întreg („În lumină voi apune, / în lumină voi trece, / cum lumina-n vitralii / îndumnezeită-n / Altare” – Lumină de stea). A lumina pentru alții devine profesiune de credință („și-n întuneric, / lumina-mi / se revarsă-n / priviri / mereu înspre voi” – Mereu înspre voi) și aduce iluminarea întru credință și iubire.
Prin iubire, timpul ajunge să fie domesticit și folosit în interes propriu, ba chiar ajută la construirea sinelui („și timpul / mă construiește pe mine, / precum piramidele // – inexplicabile dimensiuni / ale spiritului” – Întru spirit și timp).
Iubirea învăluie pe cei dragi (părinți, copii, iubitul, iubita), pe ceilalți semeni, pe Dumnezeu, practic totul, nimic neființând în afara sa. Nici nu poate fi altfel, întrucât dragostea reprezintă tot o formă de lumină („Tot mai aproape / în Iubire / mă simt, // tot mai departe / în timp // Tot mai aproape / în Lumină sunt, // tot mai departe-n / Cuvânt” – În Lumină).
Adevărata iubire presupune a trăi în și prin celălalt, construind, pas cu pas, un drum propriu („Rând pe rând, / fiecare pas / făcurt împreună / e drumul nostru”; „rând pe rând, / viețile noastre împreună / ni le dăruim unul altuia” – Dăruim).
Mai mult, iubirea este atât de puternică, încât poate aduce primăvara în plină toamnă („Primăvara din toamnă / spre tine coboară / un suflet preaplin” – Frunze-destin).
Lumina se află și în cuvânt, în poezie, alături de iubire, totul conlucrând la crearea unui tablou al frumosului din om („Poezia luminii / se rescrie-n cuvânt” – Poezia luminii).
Cuvântul este, în același timp, hrană spirituală („la masa / Cuvântului / mă așez iar” – La masa Cuvântului), dar și drum pentru descoperirea sinelui și a lumii („Fiecare dintre noi / Continue reading „Daniel LUCA: A căuta seninul”
Adrian Botez a ajuns la maturitatea deplină a creației sale. Pasionat de literatura cu mesaj, de cultură și de ideile înalte, el ne oferă, prin volumul de versuri Cartea despre lumi viitoare*, apărută la editura Rafet în anul 2020, o viziune de ansamblu, asupra trendului pe care se mișcă lumea. Pentru poet, speranța este importantă, ieșirea din criza spirituală actuală este posibilă într-un viitor incert pentru om și cert pentru Dumnezeu. Sătul de erorile sociale, în care se complace individul comod, poetul își ia riscul de a aborda un subiect dificil: viitorul… Poezia vine din tensiune, creată de valul evolutiv actual, care a împins viața simplă la limita dintre două lumi. O limită sfâșiată de urletul lupilor, de egoism, de lăcomie, de nepăsare.
LUMEA DE ASTĂZI E O ÎNCHISOARE
Atunci când stai la masă cu Dumnezeu, confesiunea este la ea acasă. Te mărturisești, cu bune și rele, cu fapte, vise și gânduri, despre tine, despre lume. Este ceea ce face și Constantin Ghiță, în volumul de versuri Gardieni cu fețe de sticlă (Editura Art Ceativ, București, 2019).
Anotimpurile Danielei Gîfu au legătură cu dragostea, şi abia după aceea cu India. Cu această speranţă m-am şi apropiat de cartea specialistei în informatică din Iaşi. În general, mi-e frică de pixeli, de lumea virtuală, în care, oricât am încerca să fim de vii, suntem mai puţin vii decât în viaţa reală.
Suntem nevoiţi să recunoaştem că romanul epistolar este o apariţie mai puţin obişnuită în peisajul creaţiei literare. Oricum, în condiţiile actuale când pana, stiloul şi chiar popularul pix tind să devină exponate de muzeu vom întâlni din ce în ce mai rar această formă de exerciţiu literar. Aceasta este şi cauza care mă face să zăbovesc puţin în istoria genului.
Poeta Mioara Oprișan, de a cărei carte facem vorbire în aceste pagini, are o activitate în domeniul literaturii destul de bogată.
În viziunea lui Valeriu Valegvi (Marșul nucilor pe mare, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019), toamna este atât anotimp, cât și o vârstă a omului, aceea a maturității depline, când se poate descoperi pe sine, dar și o vârstă apropae de „zbor”, de părăsirea acestei lumi („Devii pe zi ce trece / o pasăre cu zborul întors / spre înăuntru / te uimesc plăsmuirile clipei” – E toamnă).
Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.