Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene

UN ROMAN DESPRE MIRAJUL VIEŢII

« Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi » spunea Voltaire. Volumul « DRUMUL SPRE SUFLET », scris de TITINA NICA – ŢENE, a apărut la Editura « NICO », din Târgu – Mureş, 2014 şi se încadrează tematic în categoria romanului memorialistic. Cartea este prefaţată de Mariana Cristescu care concluzionează lapidar : « Carte frumoasă, cinste cui te-a scris ! »

Compoziţional, romanul este alcătuit din opt capitole, fiecare având un titlu sugestiv şi un motto care sugerează complicata simfonie sufletească a eroinei : I – Copil de corcoduşe, II – Am plecat în lume, III – Adolescenţă…clipă trecătoare, IV – Pe când poezia ţinea de foame, V- Din nou acasă, VI – Între lumină şi floretă, VII – Lupta cu rămăşiţele trecutului, VIII – A doua tinereţe. Cartea se încheie cu poezia « Copilul a îmbătrânit »… In loc de epilog. La sfârşitul cărţii, minunate fotografii de familie, care au pecetluit timpul, ţin loc de « Memoria clipei »

Titlul metaforic « Drumul spre suflet » sugerează întoarcerea la izvoare şi experienţele parcurse de-a lungul anilor, reîntoarcerea în timp fiind pavată cu mărgăritarele inimii. Prezentul roman memorialistic al scriitoarei Titina Nica – Ţene rezumă viaţa ca viaţă, în mod etapizat : naşterea, copilăria, anii de formare, adolescenţa, viaţa de familie, aspiraţiile şi determinările, suprapunerea dorinţelor şi eforturilor personale.

Scriitoarea Titina NICA-ŢENE este înzestrată cu un soi de sănătate sufletească, pe care numai oamenii cu o personalitate puternică o cunosc. Scriitoarea nu înţelege scrisul ca pe un lux, ci mai degraba, ca pe o eliberare, ca pe un confort sufletesc sau o profundă trebuinţă, prin care a sfidat orgoliile celorlalţi. Frumos spunea Grigore VIERU « Sufletul rănit naşte mărgărint » . Prin urmare, un robust optimism faţă de viaţă şi cei apropiaţi este menit să-i panseze trecătoarele răni, depăşind chiar momentele de îndoială proprie.

Memoria are un rol covârşitor în amintitul roman. Francheţea sau spusa pe şleau reanimează limbajul popular şi familiar, iar stilul scriitoarei capătă mai mult contur. Cartea este o confesiune despre viaţă aşa cum i-a dăruit-o Dumnezeu, cu bune şi rele…În mijlocul acestui vârtej, care înseamnă viaţă, Titina NICA – ŢENE are propria-i concepţie despre destin, ştie că CEL de SUS îţi dă, dar nu pune şi-n traistă. Îşi ascultă vocea inconfundabilă a cugetului său, rezistă cu înţelepciune săgeţilor, îşi stabileşte bornele şi complexul de norme morale, devine o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Planurile narative se întretaie, vârstele capăta speciale dimensiuni. Născută într-o frumoasă zi de vară, în luna iulie, aşa cum aflăm din primul capitol, scriitoarea vede lumina zilei in satul UŞUREI, comuna ŞUŞANI, un sat oltenesc din judeţul Vâlcea, fiind al patrulea copil din cei opt, pe care familia Nica îi avea. Copilăria este lipsită de jucării, dar autoarea, copil fiind, găseşte interes în toate lucrurile mărunte, o infinită încântare este râul Beica şi păpuşile confecţionate din coceni de porumb.

« Pe mine nu mă interesa, eu, deşi nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuşi din coceni de porumb cu rochiţe din cârpe rămase de la mama, de la războiul de ţesut, priveam stelele, prindeam peştişori din râul Beica, culegeam ciuperci. Nu aveam timp să mă plictisesc. Viaţa mi se părea minunată. Mă încântau stelele şi luna. De unde veneau ele? Totul în jurul meu era plin de mister. Nu avea cine să îmi răspundă la întrebări, aşa că misterul era şi mai mare. Seara mă jucam pe drum cu alţi copii, la lumina lunii şi a stelelor. Satul nu avea curent electric şi era neasfaltat ».

Frumuseţea unei familii numeroase apare în secvenţa narativă, când fraţii Nica pornesc pe urma unei curci rebele, care îşi făcuse cuibarul în altă parte. Ei se comportă ca nişte adevărati detectivi. « Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la…urmărită. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început : cau, cau, cau ! Şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi, după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă o dată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca ceva…Se oprea, ridica un picior şi…asculta. Stătea câteva minute, care ni se păreau cât o zi de post. Apoi, iarăşi: cau, cau, cau! Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un mărăcine. Noi, cu mâinile streaşină, să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât « un car de vreme », cum deseori zicea mama. Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi…ţuşti în tufiş ! Acolo, minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari şi pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am adunat în poală şi, victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă cât soarele de mare »

Sărbătorile religioase se bucurau de mare preţuire în lumea satului şi luau proporţii de eveniment. « Pe atunci ne duceam la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne ducem. Ba…eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel de şorţ în faţă şi în spate, galben – auriu, cusut cu arnici roşu. Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe noi…Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă jucam cât mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la rochiţa plină de floricele de toate culorile »

De remarcat grandioasa modestie şi sinceritatea evocării. « Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni…Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit »

Scriitoarea evocă în anumite secvenţe tarele comuniste, dar înţelege că trebuie să ia lumea aşa cum este. În adolescenţă, viaţa autoarei capăta un nou sens. Se desprinde de haosul înconjurător, devine independentă, învaţă să admire, să tolereze ce este de tolerat şi aspiră spre o licărire de succes. Când timidă, când îndrăzneaţă, când tăcută, când spontană, scriitoarea Titina Nica – Ţene acceptă previzibilul şi imprevizibilul în viaţa sa. Îşi divinizează trecutul, apreciază prezentul şi se bucură permanent de ziua care va veni. Visele copilăriei se împletesc acum cu realitatea, oamenii sunt cei pe care-i ştia, râul Beica şi pădurile rămân la locul lor. Romanul este traversat de o interesantă galerie de personaje, fiecare având câte o trăsătură dominantă. Temele şi motivele literare prezente în roman sunt variate: meditaţia asupra timpului, aspecte din viaţa satului de altădată, copilăria, căutarea idealului sau motivele literare : izvorul, luna, stelele, soarele, dorul nemărginit ş.a. Frazele când lungi, când scurte subliniază plăcerea pentru detaliu. Scriitoarea ajunge învăţătoare într-un sat din Maramureş, iar Florin, băiatul pe care-l cunoscuse la Drăgăşani, devine student la Filologie, în Baia Mare. Îşi unesc destinele şi rămân pentru totdeauna un cuplu lipsit de vanitate, unde cuvântul spus devine aproape simbol, ştiind să adune împreună lacrimile şi bucuriile vieţii. Aşa au trecut cei 56 de ani de căsnicie, împliniţi şi slăviţi pe 1 Mai, 2020.

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene” →

Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului

O superbă cronică de artă scrisă de doamna Eugenia Dumitriu, artist plastic și scriitoare din Roșiorii de Vede, cu prilejul vernisajului expoziției de pictură „Culorile Timpului” unde am expus împreună cu pictorul bulgar, domnul Svetlozar Nedev. Expoziția a fost organizată la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede în conducerea domnului director Silviu Arsu. Cu mulțumiri, Daniela Achim Harabagiu

Culorile timpului

Dimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev.

În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e…/ Tăcere”.

Artista extrage esența pânzelor sale printr-o construcţie vie şi picturală dobândită doar din câteva trăsături de penel. Ea îşi construieşte ca un arhitect lucrările, nu lasă nimic la voia întâmplării, urmează liniile directoare ale perspectivei şi alcătuieşte structuri coerente, folosindu-se de nuanţe discrete de culoare. Despre lucrările sale, adevărate metafore pe pânză au vorbit la superlativ directotul casei de cultură din Roșiorii de Vede, Silviu Arsu și artistul plastic Tudor Serbănescu.

Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului” →

Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor

O carte astrală, cutremurătoare, intitulată CONTRA AMNEZIEI, ne-a sosit din Basarabia de la poetul, redactorul-șef de revistă și academicianul Nicolae Dabija. Este o adevărată biblie a basarabenilor, un memorial al durerii, o istorie însângerată. În prefața acesteia, prof. dr.Lucian Strochi scrie,cu deplină îndreptățire: „Dacă, printr-un cataclism oarecare, ar dispărea tot ce este scris și tot ce este imagine despre Basarabia, cartea lui Nicolae Dabija ar putea reconstitui singură, prin complexitatea ei, această parte de țară cu tot ce are ea etern, semnificativ, eroic, tragic și unic” .

Pentru a afla de la început cine erau „ prietenii” noștri care ne-au „eliberat” la 23 August 1944, Nicolae Dabija ne prezintă datele KGB-ului sovietic, care n-a fost deloc interesat să umfle cifrele, din care rezultă că, între 1 ianuarie 1935 și 22 iunie 1941, au fost arestați 19 milioane 840 de mii de „dușmani ai poporului”. Dintre aceștia—7 milioane au fost împușcați, câte un milion pe an. Celelalte milioane au murit în GULAG-uri. După calculele lui A. Soljenițin, în perioada 1917-1953, ar fi fost exterminate 66 700 000 de oameni.Câte 3000 de asasinate pe zi. Foametea organizată în anii 1930 a secerat viețile a încă peste 10 milioane de oameni.

Basarabia avea, în 1939, o populație de 5 milioane de locuitori, iar în 1952—doar 2,5 milioane. Deci, jumătate din populație a dispărut.

Pe bună dreptate, autorul scrie: „ Fiecare om este un univers întreg. A omorî un om înseamnă a ucide un univers..Fabrica morții, declanșată de Lenin, Troțki și Stalin în fosta URSS, a lucrat fără odihnă până după 1953. În Republica Moldova, până la moartea lui Stalin, a funcționat ultima cameră de gazare din Europa”.

Un capitol întreg este intitulat BISERICA MARTIRĂ. Iată ce consemnează autorul: „ Ura cu care l-au tratat comuniștii pe Dumnezeu e lipsită de orice logică. Credința este declarată antistatală, preoții—dușmani ai omenirii, bisericile-lăcașe ale întunericului ș.a.” Autorul trage concluzii amare: „credincioși împușcați în biserică, icoane în care s-a tras cu mitraliera, preoți uciși în altare, Continue reading „Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor” →

Cleopatra LORINȚIU – Vocația grandorii: „Ierusalimi” de Liviu Pendefunda

Se spune că ajungând la Ierusalim, oamenii veniți din toate colțurile lumii, fie că sunt credincioși, practicanți sau pur și simplu turiști, poate agnostici sau chiar atei, au o uimitoare diversitate de reacții: de la extaz mistic la dezamăgire, de la înălțare spirituală ori revelație culturală la uimire sau tristețe, în sfârșit, felurite reacții, reacții personale, însă oricum, Locul nu poate lăsa pe nimeni indiferent, în primul rând pentru simplul fapt că nu e un Loc, ci, înainte de toate, un simbol.

Intelectual de amplitudine, umanist de convingere, autor prolific, poezia fiind doar una din fațetele profilului său complex, Liviu Pendefunda a plonjat încă de la începuturile sale literare într-o zonă a nevăzutului, a nespusului și ezotericului, care intriga de-a dreptul în perioada anilor cenzurați: Sideralia (1979), Farmacii astrale (1981), Astrul cojilor de ou (1982), Falii 1 (1983), Tihna scoicilor (1984), Falii 2 (1985), Cabinetul doctorului Apollon (1986) erau adevărate capcane ideatice pentru „unii” unor ani în care cifrarea și descifrarea, găsirea cheilor și identificarea ușilor reprezenta un antrenament cotidian în cultură și presă.

Amploarea căutărilor sale poetice avea să impună prin numeroasele volume ulterioare, nu puține cărți de eseuri, de exercițiu a gândirii, unele de poezie. În aceste vorbe adunate aici în vremuri de pandemie, când închisă în casă citesc puținele cărți care mă acompaniază în ”exil” , așadar nu pot ajunge la vreo bibliotecă, notez timid câteva gânduri numai despre Ierusalimi* o carte-obiect pe care o am în fața mea, dăruită de autor acum un an când împreună cu familia dumisale și câțiva prieteni israelieni se afla la Tel Aviv și ne-am petrecut o frumoasă după amiză privind ochiul de apă transucid și melancolic lucitor de la Habima Square. O carte de altfel remarcată de mulți, comentată din plin, o carte cu ilustrații excepționale, de mare finețe imagistică semnate de talentata fiică a poetului, pictorița Elleny Pendefunda, copilul-minune al artelor plastice devenită o tânără plasticiană în ascendență, cu carieră europeană.

Vocația grandiosului din cariera extrem de bogată și de diversă a celui ce este profesor universitar doctor și medic neurolog de vocație, estetician și editor de revistă, traducător și exeget, face ca subiectul, grandios în definitiv, Ierusalimul să fie cât se poate de firesc… Căci intelectualul de amplitudine, umanist din convingere, autor prolific și dăruit Liviu Pendefunda avea să exprime firește în poezie, întâlnirea (în literă și în fapt) cu Locul pomenit mai sus, centrul spiritual al umanității. Contemplarea, departe de-a instala microbul melancoliei ori al neputinței tragice,ceea ce la poeții romantici venea de la sine, limpezește premisele reverberației: este vocația asumării responsabilitățiii, a asumării măreției, a vieții, a naturii umane, a spiritului superior.Dacă forma acestei poezii este whitmaniană, îndrăznesc să spun, așijderea, suflul ideilor care o animă…

Atmosfera este voit doldora de simboluri (cum altfel?)și cam fiecare face apel la un segment din cunoaștere ori din spiritualitate. Cel care este al creștinătății este mai transparent și duce mai ușor către mentalul colectiv.

Poetul revizitează mental momente majore, istorii mărețe, prin imagini evocatoare, adeseori de mare acuitate și frumusețe: „Și atunci deschide-se-va de pe Eufrat/ vadul miilor de oști;/ praf vor fi și ziduri de cetate,/ sânge și cenușă un înreg regat.// Sfărâmatu-se-vor idoli de aur, argint/aramă,de piatră și de lemn/ în furtunile farmecelor lor/ ce‘n curbuberu picioarele aprind.// Ci doar în nemurire semn/ aduce-vor/ un tom ce‘ i miere pentru duh,/ pelin pentru al trupului blestem” ceea ce, să recunoaștem, este nespus de emoționant. „Emoție artistică”, cam asta ar fi treapta pe care se încearcă descifrătorul de povești și simboluri vechi printr-o nouă încifrare : aceea a poeziei. De aici paradoxul creației sale: plecând de la sensuri încifrate, poetul ne trimite prin descifrare, la noua încifrare a poeziei.

Ca și cum ne-ar zice : eu m-am chinuit și am înțeles, vă dăruiesc vouă sensul descifrării pe care îl potrivesc în altceva, în vers, în noua încifrare ca o altă miraculoasă găoace.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU – Vocația grandorii: „Ierusalimi” de Liviu Pendefunda” →

Olimpia MUREȘAN: Recenzie la cartea „Batalionul de pedeapsă” de Iagan Ameih (Mihai Ganea)

Motto:

,,Dacă avem conștiința neantului și a nonsensului, dacă găsim că lumea este absurdă și condiția umană de nesuportat, nu este acesta sfârșitul și nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacție a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depășește”. ALBERT CAMUS

Actorul Mircea Diaconu interpretează într-un film rolul unui doctor urolog, care refuză să plece la București pentru un loc călduț și mai bine plătit, ca doctor și, rămâne să lupte și luptă cu sistemul corupt în care ,,șpaga” era ceva normal și tolerant. De fapt lupta lui este cu oamenii și cu sistemul imoral alcătuit de aceștia.

O luptă asemănătoare duce și doctor G, așa cum reiese din cartea ,,Batalionul de pedeapsă”, scrisă de Mihai Ganea. E lupta cu acel ,,comunism cenușiu” sau mai concret cu mafia ,,albă” – a oamenilor care ar trebui să aducă alinarea suferințelor bolnavilor așa cum au depus jurământul lui Hypocrate la investitura în meseria nobilă – MISIUNEA de doctor.

Prima parte a cărții reprezintă o proză beletristică cu multe inflexiuni autobiografice cum de altfel e întreagă această carte. Mare CURAJ a avut autorul să scrie o carte de acest fel în care să dea nume de persoane autentice cuprinzând mai multe județe ale țării – majoritatea oameni aflați la conducerea destinelor celorlalți oameni: securitate, poliție, partid, sănătate. Aceste personaje politice și nu numai, l-au atins pe autor cu aripa neîncrederii și a urii.

Și totuși, autorul la lansarea cărții spune că :,, dacă ar fi să mai trăiască o dată, ar trăi la fel, n-ar șterge nimic din ce a fost!”

Ei, cu acest lucru nu sunt de acord!?

Cred că dl. doctor n-a reușit să se integreze în societate ,,așa cum era ea, cu bune și cu rele”. A încercat să plece – să-și schimbe locul de muncă de câteva ori, dar n-a reușit!

Să fie soarta mioritică a românului, prezentă în acest caz? Sunt de acord cu verticalitatea morală a tuturor actelor medicale făcute de doctor G., dar, cu puțină diplomație și cu ,,să-nchidem ochii” ar fi putut lucra la acel spital din Tecuci mult și bine dacă nu devenea o persoană incomodă.

Întotdeauna există ,,cozi de topor”, mereu partidul (atunci PCR-ul) ,,e-n toți și-n toate” oricând- și-n trecut și acum. El conduce totul!?!

La noi, în România, nu s-au schimbat prea multe : acum, după 25 de ani abia încep să fie descoperiți torționarii ; cei care au chinuit deținuții de prin închisorile comuniste. Că doar nu era de ajuns că au fost închiși pe nedrept – mai trebuia să-i și maltrateze?!

Acesta să fie destinul poporului rămân? Să existe acel ,,dac-o fi să mor? „Dac-o fi să reușesc și așa” cum ar zice Petre Țuțea?!

-Cred în verticalitatea omului cinstit, condamn șpaga, condamn ,,apendicita de la Tecuci”, condamn incompetența și impostura – dar, atunci ce pun în locul lor când sistemul e închis?

Intelectualii sunt marginalizați, sunt la periferia societății; ei nu sunt bogați ; ei sunt doar oameni culți care nu-și pot adapta sistemul de valori la moda timpului.

Chiar și după așa zisa revoluție din 1989, la noi s-a adoptat un sistem de valori

greșit înțeles de români – sistemul de valori american.

La noi, bogații nu sunt nici măcar inteligenți. Ei nu au identificat oportunități de afaceri care să-i ducă la profit pe termen lung. Ei fac parte dintr-un grup de „ȘMECHERI” – obișnuiți cu trișatul – cei ce au avut contracte cu statul și au încasat mulți bani peste noapte – devenind bogați – confundând statul cu propriul buzunar. La astfel de grupări de ,,șmecheri” dr. G n-a putut să adere – de aceea a suferit enorm: mutat mereu cu serviciul, împiedecat în dezvoltarea și eficacitatea clinicii private de înfrumusețare – prima de acest fel din România – anchetat de miliție și de procuratură – desfacerea contractului de muncă și apoi refacerea (repararea acestei greșeli) de către aceeași persoană suspusă Secară Florică (devenit apoi senator după revoluție) doctor G. a denunțat practica de la Tecuci ca fiind sediu național al apendicitelor simulate și a înțeles în final fiind chiar scos afară din apartament : concluzia omului în halat alb a fost „că România nu e o țară, e o afacere!”

Așa cum spune autorul ,,comuniștii nu au trecut, nici viitor, comuniștii au doar prezent. Lumea asta era a lor, iar eu, doar trăiam în ea”.

Edificator pentru nuvelistica scriitorului, și de altfel pentru toate întâmplările reale și mai puțin reale, este proza cu titlul„ CRIZA”

E un strigăt precum Ioan Botezătorul în pustie: „Homo homini lupus”.

Nu întâmplător personajul principal e un LUP, apoi imaginea lui în pădure , același personaj și spre final toți erau lupi. E de fapt Mitul lui Narcis (din grecescul ,,narke”, amorțeală, toropeală) ne prezintă o imagine a irealului. El , de fapt – eroul personaj se retrage într-o lume iluzorie, se caută acolo unde crede că se vede, în libertate, adică acolo unde nu se află, în Echo (ecou) în aparențele fugitive precum cea a lui Narcis ce-și descoperă propria frumusețe fizică într-un izvor limpede cu ape argintii și se îndrăgostește de ceea ce nu are corp , ci numai umbră.

Fuga de realitatea evidentă din timpul ,,crizei” îl duce pe erou undeva în munți unde crede că va fi liber, privat (lipsit) de tot ceea ce se întâmplă ,,afară” de acest spațiu. Acolo, în pădure ,,AU DISPĂRUT OAMENII, AM DISPĂRUT ȘI EU”. El preferă imaginea lui în locul lui însuși.

El nu mai are identitate – fiind numai suprafață. El nu mai are nici un ideal – deoarece ceea ce ținea loc de ideal este acum un reflex. Credea că se izolează într-un loc nelocuit și departe de civilizație. ERA DE FAPT UN LOC IREAL ca și imaginea dintr-o oglindă ce se șterge într-o clipă. Nu se caută un sens al vieții – ci doar un refugiu. Se încearcă să se stingă relația cu celălalt (cu cel de lângă noi). Este o aberație a refugiului. În acest caz omul nu se cunoaște pe sine, dar nici pe ceilalți.

În societatea noastră actuală se observă deseori pierderea relațiilor umane, reciproce. Trăim mai puțin în apropierea celorlalți oameni și mai mult alături de obiecte, de bogăția materială. Or, ființa umană are nevoie de o apreciere umană, are nevoie să știe cine este și ce dorește de la viață. Ca să se cunoască pe sine omul trebuie să vorbească despre lume. Astfel, lupul era ,,dornic de a comunica cu noii lui confrați”. Urmează apoi urletele acestui lup singuratic în căutarea hranei. E de fapt lupta pentru existență într-o lume câinească. Apoi se întâlnește cu un alt ,,lup” care era de fapt ,,o namilă de om”, îmbrăcat ca și mine, cu o piele de animal și încins la brâu cu o curea lată, de care se țineau atârnate un briceag și un telefon mobil cu cameră video și GPS”.E un„alter ego” al personajului.

Relația umană spontană reprezintă faptul fundamental al societății noastre. Altfel, n-ar mai exista decât iluzia realității, vitrina- unde individul nu mai este.

Întâlnirea celor doi lupi este edificatoare.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Recenzie la cartea „Batalionul de pedeapsă” de Iagan Ameih (Mihai Ganea)” →

Daniel LUCA: Revoluția simțurilor

Un roman plin de nerv, de savoare și de viață este Infidela de Daniela Faur (Quantum Publishers, Domnești, 2019), o incursiune în interiorul și exteriorul cuplului, între adevăr și minciună, între sex și iubire.

Ela, aflată într-o relație de aproape trei ani cu Gabi, cu care urma să se căsătorească peste câteva luni, se îndrăgostește de Sebastian, noul ei șef de la locul de muncă, o firmă de consultanță în management (Ekon Consult), căsătorit cu Roxana. Urmează trei luni toride, de la tatonare la sărut, la frâu liber dat simțurilor și până la iubire.

O infidelitate asumată de Ela, după îndelungi procese de conștiință [„Sunt o păcătoasă! (…) Sunt femeia vorbită pe la colțuri, subiectul de discuție la întâlnirile de cafea și a celor din miez de noapte, acompaniate de vin rece. Aș fi cinică să spun acum că-mi pare rău” – p. 5], Ela fiind o femeie obișnuită, nicidecum un top-model („Am 1,68 m înălțime și 68 de kg. Nu sunt grasă grasă, genul acela despre care porcii spun că mai bine le sari, decât să le ocolești. Dar sunt destul de durdulică: am câteva straturi de colăcei” – p. 8), dar care, atunci când întâlnește „masculul alfa”, își lasă gândurile libere, trăirile erotice invadând-o chiar și în biroul lui („Dar ochii lui, ei bine, ochii lui limpezi ca marea și zâmbetul ștrengar îmi transmit că, mai devreme sau mai târziu, mă vor băga în bucluc” – p. 29; „Cer oare prea mult? Da! Normal! Eu, femeie logodită, doresc ca mâinile unui bărbat însurat să mă frământe ca pe-un aluat de cozonac” – p. 88).

Sexul cu Gabi devine monoton, o rutină, o împreunare a trupurilor fără ca sufletele să mai fie prezente („Acum ne dezbrăcăm singuri, dar ne păstrăm șosetele dacă se poate. Să nu ne tragă frigul pe la picioare! Nici n-ar avea când să o facă, săracul” – p. 22; „Și-a primit sexul și nu a mai contat că trebuie să-i dea atenție și sufletului meu” – p. 24), iar întâlnirea cu Sebastian este un adevărat scurt-circuit, ce produce o revoluție a simțurilor, o trezire a lor la viață dintr-o lungă amorțire, dar și o pornire pe drumul căutării sinelui, prin pasiune și iubire.

Treptat, gândurile se transformă în gesturi și fapte. Primul sărut este urmat de participarea amândurora la un bal mascat de halloween organizat de firma unde lucrează Gabi („da, el e, nu m-am înșelat. Zăpăcita asta dintre picioarele mele l-a recunoscut înaintea mea” – p. 138), de mângâieri într-o cabină de probă, de o călătorie la Roma într-un weekend [prima consumare a pasiunii: „Intră în mine tare și repede, căci drumul e ușor, prințesa mea deschizându-se hapsână (…). Închid ochii și mă las legănată ca o barcă pe valuri. E în mine, așa cum mi-am dorit, răscolindu-mi interiorul, potolindu-mi setea de sex brut” – p. 170] și continuarea întâlnirilor în doi, o dată pe săptămână, după reîntoarcerea în țară [„De azi, sunt oficial infidelă cu acte în regulă. Am repetat prima experiență, așa că nu mai e cale de întors. Nu mai pot spune s-a întâmplat, a fost o dată și atât. Ce mult pot înflori sub atingerile lui! (…) Cât de bine e să-mi redescopăr sexualitatea, să mă redescopăr pe mine, să am curajul de a-mi direcționa partenerul” – p. 214].

Odată cu dăruirea, încrederea ia locul neîncrederii, cu toată bătălia interioară ce se dă în cei doi protagoniști, Ela și Sebastian. Cu toată înverșunarea de a rămâne doar la sex, fără a implica inima, iubirea îi cuprinde pe amândoi. Dar, cum viața nu este un basm, nici de această dată nu există happy-end [„nu mai cred în «Fericiți până la adânci bătrâneți»; e doar un final pentru basme. Continue reading „Daniel LUCA: Revoluția simțurilor” →

Anton ILICA: Iisus în celulă

Inspirat de romanul Întoarcerea din cruciadă (2020), al scriitorului Al. FLORIN ȚENE, volum donat chiar astăzi Bibliotecii Universității din Knoxville, TN, am scris trei considerații despre viziunea autorului vizavi de viața poetului român, Radu GYR. Precedentul eseu cuprindea o reflecție despre asemuirea dintre ”închisorile” lui Rady Gyr și lumea de astăzi, încartiruită de propriile greșeli: ”Universul e mai mic decât a fost înainte și așa va rămâne, iar omenirea întreagă și-a pierdut siguranța și plăcerea degustării libertății”. ”Suntem oameni liberi în propria colivie”.

Am intrat în sărbătoarea Învierii, iar în țara mea, Lumina taborică și Paștele – simboluri ale creștinismului – sunt aduse de preoți însoțiți de polițiști. Inedita ofertă de speranțe mi-a stimulat amintirea zilei în care poetul Radu Gyr, în închisoarea de la Aiud, prin anii 1956, alături de alți pușcăriași politici (A. Berzescu, B. Anania), au întîmpinat, în vremuri laice, o sărbătoare crestină. După stingere, toți încartiruiții politici au început să cânte, iar colindul s-a auzit în întreaga comunitate a Aiudului, iar aceasta a început să colinde alături de pușcăriași. Poetul își recunoaște versurile din poemul IIsus în celulă:

Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele

Din lună venea fum de cățui

M-am pipăit …și pe mâinile mele,

Am găsit urmele cuielor lui.

Și mai spune autorul: ”În aceste clipe mărețe, noi, cei din spatele ușilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi” (p. 265).

Continue reading „Anton ILICA: Iisus în celulă” →

Daniel LUCA: Metafora naturii

După un volum de debut cu foarte puține reușite (poemele tanka), intitulat Îngerii la drum (2015), David Boia propune un al doilea volum de versuri, Portal cu îngeri (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016).

Atunci când în prim-plan este sufletul, David Boia este mai atent cu cuvintele, deși se întâmplă și acum să creeze confuzii (cum este cazul afirmației „Mi-am dedicat prezentul la infinitiv” – Autodedicație) ori să nu iasă din sfera obișnuitului (în poeme precum Artă pentru artă, Test idilic, Adunare cu râvnă).

Totuși, aici se simte în largul său, poemele tanka salvându-l și de această dată, în majoritatea lor surprinzând trăiri interioare, ori în relație cu natura.

Firesc, întrucât natura reflectă ceea ce simte omul, este în permanentă consonanță cu acesta, fiind o adevărată metaforă („Azi în mod subit / O metaforă cântă / Doar aprioric / Peste tagma florilor / Prizoniere în gheață”).

Într-un prezent unde predomină noaptea, întunericul („Vin nopțile din abisuri / Depășind / Grave suișuri / Evocând doruri și visuri” – Nopți telurice), este căutată lumina („Am conceput scenarii de lumină / Pentru noi și destinul munților” – Filmul vieții), îngerul veghind de sus asupra noastră („Printre tumulturi / Îngerul ne veghează / Blând prevăzător / Discipolul lui Iisus / Un străjer de lumină”) și izbutind să păstreze vie speranța („Când speranța e pierdută / Dar și viața-i decăzută / Mai bine, Doamne, ajută!” – Doamne Doamne).

Viața este scurtă, timpul fiind pe cât de înșelător, pe atât de necruțător („Clipele mocnind / Iar roiesc în evantai / Arcuri peste timp / Niște fâlfâiri tandre / Se tăvălesc în zare”) și trebuie să primeze iubirea pentru semeni, natură și Dumnezeu („Sentimente vii / Din tagma iubirilor / Călătorii hoinare / Prin văpăi ad litteram / Însuflețiri ardente”).

Chiar dacă singurătatea persistă, în doi nu poate fi niciodată deplină, iubirea ieșind întotdeauna învingătoare („Poate fi singurătate / Dar cel mult pe jumătate” – În doi).

Iubirea și credința sunt căile prin care omul poate să atingă fericirea („Eterne doruri / Ne inundă sufletul, / Iar conștiința / Ne îndeamnă cu aplomb / Spre tărâmul fericirii”), cu condiția de a rămâne mereu copil („Ducem în taină / pe tot parcursul vieții / Suflet de copil”).

Aforismele nu sunt relevante („Natura-i mamă adoptivă / Și gazdă bună deopotrivă” – Natura), așa cum nici poeziile cu tentă socială, unde truismele sunt la ele acasă (de pildă, în Evoluție, Am fost traduși, Amendamente, O pajură ori Aleșii noștri, pe care o cităm în întregime: Din cinci în cinci / Provoacă un clinci, // Din patru în patru / Ăştia joacă teatru, // Iar din trei în trei / Se ceartă între ei, // Apoi din doi în doi / O pun de tărăboi, // Dar mai au un ţel / Fiecare pentru el”). Continue reading „Daniel LUCA: Metafora naturii” →

Nadia TANASA: Copilul, tema majora pentru literatura universală

Literatura pentru copii cuprinde și opere literare în care personajele sunt oameni maturi sau ființe fantastice, ba chiar și plante, animale sau lucruri, care prind viață în fabule.

Spre deosebire de domeniul amintit mai sus există și un domeniu al literaturii care zugrăvește chipuri de copii al cărui evantai se adaugă în cea mai mare parte la literatura pentru copii. Această literatură în care copilul apare ca personaj principal al unei opere literare și care zugrăvește aspecte ale copilăriei este de dată mult mai recentă și alcătuiește un sector aparte al literaturii.

În secolul al XIX-lea, copilul devine personajul principal al unor povestiri și romane de reputaţie universală. Charles Dickens, în literatura engleză, este cunoscut prin acele opere ale sale în care zugrăveşte aspecte ale copilăriei: David Cooperfield, Oliver Twist

Un loc aparte în această perioadă ocupă acele opere ale lui M.Sadoveanu în care e zugrăvită copilăria unor fiinţe ca Lizuca, Benoni, Băieţel, Niculăieş Onişor, etc, din opere ca Măria sa Puiul Pădurii, Dumbrava minunată, Cele mai vechi amintiri, Ani de ucenicie, Un om necăjit, în care înfăţişează cu măiestrie neegalată lumea deosebită a copilăriei. La rândul lor, Ion Agârbiceanu, Ionel Teodoreanu (în Uliţa copilăriei şi La Medeleni) ne-au lăsat o frescă artistică reuşită a copilăriei.

În literatura italiană s-a impus pe plan mondial cartea lui Edmondo de Amicis: Coure-Inimă de copil, iar în literatura nordamericană, cărţile lui Mark Twain: Prinţ şi cerşetor, Hucklebery Finn şi Tom Sawyer.

Tema copilului este abordată şi de Marin Preda care prezintă copilăria lui Nicolae Moromete, aşa cum Titina Nica Ţene oglindeşte propria sa copilărie într-o carte de excepţie, Viaţa ca o punte.
În literatura rusă a secolului XIX-lea au apărut o serie de cărţi în care este descrisă copilăria: Cronica unei familii semnată de Acsakov, Copilăria lui Nichita de A. Tolstoi. La aceste opere s-ar putea adăuga acele romane ale lui Dostoievski, care prezintă psihologia unor copii cu o sensibilitate bolnăvicioasă, ca: Suflet de copil şi Precocii.

Aceste opere contribuie la redimensionarea spirituala a oamenilor, la asanarea morala a societatii.

În literatura română, Creangă scrie- în această perioadă a secolului XIX-lea-Amintiri din copilăriei, operă intrată de mult în patrimoniul literaturii universale. După el abordează tema copilului Ion Slavici, Al.Vlahuţă, I.L.Caragiale şi Barbu Delevrancea.

Continue reading „Nadia TANASA: Copilul, tema majora pentru literatura universală” →

Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Darul lui George Roca (prefață la volumul 3)

„Cărțile sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare. Mulțumită lor putem evada din micul nostru univers personal, atât de îngust, mulțumită lor scăpăm de la meditația fără rezultat asupra noastră înșine. O seară destinată lecturii unei cărți mari este pentru suflet ceea ce șederea la munte este pentru corp. Omul coboară din aceste înălțimi mai puternic, mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj controversele pe care le va regăsi pe câmpiile vieții zilnice.” mărturisește André Maurois în celebrul eseu „Biblioteca publică și misiunea ei”.

După lectura antologiei „Taina scrisului”, poți confirma fără teama de a greși adevărul rostit de scriitorul, eseistul și istoricul francez și cred că în această cheie a gândit și simțit scriitorul, poetul, eseistul, publicistul și promotorul cultural George Roca atunci când a lansat invitația oamenilor de litere români de a fi părți ale acestui proiect.

Prin alcătuirea cărții „Taina scrisului”, publicată la București, Editura ANAMAROL, 2019, antologatorul stimulează fenomenul creației literare române. Ediția publicată are două volume a câte cincizeci de eseuri de motivație literară. Este o „Carte Mare” la propriu și la figurat. Un schimb de experiență activ, cu implicații serioase în cunoașterea mișcării literare actuale cu rezultate admirabile.

Prin inițierea lucrării, coordonatorul a motivat și a convins mulți slujitori ai condeiul, români din toate colțurile lumii să-și dea mâna și obolul de creație în acest demers literar. ROMÂNUL George Roca dăruiește rodul contribuției acestora: „Prietenilor mei, scriitorii de pe toate meridianele Pământului” precizând și: „Dedic acest volum evenimentului sărbătoririi celor 100 de ani ai României Mari”. Ca într-o horă românească își dau mâna autori din România și români din: Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada, Israel, Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania, Grecia, Cipru, Liban, Republica Moldova într-un act literar de excepție.

George Roca motivează astfel declanșarea proiectului: <Am inițiat acest proiect numit „Taina scrisului” cu scopul de a conserva amintirile producătorilor de literatură de toate genurile despre acest minunat instrument de exprimare atât de necesar pentru comunicare și înțelegere a sufletului și gândirii umane.>

Așa cum știm din istoria literaturii române din toate timpurile, scriitura nu este întotdeauna o profesie; amintim pe: Mihai Eminescu (sufleur la teatru, bibliotecar, copist, revizor școlar, publicist), I.L. Caragiale (revizor şcolar, sufleur şi copist la teatru, funcționar, director de teatru), Lucian Blaga (carieră şi în diplomaţie, fiind ataşat cultural şi consilier de presă), Panait Istrati (zugrav), Liviu Rebreanu (ajutor de notar, ziarist, director de teatru), Tudor Arghezi (laborant la o fabrică de zahăr din Chitila, a îmbrăcat haina monahală, bijutier şi ceasornicar în Elveţia, apoi ziarist)… Mare parte din autorii contemporani incluși în antologie au îmbrățișat alte profesii: Corneliu Ursu (medic), Lucian Munteanu (medic), Viorel Birtu Pîrăianu (medic), Corneliu Florea (medic), Dorel Schor (medic), Anna Nora Rotaru Papadimitroiu (medic), Valentina Teclici (sociolog), Valeriu Dulgheru (inginer), Simona Botezan (inginer), Vasilica Ilie (proiectant instalații pentru construcții civile), Georgeta Restegan – inginer chimist, Camelia Florescu (interpretă de folclor)… Acest lucru denotă faptul că harul de a scrie poate fi o profesie, dar poate fi și un simplu hobby, însă cu rezultate strălucite în ambele cazuri.

Primul volum al Antologiei se bucură de o prefață (Scriitorul și promotorul cultural George Roca și volumul „Taina scrisului”), elaborată de scriitoarea Elena Buică (Pickering, Toronto, Canada), în care apreciază că munca uriașă a lui George Roca la realizarea antologiei „pare a fi un modus vivendi” al românului trăitor în țara cangurului, „spre beneficiul culturii române”. Impresionantă și mai mult decât edificatoare este această prefață și prin aprecierea autoarei că scrisul ca „mod de a exista” „impune pe lângă inspirație și un strop de îndrăzneală”, „îți cere strădanie continuă”, „îți cere să proiectezi lumini în toate colțurile obscure ale sufletului”, de asemenea „îți cere să ai puterea de a ocoli locurile bătătorite, stereotipiile verbale.”

Volumul al doilea începe cu un material introductiv (prefață) intitulat: „Literatura de azi între promisiune și realitate”, semnat de scriitoarea Emilia Stroe-Țena (Alexandria, România). Pentru autoare, „Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină, prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu”.

Proiectul este inițiat și realizat din pasiune, din trăire adâncă, din iubire pentru scris, pentru literatura și cultura română și din dorința expresă de a coagula scriitori români de pe întreg mapamondul; este o invitație la unitate prin scris a creatorilor de literatură. Pentru scriitori și poeți, „Taina scrisului” este o „mărturie de credință literară” pentru că „Unul din privilegiile meseriei de scriitor este acela că ea reprezintă pretextul ideal pentru a face anumite lucruri, pentru a călători, pentru a explora. Altul ar fi că scrisul te stimulează să cercetezi viața îndeaproape, cu tot ceea ce stă ascuns ochiului ori năvălește peste tine pretutindeni. Scrisul și cititul… ne aprofundează și ne lărgesc capacitatea de înțelegere a vieții – ne hrănesc sufletul”. (Anne Lamott)

Eseurile incluse în cele două volume „Taina scrisului” sunt incitante pentru cititor și prin însuși titlurile lor. Aflăm ce reprezintă scrisul, care este motivația curat exprimată, accepțiunea sincer asumată: „Osânda de a fi scriitor” (Ștefan Doru Dăncuș), „Refugiul lacrimii ascunse” (Georgeta Resteman), „Lupta cu propriile limite” (Gheorghe A. Stroia), „Necesitatea existențială” (Eugen Evu), „Cuvintele mele de suflet” (Vasilica Ilie), „Fascinantul joc aș cuvintelor” (Valentina Teclici), „Scrisul, sensul meu de a fi” (Magdalena Albu), „Un testament literar” (Corneliu Vasile), „O imensă emoție” (Ștefan Dumitrescu) „Prin scris am semănat iubire” (Mariana Gurza), „Arta minții inteligente” (Mariana Mion-Pop), „Drumul către nesfârșit” (Viorel Birtu-Pîrăianu), „Drumul spre lumină” (Milena Munteanu), „Scriu precum respir” (Menuț Maximinian)…

În opinia lui Mihai Batog-Bujeniță pentru a scrie: „Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbați chiar dacă picioarele goale îți vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.”, iar Magdalena Brătescu mărturisește: „Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor.” Adaug și alte opinii interesante: „Scrisul, arma inofensivă a purtătorului de vise și de doruri, miraculos luceafăr al tenebrelor sufletești…” (Mihaela Arbid-Stoica)”; „scrisul trebuie să fie… un mod de a respira…” (Gheorghe A. Stroia); „Scrisul pentru mine, e ca un foc purificator.” (Ion Catrina); „Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea.” (Andra Tischer); „Verbul Harului este Hărnicia” (Eugen Evu); „Scrisul este esența umană care ne apropie de divin.” (Mariana Grigore)…

Ce este poezia și cuvântul? „Ea, Poezia, nu are hotar… Cuvintele, la fel. Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea și întunericul din noi.” (Nicolae Nicoară-Horia); <Cuvintele frumoase și cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvîntului! Care ne-a adus în ființă.”> (Alexandru Nemoianu); „Cuvintele sunt ființe vii, ele păstrează o latură divină.” (Adriana Popa); „Cuvintele… uneori sunt fluturi care ne poartă visele. Alteori sunt scoici care conțin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie înviorătoare…” (Laura Anișoara Mustețiu); „Cuvintele… mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite.” (Julia Henriette Kakucs); Dacă Adda Neag, care debutează la 18 ani afirmă că „Produsul poeziei mele e iubirea față de tot ce e viu”, Ileana Cornelia Neaga începe să publice târziu: „Am împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele.”

A scrie înseamă responsabilitate și autodepășire, dorință acerbă de a te apropia de performanță, autorii fiind eroii de dincolo de cărți, de dincolo de tot efortul de creație. Numai astfel, rezultatele muncii pot deveni valori acoperite de neuitare în sufletele și conștiința cititorilor și vor ocupa locul cuvenit și bine meritat în patrimoniul cultural-literar românesc. Prin această antologie și prin tot ceea ce face pe tărâm literar, George Roca conjugă binele cu adevărul, fiind adeptul lui Leibniz care consideră că „e adevărat numai ceea ce este totodată bine”.

Filosoful și matematicianul René Descartes afirma: „dacă trăiești fără filosofie este ca și cum ai ține ochii închiși fără a încerca să-i deschizi vreodată”. Printr-o ingenioasă extrapolare, extensie a ariei cunoașterii și creației, George Roca a înlocuit cuvântul „filosofie” cu „literatură”, dovedind că această zicere este tot atât de adevărată și deosebit de importantă pentru omul ca ființă spirituală și creator de literatură. A promova literatura înseamnă un mare pas spre cucerirea demnității și libertății de sine și a celorlalți. A promova literatura înseamnă a recunoaște marile valori care ți-au construit personalitatea și identitatea în interiorul neamului în care te-ai născut și viețuiești ca parte distinctă a culturii și istoriei sale demne. A promova literatura înseamnă a te recunoaște ca om care s-a format și se afirmă, în limita posibilităților și disponibilităților sale, într-un mediu valoric și socio-istoric la realizarea căruia au contribuit întregi și neîntrerupte generații umane, pe care trebuie să le descoperi, să le recunoști și să le înțelegi pentru a le aduce prinosul de gratitudine, indiferent de spațiul geografic și timpul din care vin ele. A promova literatura înseamnă a recunoaște că prin ceea ce gândești, faci și trăiești devine prezent trecutul neamului omenesc și nu orice trecut, ci doar ceea ce pui la temelie pentru a construi viitorul. În acest spirit a fost concepută această Antologie de eseuri – ca formă a culturii și identității umane, aducând, din istorie și din actualitate câteva personalități care au construit axa drumului nostru către viitor și către desăvârșirea noastră ca ființe sociale, literare, culturale, spirituale. Și nu în ultimul rând, a promova literatura înseamnă a lăsa generos moștenirea culturală nealterată celor ce vor veni mereu și mereu, adică ființelor de mâine al mâinelui acestei nații.

George Roca a organizat o sesiune de comunicări literare, în scris (reală, limpede, negru pe alb). A invitat doritorii, mânuitori ai condeiului și/sau ai tastelor PC-ului la un curs de creație literară. O întreprindere, deopotrivă creativă și lucrativă cu un profit cultural atât pentru scriitori cât și pentru cititori. A anunțat un colocviu cu temă, cu timp de pregătire pentru a cugeta, pentru reculegere și culegere de informații, fapte, evenimente, elemente cumva date uitării ori lăsate în standbay, fără să știe până când!! Creatorii de literatură au consimțit la această provocare, și-au oferit o perioadă de reflexie și au chemat muza să conceapă eseul care-i reprezintă cel mai frumos și durabil… Cred că o trăsătură definitorie și relevantă a eseurilor inserate în această antologie este SINCERITATEA. Nu se întrevede nicio urmă de bovarism. Fiecare a încercat, pe cât posibil să spună adevărul, știind că asta este literatura adevărată.

Autorii au scris cu entuziasm, cu bucuria și generozitatea dăruirii scrisului lor cititorilor. Eroii cărții își scriu pe viu propriul parcurs literar. Se distinge o lume pământească, bine ancorată în realitate și una idealizată, spirituală, culturală ce tinde spre desăvârșire. O expunere a vieții și sufletului. Când citești un eseu din „Taina scrisului” îți și imaginezi autorul când scrie; parcă își ține respirația și deschide o tolbă cu amintiri de tot felul, plonjând grațios în meandrele acestora, unele limpezi și molcome, altele tulburi și învolburate, însă pe toate asumându-și-le ca fiind interesante, oscilând în a alege pe cele mai revelatoare. Un exercițiu particular pentru construirea unei opere colective. Fiecare autor este un soldat, care a depus un jurământ pe frontul creației literare (metaforic vorbind) și nu dorește să-l încalce. Acest lucru ar fi catalogat ca trădare și nu numai că l-ar dezonora, dar va trebui să suporte și o pedeapsă cuvenită, bine meritată de la cititori, aceștia fiind prietenii de nădejde ai scriitorului, însă dezamăgiți, ei pot deveni ostili.

Eseul este o pagină de istorie a scrisului fiecăruia. Cartea „Taina scrisului” este o istorie a scrisului românesc pe o perioadă de câteva decenii. Autorii încep cu începutul, motivează, explică cât este har, cât este muncă și câți pași au parcurs pe ringul de dans împreună cu partenerul de suflet, CUVÂNTUL. Uneori dansul are loc pe gheața patinoarului, de altfel un spectacol sublim, dar lipsa de atenție, unele lacune ale tehnicii ori carențe în arta spectacolului/creației literare pot duce la accidentări și eliminări pe diferite durate de timp ori pentru totdeauna. În acest caz e nevoie de un efort considerabil, de atenție sporită, de o doză mărită de umanitate, sensibilitate, dar și rigoare profesională. Doar astfel soarele răsare și ne alintă cu razele sale calde șimțind că trăim în lumină, iar scrierea va spune cu siguranță ceva și va transmite ceva.

Lucrarea „Taina scrisului” este o simfonie a vieții autorilor în mai multe acte, compusă în aceeași cheie și cântată pe arpegiul acordurilor scrisului cu harul și truda autorilor. Actul creației acestei cărți presupune și dovedește o consonanță intimă, esența unui joc abil de tonalități literare. Muzicalitatea eseurilor este născută din succesiunea relatărilor într-o cadență personală, proprie, însumând surse inepuizabile de informații și sentimente. „Taina scrisului” este un tablou din natură. Sub cerul înseninat, o luncă întinsă cu ierburi verzi, cu flori de toate culorile și excelente esențe de arome, cu lanuri de spice aurii și însângerate din loc în loc de macii proaspăt înfloriți.

Se remarcă limpezimea exprimării literare, chintesență și glorie a talentului, harului, culturii acumulate în timp și a prețuirii cuvântului profund simțit și bine scris în cele 100 de eseuri, 100 de ecouri venite din acuitatea trăirilor fiecărui autor. Postându-se în singurătatea lui senină se simte confortabil asemenea unui faraon în templul său, oferindu-și scrisul ofrandă în semn de iubire și respect publicului cititor.

Expunerile transparente ale subiectivismului proiectează și construiesc meticulos, dar solid structuri arhetipale ale scrisului. Afectivitatea creatoare, emoționalitatea artistică, efervescența creatoare dau vitalitate exprimării eseistice, uneori depășind așteptările cititorului.

Fiecare semnatar este propriul său reper – are identitate proprie, este o aventură ființială, interioară cu o constanță spirituală proprie. Fiecare autor cu aspirația sa, cu inspirația și muzele proprii, cu manifestarea și exteriorizarea în stil personal, cu misterul său. Fiecare visează desenând pe șevaletul inimii vise împlinite, în curs de realizare ori ratate, însă aceastea din urmă fiind doar treapte de unde își pot lua startul spre un nou vis zburat spre alt orizont literar, mai adecvat locului, timpului și eului său lăuntric. Fiecare eseu este o vorbire monologă, susținută de plăcerea de a-și „expune” și etala sensibilitatea. Într-o lumină dominantă și stăruitoare se întrevăd și umbre, mici frustări, oarece neîmpliniri, dar prezentate calm, cu bonomie și înțelegere, deși unele sunt dureroase. Aspirațiile fiecărui autor sunt ape curgătoare, cu traiectorii dinamice deschise spre varii orizonturi. Curgerea limpede a expunerilor asemenea apelor vara, în care se unduiește strălucitor și se topește spre seară soarele pentru a răsări a doua zi, dis-de-dimineață.

Prin acest demers eseistic, autorii se interoghează atent, deschid lacătul cunoașterii de sine printr-o viabilă și sinceră comunicare cu eul interior. Interogări ale timpului și ale sufletului. Identități, destăinuiri și testamente. Cunoscându-se pe sine, se deschid treptat, atât cât simt, cât doresc, cât intuiesc că pot fi înțeleși de receptorii externi. Operațiunea, înfăptuirea nu este o lucrare ușoară pentru că „apa vie” trebuie adusă la suprafață din adâncuri, acolo unde este limpezimea, vibrația și vivacitatea.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Darul lui George Roca (prefață la volumul 3)” →