În Decembrie, 1989 “exilul” românesc a luat sfârșit.
Cu aproape două mii de ani în urmă învățați ai poporului evreu (unul dintre popoarele cu o profundă experiență și înțelegere a fenomenului exilului) au definit “exilul” drept “”galut”, condiția unei populații dezrădăcinate, în chip silnic înstrăinată și de glia străbună și de valorile care identifică neamul. În mod clar și lămurit acei învățați au stabilit diferența de categorie dintre “exil” și “răspândire” ori diaspora. Consecvent cu această înțelegere este limpede că pentru Români starea de “exil” nu mai există.
Cu toate limitele, care sunt și vor fi ale oricărei așezări omenești, în România funcționează condițiile care îngăduie existența neamului în chip firesc, de continuitate istorică și de civilizație. Dar, chiar și așa, rămâne, ca realitate fizică, existenta unui mare număr de Români trăitori în afară hotarelor României. În cele ce urmează nu mă voi referi la cei care, din pricina unor condiții și nedreptăți istorice pe care, nădăjduim, timpul le va corecta, trăiesc în țări vecine cu România, ci la cei care se află “peste mări și țări”, cei care, măcar parte din ei, au reprezentat “exilul” românesc în Occident.
Între aceștia putem deosebi două categorii distincte.
Sunt cei care, după 1989 au pribegit înspre țări care, nădăjduiau ei, pe drept ori nedrept, le pot oferi condiții economice mai bune. Aceștia pot fi asemuiți celor care își caută un “serviciu” mai bine plătit și ei sunt parte a fenomenului “globalizării” economice. A două categorie sunt acei români care, cum spuneau, au reprezentat “exilul” și au păstrat tradiție și credință românească în condițiile în care ele nu puteau fi observate, decât cu enorme jertfe, în România.
Acești Români străbat o criză de identitate și ei încă, mai caută să își afle rostul de a fi.
După părerea mea ei au două opțiuni. Fie de a se asimila complet țării în care trăiesc, cu riscul de a își pierde identitatea românească de tot, fie de a își păstra o dimensiune românească și aceasta, în chip necesar, va însemna o nouă relație cu România, cu “țara”.
Putem vedea că o parte dintre cei ce au fost “exilul, în momentul de față, sunt depășiți și se comportă ca rămășițe, ca structuri osificate și mumifiate care continuă să folosească, față de România, modelele de exprimare și apreciere rămase din vremea “războiului rece”. Unii dintre ei o fac din neputință de a se “reinventa” alții o fac din rea credință și frustrare. Aceștia din urmă sunt cei care s-au lăsat amăgiți, cel mai adesea din orgoliu prostesc, de către organizații care aveau de scop orice dar nu binele Românilor (gen organizațiile financiarului “deja” internaționalist, George Soros). Acești indivizi, “elită de mahala”, s-au complăcut în a insulta tot ce era românesc și au cules a se vedea marginalizați ca o măturătura scârbavnica. Sunt cei care continua să „lupte” contra unui comunism care nu mai există de aproape treizeci de ani, o generație. Ducând această penibilă „luptă” contra unui adversar care nu există, cu știința sau neștiința,ei sfârșesc prin a insulta tot ce este românesc și a se alătura, în acest chip, celor mai neloiali adversari ai Neamului Românesc. Dar aceasta este ,în „apus” ca și în România, doar o minoritate, o minoritate nesemnificativă gen „imbecilii utili” manipulați de ONG-uri, abominatia #rezist și eisdem farinae. Majoritatea vie a românilor din Occident nu au de ce să practice o asemenea atitudine. Pentru ei rămâne deschisă posibilitatea adaptării la condițiile țării în care trăiesc și păstrarea valorilor românești, a modelului existențial românesc. Pentru ei rămâne dragostea de neamul românesc, țara românească sub pavăza credinței strămoșești ortodoxe. Aceasta înseamnă înțelegerea faptului că “neamul” și “țara” sunt realități istorice și obiective, reale, dar, în același timp, sunt stări și realități duhovnicești. “Din afară” acest lucru este foarte limpede și nu întâmplător, pentru românii din Occident, aceste realități atârnă între lumea văzută și nevăzută și sunt pline de o covârșitoare încărcătură afectivă și emoțională. Conștient și inconștient ele sunt trepte spre mântuire și stare de rugăciune. Mai pe scurt spus, ce rămâne este dragostea de neam și țară si statornicia în Ortodoxie și datoria de a promova bunul lor nume, atâta cât ne stă în putere. În ce privește relația cu starea politică din țară, după părerea mea, românii care trăiesc definitiv în afara granițelor României pot și au datoria să își exprime părere în buna credință, dar cred ca este imoral ca ei să participe la lupta politică sau, altcum spus să se exprime prin vot. Doar cei care trăiesc în România ar trebui să aibă dreptul și datoria să voteze căci pe ei, rezultatul acestui vot îi afectează direct.
Când dorul ne macină, când îl simțim că rana pururea deschisă, ne rămâne un remediu.
Între lacrimi și resemnare putem rosti, uneori tare și alteori în șoaptă, iar cel mai adesea în gând: ȚARA, ȚARA, ȚARA.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
6 iulie, 2018