Dr. Viorel ROMAN: Românii în laboratorul european / 45 / Trianon 100

Dacă „Războiul (lupta, in sensul disiminarii rationalitatii) este tatăl tuturor lucrurilor!”, Herlaclit, atunci Războiul civil european, 1914-1945, duce la dispariția imperiilor parazitare, anacronice, turc, austro-ungar, rus, britanic, francez etc., colonialismului și apariția Uniunii Europene, 27 de state fără conflicte etnice, religioase, de frontieră, de șapte decenii, situație fără precedent în istorie. Europeizarea lumii generează o disiminare a rationalității, o creștere a bunăstarii satului global.

In acest context al victoriei rationalitatii in Europa / UE de unde vine irationalul dintre Budapesta catolica, Bucurestiul ortodox si Scoala Ardeleana, Transilvania unita cu Roma?

In urma cu un mileniu, romanii trec, fortati de greco-slavi de la ierarhia latina a Romei la cea greaca a Constantinopolului. In acelasi timp maghiarii trec de la a „Doua Roma“ ortodoxa, Constatinopol, la Roma, ocupa Transilvania si incep maghiarizarea ortodocsilor sub mantie romano-catolica.

1527, Budapesta ajunge sub Sultan. In Ardeal, principat suzeran turcesc, maghiarizarea continua sub mantie anti romano-catolica, protestanta, calvinista.

1600, Mihai Viteazul uneste Transilvania cu Valahia si Moldova, cu ajutorul Papei si Imparatului Sf. Imperiu Roman, dar intre Roma, a Doua Roma“ greaca, a „Treia Roma“, Moscova, esuieaza.

1698, Romanii din Ardeal se unesc cu Roma, impotriva intereselor maghiare, grecesti, sarbesti si rusesti. Unitii, apoi Scoala lor Ardeleana, rezista maghiarizarii si greco-slavizarii cu succes.

1919, Armata română în Budapestei, impotriva regimului bolşevic a lui Bela Kun, un avanpost al Moscovei, care urmărea să ia puterea ortodoxo-comunista în Germania, Ungaria, Polonia, România.

1920,Trianon, Transilvania revine Romaniei, dar Biserica Unita, Scoala Ardeleana nu trec Carpatii.

1948, Moldo-valahii interzic Biserica Unita, ucid 7 episcopi, care refuza ortodoxia greco-slava. Prigoana maghiara, greco-slava a ardelenilor fara Roma, dupa Cortina de Fier.

Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: Românii în laboratorul european / 45 / Trianon 100”

Eleonora SCHIPOR: Lecțiile deschise – un stimul pentru elevi

            Anual profesorii care trec atestația susțin lecții sau măsuri extrașcolare.

            În anul acesta de învățământ la CIE Cupca s-au atestat șase profesori care au susținut lecții deschise în diferite clase și la diferite obiecte.

            Astfel, învățătoarea claselor primare Domnica Cebotar a susținut o lecție de matematică în clasa a IV-a, a cărei conducătoare este. Tema lecției a fost „Cunoștință cu fracția”.

            Elevii clasei a V-a au avut o lecție de științe ale naturii cu denumirea „Ciupercile și bacteriile” petrecută sub îndrumarea profesoarei de biologie Lilia Sucevan.

            O lecție foarte variată a fost susținută și de profesorul de chimie Ion Plevan având tema „Fenomene fizice și chimice” în clasa a VII-a.

            Elevii clasei a 8-a au susținut o interesantă lecție la literarura ucraineană despre opersa scriitorului clasic ucrainean Mîhailo Koțiubinski cu tema „Un  preț mare” (Дорогою ціною). Profesoara – Maria Ovaciuc.

            Elevii clasei a IX-a sub îndrumarea profesorului de matematică Vasile Țugui au studiat în cadrul lecției deschise tema „Progresia aritmetică”.

            Toți profesorii au folosit cele mai diferențiate metode de lucru, clasice și moderne,  au folosit  ecranul multimedia, au avut mult material didactic. Elevii la rândul lor s-au pregătit de lecții, au studiat materialul respectiv, au acumulat noi cunoștințe.

            La fine, grupuri de elevi din diferite clase, au susținut în sala de festivități a școlii recitaluri literar-muzicale pe cele mai felurite teme, îndrumați de subsemnata.

            Mai întâi în fața tuturor celor prezenți au citit creațiile proprii membri cenaclului literar „Lămâița”. Pe urmă elevii clasei a V-a au recitat versuri și au înterpretat un cântec în limba franceză. Tot cu un grupaj de poezii pe cele mai felurite teme au venit în fața publicului și elevele clasei a XI-a „A”. Nicoleta Bojescu, elevă în clasa a V-a, a interpretat un frumos cântec popular cu specific cupcenesc. Tot cu un specific al acestui sat bucovinean cu vechi tradiții populare, au interpretat două cântece populare „Badea-i ciobănaș la munte” și „Așa-s cupcencile” grupul vocal al elevelor clesei a XI-ea „A” condus de profesoara și diriginta de clasă Lucica Dușceac. La fine elevul clasei a VII-a Vasile Alerguș, care frecventează școala de muzică, a interpretat la saxofon câteva melodii populare românești și ucrainene.

 

            Le mulțumim sincer tuturor profesorilor care au trecut atestația  pentru stăruință și competență, tuturor profesorilor care au asistat și au apreciat munca colegilor, direcției școlii, profesoarei Lidia Olar care a avut grijă de aplicarea tehnologiei moderne la toate lecțiile și măsura extrașcolară.

–––––––––––––––

Eleonora Schipor,

profesoară superioară,

pedagog-organizatoare la CIE Cupca

Dorel SCHOR: Lipa Natanson – atmosferă și stil

  
Pictorul Lipa Natanson ne prezintă lucrări vizuale noi, îmbinare de tehnică grafică şi pictură de şevalet.
   Ca întotdeauna, paleta sa este inovativă şi, în afară de tehnica foarte bună, artistul descoperă mereu noul, are idei surprinzătoare, care se reflectă în imaginile frontale şi expresia interpretativă. Titlurile lucrărilor sunt şi ele sugestive, Lipa preferând o lume a generaţiilor prezente, cu tematică adecvată, cum ar fi Nunta, Maternitate sau Tineri, alături de subiectele oricând valabile precum Amintiri sau peisajele urbane din picturalul Zfat.
   Aici, Lipa Natanson îmbină forţa imaginativă cu poezia vizuală autentică, dovedind o libertate de expresie  nelimitată. Acuitatea observaţiei şi linia incisivă, la care se adaugă dimensiunea experimentului cromatic completează tabloul, fiind generatoare de sentimente optimiste. Adesea această explozia cromatică, generoasă şi de o
sensibilitate autentică, stabileşte un impact public considerabil.
***
***
    Noile lucrări ale pictorului întăresc sentimentul de experienţă şi creativitate. Conţinutul artistic personal, atmosfera şi stilul conferă o infuzie de spontaneitate benifică, permiţînd uneori interpretări interesante şi variate.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Alexandru NEMOIANU: ,,Ambasadorul”

Este bine știu că esența democrației înseamnă ca trupul legislativ,ales direct de Popor, să aibă puterea de decizie. Trupul legislativ este cel ales, cel care reprezintă voință majorității celor care votează,”vox populi, vox Dei”. Dar cercurile din afară au căutat să garanteze că în România nu alegătorii vor decide. Acele cercuri au hotărât că vor decide structurile care le sunt lor subordonate. Astfel au apărut instituțiile “judiciare” care nu sunt controlate de administrația aleasă, au apărut ”oficiile procuratoriale” care pot pune sub acuzare pe oricine doresc. Iar ele erau sprijinite de către oficiile judecătorești efectiv cumpărate prin bugetul de stat. Au apărut “judecători” care decid și că noaptea este ziuă și ziua este noapte pentru a își păstra foloasele, efectiv obscene pe care le au. Evident în aceste condiții toți politicienii sunt la voia și la bunul plac al cercurilor din afară. Acest lucru au căutat să îl stăvilească,să îl limiteze, reformele din justiție inițiate de guvernul ALES al României, guvernul PSD: adică stabilirea principiului că TOATE oficiile de autoritate trebuie să fie subordonate trupului ales de popor. Împotriva acestui principiu esențial stau forțele transnaționale și agenții lor. Această situație anormală a fost instalată în toată Europa de Răsărit, considerată ca teren cucerit, colonie. În multe din țările acestui spațiu această stare aberantă a fost înlăturată, în Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria. Împotriva acestor țări, “comisarii” de la Bruxelles și Washingtonul au pornit un atac fulminant. Administrațiile din țările pomenite au fost și sunt împroșcate cu cele mai sinistre etichete: dictatorial, naționalist, fascist, etc. Dar, sprijinite de către popoarele lor, aceste țări nu au dat înapoi și și-au reafirmat suveranitatea și demnitatea națională.

Același lucru a fost inițiat și în România de către guvernul PSD. Aberațiile juridice impuse de la Bruxelles sunt cu greu înlăturate. Dar atacul de la Bruxelles și din USA a devenit sălbatec. Ambasadori ai țărilor “apusene”, într-o manifestare de nerușinare diplomatică fără precedent, au dat “avertismente” României, au amenințat cu represalii la caz că justiția va fi reformată. Dar cel mai trist este faptul că formațiuni politice, PNL, USR-PLUS, cu binecuvântarea lui Klaus Johannis, recită cu conștinciozitate scenariul de la Bruxelles și Washington. Pur și simplu aceste formațiuni politice dovedesc că sunt unelte ale Bruxelles-ului și ale lui Soros. Pentru moment aceste forțe ale răului au reușit. În România, cum ziceam, a fost instalat penibilul guvern Ludovic Orban, care se face de râs prin incompetența și improvizație dar care, în același timp, demonstrează că și-a făcut program din “nenorocirea țării”.

Amestecul direct în administarea României al ambasadorilor EU și Washington a devenit obscene și de o brutalitate pe care nici ambasadorii Uniunii Sovietice din anii 50 ai veacului trecut nu au manifestat-o atâta de deschis.

Despre modul “proconsular” în care acționează ambasadorii Bruxelles sau USA voi da un singur exemplu.

La sfârșitul anului 2019 UȘA au numit la București un nou ambassador, Adrian Zuckerman.Un Președinte responsabil și cu minimal respect pentru funcția sa și pentru țara sa, nu ar fi trebuit să accepte scrisorile de acreditare ale lui Adrian Zuckerman dar, asemenea comportament nu putea fi manifestat…

Adrian Zuckerman provine dintr-o familie de Ovrei din România, care a avut o excelentă situație materială în comunism dar care, în anii 60 ai veacului trecut, când Adrian avea circa zece ani, a emigrat în USA.

Adrian Zuckerman a devenit avocat, specializat în tranzacții imobiliare internaționale. El a lucrat pentru firmele: Loewenstein Sandler și apoi Seyfart Shaw, fiind direct partener al lor. În vremea când lucra pentru Loewenstein Sandler Adrian Zuckerman a fost urmărit în justiție pentru hărțuirea sexual a unei subordonate, Jamie Ferauiolla. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Ambasadorul””

Raul ANCHEL: Vise cenușii

Mă învârteam prin aeroportul nostru internațional. Frumos mare și modern… Îl așteptam pe Yigal, un coleg de servici. Se întorcea din Franța. Avusese întâlniri importante financiar pentru viitorul companiei noastre. Voiam să știu totul de la prima mână cât mai repede. Lui Yigal îi place să povestească totul cu lux de amănunte. Mie îmi place să-l ascult. Un anunț pe tabelul aterizărilor, anunța o întârziere de 30 minute.

Era duminică ora 17:00. O seară superbă. De fapt anul ăsta am avut noroc de multe zile splendide. Între zile friguroase și ploioase, deodată ai o zi neașteptat de frumoasă ce te readuce la simțiri. Nimic nu-ți amintește că suntem în mijlocul iernii… Pe o zi din asta două sau trei ore pe malul mării sunt dătătoare de viață. Cerul curat de nori de un albastru deschis, marea de aceași culoare și soarele, te face să uiți că ești în plină iarnă. Razele calde ale soarelui fac deosebirea dintre o zi rece de iarnă și una plăcută de primăvară…

Dar eu în loc să mă plimb, îl așteptam pe Yigal… Asta numai din cauza curiozității mele exagerate ca și a unei lipse de răbdare. Nerăbdare, de-a dreptul obositoare pentru mulți alții ce mă cunosc. Cum avionul întârzia, am început să mă plimb prin aeroport și să încerc să mă apropii de diferiți străini. Îmi place să discut cu ei, să aflu părerea lor de Israel, de ce mai e nou, pe la ei în țară, despre ce le pasă de prin lume…

Un grup de coreeni, mic de vreo 20 de oameni, mi-a atras atenția. Era un grup religios. Imediat m-am apropiat de ei. Două lucruri mă atrăgeau la aceștia. În primul rând fiind coreeni, vorbeau binișor spre bine engleza, deci era ușor să schimbăm idei. În al doilea rând conducătorul grupului era un preot creștin. Mic de statură, cu un costum negru și o panglică albă la gât, un fel de papion alb ce-i unea gulerele unei cămăși sau mantale…  Tipul parcă căuta pe cineva cu care să vorbească. Nu putea sta liniștit…

– Hy, i-am spus în engleză, sunt Sorian, și i-am întins mâna.

– Cho (s-au ceva asemănător) mi-a răspuns tipul.

– Ce ați facut în Israel? îl întreb, dornic să folosesc la maximum timpul ce-l aveam. Aș vrea să aflu mai multe despre Coreea, țară pe care nu am vizitat-o încă, îi spun…

– Păi suntem un grup religios. Suntem dintre acei creștini care iubesc Israelul și cred în messiah.

Eu nu știam ca messiah e unul pentru toate religiile. Poate asta-i soluția de ai împăca pe toți, mi-a trecut prin cap. Nu se poate să fiu singurul care s-a gândit la asta!

– La noi în biserică continua Cho, se cântă multe cântece în ebraică…

Cho avea și el chef de vorbă.

– Suntem o comunitate de peste 200.000 de creștini în Coreea, împrăștiați prin toată țara. Fiecare face cursuri de ebraică și o dată la câțiva ani venim în excursie în Israel. Suntem mulți preoți pentru acești 200.000 de enoriași, dar numai 5 dintre ei știm bine ebraica. Și eu sunt printre ei…, spuse Cho nu fără o umbra de mândrie. Am învâțat la Universitatea Tel Aviv, istoria și bineînțeles ebraica. Nici nu observasem cum în timpul discuției mai mult de jumătate de cuvinte erau în ebraică.

– Suntem dintr-o localitate de munte, din sudul Coreei. Tipul vorbea repede, dar calm și clar. Totdeauna îi apreciez cu plăcere pe cei ce vorbesc cumpătat. Eu după primele 20 de cuvinte încep să fug, vorbind repede, câteodată răstit, parcă m-aș grăbi undeva și parcă mi-e dator cineva să mă asculte.

– Cum vă simțiți în Israel îl întreb, ați simțit deja dorința noastră a israelienilor de globalizare, de a trăi într-o lume fără granițe, dorință oprită doar de ura necruțătoare a vecinilor noștri arabi, îl provoc eu.

Tipul deștept nu cade în plasa generos întinsă de mine.

– Noi, mi-a răspuns Cho suntem cu trup și suflet pentru Israel. Noi în Coreea nu vrem globalizare. Nu credem că ne poate ajuta nouă. Noi ne occidentalizăm Coreea, dar într-un fel coreean, păstrăm toate tradițiile de care și așa suntem foarte legați.

Se apropia timpul când avionul lui Yigal trebuia să aterizeze, voiam să-mi iau rămas bun de la Cho. Când deodată observ că grupul corean se grupează și se uită la mine și  la Cho. Cho își cere scuze și se îndreaptă spre grup. Mai aveam 10 minute până ce avionul lui Yigal ateriza. Nu apucasem să-i spun „bye bye” domnului Cho. Observam cum Cho discută cu un israelian, discuție calmă, foarte calmă, ce părea și plăcută. Israelianul a plecat și Cho explica ceva grupului. După câteva minute Cho se uită în direcția mea mă vede și se îndreaptă spre mine. Cu același glas controlat și calm, Cho îmi spune că ei vor pleca doar mâine. Grupul mai trebuie să rămână vreo 20 ore în Israel.

– De ce? întreb sincer mirat.

– Păi, răspunde Cho, grupul de coreani, ce a plecat joi din Israel a fost testat de virusul care bântuie lumea și au fost descoperiți infectați. De aceea continuă Cho, noul grup ce tocmai a sosit, va fi reîntors în Korea cu avionul nostru. Ei nu sunt lăsați să coboare din avion. Noi, spune el, mai așteptăm până mâine și apoi plecăm spre Seoul din Istambul.

Din capătul celălalt al sălii îl zăresc pe Yigal tragând dupa el o valizuță. Nu avea bagaj ci doar bagaj de mână. Yigal m-a văzut și el. Mi-a făcut cu mîna și în două secunde a fost lângă noi. I l-am prezentat pe Cho, am schimbat numere de telefon și ne-am despărțit. Intr-un taxi luat de la aeroport, am hotărât să ne oprim la o bere. La vreo 15 minute de aeroport e un bar mic, plăcut. Am coborît din taxi. Ne-am comandat câte o bere. Eu o bere neagră, adică fără alcol, Yigal un sandvici și o bere „Maccabi” mare.

– În zborurile ieftine de astăzi nu ai mâncare de loc, îmi aduce Yigal aminte, sunt mort de foame spune el..

Yigal avea vești bune. Francezii s-au entuziasmat de produsul nostru și voiau să negocieze cumpărarea unui patent, sau să facă o investiție destul de mare, în proiectul nostru. Ambele alternative erau foarte bune pentru noi. Yigal mânca cu poftă, luând îmbucături mari, și muindu-le darnic în bere.

Continue reading „Raul ANCHEL: Vise cenușii”

Gheorghe PÂRLEA: Ieromonahul cu origini mirosloveștene Vartolomeu Bodoașcă, martir al regimului concentraționar comunist

         

       Referitor la numărul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române care și-au purtat crucea hristică în închisorile comuniste, aflăm de la Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS, că din miile de dosare studiate a extras și fișat peste 1000 de cazuri de clerici ortodocși. Acest număr impresionant, precizează cercetătorul istoric, “înseamnă cam o medie de 35-50 de clerici întemnițați pe județ”.

          Știind câte ceva despre această experiență de jertfitori împărtășită și de doi slujitori ai Bisericii meleagurilor mele, am căutat să aflu mai multe despre ei și să aduc prin asta obolul meu de contribuție la cinstirea memoriei lor. Despre unul dintre ei, preotul Neculai Filip, slujitor al obștii creștine din satul Soci, comuna Miroslovești, județul Iași (atunci obștea închinătoare era o “filie” a Parohiei Brătești, comuna Stolniceni Prăjescu), am reușit să aflu atât cât să  asigure  substanța unui segment al plachetei monografice “Satul Soci – La răscrucea verticalei cu orizontala”, Ed. “Thehnopress”, Iași, 2018.

          Acum am adunat câteva informații despre un alt slujitor al Bisericii Ortodoxe, originar de la baștina mea, anume ieromonahul Vartolomeu/ Bartolomeu Bodoașcă, protosinghel, starețul Schitului Boureni, comuna Moțca (jud. Iași), martirizat și el în închisorile regimului bolșevic al anilor ’50. Cele aflate ar putea constitui o părticică dintr-o altă proiectată lucrare monografică dedicată istoriei satului Boureni, proiect mult amânat, spre dezamăgirea mea cu privire la potențialul pe care mi l-am supralicitat.

          Informaţiile sumare din „Monografia Comunei Miroslăveşti – Despre oameni și locuri” (ediția întâi), al cărei coautor sunt, cu privire la destinul tragic al acestui fiu al satului, l-au determinat pe inginerul-inventator Cătălin Irinei, nepotul de frate al martirului, cu domiciliul în Franţa (acum, plecat la Domnul), să recupereze pe cont propriu o parte mai consistentă din memoria unchiului său. Întors în ţară în acest scop, a făcut demersuri la aşezămintele monahale la care călugărul a slujit, a cules mărturii de la conviețuitorii monahi ai unchiului său şi a realizat o plachetă dedicată celui dat pe nedrept uitării în comunitatea din care se trage și în obștile în care a păstorit. Tipăritura, editată fără înregistrarea ISBN, are 10 pagini cu fotografii alb-negru și texte aferente (sau nu) imaginilor. A fost scoasă de sub tipar la 14 august 2007, anume spre a fi dedicată comemorării a 50 de ani de la moartea unchiului său în închisoarea Văcărești. În ediţia a doua a Monografiei sus numite am putut insera aceste informaţii.

          Prin obolul inginerului Cătălin Irinei, la care adaug rezultatele unor căutări pe care le-am întreprins ulterior, iată ce știm deocamdată despre monahul Vartolomeu Bodoașcă, starețul Schitului Boureni.

          S-a născut la 11 iunie (sau 6 iunie, după o altă consemnare) 1900 la Miroslovești, ca primul copil (cu numele de botez Vasile) al lui Constantin (zis și Costache a’ Irinei) Bodoașcă și al Anei (fostă Munteanu), țărani cu stare socială mijlocie, având în proprietate 5 ha de teren agricol. A absolvit 4 clase în satul natal și și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în 1922, cu gradul de caporal. Avea talie scundă, respectiv 1,58m.

          Și-a făcut ucenicia în monahism la M-rea Neamț, căci îl găsim acolo în perioada 1928 -1932, ca monahul Bartolomeu/ Vartolomeu. În 1930, aflăm dintr-o fotografie dedicată preotului Nicolae Sfrijan din Miroslovești, era deja ierodiacon (călugăr cu rang de diacon).

          Nu se cunoaște cu exactitate data venirii la Schitul Boureni, dar din corespondența lui Cătălin Irinei cu PS Gherasim Putneanu, viețuitor al schitului în perioada 1938-1942, aflăm că în 1938 ieromonahul Vartolomeu se afla deja la Schitul Boureni, an când se desăvârșea construcția bisericii noi, din lemn, sfințită la 8 septembrie 1939 sub oficiile arhiereului-vicar Valerie Moglan de la Iași. Dintr-un  „Certificat de Botez” din 20 ianuarie 1940, emis pentru pruncul Ioan al familiei Alecu și Catinca Tarcan, rezultă că monahul a fost și preot-paroh (probabil, suplinitor) al Parohiei Boureni.

          În primăvara anului 1944, când satul Boureni a ajuns teatru de război pe Frontul Moldovei, starețul a îngropat  clopotul cel mare al Bisericii Schitului, icoanele și odoarele de cult și a lăsat la Schit doar un singur călugăr, găsit la sfârșitul războiului ucis de bombardamente în beciul așezământului monahal.

          După 23 august 1944, monahul Vartolomeu trăiește experiențe, întâmplări – sau poate chiar decizii autoasumate – care aveau să-i deschidă o Via Dolorosa (Calea Durerii, Drumul Crucii) pe ductul căreia/ căruia avea să-și poarte crucea personală.

          Din documentele organelor de anchetă rezultă că monahul ar fi fost membru al unei organizații regionale “subversive”, Frontul Patriei. Știm că această organizație a fost constituită în zona Moldovei, ca mijloc de rezistență la regimul bolșevic abia instaurat. Fondatorii ei au fost preotul Neculai Filip din Brătești, învățătorul Alexandru Hrib din Războieni, județul Neamț și Constantin Mahu (zis căpitanul Mateianu) din Verșeni, județul Iași. Mai sigur e că monahul Vartolomeu Bodoașcă nu era membru al organizației, ci le asigura fruntașilor mișcării adăpost și hrană la Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Ieromonahul cu origini mirosloveștene Vartolomeu Bodoașcă, martir al regimului concentraționar comunist”

Dorel SCHOR: Iosif Iser – evreul care a pictat musulmani

Iosif Iser a fost unul dintre pictorii cei mai remarcabili din România, mai cu seamă în perioada interbelică, dar şi în anii următori. S-a născut în Bucureşti într-o familie evreiască şi s-a numit iniţial Iosif Isidor Rubinshon. La începutul carierei sale artistice, a fost inspirat de curentul expresionist în artele plastice, pictând cu linii groase şi unghiuri ascuţite, cu un colorit foarte viu. Tablourile sale şi-au păstrat şi mai târziu o anumită tentă exotică, compoziţiile şi-au accentuat echilibrul, descoperind  monumentalitatea.
    Iser a căutat exoticul în peisaje şi personaje, inspirându-se din Dobrogea şi Balcic, pictând arlechini şi odalisce, nuduri feminine, interioare şi elemente decorative, descriptiv, liric, chiar erotic. S-a afirmat despre el, sugerând aparentul contrast, că este „pictorul evreu fascinat de musulmanii Dobrogei”. Într- adevăr, numeroase sunt scenele de viaţă cu portrete de localnici tătari sau turci din acele locuri.
***
***
   Dar nu lipsesc din palmaresul său subiectele evreieşti, elementele de iudaică, coreligionari surprinşi în activităţile zilnice, rabini în rugăciune, atmosfera atât de specifică. Soluţiile originale şi unicitatea stilului său, conţinutul artistic personal fac lucrările sale de neconfundat.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Dorel SCHOR: Tinerețea maeștrilor

Într-o scrisoare primită recent, Daria Simion, fiica cunoscutei pictoriţe Alma Redlinger, se referă la un nud expresiv, făcut în tinereţea artistei şi care este, de fapt, schiţa lucrării „Agat”. Lucrarea  este executată nu de mult, la vârsta de peste 90 de ani ai prolificei plasticiene şi e cuprinsă în albumul  de grafică aniversar. Este un bun prilej de a aminti şi alte lucrări ale unor maeştri ai picturii, opere purtând pecetea tinereţii, dar care permit aprecierea fortei imaginative şi recunoaşterea artistică de mai târziu.
   De altfel Alma Redlinger a fost una din elevele lui M.H.Maxy, profesor, pictor şi scenograf care în perioada persecuţiilor rasiale din România anilor ’40 a iniţiat şi condus o şcoală de artă destinată talentelor care nu erau primite în institutele abilitate. Perioada antebelică şi următoarea au fost anii de creaţie de cea mai profundă factură avangardistă. Iată un autoportret pictat în stil constructivist semnat de maestrul Maxy.
  
Tot el, exprimându-se despre Marcel Iancu, constata o contradicţie între spiritul ce se vrea static în arhitectură şi aportul atât de temperamentos şi dinamic al picturii acestuia. Fapt ce se poate cu uşurinţă constata în „Fata cu ziarul”, dar şi în alte lucrări oarecum asemănătoare, cum ar fi „Portret de fata” sau emblematica „Ţărancă cu ouă”.
 
 Samy Briss, într-o serie de picturi adunate sub genericul Amintiri din copilărie, dar şi în multe altele, conectează două lumi contrastante: viaţa de tânăr în larga comunitate evreiască de la Iaşi, inclusiv pogromul din 1941,   care lasă o puternică impresie asupra creaţiilor lui de început şi cele de mai târziu şi lumea modernă. Juxstapunerea tradiţiilor evreieşti cu influenţa artei populare româneşti îi conferă un status universal.
   
Baruch Elron care a reluat în pictura lui remarcabilă, tematica timpului care trece inexorabil, rămâne mereu tânăr, credincios vechei zicale care susţine că „vita brevis, ars longa”. In opera lui suprarealistă vom găsi cu obstinaţie reflectarea intelectuală şi emoţională a vieţii, cu privirea îndreptată spre trecut dar şi spre viitor. Elementele care emit spiritualitate şi vitalitate captează inima şi imaginaţia privitorului.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Eleonora SCHIPOR: Limbă maternă – floare eternă

            Anual  pentru acest eveniment ne pregătim cu emoție și pasiune. Or, limba maternă a fiecărui popor este cartea lui de vizită.

            Anul acesta această sărbătoare, în toate instituțiile de învățământ românești din ținut, a fost încununată de lumina versului nemuritor al lui Grigore Vieru.

De ziua Mondială a limbii materne la CIE Cupca au fost pregătite mai multe lecții și măsuri cu caracter educativ.

            Sub îndrumarea profesoarelor de limba maternă elevii noștri au scris dictarea «Limba – unitatea etniilor în Ucraina». Au avut loc lecturi și recitaluri poetice din marii noștri înaintași M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, A. Mateevici, N. Stănescu, Gr. Vieru, Gh. Sion,  I. Motrescu ș. a.

            N-am uitat în această zi să-i pomenin și pe autorul monografiei satului Cupca, regretatul Petre Ciobanu din Brașov, pe autorii și folcloriștii locali care și-au adus și ei contribuția la dezvoltarea limbii și culturii satului natal. Printre aceștia se numără regretații Magdalina Morar-poetă populară, Vasile Timiș, cantor al bisericii locale, cât și cei actuali, mai tineri sau mai vârstnici, care prin scrierile lor au proslăvit și proslăvesc baștina dragă, graiul, portul, neamul…

            Pe ușile cabinetelor au fost afișate citate despre limbă ale oamenilor iluștri din toate timpurile.

            La lecțiile de limba și literatura română s-a vorbit mult despre rolul limbii materne pentru fiecare popor, despre păstrarea limbii, rolul instituțiilor de învățământ, bibliotecilor, bisericii, părinților, societății etc.

            Recitaluri s-au susținut aproape în toate clasele.

            Pe parcursul săptămânii respective s-au scris și se vor scrie o serie de compuneri despre rolul limbii meterne în viața noastră. Cele mai reușite vor fi menționte cu diplome și foi de laudă.

            Profesoara de limbă maternă Marilena Zâgrea  a pregătit cu elevii claselor a 6-ea și a 7-ea un frumos colaj de poezii și cântece sub genericul „Limbă maternă – floare eternă”.

            Cei mai activi elevi ai școlii au citit și au recitat versuri și cugetări despre limbă scrise pe steluțele simbolice.

            Activ s-au încadrat în activitățile dedicate Zilei limbii materne și membri cenaclului literar LĂMÂIȚA. La ședința cenaclului am discutat despre operele literare, versurile scriitorilor și poeților clasici și moderni, cât și despre scriitorii bucovineni.

            De asemenea am făcut cunoștință mai îndeaproape cu opera și viața poetului mamei, poetului copiilor, poetului plaiului natal, al limbii materne Grigore Vieru. Am citit cele scrise despre el în ziarele noastre bucovinene.

            Am citit poeziile mele proprii «Limba mea maternă» și «Este limba noastră» din cartea mea de versuri «Lumea miraculoasă a poeziei».

–––––––––––––-

Eleonora Schipor,

pedagog-organizatoare la CIE Cupca,

conducătoarea cenaclului literar LĂMÂIȚA

Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice –  a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin  Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi  sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Conta­minarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie  „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă”