Covor de frunze pe alei
Adăposteau Pământul,
Se așterneau pe ochii grei
Alăturea cu vântul.

Pe trupul toamnelor poteci
Și nu e prima oară,
Prin picurii din brume reci
Purced de mă-nfioară.

Ochii plecați pe altul drum
De nu-i pot da nici nume,
Șuvoi de lacrime-i răpun
Călătorind prin lume.

Mereu pe umbre veci și reci
Te-aștept cu mine-n mine,
Pe plăpumi aspre-n toamne seci
Pe domuri din ruine.

Și azi și ieri și săptămâni
Sub noaptea mea de gânduri,
Voit trecutului amâni
Pe veci nescrise rânduri.

Iar urmele se sting, se șterg
Cu alt covor de frunze,
Pun pași de nu pot să-i alerg
Prin suflete obtuze.

Rămâi himera mea din ani
Din clipe de dezastru,
Rubinele din vechi castani
Te-or recunoaște astru.

O urmă-n mijloc de cărări
O las purtată-n vânturi
Iar urma vechii depărtări
O iau , că vers pe rânduri

Încet, cu pașii cei târzii
Târziu înduplecați,
Mă plec, să nu poți să revii
Rămâi cel așteptat.

De pe vale nu răzbate decât valuri de tăcere
Și un clipocit de apă, vrând numai să dea de veste,
Cum că Luna-i supărată, ori cuprinsă de durere
Și se-ascunde-n locuri sfinte, undeva pe după creste.

Fulgii, deși și grei la suflet, cad și-s absolviți de vină
Vântu-i cam zburătăcește printr-un respirat năpraznic,
Unii cad pe luciul apei, ca o lacrimă-n surdină
Și mai zac prin rotocoale, balerine-n dansul pașnic.

Deschid ușile de suflet, large, ca niște coline,
Strâng în brațe fiul ghindei și apuc doar să-i promit,
Iarna pe la ramuri bate și dă buzna peste mine
Dar săracul pui nu știe, că la nuntă nu-i primit .

Fulgii peste el, în trepte, și-l acopăr’ parcă-n joacă,
Iar pe crengile firave și-au croit domuri și-alei
Fruntea piciului de-o lună, a-nghețat prin promoroacă
Și se uită la zăpadă … nu-nțelege, asta ce-i ?

Nunta și-anceput rutina, brazii toți parcă se joacă,
Globurile verii din vară, au încărunțit prin spini.
Doi cu doi , la nunta iernii printr-un vânt ce-i mai apleacă
Și-n distracția lor deasă, ramuri strâng printre străini.